Sunteți pe pagina 1din 20

Tue, May 18, 2010 2:06:32 AM

Fw: de-ce-ascund-autoritatile-faptul-ca-in-trecut-au-existat-uriasi
From: Sandu Badescu <badescua@upcmail.ro>
View Contact
To: adi pop <mihai.popescu0@yahoo.com>

----- Original Message -----


From: Vasile Cartana
To: rodica.gheorghiu@yahoo.com
Sent: Monday, May 17, 2010 2:15 PM
Subject: : de-ce-ascund-autoritatile-faptul-ca-in-trecut-au-existat-uriasi

de-ce-ascund-autoritatile-faptul-ca-in-trecut-au-existat-uriasi

http://salvatiromania.wordpress.com/2009/05/18/de-ce-ascund-autoritatile-faptul-ca-in-trecut-au-
existat-uriasi/
DE CE ASCUND AUTORITATILE FAPTUL CA IN
TRECUT AU EXISTAT URIASI..?
9
1
Rate This

Argedava si Valea Mortii, doua situri arheologice descoperite in Romania si dincolo


de Ocean, in Desertul Colorado, sunt invaluite intr-un mister ce dureaza de cel
putin 60 de ani.
Schelete de uriasi, artefacte ciudate, apartinand unei civilizatii necunoscute,
simboluri mistice, confiscate de lumea stiintifica si invaluite in tacere.
GIGANTII DE LA NUCET
Cea mai uimitoare descoperire din Romania, necropola de uriasi de la Argedava –
Popesti-Novaci, este si cea mai tainuita. Este vorba de scheletele roz (ca in urma
unei iradieri) a 80 de uriasi, apreciati de localnici ca avand o inaltime de peste 5
metri, deshumate la Nucet, de la Necropola Zeilor, din vestul cetatii. Necropola a
fost pomenita pentru prima oara in 2003, la Congresul III de Dacologie, de catre
profesorul de istorie si filosofie Gheorghe Bardan Raine si cercetatorul Gheorghe
Serbana. O proba accesibila a acestor descoperiri este doar caseta video inregistrata
la congres.
COMPLEXUL DIN VALEA MORTII
Dincolo de Ocean, autoritatile au asternut tacerea asupra “descoperirii secolului”,
cum o denumise presa din 1947. In Desertul Colorado, in legendara Vale a Mortii, s-
a descoperit un complex de 32 de pesteri ce se intind pe o suprafata de 180 de mile in
care s-au gasit schelete umane ce depasesc 2,50 metri inaltime, imbracate ciudat, cu
costume de piele, pantaloni bufanti, stransi la glezne si jachete lungi. Dr. Bruce
Russell a fost primul cercetator care a rupt tacerea. Pe langa uriasi, s-au descoperit
si ramasitele unor specii disparute, dinozauri, tigri preistorici, elefanti imperiali,
expuse in nise, ca la muzeu.
ORASUL SUBTERAN
Legendele indienilor Paiute vorbesc de un adevarat oras subteran locuit de uriasi,
legende confirmate de un miner. In urma surparii unui tunel, a cazut intr-o sala
enorma, avand in mijloc o masa rotunda de piatra, cu tronuri de piatra si cu un
sistem de conducte de piatra ce pareau a fi fost pentru iluminare cu gaz. Pe pereti, a
vazut sulite de aur inscriptionate. A reusit sa iasa la suprafata prin niste tunele, iar
locul de iesire parea a fi un doc, cam la jumatatea muntelui. Cercetatorii au
confirmat ca, in antichitate, Valea
Mortii a fost sub ape.
CIMITIRE
Profesorul Vine Deloria, de la Universitatea din Arizona, a acuzat autoritatile ca au
asternut tacerea si asupra altor situri, cum ar fi tumulele din Arizona continand
schelete de uriasi si de mastodonti. Sau, de asemenea, necropola din Cincinnati,
unde au fost descoperite tablite cu inscriptii, spade, stofe, tumulele din Kentucky,
Tennesse si Mississippi, toate continand schelete de oameni depasind 2,50 metri si
artefacte inscriptionate cu scrieri nedescifrate. La Cayuga, Niagara, se afla
“Cimitirul gigantilor”, descoperit in 1880, care a avut noua schelete masurand peste
2,70 metri. Smithsonian Institute a expus din toate aceste situri cateva artefacte,
motivand ca scheletele s-au prefacut in pulbere.
SCHELETELE DIN PANTELIMON
In Romania, schelete de uriasi au mai fost descoperite la Polovragi, in mai multe
etape de sapaturi, finalizate pana in 1994, la Cetateni, doua schelete, deshumate in
2005, din dealul de sub manastirea Negru Voda. Nu s-au continuat cercetarile. Din
Pantelimon – Lebada, in octombrie 1989, au fost scoase 20 de schelete de uriasi. La
Scaieni, necropola de uriasi a fost descoperita de localnici, in 1985. Au fost scoase
doua schelete, dar situl nu a fost niciodata cercetat.
Am dezgropat uriaşi cu mâna mea, în 1950
Pomeniţi de toate mitologiile lu mii, uriaşii au fost una dintre cele patru rase de
umanoizi de pe Pământ. Există multe zvonuri că ar fi fost găsite morminte ale unor
asemenea fiinţe, dar nu a existat nici un om care să fi spus că le-a vă zut cu ochii lui.
Libertatea a mers pe ur me le u riaşilor şi a gă sit un om care a participat la săpătu
rile arheolo gice de la Ar gedava, judeţul Giurgiu. Ioniţă Florea (80 de ani) a văzut
scheletele giganţilor. Iar arheologii ne-au explicat, de fapt, des pre ce e vorba.

“Aici era Nucetul. Pă rin ţii mei spuneau că în a ceste locuri stăteau u riaşii. Ei le
spu neau ji dovi, că aşa îi nu meau aici pe uriaşi. Cre deam că sunt po veşti, dar am
a vut oca zia să văd un sche let”, spu ne Io ni ţă Flo rea, în vâr stă de 80 de ani, din
co mu na Popeşti, judeţul Giur giu. Despre ce e vor ba?
În nordul acestei lo ca lităţi a fost desco perită, în anul 1926, o cetate dacică, ie şită
din co mun prin mărime. Cel care a făcut săpături aici a fost arheologul Vasile
Pârvan, care era convins că a gă sit pri ma capitală a lui Bu re bis ta. S-au efectuat
săpături în mai mul te rân duri, pâ nă a proa pe de anul 2000. S-a dove-dit în timp
că a fost, în tr-a devăr, pri ma cetate de scaun a lui Burebista, care a unificat apoi
toate triburile dacilor şi a de ve nit un rege ce stăpânea aproa pe jumătate din Eu
ropa.

«Când găseam oasele, ne trimiteau acasă»


Ceea ce a frapat la Ar ge dava sunt informaţiile con f orm cărora în timpul săpătu
rilor arheologice s-ar fi des co perit sche letele a 80 de uriaşi, adică uma noizi î nalţi
de aproximativ 4 me tri. Acest lucru s-ar fi în tâm plat prin 1946-1954. Informaţii
despre sche lete de uriaşi descope-rite pe teritoriul Româ niei au mai existat. Dar
până acum nu s-a găsit nici o persoană care să declare că le-a văzut. “Eu am început
să sap aici în 1947 cu echipa de arheologi. Ei au angajat vreo 30 de oameni din sat.
Aveam atunci vreo 18 ani, eram cel mai tânăr, şi m-am dus pentru că ne dădeau
400.000 de lei pe zi. Puteam să cumpăr cu ei doar un kilogram de mălai. Era sărăcie
la acea vreme. Odată, după ce am săpat la o adâncime de patru metri, am găsit o
glavă (craniu – n.r.) foarte ma re, cam de vreo două sau trei ori cât al unui om. Le-
am spus arheolo gilor. Æeful era atunci Ro setti (Dinu V. Rosetti – n.r.). Ne-a trimis
imediat aca să pe noi, sătenii, şi au săpat doar ei. Oasele le-au pus într-un camion cu
prelată. Unde le-au dus, nu ştiu. Am săpat aşa timp de trei ani şi am mai găsit uriaşi.
Să zic aşa, aveau vreo patru metri lungime. Când gă seam oasele, arheologii ne tri
miteau a casă, să nu ve dem noi ce e acolo. Dar noi ve deam, că nu eram orbi. Æi
uite aşa am dezgropat uriaşi cu mâ na mea în 1950″, a spus Ioniţă Flo rea.
La Argedava s-au mai găsit şi calendare solare asemănătoare cu cele de la
Sarmizegetusa, dar care au dispărut, cu tot cu oasele de uriaşi, nu se ştie unde.
Novac e cel mai renumit
Au rămas legendele u riaşilor porecliţi “Ji dovi”, nu se ştie de ce, peste tot în zona de
sud a Mun teniei. La sud de Popeşti există o vale care se înt in de de la Olt până la
Giurgiu. Legenda spune că un uriaş, pe nume No vac, cel mai renumit dintre toţi, s-
a luptat cu un ba laur care le făcea rău oa menilor. Simţindu-se în vins, balaurul a
fugit şi a lăsat o dâră pe pământ. Aceasta este “Brazda lui Novac”.

În Tangâru, la aproximativ 15 kilometri de Popeşti, se află o altă ridicătură de


pământ, tot o fostă cetate dacică, atestată arheologic.
“Măgura asta a fost făcută de jidovi, de uriaşi. Aşa spun poveştile din bătrâni. De
aici până dincolo de Teleorman o să vedeţi asemenea măguri (movile – n.r.) făcute
de uriaşi”, ne-a spus Ion Ene, de 71 de ani, din comuna Tangâru, judeţul Giurgiu
«Au venit la noi, din Est, cu 7000 de ani în urmă»
“Cu aproximativ 7000 de ani în urmă, în zo na României se dezvoltase o civilizaţie
îna intată, sedentară, cu o cultură strălucitoare. Peste ei au venit populaţii din Est,
nu mi te de arheologul american Maria Gimbutas civilizaţia kurganelor. Diferenţa
dintre po pulaţiile autohtone şi cele invadatoare era în primul rând de înălţime, cei
veniţi fiind mai înalţi – lucru atestat arheologic – răz boi nici, buni metalurgi şi
constructori de ce tăţi aşezate pe înălţimi. Aşa se explică faptul că în legende toate
cetăţile vechi sunt con stru ite de uriaşi, iar agricultura perfor man tă este legată de
plugul metalic adus de ei. Altfel spus, uriaşii au venit din Est, cu 7000 de ani în
urmă. Răspândirea acestor populaţii de uriaşi în toată Europa, apoi în Ori en tul
Mijlociu şi nordul Africii, a dus, se pa re, la naşterea legen delor despre uriaşi. E
foarte posibil ca ei să se fi a si miliat în marea masă a populaţiilor autoh to ne, mai
mici de înălţi me, aşa cum spun, de altfel, şi legendele, şi astfel să fi dispărut.
Reminiscenţe ale acestor uriaşi le vedem cu ochii noştri: se mai nasc din când în
când oameni foarte înalţi. Me dicii le spun persoane bolnave de gigantism. Æi aici
este de amintit faptul că mito lo giile vorbesc despre uriaşi ca despre o ra să
umanoidă degenerată, nereuşită”, ne-a explicat arheologul Traian Popa (foto).
Giganţi sau titani există, sub o formă sau alta, în mitologiile şi legendele multor
popoare. Dăm e xemplu Biblia, unde apar în mai multe rânduri.
- Prima referire o găsim în capitolul Geneză din Biblie: “Uriaşii erau pe pământ în
vremea aceea, şi chiar şi după ce s-au împreunat fiii lui Dum nezeu cu fetele
oamenilor”. Sau: “… nişte neamuri mai mari şi mai puternice decât tine, … un
popor mare şi înalt la statură, copiii lui Anac, … despre care ai auzit zicându-se:
Cine va putea să stea împotriva copiilor lui Anac?” (capitolul Deuteronomul).
- Celţii considerau că primele fiinţe care au locuit Pământul au fost giganţii, abia
după ei venind oamenii. Pietrele de la Stonehenge au şi ele poveşti ce se re feră la un
gigant care a cumpărat pie tre uriaşe, magice, de la o vrăjitoare. Apoi le-a
transportat prin aer până în Câmpia Salisbury.
- Mitologia greacă pomeneşte de titani, fraţi ai zeilor, ca re s-au răsculat împotriva
acestora, dar au pierdut lupta şi au fost închişi în în tu nericul veşnic.
- Mitologia ro mâ nă spune că e xistenţa umanoidă a cunoscut mai multe “rase” şi a
început cu căpcăunii, forme nere u şite de umanizare, ca re au dispărut. După ei au
venit uriaşii, care s-au ridicat împotriva lui Dumnezeu. Divinitatea a trimis Potopul
şi i-a omorât pe toţi. După uriaşi au venit oamenii, care vor fi înlocuiţi cu blajinii, o
rasă de fiinţe mici de statură, cu suflet bun, care sunt pe placul lui Dumnezeu.
În general, toate legendele consideră că rasa uriaşilor a dispărut, iar locul ei a fost
luat de oameni.
Micuţul David l-a ucis pe uriaşul Goliat
În Vechiul Testa ment e descrisă o lup tă în tre filisteni şi israeliţi. Au fost puşi faţă
în
fa ţă doi luptători.
Ar ma ta ce lui care pier dea lupta trebuia să se consi de re învinsă. Din par tea
filistenilor a fost trimis uriaşul Go liat, iar din partea is ra eliţilor, micu ţul Da vid.
Cel din urmă a în vins: i-a aruncat o piatră în frunte uriaşului, l-a ameţit, apoi i-a
tăiat capul.
URIASII DIN SCAIENI
Scaieni este o asezare straveche situata in muntii Buzaului, atestata ca obste
mosnaneasca pe la 1600. Satenii spun ca, in vremuri de demult, pe cand zmeii se
bateau prin fundaturile padurilor, acolo fusese o „asezare tatarasca“, adica locuita
de uriasi. Necropola acelui sat pierdut in negura timpului este plina de schelete
umane ce masoara in jur de 2,40 m.
In Romania, exista nenumarate marturii despre o civilizatie a uriasilor. Practic,
fiecare zona a tarii are povesti despre eroi de staturi formidabile, novaci, cum li se
spune in unele locuri. Dar nu numai legendele noastre vorbesc despre acestia.
NECROPOLA DE URIASI
Satul Scaieni este cel mai vechi din intreaga zona a Boziorului. Cateva case rasfirate
pe o culme si coborand pe ulite atat de abrupte, incat greu te pastrezi drept, o
imagine dezolanta a ceea ce a fost odata. Echipa de la Ziarul este insotita de
cercetatorul Vasile Rudan, care a semnalat faptul ca „povestile“ oamenilor din
comuna Bozioru despre uriasii care au locuit pe acele meleaguri au si dovada
concreta: o necropola cu schelete de uriasi. Aceasta a fost descoperita intamplator,
in urma cu peste 20 de ani, cand s-a hotarat ca in Scaieni sa se planteze o livada de
meri. Sapand pe o colina, satenii au descoperit schelete uriase, masurand in jur de
2,40 metri, chiar mai mult. Dragoi Ilie, unul dintre cei care au lucrat atunci la livada
de meri, ne duce la fata locului. Pana la „culmea“ unde fusesera plantati pomii,
coboram in panta abrupta, pe o ulita inecata de noroi. O data ajunsi, nea Ilie ne
arata intreaga livada, care acum nu mai rodeste: „Peste tot sunt mormintele
uriasilor. Faceam gropi, sa plantam puietii, cand dau de o capatana de om mare cat
un dovleac de prasila. Nici ca mai vazusem asa ceva. Ne uitam toti cruciti. Sap mai
departe si dau si de niste oase de la picioare, cat aracii de vie. O namila de om fusese
raposatu’. Noi stiam ca aici, demult, fusese un sat tatarasc, batranii vorbeau si de
oameni inalti ca brazii, dar credeam ca e doar o vorba. Uite ca nu a fost doar
vorba“.
MERELE CAT PEPENASII
Au gasit multe morminte. Unde sapau, dadeau de ele. Au scos doar cateva, restul le-
au lasat sa se odihneasca in pamant, sapand randurile in asa fel incat sa le ocoleasca.
Erau numai schelete? „Si cioburi“, ne lamureste nea Ilie. Adica fragmente de olarie.
Nu a suscitat interes autoritatilor sau arheologilor? „Pai, in plan era sa se planteze
livada. Am strans scheletele si cioburile si le-am predat, au fost duse la muzeu, am
auzit ca au ajuns la Bucuresti. Au fost si masurate. Aveau in jur de 2,40 metri“. De
atunci, nimeni n-a mai dat importanta necropolei de uriasi, de parca ar fi fost ceva
obisnuit, la ordinea zilei. Pentru satenii din Scaieni, chiar nu mai reprezinta o
curiozitate. S-au mai mirat ei la prima recolta de mere. „Desi erau un soi obisnuit,
fructele s-au facut mari cat niste pepenasi. Ne-am gandit ca din cauza uriasilor
ingropati aici“. Ilie Dragoi se ofera sa sape, sa ne arate si noua un schelet, dar
trebuie sa urce iar ulita aceea abrupta, sa ia de acasa o lopata, un harlet. Cand sa
plece, se intuneca din senin si incepe un vant aprig ce ne da fiori. Locul devine parca
o imagine din filmele cu strigoi. Mai teama ne e de drumul desfundat care coboara
in Bozioru. Daca incepea ploaia, aveam sanse sa ramanem pe acolo. Renuntam si,
cum ajungem la drumul principal, vremea se indreapta la fel de brusc. Vantul se
opreste si apare soarele. Ce sa fi fost asta? „Nimic“, ne linisteste nea Ilie. „Asa e pe
aici“.
MOSNENII DIN SCAIENI
Mosnenii constituie o populatie foarte veche, organizata mai intai pe familii, apoi in
obsti, care, in timp, a dat cele mai vechi familii de nobili autohtoni. De mosnenii
stabiliti in partea superioara a raului Buzau pomenesc si cronicarii antici. Pliniu ii
numea mossyni, Strabo le zicea mossynoeci si-i localiza langa tinutul colchilor
( astazi Colti, in vecinatatea tinutului vechilor mosneni). Locuintele lor de lemn
aveau o particularitate anume. Erau foarte inalte si aveau forma de turn, denumite
astazi „cule“. Ele erau construite din trunchiuri intregi de copaci, taiati la o margine
de padure. „Talpa“ turnului sau fundatia era formata din primii patru copaci
doborati – carora din taiere li se dadea directia de cadere – sub care se asezau pietre
mari. Si astazi satenii din Scaieni pastreaza acelasi mod de constructie a temeliei,
fara sa se respecte canoanele stravechi, pentru care era nevoie de o forta deosebita,
pe care numai uriasii o aveau. Familiile de mosneni au dat cei mai buni capitani lui
Negru Voda, enigmaticul erou despre care exista o multime de legende, dar care nu
a fost identificat. Se spune ca acest Negru Voda avea si el o inaltime impresionanta,
judecand dupa „scaunele“ sale sapate in stanci, pe culmile muntilor din zona.
Mosnenii ( sau muntenii cum li se spune astazi) erau pastratorii multor „tainite“.
STALPII TAINITEI
Fiind o zona des calcata de triburi cotropitoare, mosnenii organizasera un sistem
foarte eficient de aparare, bazat pe puncte de supraveghere asezate pe cele mai
inalte culmi, tuneluri subterane care ieseau in pesteri cu galerii mari, unde se
puteau adaposti satenii cu vite cu tot si palcuri de calareti care stiau cum sa rasara
ca din pamant asupra navalitorilor si sa dispara apoi ca inghititi de ceata. Reteaua
de „tainite“ folosite de mosneni si de capitanii lui Negru Voda era foarte veche,
dupa cum reiese din „Legendele plaiului“, povestiri din batrani culese de Ilie
Mandricel, profesor de romana in comuna Bozioru. „Doua subterane construite sub
niste stanci enorme dateaza de pe vremea tatarilor“. Vom vedea despre care
„tatari“ este vorba. Pentru vechii locuitori, ascunzatorile ideale erau asezarile
rupestre si padurile seculare, dintre care padurea Tainita, de pe muntele cu acelasi
nume, era cea mai sigura, fiind si astazi foarte greu de strabatut. Aici se afla Stalpii
Tainitei, „stalpi colosali de piatra care se ridica in forma de coloane in mijlocul
padurii inaccesibile“ si care nu au putut fi cercetati, deoarece nu se poate ajunge
pana la ei. Cine a sapat tunelurile prin piatra dura, cine a ridicat acei stalpi in inima
padurii, cine a sculptat pe stanci, la mari inaltimi, „scaunele“ domnesti? Toti
oamenii spun ca tatarii. Dar nu poporul de navalitori, ci „ceilalti“, care au trait mult
inaintea mosnenilor si de la care acestia au preluat multe obiceiuri. Locurile unde se
descopera vestigii ale acestei civilizatii preistorice sunt numite in popor „salisti
tatarasti“. Cum este si Silistea Scaienilor.
„TATARII“
Herodot amintea de unul dintre cele mai glorioase si nobile triburi ale vechimii:
teutarii, carora le mai spunea si tartari sau tatani. Din aceste denumiri deriva
„tatarii“, cu intelesul de „tatani“, strabuni, neavind nici o legatura cu tribul nomad
care a aparut in istorie multe secole mai tarziu. Acelor „teutari“ strabuni li se
atribuie tumulele (movile tuguiate din pamant, care indica morminte) si fortificatiile
muntilor Carpati, acele ziduri ciclopice ce se intind pe culmile muntoase, ale caror
ruine se vad si astazi intre Turnu Rosu, Sibiu, Miercurea, Sebes, Orastie, Hateg,
Vulcan si-n muntii Buzaului. Peste tot unde se gasesc aceste fortificatii, impreuna cu
cioburi de vase purtand simboluri stranii, oamenii spun ca acestea au apartinut
uriasilor sau tatarilor stravechi. Homer relateaza ca acestia erau „favoritii zeilor“ si
ca ii intreceau pe toti in inaltime, forta si frumusete“, de aceea erau daruiti cu o
viata mai lunga decat toti ceilalti oameni. Ei au fost cei dintai care au ridicat altare
zeilor, iar aceste mese pentru ofrande erau enorme. Tot ei au fost cei care au inaltat
dolmene si menhire si au confenctionat cel mai frumos cizelate unelte din piatra.
Aristotel le atribuie cele dintai constructii sub forma de turnuri si fortificatiile
ciclopice de aparare, ridicate pe culmi.
Uriaşii în tradiţiile populare
Uriaşii, acest popor fantastic al tradiţiilor româneşti, ne este prezentat ca
aparţinând primelor timpuri ale antropogenezei. Ei sunt cunoscuţi în tradiţia
populară sub diferite nume precum: urieşi, jidovi, tătâni, tartori sau tătari. Ei ar fi
locuit pământul înaintea oamenilor obişnuiţi iar legendele povestesc multe lucruri
ciudate despre neamul lor.

Uriaşii făceau parte din categoria oamenilor giganţi, un singur uriaş fiind
echivalentul a douăzeci şi cinci de oameni obişnuiţi[1] Datorită puterilor lor
extraordinare sunt numiţi cu epitetele de „pozniţi” şi „voinici fără pereche”.
Dimensiunile lor erau colosale. Capul lor era cât o bute mare, părul lung şi încâlcit,
ochii extrem de mari, trupul planturos, mâinile şi picioarele lungi şi mersul
şleampăd. Când se deplasau călcau din deal în deal[2], puteau duce o vacă în spate
fără vreun efort, puteau transporta copaci imenşi din care îşi construiau case iar
când se delasau prin pădure, prăvăleau în urma lor copacii făcând pârtii largi prin
pădure. Când beau secau pâraiele şi râurile, revărsau lacurile când se scăldau, cu
ciocanele lor erau în stare să prăvălească stânci enorme, iar paloşele lor erau în
stare să reteze vârfurile munţilor.[3]
Femeile uriaşilor erau voinice, muncitoare, guralive şi posedau un caracter mult
mai blând decât al soţilor lor.
Deşi deseori amintiţi în legende şi basme ca luptători, uriaşii erau paşnici de felul
lor, devenind periculoşi numai când erau agresaţi sau înfuriaţi. Deşi există menţiuni
mitico-folclorice despre uriaşi antropofagi (posibil căpcăunii cunoscuţi şi sub
denumirea de cap-câni) aceştia nu mâncau carne de om ci mai degrabă trăiau în
bună înţelegere cu oamenii. Se spune că stirpea uriaşilor a dispărut în urma
potopului.
De altfel, unul dintre cele mai cunoscute motive în poveştile despre uriaşi este
tocmai acela al luării oamenilor în poală de către fata de uriaş dimpreună cu boii şi
cu plugul cu care aceştia lucrau pămantul. Motivul semnifică, aşa cum vom vedea, o
acţiune civilizatoare a uriaşilor asupra oamenilor obişnuiţi, aceşti uriaşi nefiind
chiar atât de fantastici pe cât par. Revelatoare în acest sens este o legendă din satul
Căpâlna (jud Sălaj) : Familia de uriaşi de la Podu Gogoronii, unde se află Casa
Uriaşului, avea trei copii, doi feciori şi o frumuseţe de fată pe nume Nimilica, care
este descrisă ca fiind foarte prietenoasă cu oamenii ”mici” pe care-i ocrotea şi
îngrijea. Nimilica cea frumoasă (Nimilica in limba traco-daca ar fi însemnat
Nimicuţa, Micuţa), culegând hribe prin pădure, ajunse la marginea unei poeniţe
unde vede nişte făpturi mici – de acolo de sus le vede ca pe nişte furnici –
scormonind pamântul cu un cârlig tras de boi, şi aceştia mici, după măsura lor. Şi-a
zis frumoasa Nimilica: Ce bine m-aş juca cu acele mici jucării, hai să le iau acasă…
Se coborî în vale, luă jucăriile în zadie, şi le duse acasa şi se jucă cu ele. Soseşte tatăl
şi vede acele mici făpturi cu care se juca frumoasa Nimilica şi o întrebă: De unde le
ai fetica mea?… De jos de lângă râul mare, acolo scormonesc pamântul cu un cârlig.
Şi mai sunt şi altele, toate scormonesc pamântul şi şesul de lângă râu… Fetica mea,
nu ai făcut bine că le-ai luat de la rostul lor, du-le-n grabă şi le aşează frumuşel de
unde le-ai luat. Aceste mici făpturi sunt urmaşii noştri pe aceste plaiuri. Noi suntem
trecători pe aici dar ei vor moşteni dealurile, pădurile, văile şi râurile care acum
sunt ale noastre… du-le fiica mea acolo de unde le-ai luat… Nimilica adânc s-a
întristat, a ascultat însă povaţa tatălui şi le-a pus din nou în zadie şi le-a dus la locul
lor. Frumoasa Nimilica ieşea deseori pe culmea dealului şi privea spre valea râului
cel mare şi admira micile făpturi. A trecut vremea zi de zi… Dar într-o zi uriaşii şi-
au strâns lucrurile şi au plecat..[4]
Toponimia românească, de asemenea, cuprinde numeroase denumiri ce derivă din
numele uriaşilor. Există o seamă de peşteri cu nume ciudat precum : Peştera
Uriaşilor, Pivniţa Uriaşului; o seamă de dealuri sau denivelări ale terenului, posibili
tumului ce poartă nume ca : Movila Uriaşului, Mormântul Uriaşului; şi construcţii
megalitice, aparţinând artei construcţiilor ciclopice ce poartă denumiri ca Cetatea
Uriaşului sau Jgheabul Uriaşilor[5]; nume de localităţi precum :Novaci, un alt nume
sub care sunt cunoscuţi uriaşii în legendele româneşti, Zidina,Jidova, Jidovina .
Uriaşii conform mai multor relatări locuiau şi în cetăţile istorice pe care nu se stie
când le-au părăsit, existând numeroase mărturii orale despre rămăşiţele pământeşti
ale uriaşilor6. O asemenea mărturie ne aduce Ioniţă Florea, un locuitor al comunei
Popeşti ( jud Giurgiu) în vârstă de 80 de ani , care a participat la săpăturile
efectuate de Dinu V. Rosetti la Argedava, o cetate dacică ieşită din comun prin
mărimea ei şi care în opinia lui V. Pârvan a fost prima cetate de scaun a lui
Burebista. “Eu am început să sap aici în 1947 cu echipa de arheologi. Ei au angajat
vreo 30 de oameni din sat. Aveam atunci vreo 18 ani, eram cel mai tânăr, şi m-am
dus pentru că ne dădeau 400.000 de lei pe zi. Puteam să cumpăr cu ei doar un
kilogram de mălai. Era sărăcie la acea vreme. Odată, după ce am săpat la o
adâncime de patru metri, am găsit o glavă (craniu – n.r.) foarte ma re, cam de vreo
două sau trei ori cât al unui om. Le-am spus arheolo gilor. Şeful era atunci Ro setti
(Dinu V. Rosetti – n.r.). Ne-a trimis imediat aca să pe noi, sătenii, şi au săpat doar ei.
Oasele le-au pus într-un camion cu prelată. Unde le-au dus, nu ştiu. Am săpat aşa
timp de trei ani şi am mai găsit uriaşi. Să zic aşa, aveau vreo patru metri lungime.
Când gă seam oasele, arheologii ne tri miteau a casă, să nu ve dem noi ce e acolo.
Dar noi vedeam, că nu eram orbi. Şi uite aşa am dezgropat uriaşi cu mâ na mea în
1950″, [7]. La aceasta se adaugă mărturiile orale ale tăranilor din Orlat şi Sibiel,
localităţi situate în Mărginimea Sibiului. Aceste mărturii vin să întărească relatările
mitico- fabuliste cum că oamenii obişnuiţi au convieţuit în buna înţelegere cu uriaşii
în primele timpuri ale istoriei.
Cercetările asupra miturilor despre uriaşi, destul de abundente pe teritoriul
românesc şi cu o tipologie variată, ne arată că ele au la origine surse foarte vechi ,
arhaice, ce nu sunt influenţate de înrâuriri biblice[8]Unele dintre legendele despre
uriaşi se pare totuşi că au suferit un minim proces de încreştinare dar există
oarecare reticenţe privind acest proces având în vedere că biblia, atât în Noul cât şi
în Vechiul Testament vorbeste despre Uriaşii Gog şi Magog venite din miazănoaptea
cea îndepărtată. Asupra acestui subiect vom reveni în detaliu când vom vorbi
despre Giganţi.O asemenea legendă ne spune că oamenii obişuiţi au dorit pentru ei
Ţara de Lapte şi Ţara de Miere dar când au ajuns la ea au găsit-o ocupată de uriaşi.
Plângându-se lui Dumnezeu oamenii, Preaputernicul le-a zis că i-ar fi făcut şi pe ei
la fel de mari dacă erau la fel de credincioşi[9] dar aşa vor trebui să se înapoieze.
Legendele despre uriaşi abundă în teritoriul românesc ele extinzându-se pe întreg
spaţiul carpato-daubiano-pontic. Ceea ce este si mai ciudat însă în aceste legende
este faptul că în conştiinţa celor care mai stiu aceste poveşti uriaşii sunt implicaţi
direct în filiaţia pelasgi-daci-români excluzând aproape în totalitate elementul
roman. Un ţăran din Sibiel, loc din Mărginimea Sibiului unde legendele despre
uriaşi se îmbină cu cele despre daci şi Decebal, ne spune cu mult prea multă
convingere : „Traian nu i-o putut birui pe daci!”…”Da’ nu-i bai că i-o bătut
( Traian pe daci –n.n) că noi tot din daci ne tragem”…” …noi, românii, am fost
mereu ăi mai viteji din Europa. Noi şi sârbii şi grecii. De zece ori mai viteji decât
italienii, care se trag din Traian. Asta înseamnă că noi ne tragem din daci, pentru că
şi ei erau ăi mai viteji din Europa şi nu se temeau de nimica. Noi nu ne putem trage
din romani. Aşe simt io”[10].
De neamul urieşilor: Titanii
Cei mai vechi şi mai renumiţi dintre neamurile uriaşilor au fost Titanii care în
miturile arhaice erau numiţi „genul antic pământean” şi „Fii Terrei” [11. Hesiod ne
spune că primii copii ai Geei din împreunarea cu Uranus au fost tocmai aceşti titani,
în număr de doisprezece, şase bărbaţi şi şase fete[12]. Faptul că Hesiod aduce vorba
despre prima formă de religiozitate întâlnită în lume, anume credinţa în Cer
(Uranus) şi Pământ (Geea) precum şi denumirile acestor copii ai Geei (a se înţelege
cu sensul de autohtoni) ne fac să credem că patria de origine a Titanilor se afla la
Dunărea de Jos iar grecii înţelegeau prin acestă numire o denumire etnică. Cu atât
mai mult cu cât vechii greci numeau autohtonii din Dacia, pe daci, cu numele de geţi
ce ar însemna „născuţi din Geea” iar pelasgii, înainte mergătorii dacilor, erau
„născuţi din pământul negru” fapt ştiut tot din izvoarele mitico-istorice greceşti.
Mai mult, numele acestor titani se pot reduce la numiri geografice din zona Dunării
de Jos.. Unul dintre aceşti titani purta numele de Hyperion, nu ce poartă înţelesul de
Ţara de Dincolo denumire ce face referire la Dacia întregă percepută ca
Hiperboreea mitică în imaginarul grecesc sau , reducând la scară, dar rămânând în
acelaşi teritoriu , numai la Transilvania care în cronicile maghiare era numită Ţara
de dincolo (de păduri). Că Hyperion înseamnă ( din) Ţara de Dincolo ne stă
mărturie şi Odiseea (VI.4) care aminteşte de Hyperia, regiunea aflată în apropiere
de locurile ciclopilor de unde au emigrat pheacii, un alt nume al pelasgilor în
izvoarele greceşti[13]. Ceilalţi unsprezece titani îşi reduc de asemenea numele la
râuri sau munţi din Dacia[14]. Deducem de aici că patria neamului urieşesc al
titanilor era langă Okeanos Potamos, Okeanos fiind chiar numele unuia dintre
titani şi care nu este altul decât fluviul cel sfânt al antichităţii dacice Istrul sau
Dunărea.
După cum patria titanilor nu era Grecia, la fel nici numele lor nu este grecesc.
Homer făcând referire la aceştia îi numeşte pe titani cu epitete precum
„protopărinţii oamenilor distinşi”[15]. Prin urmare, grecii îi percepeau pe titani ca
părinţi ai oamenilor după cum arată şi rădăcina „tata” la care se reduce în cele din
urmă cuvântul titan. Forma grecizată titanes, prin radicalul „tata” la care poate fi
redusă, este identică în fond şi formă cu forma românească a cuvântului „tătâni”,
nume sub care mai sunt cunoscuţi uriaşii în tradiţia populară românească, tătâni
însemnând în limba română taţi, părinţi.
Pe langă denumirea de tătâni, uriaşii mai sunt cunoscuţi în tradiţiile româneşti sub
numele de tătari. Despre acesti tătari tradiţia culeasă de Nicolae Densuşianu ne
spune că odată formau un popor puternic, care locuise înainte vreme pe teritoriul
provinciei româneşti Valahia, înaintea românilor iar dacii nu erau decât un fel de
tătari[16]. Imediat ne putem da seama că nu este vorba despre triburile tătarilor
care au tranzitat şi ţara noastra la 1241, mai ales că este vorba şi de filiaţia tătari-
daci-români de care vorbeam ceva mai devreme. Acestora li se atribuie unele resturi
de ceramica descoperite în acestă provincie şi unele menhire care erau considerate a
marca mormintele uriaşilor, unele chilii săpate în stânci asemenea acelor din zona
Întorsurii Buzăului sau de la Corbii de Piatră, unele dintre cetăţile cu ziduri sau din
pământ cum este Argedava, prima cetate de scaun a lui Burebista şi nu în ultimul
rând mormintele tumulare sau toponimia unor sate părăsite, unde s-au descoperit şi
resturi de construcţii antice, sate denumite cu termenul generic de sălişti tătăreşti.
Această numire de tătari atribuită uriaşilor în tradiţiile populare româneşti nu este
în fond decât o altă formă a numirii tătâni cu care Homer şi ţăranii români îi
investiseră pe titani. Procesul lingvistic care a dat naştere acestei denumiri de tătari
pentru a desemna neamul uriaşilor este tranformarea literei „n” din tătâni în „r”
rezultând astfel termenul de tătari[17, caci rădăcina acestui nume etnic se reduce
defapt tot la radicalul „tata”. Această particularitate lingvistică se va păstra în ţările
române până la mijlocul Evului Mediu.
Dealtfel, forma tătân cu sensul de titan, în care se văd oglindiţi uriaşii tradiţiei
româneşti este consfinţită de Codicele Voroneţian ce păstrează în paginile sale
formulări precum: „Dumeneca a saptea a sfinţilor tătari (a se înţelege a sfinţilor
părinţi), legea tătărească (legea părintească), obicnitelor tătăreşti ( obiceiuri
tătăreşti, părinteşti. Iar o baladă populară din Brasov ne spune astfel:
Frumoasă masă e-ntinsă
De mulţi boieri e cuprinsă
Da’ la masă cine şede?
Tăţi bunii Braşovului
Şi tartorii târgului
Denumirea tartor, în sensul bun al cuvântului, adică acela de „cap, sef, părinte”
păstrată în popor se reduce la timpurile pelasgo-dace şi se fundamentează pe unul
dintre epitetele lui Zamolxe.
De la unii autori antici cum este Mnaseas din Petrae aflăm că dacii adorau pe
Zamolxe ca pe Cronos iar Cronos în mitologia romană este echivalentul lui Saturn
şi de aici putem deduce echivalenţa Saturn-Cronos-Zamolxe. Această identitate a
divinităţilor în discuţie se datorează faptului că vechii pelasgi porniţi din Dacia, care
era patria lor după toate izvoarele greceşti şi romane, au colonizat la un moment dat
atât Grecia , cât şi Italia. Odată dedusă identitatea dintre aceste divinităţi, în fond
una şi aceeaşi, dar cu numiri etnice diferite observăm că unul dintre epitetele de
care se bucura Saturn/Cronos în teogoniile greceşti este acela de Tartaros identic ca
formă şi sens cu românescul „tartor”. Mai mult, pentru greci, forma Tartar
reprezenta lumea de dincolo iar prin inversiune fonetică obţinem Tătar. Ceea ce
este de-a dreptul ciudat este că în Transilvania, Tara de Dincolo, se află o localitate
cu numele de Tărtăria, locul unde a părut scrisul pentru prima dată, mai vechi cu o
mie de ani decât cel sumerian.
Prin urmare Saturn/Cronos/Zamolxe se legitima prin epitetul tartaros acordat lui
de lumea grecească drept zeul tătarilor, a tătânilor, a neamului uriaşilor.
Deasemenea, Egiptul îl cunoaste pe saturn cu epitetul de tatunen, denumire foarte
apropiată de românescul tătâne, fiind invocat sub titlul de „ părinte al părinţilor”.
Conform istoricului roman Suetonius, Apollo a cărui patrie se afla în părţile
Dunării de jos, după cum arată epitetul său de Hiperborean şi după tradiţiile
greceşti care plasa Hiperboreea în aceste ţinuturi, şi care pare a fi doar o formă,
aceea a luminii solare, a zeului suprem pelasgo-dac Zamolxe, era adorat în unele
părţi ale Romei cu epitetul de Tortor, foarte asemănător cu românescul tartor şi
care pare a deriva, în acestă lumină, cuvântul tătar.
Cel mai cunoscut reprezentat al nemului titanilor este Prometheu, despre care
întreaga antichitate avea imaginea unui erou civilizator, cel mai înţelept dintre
titani.

După cum putem observa, titanii, vechii uriaşi, nu erau altceva decât un neam
pelasg, mai ales că în genealogiile străvechi, Titan, părintele titanilor ar fi fost nepot
al lui Pelasg. Gradul de rudenie al acestor genealogii antice arată de cele mai multe
ori filiaţia anumitor triburi sau neamuri întregi la o anumită tulpină genealogica
adică la un neam mama.
...şi iar de neamul uriaşilor. Giganţii
Conform teogoniilor greceşti giganţii erau unul şi acelaşi neam cu titanii. Statura lor
era de o mărime colosală şi erau deosebit de puternici. Aveau faţa teribilă, purtau
plete iar pe picioare aveau solzi asemenea balaurilor şi aruncau asupra cerului cu
pietre şi lemne aprinse[18]. Oare, nu este aceasta o referire, încă o dată la filiaţia
pelasgo-dacă, având în vedere ritualul tragerii cu săgeţi, menţionat în legătură cu
dacii, în norii aducători de furtună?
Giganţii, conform aceloraşi izvoare, erau un popor de munteni, or despre dacii care
încă în antichitatea clasică erau consideraţi urmaşi ai pelasgilor şi hiperboreilor, se
spunea că „ dacii triesc nedezlipiţi de munţi”, iar în epoca romană dacii erau
consideraţi încă urmaşi ai vechilor titani şi giganţi. La fel cum ne spun şi legendele
din Mărginimea Sibiului, de la Orlat şi Sibiel.
Autorii greci ne spun că patria giganţilor se afla în regiunea muntelui Phlegra unde
se întâmplase în fapt şi gigantomahia sau războiul zeilor greci cu giganţii. Or
urmarind scrierile antice, acest munte numit Phlegra era situat pe teritoriul Daciei
fiind localizată de către N. Densuşianu în clisura Dunării, în zona Porţile de Fier.
Toponimia Banatului păstrează oronimul Pregleda. Acesta este un munte lipsit de
pădure, suprafaţa sa fiind acoperită numai de stâncărie arsă iar în vecinătatea sa se
află peştera Avernus, unde miturile greceşti spun că au fost închişi giganţii acoperiţi
fiind mai apoi cu munţi şi cu stânci.<[19 Or pe teritoriul comunei Izverna se află o
peşteră imensă în muntele Pregleda. În coastele acestui munte există şi o surpătură
imensă , care conform cu legendele locului, a fost făcută de un uriaş[20]. Prin
urmare şi în conformitate cu informaţia oferită de miturile Greciei antehomerice ne
aflăm, odată ce pătrundem în Clisura Dunării, pe teritoriul giganţilor.
De la Pregleda spre nord încep culmile muntelui Retezat în a cărui parte de sud-vest
se află culmea Gugu care pentru disertaţia noastră are o însemnătate aparte
deoarece aici trăieşte o populaţie de păstori, robuşti , înalţi având un port şi nişte
tradiţii cu totul şi cu totul interesante. Aceştia sunt guganii sau gugulanii. Ei trăiesc
încă din antichitate pe culmile munţilor din judeţele Mehedinţi şi Gorj, trăind într-o
comunitate izolată iar originea lor este plasată în regiunea de peste munte, în „ţara
gugănească”. Acest nume de gugani se pierde în negura timpurilor pelasge deoarece
variaţii ale acestui nume le întâlnim în scrierile istorice ale antichităţii cu referire
directă la giganţi. Avem bunăoară o localitate cu numele Gigonus, unde se spune că
a avut loc titanomahia; Gigon epitet sub care era cunoscut Hercules în antichitatea
clasică grecească şi care identificat în tradiţia românească sub numele de Iovan
Iorgovan poartă epitetul de „ fecior de mocan ( păstor)”.
Rădăcina „gug” sub forma „Gog” o aflam atât în Vechiul Testament , cât şi în Noul
Testament sub forma a două etnonime: Gog şi Magog.[21]Vorbind despre aceste
două popoare, Sfântul Augustin ne spune că trebuie să înţelegem prin aceste nume
pomenite în Apocalipsă pe geţi şi masageţi[22] care au caracterul unor popoare
mame. Având în vedere aceste menţiuni despre Gog şi Magog precum şi povestea lui
David , ucigătoaul uriaşului Goliath, corelate cu legenda română menţionată la
începutul acestei expuneri, putem spune că tradiţia biblică are la bază tradiţiile
antice despre giganţi şi ţara lor de la Dunărea de Jos şi nu invers.
Dacă până acum ne-am referit doar la titani şi giganţi şi la tradiţiile româneşti
legate de acestia , în tradiţiile antichităţii mai apare o denumire pentru neamul
uriaşilor şi anume aceea de ciclopi deveniţi faimoşi prin arta lor de a construi,
realizările lor constructive aparţinând artei megalitice sau construcţiilor ciclopice.

Ciclopii, uriaşii constructori


Menţiunile istorico- mitizate lasate nouă de către autorii greci amintesc despre
ciclopi ca un alt nume al uriaşilor de la Dunărea de Jos. Istoricii greci amintesc de
cetatea ciclopică de la Micene, de zidurile ciclopice ale Troiei ridicate de Apollo,
ajutat de Poseidon şi Aea. Numai că Troia era o cetate tracă iar Apollo este zeul
Hiperboreilor, patria sa fiind la Istru ( Dunăre). Nu ne vom opri aici asupra tuturor
menţiunilor autorilor antici despre arhitectura ciclopică şi răspândirea ei, ci vom
încerca să stabilim patria lor de origine în concordanţă cu mărturiile antice şi cu
tradiţia mitică românească.
Cele mai vechi notiţe cu referire la ciclopi le aflăm la poetul epic grec Homer. Acesta
ne spune că ciclopii erau un popor prin excelenţă pastoral, locuind pe munţii cei
înalţi din nordul Thraciei ( Daciei) distingându-se prin statura lor uriaşă. Prin
urmare şi aceşti ciclopi erau uriaşi. Când trebuie să-i localizeze pe aceşti ciclopi,
Homer ne spune că trăiau în vecinătatea lui Pontos (Illiada,IX.39) prin care grecii
întelegeau Pontul Euxin ( Marea Neagră)[23. Ciclopul Polyphem cu care se va
întâlni Ulise este descris ca un uriaş enorm ce părea că este un pisc înalt de munte
cu creştetul acoperit de păduri (Odiseea,I.70). În limbaj demitizat aceasta
însemnând că avea o statură extrem de mare şi puternică, iar locul în care se vor
întâlni va fi de fapt o construcţie ciclopică, în speţă, un staul (Odiseea,IX.237) situat
lângă Polovragi, săpată de mana omului în stâncile naturale, având dimensiuni
colosale. Ceea ce vine să confirme ipoteza noastră că ciclopii aparţineau de fapt
clasei uriaşilor sau Titanilor numiţi si giganţi, este faptul că poporul numeşte acest
loc Oborul Jidovilor sau al urieşilor[24]
La acesti ciclopi fac referire si următoare versuri dintr-o colindă românească:
Ciobani mândri şi voinici
Care nu sunt de aici
Ci veniţi din lumea mare
Pe gorgane şi pe vale[25]
Am spus ceva mai devreme că uriaşii în tradiţia poporului român apar şi ca voinici
fără pereche. Cu această colindă ajungem la un alt gen de construcţii ciclopice,
anume gorganele sau tumulii funerari de forma unei cupole, sau conici, însă de
dimensiuni mari şi neacoperiţi de pădure. Cunoscuţi sub diferite nume în tradiţia
populară românească (morminte, movile, culmi, holumpuri, silistre, popine, gruie
sau grunie, gruieţe) ei sunt asimilaţi de cele mai multe ori cu uriaşii. Ori după
dimensiunile lor mari, aceste morminte aparţin artei construcţiilor funerare
ciclopice. Un asemenea tumul este cel de langă Popeşti (Argedava) despre care
localnicii spun că a fost ridicat de uriaşi sau de jidovi şi că asemenea movile sau
măguri se găsesc până dincolo de Teleorman[26]. Aceşti tumuli erau marcaţi întru
amintirea mortului de câte o stană sau columnă de piatră. Despre acest obicei de a
ridica menhire pentru a marca mormintele celor mai însemnaţi dintre ei ne vorbeşte
un bocet din Transilvania unde bradul urma a fi pus :
La un cap de fată
La un stan de piatră
La fel, în pădurea Rica aflată în regiunea secuiască din Transilvania avem un
menhir de 3 stânjeni înălţime numit „ Piatra Ricei”. Despre acest menhir şi despre
destinaţia sa ne spun localnicii care cred că aici ar fi fost îngropată o regină a cărei
cetate se afla pe dealul de desupra văii[27].

Trebuie menţionat că în multe regiuni de pe teritoriul României au existat cimitire


preistorice întregi care în popor aveau numele de Mormintele uriaşilor, ale
Jidovilor, ale Dacilor sau Lazilor, mormintele lor fiind marcate prin bolovani mari
şi nescrişi, adică prin menhire. În acest sens menţionăm necropola de la Argedava
unde s-au descoperit mormintele a 80 de uriaşi cu o înalţime medie de patru metri şi
Hudeştii Mici (Moldova).
Tot din categoria monumentelor ciclopice fac parte şi sculpturile megalitice ce
împânzesc Carpaţii, dintre care cele mai importante sunt Sfinxul şi Babele din
Munţii Bucegi. În munţii României există încă o seamă de Sfincşi precum si alte
figuri megalitice ce amintesc de cultul pelasg al celor doi Zamolxe cunoscuţi vechilor
greci sub numele de Saturn şi Geea, simbolizaţi prin cei doi şerpi ai caduceului
hermetic.
Pliniu cel Bătrân[28] ne spune că primii care au construit turnuri sau fortificaţii pe
înălţimi au fost ciclopii. Ori este interesant aici de specificat legenda uriaşilor de pe
muntele Ceahlău. Se spune că pe muntele Ceahlău ar fi trăit cândva un neam de
uriaşi, popor de oameni grozav de înalţi şi de tari. Şi-au adus cu dânşii nişte vite, un
soi de bouri, cu coarne scurte, şi-i păşunau toată vara pe plaiurile muntelui, până da
omătul. Atunci coborau oamenii cu vitele lor, către apus şi miază-zi, spre Valea
Jitanului, care de atunci şi până acum aşa îi spune.
Dar într-o iarnă, a dat în ei o molimă de s-au prăpădit bătrâni şi tineri şi bouri. Ar
mai fi scăpat doi, o fată şi un băiat. Aceştia, luând puţinii bouri ce erau feriţi de
crunta boală, s-au urcat sus în plaiul muntelui. Şi numai ce le-a trecut prin gând
celor doi tineri: să ridice acolo sus fiecare câte un turn, doar i-o vedea şi oamenii
dinspre soare răsare. Şi aşa au tot cărat lespezi şi stânci; băiatul a ridicat un turn
mai mare şi mai lat, iar fata unul mai mic, după puterile ei. Oamenii din văi priveau
miraţi cum se ridică zi de zi aceste piscuri prea măreţe. Numai că în ziua în care îşi
schimbă codrul faţa verde, ziua de Probajini, numai ce trăsni în pereţii muntelui,
nori de zloată şi de gheaţă s-au prăbuşit, curmând orice viaţă pe tot cuprinsul
muntelui. Şi peste ceasuri, când mândrul soare şi vânturile limpeziră hăul, cu-n
stânjen se săltase Ceahlăul…
După ce s-au scurs puhoaiele, oamenii din vale nemaivăzând pe cei doi tineri uriaşi
şi nici o mişcare în munte, s-au urcat pe culme şi i-au căutat. Într-un târziu au dat
de ei turtiţi sub greutatea gheţii. Le-au zidit mormânt de piatră, acolo unde-i aflară.
În anul celălalt au venit iar oamenii, tot de Probajini, şi au adus o toacă pe care au
înţepenit-o acolo sus, pe vârful cel mai înalt. Şi de atunci, în fiecare an, de ziua
aceea, poporul de prin văi şi lunci, bărbaţi, femei şi copii, fac o slujbă în sobor,
cinstind mormântul acelor uriaşi.
Şi iaca aşa, de atunci, turnului mai mare îi zice Toaca, iar celuilalt îi spune
Panaghia. De sub Toaca, printre turnuri în jos, acolo unde lumina-i fără spor, îi
jgheabul ista fioros de-i spunem noi Jgheabul Urieşilor..[29]
În urma coroborării izvoarelor mitico-istorice şi a tradiţiilor româneşti vedem un
fapt cel puţin ieşit din comun, acest popor, pe care l-am numit la început fantastic, a
devenit pe parcursul studiului, cât se poate de real, cu existenţă în plan fizic şi cu o
patrie cât se poate de reală. Iar acest neam în plan istoric sunt pelasgo-dacii iar
patria lor este Dunărea de Jos.
Şi pentru a încheia acest capitol al lucrării de faţă vom termina pe tonul cu care am
început. Vasile Lovinescu ne relatează despre un domn învăţat care explica unui
tăran român că svastica este un semn oriental. Tăranul îl ascultă ia rla finalul
discuţiei afirma convins: „ Nu! E a nost! Îl avem de pe vremea urieşilor”. Ciudată
acestă memorie ancestrală a românilor care face posibilă o continuitate etnică şi
mitologică de mai bine de 7000 de ani, descinzând din imemorialele timpuri pelasge,
trecând prin perioada Daciei clasice, făcând faţă cu succes „romanizării”, travesând
toate vicisitudinile Evului mediu pentru a se transmite nealterată ţăranului român
din epoca moderna.
18/05/2009