Ajungând pe la aproximativ pagina 150 a cărții, am

simțit nevoia acută de a mă opri din citit, de a lăsa

cartea jos (după mult timp) și de a conștientiza și exprima
cu glas tare cât de diferite sunt orientările
psihoterapeutice între ele. Aveam idee de acest lucru, am
studiat în facultate câte puțin depre fiecare orientare
însă acum este vorba despre o descoperire mult mai
conștientă. Sentimentele care au însoțit această
descoperire au fost, pentru moment, ambivalente și ușor
confuze. Inițial, a fost respingere: în orientarea pe care
o practic eu, efuziunile emoționale cu clienții au niște
limite iar psihoterapeutul nu le expune sub nici o formă.
Aici, în consilierea centrată pe persoană (sau rogersiană),
dimpotrivă, terapeutul își arată vulnerabilitățile, își
exprimă emoțiile, dând practic frâu liber
contratransferurilor, aproape fără nici un fel de reținere
(deși niște reguli există, cum ar fi criteriul relevanței,
de exemplu). De ce procedează rogersienii așa este extrem
de justificat și de firesc: pentru a crea o relație
autentică, sinceră și transparentă între consilieri și
clienții lor. De ce este necesară o relație autentică,
sinceră și transparentă? Pentru că astfel clientul se simte
valorizat.

Sentimentul care a urmat ulterior (urmare a înțelegerii

și acceptării noilor concepte) a fost unul de bucurie și de
plăcere a planificării: dacă școlile de psihoterapie
vehiculează idei și instrumente atât de diferite între ele,
înseamnă că oricând simți limitările propriei ideologii, o
poți îmbogăți și eficientiza cu tehnici folosite de
celelalte abordări. După care am început să fantezez la cât
de bine ar fi dacă aș avea timpul și resursele necesare de
a face formări și dezvoltări personale în toate convențiile
psihoterapeutice existente la ora actuală. E atât de
reconfortant să ai de unde alege, de unde te inspira și
lucrul acesta nu ar fi fost posibil dacă după abordarea
psihanalitică psihoterapia nu s-ar fi ramificat în atât de
multe direcții.

„Consilierea centrată pe persoană în acțiune” este una

din cele mai complete sinteze teoretice pe care le-am
întâlnit până acum. Cuprinde aproape tot ce este important
de știut despre consilierea rogersiană/centrată pe
persoană: principiile de bază (4 principii elaborate de
Rogers și alte 4 generate de dezvoltările ulterioare ale
teoriei și practicii în această orientare) și condițiile
esențiale pentru ca terapia să funcționeze (empatia,
acceptarea necondiționată și congruența sau autenticitatea
- fără acestea nu există proces de consiliere centrată pe
persoană și în acest sens au fost elaborate instrumente de
măsurare și dezvoltare a acestor abilități, cum ar fi de
exemplu scala empatiei în 8 trepte). Autorii și-au dedicat
timp și spațiu inclusiv modului în care trebuie să se
formeze un viitor consilier centrat pe persoană, oferind un
întreg set de recomandări: consilierul trebuie în mod
imperios să «lucreze» pentru a ajunge la acceptarea de sine
și mai apoi la iubirea de sine, fără aceste lucruri el
neputând fi capabil să-și ajute clientul; de asemenea,
extrem de importantă este «extinderea sinelui», adică
provocarea acelor experiențe și situații externe care pot
fi simțite ca amenințătoare (autorii dau ca exemplu cazul
unui tânăr consilier, care descoperind că este homofob s-a
alaturat unui grup de homosexuali pentru a-i cunoaște mai
bine, a petrecut timp alături de ei și, în cele din urmă,
s-a simțit confortabil cu ei); o altă recomandare este
aceea ce a consuma beletristică și poezie - tipul acesta de
lectură ajută la devoltarea capacităților empatice și a
sensibilității față de tipare cat mai diferite de
umanitate; a scrie poezie doar pentru tine este un
exercițiu foarte potrivit pentru a învăța să îți comunici
sensibilitatea, lucru care se întâmplă frecvent în
consiliere, sub condiția congruenței (cea de-a treia
condiție vitală a relației terapeut - client). Deosebit de
interesant este subcapitolul intitulat «Dar ce fac când pur
și simplu nu-mi accept clientul?» , o provocare reală, de
la a cărei rezolvare nu se poate eschiva niciun
profesionist în acest domeniu.

O hartă a procesului terapeutic centrat pe persoană va

conține întodeauna mai multe elemente (care pot fi stări
psihice, caracteristici personale, atitudini sau acțiuni).
Astfel, consilierul își va accepta necondiționat clientul,
indiferent de cat de antipatic, irațional, dificil,
instabil sau insensibil ar fi acesta. Clienții vor încerca
de multe ori să testeze generozitatea și acceptarea
terapeutului lor și vor căuta cu orice preț să-și
demonstreze lor înșisi că sunt niște ființe de neacceptat,
în virtutea profeției pe care țin să și-o împlinească. A-i
arăta clientului că îl accepți necondiționat, în ciuda
celor mai ostile comportamente ale sale este condiția
bazală pentru ca acesta să ajungă, la un moment dat, să se
simtă valoros și merituos.
A fi empatic cu clientul este o condiție pe care am mai
menționat-o și care, în sens comun, este specifică și
celorlalte paradigme psihoterapeutice, însă funcția pe care
empatia o are pentru rogersieni este una specială: este
fundamental să poți fi empatic cu clientul tău nu doar
pentru a-l înțelege ci, mai mult decat atât, pentru a-i
putea oglindi acestuia gândurile, senzațiile fizice și
sentimentele pe care le experimentează în acel moment.
Oglindirea este un instrument de bază al consilierii
centrate pe persoană și este patentat de Carl Rogers,
constând în ascultarea atentă a ceea ce spune clientul și
reformularea de către consilier a celor spuse, astfel încât
să reproducă înțelept ceea ce a fost afirmat, dar și să
reveleze aspecte ascunse în spatele declarațiilor
clientului. Un exemplu de oglindire ar fi urmatorul:

„Clientul: Mă tratează ca pe un copil - are grijă de mine tot timpul,

mă cocoloșește tot timpul... mă sufocă! Nu reușește să înteleagă că,
de cand mă duc la universitate, nu mai sunt un copil... Sunt
independenta... Sunt puternică!
Consilierul: Văd furia ta pentru că el nu înțelege că tu te schimbi...
aceasta pare foarte foarte puternică... dar mă și întreb totodată... tu
arăți de parcă ai tremura... acest tremurat este doar din cauza furiei
tale sau mai este și altceva care se întâmplă în tine?
Clientul: Da... da, mi-e frică... mi-e frică că am să-l pierd.”

Congruența sau autenticitatea, ca modalitate în care

consilierul trebuie să se prezinte constant în relație cu
clientul său este alt element indispensabil și este, spre
deosebire de celelalte două (acceptarea necondiționată și
empatia), mult mai greu de învățat și de gestionat în
practică. Este, de altfel, abilitatea pe care consilierii
nu o pot obține aproape deloc din teorie și aproape total
din practica. Congruența constă în transparența sau
franchețea cu care consilierul îi comunică clientului său
propriile ganduri și emoții (provocate de trăirile și
exprimarea acestuia din urmă). Acesta este un alt element
foarte caracteristic psihologiei rogersiene și mult, mult
mai puțin întâlnit la celelalte orientări. Privind din
exterior și fără a avea cunoștințele de bază despre acest
cadru de referință, relația congruentă între consilier și
client pare foarte pasională, intensă, directă,
asemănătoare cu relațiile strânse de familie sau chiar de
iubire. Poate părea chiar brutală atunci cand citești
spusele unei consiliere fata de clientul ei: „Simt că ma
enervezi. Simt ca iar m-ai lăsat balta! Deci asta e: acum
te astepți de la mine să-mi fac bagajul și să plec?”.
Astfel de comunicări sunt mai naturale sau mai justificate
la client decât la psihoterapeut, însă Rogers are meritul
de a fi umanizat și de a fi coborât de pe piedestal
personalitatea terapeutului, permițându-i și acestuia să
aibă emoții, să fie impulsiv, să se înșele și să facă
greșeli.
Și pentru că am ajuns în acest punct, e important de
precizat că Rogers are inclusiv meritul de a fi egalizat și
democratizat relația terapeut - client. În viziunea lui,
terapeutul nu este specialistul în viețile clienților săi,
ci un simplu facilitator. Clientul este de fapt
specialistul în domeniul propriei sale vieți sale și el
dispune de toate datele necesare pentru a-și metaboliza
problemele și a păși pe o treaptă superioară a calității
vieții sale. Acest principiu este împărtășit și de alte
orientări, îndeosebi de către psihologia individuală
adleriană. Terapeutul nu este o ființă enigmatică,
puternică, o ființă care cunoaște toate secretele
funcționării psihicului uman, nici cel care poate
diagnostica și prescrie metode de dezvoltare cu simpla
justificare a profesiei și studiilor sale. Pentru a arăta
că nu este așa, rogersianul nu va fi aproape niciodată
directiv, nu va lua decizii în locul clientului, își va
exprima emoțiile și vulnerabilitățile, va admite când se
simte neputincios sau supărat, arătând clienților săi că și
atunci cand ești slab poți fi valoros și acceptat. Inclusiv
termenul de pacient a fost înlocuit de Rogers, odată pentru
totdeauna în psihoterapie, cu cel de client, și este lesne
de înțeles care a fost motivația.
Dincolo de metodologia propusă de consilierea centrată
pe persoană (cu atât de multe instrumente inedite date spre
folosință), alt aspect care face această orientare să fie
originală și specifică doar pentru ea însăși este aspectul
vocabularului. Termeni precum proces egosintonic, proces dificil,
proces de actualizare, configuratiile, locus al evaluarii, proces
existențial (Rogers a denumit paradigma sa ca fiind
existențialistă, însă în alt sens decât cel filosofic) sunt
numai cateva exemple ce alcătuiesc un dicționar unic, o
moștenire în continuă evoluție a școlii rogersiene centrate
pe persoană.