Sunteți pe pagina 1din 7

IUDAISM

Rugaciunea in Iudaism

Partea introductiva a rugaciunii iudaice consta dintr-o solemna atragere a atentiei asupra
credintei intr-un singur Dumnezeu, Iahve, si indeamna la glorificarea imparatiei lui : "Sema Israel,
Iahve Elohenu, Iahve echad !" "Baruk Sem kebod malkuto leolam va'ed!" (Asculta Israele, Iahve
este Dumnezeul nostru, Iahve este unul singur ! Binecuvantat fie numele slavei imparatiei sale in
vecii vecilor !".

Continutul rugaciunii ebraice depinde pe de o parte de serviciul divin ca atare - ora de oficiere,
felul slujbei religioase, dar si de sarbatoarea din an.

In "binecuvantarile" rostite la sarbatoarea corturilor sau a colibelor, hag hasukoth, predomina


binecuvantarea.

Mai intai se aduc laude lui Dumnezeu pentru statornicia Sa in cuvant si in fapta, pentru ca este
nadejdea neclintita a umanitatii. Apoi se cere lui Dumnezeu sa se indure de casa lui cea sfanta, de
Sion, casa care este, totodata, "casa vietii noastre", adica a credinciosilor, dar si a sufletului
napastuit: "Binecuvantat fii, Doamne, Dumnezeul nostru, imparate al lumii, stanca a intregii lumi,
drept in toate generatiile (hadoroth), Dumnezeul cel adevarat (haneeman), care vorbeste si face,
care vorbeste si hotaraste, ale carui cuvinte sunt adevar si dreptate... Indura-Te de Sion, ca el e
casa vietii noastre... Binecuvantat fii Tu, Doamne, care veselesti Sionul intru fiii lui. Veseleste-ne,
Doamne, Dumnezeul nostru, cu Ilie proorocul, robul Tau si cu Imparatia casei lui David, Unsul Tau.
In curand sa vina si sa se bucure pentru casa noastra. Pe tronul lui nu va sedea strain si altii inca
nu vor stapani slava lui. Caci cu Numele cel sfant al Tau Te-ai jurat Lui ca nu se va stinge lumina
lui in vecii vecilor. Binecuvantat sa fii Doamne, scutul lui David, pentru Lege si pentru osteneala si
pentru prooroci si pentru Ziua aceasta a corturilor, pe care ne-ai dat-o, Doamne, Dumnezeul
nostru, spre bucurie si spre veselie... Pentru tot iti multumim si Te binecuvantam, fii binecuvantat
Tu, Numele Tau, pe buze, toata viata, totdeauna, din veac si pana-n veac. Binecuvantat sa fii Tu,
Doamne, Care sfintesti pe Israel si vremurile".

Rugaciunea zilnica individuala nu lipseste, chiar daca rugaciunea publica are o preponderenta
deosebita. Omul Legii Vechiului Testament este dator sa se roage lui Dumnezeu in fiecare zi, de
trei ori. Rugaciunea de dimineata este cea mai solemna, cand cel ce se roaga trebuie sa poarte
tallithul, adica panza speciala pentru rugaciune, si filacteriile (tefilin). Rugaciunea propriu-zisa,
Amidah, este precedata de Sema Israel, introdusa de doua binecuvantari ; una laudand pe
Dumnezeu, ca a creat lumina (la rugaciunea de dimineata), si alta laudand dragostea lui
Dumnezeu pentru Israel marturisita de Sfanta Scriptura. Initial, Amidah, continea 18 binecuvantari
(semone este), dar in prezent sunt, in total, 19.

Importanta este si rugaciunea inainte de somn. Omul stie ca somnul este deosebit de starea
de trezvie, in care poate sa-si poarte grija de sine. Dupa credinta lui - sufletul se indeparteaza de
trup si singura nadejde pentru retrezirea la viata este doar Dumnezeu : "Fa sa ne culcam, Doamne
Dumnezeul nostru, in pace, si scoala-ne, imparatul nostru, spre viata. Intinde peste noi cortul pacii
Tale, indrepteaza-ne printr-un sfat bun din parte-Ti, si ajuta-ne pentru Numele Tau. Ocroteste-ne
si inlatura de la noi : vrajmas, ciuma, sabie, foamete si mihnire ; inlatura ispititorul din urma
noastra, si in umbra aripilor Tale adaposteste-ne. Caci Tu, Atotputernicule, esti pazitorul si
mantuitorul nostru ; caci atotputernic imparat, milostiv si indurat esti Tu. Pazeste, dar, iesirea si
intrarea noastra, ca sa fie spre viata si pace de acum si pana in veci. Laudat fii, Doamne, care
pazesti poporul Tau Israel intotdeauna".

Sacrificiul in iudaism

Spre deosebire de celelalte religii, iudaismul are o conceptie cu totul diferita despre sacrificiu
si aceasta datorita spiritului in care a fost instituit, precum si scopului pentru care a fost
savarsit.
In iudaism sacrificiul nu este identic cu notiunea de religie, ci mai degraba este un simbol care
contribuie la indreptarea celui credincios in fata lui Dumnezeu si o manifestare a dragostei divine
fata de faptura sa. Sacrificiul exprima relatia dintre Dumnezeu si omul credincios.

Sacrificiul arderii de tot sau holocaustul

Acest gen de sacrificii reprezinta oferta totala, prin ardere absoluta, a darurilor facute lui
Dumnezeu. Fiind cel mai complet si mai desavarsit gen de sacrificiu din Vechiul Testament,
holocaustul reprezinta adorarea lui Dumnezeu, prin care se ofera integral atat trupul cat si sufletul
spre sfintire si renastere la o viata noua.

Sacrificiul nesangeros

Vechiul Testament abunda in exemple de sacrificii nesangeroase. Cain aduce sacrificii din
roadele pamantului (Fac. IV, 3), Melchisedec, regele Salemului, il intampina pe Avraam cu un
sacrificiu nesangeros de paine si vin (Fac XIV, 18 si 19).
Simbolic, aceste sacrificii reprezinta pe credinciosul care, prin oferirea hranei sale zilnice,
se daruieste integral, trup si suflet, lui Dumnezeu.

Sacrificiul de comuniune

In Vechiul Testament exista mai multe feluri de sacrificii de comuniune, cum ar fi : sacrificiul
legamantului, sacrificiul mielului pascal, sacrificiul de pace etc. Aceste sacrificii tintesc la intarirea
comuniunii intre Dumnezeu si poporul Sau, pe de o parte, si la stabilirea de relatii bune, de
impacare intre membrii aceluiasi popor, pe de alta parte.

Sacrificiile expiatorii sau de curatire

Intre aceste sacrificii putem aminti sacrificiul zilei impacarii (iom hakkipurim), care este adus
in scopul unei curatiri generale, in cadrul caruia atat arhiereul cat si preotii si poporul se curata de
pacate. Aceasta zi a fost instituita in amintirea iertarii poporului ales de pacatul idolatriei in care
cazuse cu ocazia ridicarii vitelului de aur (Ies. XXXII, 4). In afara de acest sacrificiu mai exista
sacrificii care se aduc atat pentru pacat cat si pentru culpa (Levit. IV, 26, 31, 35, 5, 10, 13 ).

Potrivit conceptiei ebraice, principul vietii (nephesh), se afla in sange, care se varsa pe altar
pentru mantuirea sufletelor. (Levit. XVII, 11). Intrepatrunderea care exista intre suflet si sange
sbabileste o alianta vitala intre cei uniti printr-o legatura de sange si este totodata agentul
potential in consolidarea relatiilor tribale si in efectuarea unei intercomuniuni intre uman si sacru.

Sacrificiul la profeti si in psalmi

In scrierile profetice si o parte din psalmi notiunea de sacrificiu este prezentata sub o noua
perspectiva, a unei spiritualizari sau interiorizari personale. Accentul este pus pe ofranda per-
sonala interioara adusa lui Dumnezeu mai degraba decat pe jertfele materiate. Isaia vorbeste
despre dezgustul pe care Dumnezeu il are fata de sacrificiile pur exterioare, accentuand totodata
asupra punerii in practica a unor exigente morale care izvorasc din dreptatea interioara : "Ce-mi
foloseste multimea jertfelor voastre ... M-am saturat de arderile de tot cu berbeci si de grasimea
viteilor grasi si nu mai vreu sange de tauri, de miei si de tapi ... Cand ridicati mainile voastre spre
mine, eu imi intorc ochii, aiurea... Mainile voastre sunt pline de sange, spalati-va, curatiti-va ...
Invatati sa faceti binele, cautati dreptatea, ajutati pe cel asuprit, faceti dreptate orfanului, aparati
pe vaduve" (Isaia I,11-17).

Psalmistii la randul lor accentueaza mai mult asupra faptei morale decat a varsarii rituale de
sange in scopul ispasirii (Psalm XXXIX, 9, 11).

Viata de apoi in iudaism


In iudaism viata omului este un dar al lui Dumnezeu; astfel, viata omului primeste
semnificatie valorica in clipa in care ea devine un raspuns la chemarea lui Dumnezeu. Daca
individul evita sa implineasca vointa divina, el cade prada robiei impulsurilor personale egoiste si
ajunge la autodistrugere (Ieremia cap. 2, vers. 8, 13, 20, 23, 25 ; Ezechil 3, 18 urm.). Caci numai
prin, supunere fata de vointa divina poate omul sa-si asigure viata permanenta.

Despre o plinatate a vietii care transcede existenta empirica nu se vorbeste in mod explicit in
primele carti ale Vechiului Testament. Abia cu scrierile profetice incepe sa se contureze tendinta
de proiectare a vietii empirice in contextul eternitatii. In Cartea Psalmilor credinta in nemurire
primeste un continut mai precis, in sensul ca retributiile primite de om depasesc cu mult bogatiile
materiale si onorurile vietii de pe pamant.

Dorinta unei comuniuni cu Yahve a intregului popor, morti si vii, precum si spiritualizarea
pronuntata a religiei iudaice au facut sa se nasca credinta in invierea celor morti. Astfel, ceea ce a
fost doar o metafora pentru a descrie restabilirea poporului lui Israel (Osea 6, 2; Ezechiel 37)
devine o doctrina esentiala.

Desi credinta in inviere nu este expusa in mod explicit in psalmi, unii teologi au incercat, si pe
drept cuvant, sa explice anumite texte in acest sens. Referiri exprese se fac mai ales la Psalmul
17, 15 : "Dar eu, in nevinovatia mea, voi vedea fata Ta; cum ma voi trezi, ma voi satura de chipul
Tau"; si Psalmul 16, 9-11 : "De aceea inima mea se bucura, sufletul meu se veseleste si trupul mi
se odihneste in liniste. Caci nu vei lasa sufletul meu in lacasul mortilor, nu vei ingadui prea iubitul
Tau sa vada putreziciunea. Imi vei arata cararea vietii; inaintea fetei Tale sint bucurii nespuse si
desfatari vesnice in dreapta Ta".

Pentru prima data, insa, credinta in invierea mortilor este afirmata de profetul Isaia 26, 19: "Sa
invie dar mortii tai! Sa se scoale trupurile moarte! Treziti-va si saltati de bucurie, cei ce locuiti in
tarana. Caci roua Ta este o roua datatoare de viata si pamantul va scoate iarasi afara pe cei
morti" (Cf. Ezechil 31, 1 ; Daniel 12, 2). Chiar dupa reintoarcerea din robia babilonica profetii nu
parasesc ideea judecatii lui Yahve ca fiind un eveniment iminent. Dupa Agheu, judecata va
insemna distrugerea paganilor si va fi urmata de intronizarea unui rege mesianic (2, 6 si urm.).
Dupa viziunea profetului Maleahi (3, 1), venirea lui Yahve va fi precedata de cea a lui Ilie sau a
unui alt trimis al sau, pentru ca sa judece si sa distruga pe cei rai, sa recunoasca pe cei care au
avut incredere in El si apoi sa locuiasca in Ierusalim. In cartea profetului Daniel, pe langa
distrugerea celor rai si instaurarea Fiului Omului la conducerea intregii lumi (7, 9 si urm.) se vor-
beste de invierea dreptilor la viata vesnica si a celor rai spre rusine. (Daniel 12, 2).

Ideea de rasplata in sensul unei retributii drepte a binelui sau raului savarsit de om este
prezenta in intreaga istorie religioasa a poporului Israel. Pacatul primului om este pedepsit de
Dumnezeu cu moartea si alte suferinte la care este supus omul.(Geneza 3, 16-24). Rautatea
crescanda a oamenilor duce in cele din urma la distrugerea vietii de pe pamant prin potop
(Geneza 6, 5-7). In acelasi timp, Dumnezeu rasplateste faptele bune. Noe si familia sa este scapat
de la moarte pentru credinta sa (Geneza 6, 9).

Fara indoiala, aceste exemple pot fi inmultite. In general, rasplata si pedeapsa divina aveau
un caracter imediat empiric. Cu timpul, ele primesc un contur pronuntat eshatologic. Intalnim
aceasta noua nuanta ca fiind prefigurata in Psalmul 49, 14, si 73, 17 si mult mai explicit in Isaia
24, 21 : "in ziua aceea, Domnul va pedepsi in cer ostirea de sus, iar pe pamant pe imparatii
pamantului" (Cf. Psalm 76, 12).

Ziua "Iui Yahve sau "ziua maniei" (Sofonie 1, 15) este manifestarea sau aratarea lui Yahve in
plenitudinea maretiei sale. Dupa Ieremia, toate popoarele vor fi judecate (25, 15, urm.) pentru ca
apoi sa devina partasi ai imparatiei lui Iahve (3, 17). Profetul Miheia reia aceasta idee fara a largi
ideea generala si fara a da detalii.

In Apocalipsa lui Baruch, probabil sub influenta crestina, este acceptata invierea atat a celor
buni si rai din cadrul poporului Israel, cat si a neamurilor (Apocalipsa lui Baruch 30, 2-5. Vezi Ezdra
7, 33 urm ). Dupa Talmud numai cei drepti vor invia, desi ocazional se accepta ca dreptii dintre
neamuri vor invia si ei. Singurul loc in Vechiul Testament, unde avem o descriere a Judecatii celor
morti, este in cartea profetului Daniel: "Multi din cei ce dorm in tarana pamintului se vor scula :
unii pentru viata vesnica si altii pentru ocara si rusine vesnica" (12, 2).

"Cei ce dorm in tarana" sunt cei ce se afla in sheol. Sheolul este un loc al celor morti, undeva
sub pamant. Primele referiri la sheol le gasim in Geneza 37, 37 ; 42, 38; 44, 29 si 31 ; Existenta in
sheol este o copie fidela a vietii de pe pamant. Acolo regii stau pe tronurile lor (Isaia 14, 9 urm.)
iar profetul isi poarta mantia :(I Samuel 28, 14). In alte cuvinte, rangul sau functia si vocatia sunt
pastrate.

Dupa moarte, sufletul nu este anihilat, iar trupul ramane doar simpla tarana neinsufletita
(Geneza 3, 19; Iov 34, 14 si urm.) pentru ca la inviere sa participe si el la rasplata divina, prin
unirea finala cu sufletul in vederea vietii vesnice. In I Enooh 22, 9-13, sheolul este supus unei
transformari esentiale. De unde era considerat doar loc al celor morti, el devine identificat cu
Gheena, loc de tortura, de unde a fost imprumutata si ideea crestina de iad.

Conceptia despre sheol indicata in aceste versete sugereaza o noua perspectiva asupra naturii
omului in conceptia iudaica. Dupa moarte, sufletul traieste.

Ceea ce trebuie retinut referitor la viata viitoare, dupa conceptia iudaica, este ca accentul se
pune indeosebi pe rasplata viitoare a faptelor omului.

In concluzie, putem spune ca iudaismul a pus accentul, secole de-a randul, pe viata de aici si
de acum si, intr-o masura mai mica, pe viata viitoare.

Despre comunitate

In iudaism conceptia despre individ si comunitate are la baza doua principii fundamentale. Un
prim principiu este faptul ca Dumnezeu ii da omului porunca de a stapani lumea materiala pe care
El a creat-o (Geneza 1, 28). Stapanirea omului peste natura nu este absoluta. Lumea creata isi
are legile ei bine stabilite care reglementeaza fortele naturale, viata si activitatea lumii animale.
Aceste legi depasesc stricta putere de intelegere a omului (Iov 38 urm.). De altfel, omului nu i s-a
dat stapanire nelimitata asupra lumii, deoarece una din indatoririle sale este de a se supune
ordinei din creatie.

Un al doilea principiu este obligativitatea neconditionata a omului de a-si organiza viata


comunitara si individuala pe baza legilor eterne descoperite de Dumnezeu. Spre deosebire de
Codul lui Hammurabi sau Legile lui Manu, legile Vechiului Testament nu izvorasc din viata civica ci
din viata cultica a poporului, de unde vocea divina a Domnului Legamantului este auzita de om.
Interesant de observat ca aceasta lege divina nu se restrange doar la cult, ci inunda legea civila,
care primeste la randul ei nuanta de obligativitate neconditionata (Vezi: Exod 21, 12-17; 22, 17,
20 urm.; 123, 1-3; 6-9). Sub aceasta obligativitate, se dezvolta viata de toate zilele a fiecarui
individ, a fiecarui membru al poporului lui Israel. Israelul nu a considerat cresterea sa ca popor
sau natiune ca fiind rezultatul unei simple legi naturale, ci ca un dar din partea lui Dumnezeu care
l-a eliberat din robia egipteana si i-a dat posibilitatea de a creste intr-o natiune puternica, sub o
singura Lege. Acesta a fost momentul cand Israelul devine constient de legatura sa cu Dumnezeu
in contextul legamantului, cand nelinistea si cautarea sunt inlocuite de noua identitate de "popor
ales", care aveau un scop precis si principii de viata bine delimitate.

Intreaga viata a omului in relatia cu lumea, cu sine insusi si cu comunitatea este supusa
cerintelor vointei divine vazuta intotdeauna in relatie cu Dumnezeu.

Structura comunitara si viata individuala in sanul poporului ales este normata de un cod de
legi care au fost descoperite de Dumnezeu. Aceste legi devin valide prin referirea lor directa la
Dumnezeu, incalcarea lor fiind pedepsita nu de oameni, ci de Dumnezeu. Societatea israelita a
Vechiului Testament a fost si ea organizata in clanuri si triburi, asemenea celorlalte popoare
primitive. La baza organizarii religioase si sociale a vechiului Israel intalnim trasaturi comune
organizarii primitive si mai ales ale modului de viata al triburilor nomade din acea perioada. Din
acest motiv, viata individului este evaluata in contextul comunitatii tribale, in afara careia nu
exista posibilitate de existenta. Intreaga viata privata poarta amprenta legilor generale care
guverneaza si exercita influenta absoluta asupra lui. De exemplu, in cazul razbunarii sangelui, cea
mai vitala expresie a unitatii de clan, nu numai individul, ci intreaga comunitate este responsabila
pentru actiunea sa (Geneza 4, 23 urm.; I Samuel 25, 33). Prin urmare, individul angajeaza si
membrii familiei sale in obligatiile pe care le are fata de clan (Geneza 42, 37 urm.).

Odata cu stabilirea in Canaan, vechile atitudini tribale au inceput sa fie revizuite si chiar in-
locuite. Clanul incepe sa fie inlocuit cu alte comunitati satesti sau urbane. In momentul in care
civilizatia urbana incepe sa progreseze, vechile legaturi sociale sunt abandonate. Protectia
individului nu mai cade in sarcina clanului ci a curtii locale ; mai mult, chiar, regele poate sa
intervina in cazuri individuale (II Samuel 14, 5 urm.; II Regi 8, 6; 4, 3). Legamantul nu mai prevede
decat pedeapsa celui vinovat, fara repercusiuni asupra familiei sale. Familia celui vinovat este
pedepsita doar in cazul in care acesta a incalcat legea sacra sau pentru crima de inalta tradare
(Iosua 7, 24 urm.; I Samuel 22, 12 urm.; II Regi 9; 26). Aici intervin, insa, motive care privesc
conceptia tabuista de intinare a familiei prin seful ei (Deuteronom 22, 8 II Samuel 20, 14 si 21),
precum si prezumtia ca familia a fost complice (Deuteronom 13, 7 urm.). In general, sub noua
lege se pune accent valoric mai mare pe viata umana. Sclavul este protejat impotriva abuzurilor
inumane (Exod 21, 20) si este considerat ca fiinta umana. In cazul accidentelor fatale unde partea
responsabila este doar indirect vinovata, cum ar fi, de exemplu, omorarea unui copil de catre un
taur, pedeapsa nu mai este efectuata in baza legii talionului indirect prin uciderea unuia din copiii
partii vinovate (Exod 21, 31 si mai precis Deuteronom 24,16). De altfel, legea talionului facea
parte din conceptia de clan si consta mai mult intr-o lege a retributiei decat a razbunarii.

Toate aceste atitudini fata de semenii nostri si fata de lumea inconjuratoare sunt, insa,
depasite de porunca biblica a dragostei: "Iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Levitic 19,
18). Aceasta porunca include pe toti oamenii fara deosebire de crez sau rasa : «Daca un strain
vine sa locuiasca impreuna cu voi in tara voastra, sa nu-l asupriti... sa-l iubiti ca pe voi insiva..."
(Levitic 19, 33-34). Deosebirea care se face intre un iudeu si un strain are doar aspect religios. Din
punct de vedere social si economic, nu este nici o deosebire intre ei: "O singura lege si o singura
porunca sa fie atat pentru voi cat si pentru strainul care locuieste printre voi" (Numeri 15, 16).
Legea este, deci, una si aceeasi pentru toti. Supremul judecator ramane Dumnezeu :
"...Dumnezeu este Cel care face dreptate..." (Deuteronom 1, 17).

Aceeasi atitudine fata de straini e pastrata si in Talmud : "A fi unul ucenicul lui Aaron,
inseamna sa iubesti pacea si sa cauti pacea, sa-i iubesti pe oameni si sa-i aduci aproape de Lege",
spunea Hillel.

Dupa cucerirea Babilonului de catre Cyrus (538 i.Hr.), poporul Israel aflat in captivitatea
babiloneana primeste libertatea si dreptul de a se intoarce acasa. Desi un numar destul de mare a
ramas in Babilon, totusi majoritatea se reintoarce sub conducerea lui Zorobabel si Iosua. La
sosirea in Ierusalimul distrus, primul lucru pe care il fac e sa ridice un altar pe ruinele Templului
pentru a multumi lui Dumnezeu. Reconstructia Templului se face cu un secol mai tarziu la
indemnul profetilor Hagai si Zaharia. Sub conducerea lui Ezra si Neemia, are loc organizarea
sociala si reinnoirea spirituala a communitatii izraelite prin infiintarea unui stat teocratic.
Oranduirea acestui nou stat se baza pe, aceleasi principii emise de Legamantul sinaitic care
primeste, insa, nuante extrem de legaliste, intrucat accentul a inceput sa se puna pe indeplinirea
obligatiilor externe, vizibile fata de om si fata de Dumnezeu (Neemia 9, 38 - 10, 39). Personajele
principale ale societatii sunt preotii ca reorganizatori ai credintei, pe baza Legii, care se concentra
in special asupra ritualului: ce este curat si necurat, purificari, ispasiri de pacate, prohibitii etc.

Perioadele pana la sfarsitul antichitatii si intregul ev mediu se caracterizeaza mai ales prin
nesiguranta si cautare. Elaborarea scrierilor cabaliste si talmudice constituie o incercare de a da
coeziune si identitate unui popor imprastiat pe intinsa suprafata locuita a globului. Elementul care
pastreaza unitatea poporului evrei ramane totusi Legea Vechiului Testament.

Sufletul in iudaism

In limba ebraica exista doi termeni care redau cu aproximatie notiunea de suflet si duh, si
anume: nephesh si ruah. Semnificatia cuvantului nephesh a fost probabil gat, esofag si de aici,
prin extensiune, ceea ce iese prin gat, adica suflarea, sau suflul vietii, ceva asemanator
conceptului latin de anima.

Locul clasic pentru nephesh este in Geneza 2, 7, unde se face referire la "duhul de viata" insuflat
de Dumnezeu, omului, multumita caruia omul devine fiinta vie sau suflet viu (nephesh haya).
Acest concept este intarit printr-o alta dezvoltare semantica a cuvantului nephesh, care a ajuns sa
denote, in perioada vechi testamentara, orice fel de dorinta, aspiratie sau impuls vital. Astfel,
nephesh se face simtit in dorinta de a manca si a bea (Deuteronom 12, 15; 20;1 Sam. 2, 16; Mica
7, 1), dar si in impulsurile de reproducere (Ieremia 2, 24).

Spre deosebire de prima nuanta semantica, care acentua asupra elementului individualitatii,
aceasta notiune releva dorinta insului de a se mentine viu, de a trai. In acest context al mentinerii
si continuarii vietii, mai intervine o a treia nuanta semantica, care prezinta sufletul (nephesh) ca
fiind indestructibil legat de sentiment si emotii. Durerea si mahnirea (I Samuel 1, 10; 30, 6; Ezechil
27, 31; Iov 27, 2; Isaia 15, 4), bucuria si pacea (Ieremia 6, 16; Plangeri 17; Psalm 86, 4; 94, 19),
dorul si dragostea (Psalm 63, 2; Geneza 34, 3; 44, 30;I Samuel 20, 17; Cantarea Cantarilor 1, 7;
3, 1), ura, mania, ciuda si oboseala (Isaia 1, 14; Ieremia 15, 3; Iov 10, 1 ; Ezechil 23, 17) toate
exprimate prin nephesh. Oriunde se intalnesc aceste emotii sau sentimente acolo este prezent si
nephesh. Este interesant de observat ca atunci cand nephesh este prezentat ca subiect al unor
senzatii psihice, el devine o potentialitate spirituala a omului.
Continutul ideatic al lui nephesh este largit si intregit prin folosirea altor termeni vitali pentru
intelegerea conceptiei iudaice primare despre suflet, si anume ruah (duh, spirit) si leb (inima).
Asociatia existenta dintre acesti termeni nephesh, ruah si leb a determinat pe unii ganditori sa
sugereze un trihotomism fiintial in ceea ce priveste conceptia iudaica despre om. Omul, dupa
acestia, ar fi format din trup, suflet si spirit. O astfel de pozitie nu poate fi sustinuta intrucit
nephesh nu este opus lui ruah, ci pus paralel cu acesta (Isaia 26, 9; Iov 7, 11). Ba mai mult, cei
trei termeni nu sunt enumerati in acelasi text si nici pusi in opozitie.

La inceput ruah a fost folosit pentru a desemna puterea care caracteriza energia fizica si
mintala a omului, asa cum a fost cazul lui Ilie (II Regi 2, 15). In general, el denota toate aspectele
vietii emotionale. Atunci cand este intrebuintat in legatura directa cu fiinta umana, el este
prezentat ca lacas al sentimentelor umane.

Viata launtrica a omului cu intensitatea si multiplicitatea proceselor ei se reflecta mai ales in


importanta pe care psihologia vechi-testamentara o atribuie inimii - leb. Cand profetul Osea
caracterizeaza comportamentul lipsit de sens al regatului nordic, el spune ca Efrem nu are inima,
adica nu are intelegere si cunoastere (Osea 7, 11; 4, 11).

Despre trup

Trupul si sufletul sunt elementele esentiale care stau la baza conceptiei despre om in Vechiul
Testament si in traditia iudaica de mai tirziu. Omul este o unitate fiintiala care rezulta din unirea
dintre trup si suflet. El nu are trup si nu are suflet, ci este in acelasi timp trup si suflet.

Reprezentarea unitara a persoanei umane are profunde implicatii privind viata eshatologica.
Faptul ca omul este descris ca "o persoana vie" (Geneza 2, 7), o fiinta care traieste si nu este
considerat ca suma a doua entitati, ci unitate care se exprima pe doua planuri fiintiale, spiritual si
pamantesc, implica ideea necesitatii participarii intregii persoane umane la viata vesnica.

Aceasta conceptie privind unitatea fiintiala dintre trup si suflet este prezenta si in gandirea
iudaica de mai tarziu in contextul invataturii privind invierea cea de apoi si nemurirea.

Este interesant de observat ca in limba ebraica nu exista un cuvant anume pentru trup
separat de suflet. Atunci cand se fac referiri la natura fizica a omului este intrebuintat termenul
"carne", "trup viu" (Geneza 2, 23, 24) si simbolizeaza slabiciunea, caracterul trecator al fiintei
umane (Isaia 40, 6).

Curatenia trupeasca face parte din "Legea sfinteniei", in care sunt prescrise ablutiunile rituale
si restrictiile la mancare. De altfel, intreaga Lege a Vechiului Testament cuprinde un numar mare
de prescriptii care sintetizeaza atitudinea fata de trup. Scopul lor prim este intr-adevar curatenia
trupeasca, dar prin aceasta curatenie insul uman este pus intr-o legatura speciala fata de Yahve.
Un exemplu elocvent in acest sens este ritualul circumciderii. Prin savarsirea actului de
circumcidere, lasand la o parte aspectul igienic al acestuia, avem in fata noastra o marturisire a
faptului ca persoana in cauza apartine de acum inainte poporului ales, obligandu-se sa pastreze
legamantul cu Yahve.

S-ar putea să vă placă și