' Istoricul formării Comunităţilor Europene şi a Uniunii Europene
Evident că cea de-a doua soluţie a fost preferată, ea fiind de altfel şi în
concordanţă cu filosofía occidentală. Trebuia asigurată însă o legătură
foarte puternică, o interdependenţă economică şi militară între Germania şi
celelalte ţări vestice, astfel ca un nou război să fie imposibil de declanşat.
Dorinţa S.U.A. de a reînarma Germania de Vest în vederea alăturaţii
acesteia la efortul comun european de rezistenţă împotriva comunismului
nu convenea însă Franţei, care se opunea unei reînarmări necontrolate a
Germaniei şi dorea să păstreze tutela internaţională asupra regiunilor Saar
şi Ruhr, „leagănul" siderurgiei germane,
§2. Primele organizaţii europene; abordarea '
interguvernamentală
Ideea reconcilierii franco-germane şi a unităţii europene a avut susţi­
nători marcanţi încă din primii ani de după război. Astfel, Churchill
îndemna în 1946 Franţa şi Germania să construiască „Statele Unite ale;
Europei" 1 . După cum se observă, era o sugestie care nu includea Marea
Britanie, fidelă S.U.A şi izolării ei insulare 2 .
Unitatea Europei a fost, de asemenea, susţinută de Arislide Briand
(1929), iar la Conferinţa de la Haga, din 1948, care a p u s bazele Consi­
liului Europei, de Alcide de Gasperi, Paul Henry Spaak, Salvador de
Madariaga y Rojo 3 .
1
W. Weidenfeld, W. Wessels, L'Europe de A à Z - guide de l'intégration
européenne, Ed. Office de publications officielles des Communautés européennes,
Luxembourg, 1997, p. 8; G. Ferreol (coord.), Y.J. Beloeil-Benoist, M. Blanquel,
D. Breillat, N. Flageul, Dictionnaire de l'Union européene, Ed. Armand Colin,
Paris, 2000, în limba română la Ed. Polirom, 2001, p. 62; O. Ţinea, Drept
comunitar general, E.D.P., Bucureşti, 1999, p. 3; N. Păun, A.C. Păun, Istoria
construcţiei europene, vol. I, Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca,
2000, p. 22; A. Profiroiu, M. Profirviu, Introducere în realităţile europene.
Ed. Economică, 1999, p. 13; O. Bibere, Uniunea Europeană între virtual şi real,
Ed. All, 1999, p. 11.
2
P. Moreau Defarges, Les Institutions européennes, 6" edition, Armand Colin,
Paris, 2002, versiunea tradusă în limba română - Ed. Armacord, Timişoara, 2002,
p. 16.
3
A se vedea, pentru detalii, P. de Schoutheeie, The case for Europe. Unity,
diversity and democracy in the European Union, Lynne Ricnner Publishers,
Primele orxunkuiH viinyena nhoidiimi liiierniiypi umwnwU I
Primele încercări do cooperare economiei yl militari fotN ttltill
Europei occidentale suni num ale insfl de prim Ipllh tibordtlHl Interj UVII
nameutale, care, în esenţa, relevă dorinţn slnteloi ilo n şl pftntrtl iMMtttall
suveranitatea în cursul procesului de cooperare,
Abordarea interguvernamentală este profund opuşii celei comunitare,
aşa cum vom vedea în cursul acestei secţiuni: în interguvemamenMitatfi
nu există transfer de competenţe, statele implicate fiind angajate doar pe
calea cooperării, concertării eforturilor, tar decizia este luată prin consens,
neavând forţă juridică sau obligativitate 1 .
2,1. Organizaţia Europeană de Cooperare şi Dezvoltare (O.E.CIX)
în 1948 ia naştere Organizaţia Europeană de Cooperare Economică
(O.E.C.K.), menită a gestiona şi distribui între statele membre ajutoarele
• rruinate reconstrucţiei, acordate de S.U.A. prin planai Marshail 2 . După
încheierea programului de ajutor în 1952, organizaţia t continuat să existe
ca spaţiu de promovare a unui comerţ liber între ţările membre, a primit ca
membri şi alte state dezvoltate din punct de vedere economic din lumea
necomun istă şi s-a transformat în 1961 în ceea ce astăzi poartă denumirea
de Organizaţia Economică de Cooperare şi Dezvoltare ( O . E . C . D . ) ' .
Boulder - London, 2000, p. 5; D. Mazilu, Integrarea europe,ană. Drept comunitar
şi instituţii europene, Ed. Lumina Lex, 2001, p. 26; O. Bibere, op. cit., p. 24.
1
A se vedea P. Moreau Defarges, op. cit, p. 36. Pentru controversele legate de
interguvernalitate şi supranaţionaîitate, a se vedea şi J. McCormick, Understanding
the European Union - a concise introduction, Edition Palgrave, New York,
, London, 1999, p. 10; P. Prisecaru, N. Idu (coord.), Reforma constituţională şi
> instituţională a Uniunii Europene, Cap. VI „Guvernanta europeană şi doctrinele
integrării", Ed. Economică, 200?.
2
Planul Marshail de reconstrucţie a Europei cu sprijin material american a
fost numit astfel după iniţiatorul său, general şi secretar de stat al S.U.A. Gene­
ralul Marshail a ţinut în iunie 1947, la Harvard, un dicurs devenit celebru, prin
care argumenta necesitatea stopării expansiunii comunismului prin reconstrucţia
rapidă a Europei Occidentale, devastată de război.
3
A se vedea, pentru detalii, P. Melandri, Les Etats-Units face â l'unifscation
de FEurope, 1945-1954, Ed. Pedone, Paris, 1980; H. Aubrey, Atlantic Economic
Cooperation. The case of OECD, Ed. Praeger, New York, 1967; R. Munteanu,
Drept european, Ed. Oscar Prinţ, Bucureşti, 1996, p. 22.

IstO) icul formării ('omunităţilor Europene şi a Uniunii Europene
Iu prezent, < >,E,( !,D, activează în scopul concertării politicilor econo-
inicc din slnlclc membre, prin reuniuni ministeriale anuale, şi a monito­
rizării evoluţiei înregistrate de economiile în cauză'.
2.2. Uniunea Europei Occidentale (U.E.O.)
O alta iniţiativă de apropiere din punct de vedere economic şi militar
între statele occidentale are loc în 1948, când Marea Britanie, Franţa,
Belgia, Olanda şi Luxemburg semnează la Bruxelles un tratat pe 50 de
ani, cunoscut sub denumirea de Uniunea Europei Occidentale. Şase ani
mai târziu, celor cinci li se alătură Germania şi Italia şi, ulterior,
Portugalia, Spania şi Grecia, însă în practică Uniunea este înlocuită tot
mai mult de nou creata N.A.T.O. (1949) 2 .
Considerată, mult timp, „frumoasa din pădurea adormită a organizaţii­
lor europene", datorită rolului său redus în arhitectura europeană, U.E.O,.
şi-a regăsit rolul după semnarea Tratatului de la Maastricht, conform
căruia este chemată să devină „braţul înarmat" al Uniunii Europene 3 .
1
Membrii O.E.C.D. sunt Spania, Slovacia, Austria, Belgia, Danemarca, Franţa,
Grecia, Elveţia, Turcia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Finlanda, Norvegia,
Olanda, Portugalia, Suedia, Marea Britanie, Germania, Mexic, Cehia, Polonia,
Ungaria, Coreea de Sud, S.U.A., Canada, laponia, Australia, Noua Zeelandă.
2
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord a luat fiinţă în 1949 în urma negocie­
rilor dintre S.U.A., Canada, Norvegia, Islanda, Portugalia, Marea Britanie, Franţa,
Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Italia, Germania, ulterior alăturându-se
Turcia şi Grecia, recent Cehia, Polonia şi Ungaria, iar în 2004 au fost ratificate
tratatele de aderare a statelor baltice, Sloveniei, Slovaciei, Bulgariei şi României.
Pactul Nord-Atlantic instituţionalizează legătura de apărare între S.U.A. şi
Europa, statuând în art. 5 că „un atac înarmat împotriva uneia sau mai multor
părţi, survenind în America de Nord sau Europa, va fi considerat un atac împo­
triva tuturor părţilor. în acest caz, este autorizată luarea tuturor măsurilor consi­
derate necesare, inclusiv utilizarea foiţei armate."
în 1950, odată cu izbucnirea războiului din Coreea, N.A.T.O este dotată cu o
structură militară, comandată întotdeauna de un general american.
în ultimii ani, N.A.T.O a căpătat atribuţii în implementarea Acordului de la
Dayton asupra Bosniei (1995) şi s-a implicat în problemele din Kosovo (1999).
' A se vedea P. Fontaine, Construcţia europeană de la 1945 până în zilele noastre,
Ed. Institutul European, Iaşi, 1998, p. 7; G. Ferreol (coord.), op. cit., p. 244;
A. Profiroiu, M. Profiroiu, op. cit., p. 15.
Primele organizaţii europene: abordarea interguveniatlientcilâ 5
Sistemul U.E.O. cuprinde patru grade tic asociere: membri electivi
(cele 10 state membre ale U.E. şi ale N.A.T.O.), membri asociaţi (Statele
membre N.A.T.O, dar nemembre ale U.E Islanda. Norvegia şi Turcia),
parteneri asociaţi (state care nu sunt nici membre N.A.T.O. şi nici membre
ale UE.) şi state ce au statut de observator (Danemarca şi Irlanda)'.
2.3. Consiliul Europei
La propunerea Franţei, 1.0 ţări europene semnează în 1949 Tratatul de
la Londra, pe baza căruia ia fiinţă Consiliul Europei, cu sediul la
Strassbourg2. în prezent, organizaţia cuprinde majoritatea statelor euro­
pene (printre care şi România); toate statele membre ale Uniunii Euro­
pene sunt şi membre ale Consiliului Europei.
For de cooperare interparlamentară, de dialog politic în vederea creării
„Marii Europe" federale, Consiliul Europei are un rol consultativ; cu
toate acestea, organizaţia se poate mândri cu câteva realizări deosebit de
importante, dintre care se detaşează adoptarea Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului (1950), urmată de constituirea. Curţii Europene a
Drepturilor Omului (C.E.D.O.), mecanism juridic ce garantează un nivel
minim de respectare a drepturilor fundamentale de către administraţiile şi
tribunalele democraţiilor europene şi permite examinarea recursurilor
individuale ale cetăţenilor împotriva propriilor jurisdicţii naţionale. Mai
remarcăm semnarea în 1980 a Convenţiei privind cooperarea iraiisfron.
i falieră a colectivităţilor locale.
Dintre nerealizările acestei organizaţii pot fi enumerate: tensiunile exis­
tente încă în problema minorităţilor din state ca Belgia, ţările baltice; eşecul
stabilirii prin compromis a frontierelor geografice dintre Europa şi Asia şi a
încadrării fostelor state sovietice într-un continent sau altul, problemă direct
legată de accesul acestor state în Consiliul Europei cu drepturi depline 3 .
1
V. Vese, A.L. Ivan, Istoria integrării europene, Ed. Presa Universitară Clujeană,
2001, p, 218; N. Păun, A.C. Prun, op. cit., p. 216.
1
W. Weidenfeld, W. Wessels, op. cit., p. 8; N. Păun, A.C. Păun, op. cit., p. 25;
0. Bibere, op. cil., p. 27.
Statutul de membru al Consiliului Europei comportă trei aspecte: membre cu
drepturi depline sunt statele semnatare ale C.E.D.O. şi care se supun jurisdicţiei
Curţii de la Strassbourg, membre asociate sunt state din afara Europei, cum ar fi
S.U.A., iar membre cu statut special de invitat sunt statele candidate la statutul de
membru deplin.
 «• Istoricul formâfit < 'Otnunttâftlor Europene şi a Uniunii Europene
()i|'.iiu i.- < lonsiliuliii Europei suni Adunarea Parlamentară, compusă
din îmil,iuic.il;iii naţionali, care votează rezoluţii, aceste rezoluţii fiind
transmise apoi Comitetului tic miniştri, organ de decizie format din
Miniştrii de externe ai [arilor membre, care decid în unanimitate 1 . Orga­
nului deliberativ şi celUi de decizie li se adaugă un purtător de cuvînt al
democraţiei locale, Congresul autorităţilor regionale şi locale.
§3. Abordarea comunitară (supranaţională).
R o l u l „părinţilor f o n d a t o r i "
Situată în planul opus doctrinei integrării interguvernamentale, inte­
grarea comunitară (supranaţionalitatea) are la bază principiul conform
căruia statele renunţă la o parte din suveranitatea lor, delegând-o unui
organism internaţional atipic, cu prerogative specifice de decizie în dome­
niul său de specializare şi cu personalitate juridică distinctă de cea a
statelor membre şi parţial superioară acestora. Transferul unor respon­
sabilităţi statale către instituţii supranaţionale implică, în m o d necesar,
îngrădirea suveranităţii naţionale, instituirea unor restricţii pentru statele
membre în ceea ce priveşte abilitatea lor de a acţiona independent şi la
propria lor iniţiativă 2 .
în 1950, economistul francez Jean Monnet3, sesizând ineficienta
Consiliului Europei şi a O.E.C.E. în încercarea de a integra politic şi
' A se vedea şi V. Vese, A. L. Ivan, op. cit., p. 52 şi urm.
2
A se vedea L. Cram, D. Dinan, N. Nugent {editors), Developments in the
European Union, St. Martin's Press, New York, 1999, p. 5.
3
Jean Monnet (1888-1979) a avut o carieră remarcabilă, dedicată în întregime
cooperării internaţionale. Funcţionar de stat francez însărcinat cu coordonarea
efortului comun de război franco-britanic, a îndeplinit în perioada interbelică
funcţia de secretar general adjunct al Ligii Naţiunilor; în timpul celui de-al doilea
război mondial, este din nou coordonator pentru Marea Britanie şi Franţa, după
război fiind numit membru în guvernul de Gaulle.
La 3 mai 1950 el întocmeşte un „Memorandum" ce va sta la baza Planului
Schuman de integrare europeanfl, tn oare aratB efl „trebuie abandonate formele de
cooperare din trecut! create condiţii economice de bozii comune şl Instalate
, .li I I pllitl 'I' Hll\ III . u i i l . i | i l i n i l m i i . i l i , l ' i i i o | i , i n u ,i BXllttll U l i u l.il ; i ,
.iilltn
Europa titbuli orastl ou sdivflriu" ilupn l\M / '<•/,/;.!.•»• s, op m , p, w>. a se
Vi'di'M )i N 1','imi, .1 ( l'iiiiu, Op Oltii |> ''I nun
'Dalaiul de la Paris 7
economic ţările europene, lansează ideea plasării industriiloi siderurgice
şi carbonifere ale Franţei şi Germaniei sub umbrei i unei singure oijuini
zaţii cu caracter suprastatal, care să controleze dezvoltarea acestora.
Propunerea lui Jean Monnet, care a netezit calea reconcilierii franco
germane, punând bazele întregii evoluţii ulterioare către unitatea curo
peana, a fost pusă în practică de Ministrul de Externe francez, Robert
Schuman , care, cucerit de idee, îşi asumă responsabilitatea politică a
aplicării acesteia.
Prezentată sub numele de „planul Schuman de integrare europeană"
(la 9 mai 19502), iniţiativa franceză a captat rapid interesul Germaniei, al
cărei cancelar, Konrad Adenauer , era la rândul său preocupat de pro­
blema reconcilierii franco-germane, precum şi de asigurarea reintegrării
ţării sale între statele vestice dezvoltate.
§ 4 . Tratatul d e l a P a r i s . C r e a r e a Comunităţii
E c o n o m i c e a C ă r b u n e l u i şi Oţelului ( 1 9 5 1 ) 4
Franţa şi Germania invită şi alte state europene să li se alăture în
iniţiativa lor; răspund prompt Italia şi ţările Benelux (Belgia, Olanda,
Luxemburg), în timp ce Marea Britanie refuză să participe 5 .
1
R. Schuman a crescut la graniţele franco-germane, în Lorena, 'deci era în
măsură să aprecieze la adevărata lor valoare propunerile lui J. Monnet - a se
vedea ¿7 V. Vese, A.L. Ivan, op. cit., p. 57.
2
în 1985, ziua de 9 mai a fost declarată Ziua Europei şi este sărbătorită ca
atare pe întreg teritoriul comunitar.
3
Cancelarul Konrad Adenauer a fost cunoscut ca un oponent al lui Hitler,
fiind închis pentru acest motiv; sprijinul acordat reconcilierii franco-germane a
pornit de la convingerea sa că „Germania trebuie să se despartă pentru totdeauna
de visele blestemate, de ambiţiile orientale ale trecutului, transformând nece­
sitatea în opţiune, ancorându-se în Occident, reconciliindu-se cu Franţa" - a se
vedea P. Moreau Defarges, op. cit., p. 89.
4
Tratatul de la Paris a fost semnat la 18 aprilie 1951 şi a intrat efectiv în
vigoare la 23 iulie 1952.
1
H Marea Britanie a adoptat o poziţie de superioritate faţă de noua organizaţie
şi faţă de celelalte state europene, fapt ce rezultă dintr-o declaraţie cu caracter
neoficial a premierului Winston Churchill (1952): „iubesc Franţa şi Belgia, dar
nu trebuie Sfi îngăduim srt fim coborâţi la acest nivel"' - după A. Grosser, The
 H Istoricul foi morii ( 'oiiuniili'i(ilor Europene şi a Uniunii Europene
('ele şase sltilc- europene semnează, la Paris, Tratatul privind insti­
tuit cu ('omunttăţii Economice a < 'ărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.), al cărei
puni preşedinte esle numii chiar Jean Monnet, „arhitectul" integrării
1 2
europene . Tratatul a l'osl semnal pentru 50 de ani .
Prin Tratatul ('.I',.('.(). ia naştere o organizaţie internaţională atipică,
3
înzestrata cu o instituţie de decizie supranaţională, înalta Autoritate , ale
C&rei decizii leagă cele şase state din punct de vedere juridic în domeniul
producţiei de cărbune şi oţel. Sunt create, de asemenea, un Consiliu de
miniştri, o Adunare Comună cu rol consultativ, desemnată indirect, şi o
Curte ele Justiţie.
Oficial, obiectivele C.E.C.O. erau expansiunea economică şi ocuparea
forţei de muncă, precum şi creşterea nivelului de trai al celor care lucrau
în industria minieră şi siderurgică 4 . De asemenea, era vizată crearea unei
pieţe unice pentru cărbune şi oţel şi prevenirea exploatării excesive a
materiilor prime.
western alliance: european-american relations since 1945, Ed. Macmillan
London, 1980, p. 120.
Absenţa Marii Britanii a facilitat însă crearea unei organizaţii mai puternice
decât cele tradiţionale, instituţii supranationale solide şi dotate cu puteri deci­
zionale reale.
1
G. Ferréol (coord.), op. cit.,.p. 36.
2
în 1997, s-a decis ca, după 2002, C.E.C.O. să fie folosită ca un instrument
de finanţare a cercetării şi dezvoltării în industria minieră - a se vedea A. Topan,
The european intégration process, a historical and comparative instituţional analysis',
Edition LIT Verlag, Munster - Hamburg - Berlin - London, 2001, p. 33.
3
Pentru detalii privind înalta Autoritate a C.E.C.O, a se vedea D. Spierenburg,
R. Poidevin, Histoire de la Haute Autorité de la Communauté Européene du
charbon et de l'acier. Une expérience supranationale, Ed. Bmylant, Bruxelles,
1993. Necesitatea ca noua organizaţie să aibă o instituţie cu putere de decizie în
ceea ce priveşte strategia aplicabilă celor două industrii a fost reliefată încă de la
început de Jean Monnet, care spunea: „nimic nu este posibil fără oameni; nimic
nu durează fără instituţii" - A. Grosser, op. cit., p. 102; D. Léonard, op. cit., p. 14.
' A. Topan, op. cit., p. 34.
Tratatul de la Roma 9
§5. Tratatul de la Roma. Crearea Comunităţii
E c o n o m i c e E u r o p e n e şi a Comunităţii
E u r o p e n e a Energiei Atomice (1957)
La scurt timp după instituirea C.E.C.O., în 1952, s-a încercai şi consli
tuirea unei forţe europene comune de apărare (Comunitatea EuropeanS
pentru Apărare) 1 , care să împiedice formarea unei armate vest-germane
de sine stătătoare, însă Tratatul privind instituirea C E . A . nu a fost ratifi­
cat de Franţa, proiectul fiind abandonat în 1954 .
în urma eşecului Comunităţii Europene pentru Apărare, Jean Monnet a
ajuns la concluzia că nu domeniul militar este cel prioritar în vederea reali­
zării unei uniuni mai strânse între statele europene, ci sectorul economic.
D u p ă expirarea mandatului său de preşedinte al înaltei Autorităţi a
C.E.C.O., Monnet a refuzat reînvestirea în funcţie, dedicându-şi întreaga
energie activităţii de lobby. Din fruntea unui grup de presiune foarte
influent, Comitetul de acţiune pentru Statele Unite ale Europei, el a reuşit
să promoveze ideea creării unei pieţe economice comune între cei şase .
De asemenea, raţiunile pentru care s-a justificat întemeierea C.E.C.O.
subzistau şi în cazul domeniului energiei atomice, o industrie esenţială
atât pe timp de pace, cât şi pe timp de război.
Rezultatul lobby-ului se face simţit în 1957, când aceleaşi state,
Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, semnează la R o m a
alte două tratate: Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene
1
A se vedea: W. Weidenfeld, W. Wessels, op. cit., p. 8; D. Mazilu, op. cit.,
p. 38; P. Fontaine, op. cit., p. 12; N. Păun, A.C. Păun, op. cit., p. 83.
2
Drept consecinţă, Germania vestică s-a reînarmat prin propriile forţe, ade­
rând în 1954 laN.A.T.O.
3
A se vedea D. Leonard, op. cit., p. 14. în 1955, la Messina, miniştrii de
externe ai celor şase state au decis formarea unui comitet care, sub conducerea
belgianului Paul Henri Spaak, să analizeze posibilitatea formării unei Comunităţi
Economice Europene - W. Weidenfeld, W. Wessels, op. cit., p. 10; N. Deaconu,
Sistemul instituţional al Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex, 2001, p. 8; O. Ţinea,
Drept comunitar general, op. cit., p. 7; N. Păun, A.C. Păun, op. cit., p. 84;
O. Manolache, Drept comunitar, ediţia a HI-a revăzută, Ed. All Beck, 2001,
p. 5; X Rideau, Droit institutionnel de l'Union et des Communautés européennes,
3e édition, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, 1999, p. 23.
ni Istoricul /umilirii < 'omunităţllof Europene şi a Uniunii Europene
(( MU',.), respectiv Traiului de iusliluire a Comunităţii Europene a Energiei
Atomice (< !.E.E.A. sau E U R A T O M ) 1 .
'IValalul C.E.E. consacră, la rândul său, un set de instituţii menite să
duca la îndeplinire obiectivele sale: Comisia, Consiliul de miniştri, Parla-
mentul, Curtea de Justiţie.
I )il'erenţa faţă de instituţiile C.E.C.O. stătea în puterea redusă pe care
o avea Comisia C.E.E. în raport cu echivalenta sa, înalta Autoritate a
C.E.C.O., şi, proporţional, în rolul preeminent al Consiliului de miniştri al
C.E.E. în raport cu cel rezervat Consiliului de miniştri al C.E.C.O.
De asemenea, o altă deosebire între Tratatul de la Paris şi cel de la
R o m a constă în faptul că primul a fost încheiat pe o durată iniţială de 50
de ani, iar al doilea pe durată nelimitată.
Tratatul C.E.E. are ca scop realizarea unei uniuni mai strânse din
punct de vedere economic între statele membre, realizarea unei uniuni
vamale şi a unei pieţe interne unice europene. Tratatul E U R A T O M , pe de
altă parte, se aseamănă cu Tratatul C.E.C.O., reglementând crearea unei
pieţe c o m u n e pentru materialele nucleare de bază, produsele şi mijloa­
cele-de producţie legate de dezvoltarea paşnică a energiei nucleare şi
controlul acesteia.
§6. Evoluţia Comunităţilor E u r o p e n e . Reacţia Marii
Britanii: crearea A.E.L.S. (1960)
Comunităţile europene au înregistrat un succes fulminant în primii ani
după 1958: comerţul între cele şase state membre a crescut anual cu
aproape 30%; programul de eliminare a taxelor vamale între ţările membre
(uniunea vamală), proiectat să fie finalizat la sfârşitul anului 1969, s-a
' Semnarea tratatelor a avut loc !a 25 martie 1957. După ratificarea de către
parlanrmte'e statelor semnatare, tratatele au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
Marea Britanie a refuzat din nou semnarea tratatelor; astfel, reprezentantul
britanic la Conferinţa interguvernamentală începută în 1955 afirma; „tratatul cu
elaborarea căruia sunteţi însărcinaţi nu are nicio şansă să fie încheiat, să fie
ratificat, să fie aplicat; şi chiar dacă va fi aplicat, el este total inacceptabil pentru
Marea Britanie: în el vorbiţi de agricultură, ceea ce nouă nu ne place, de drepturi
vamale, ceea ce noi respingem, de instituţii, ceea ce ne provoacă oroare" -
O. Bibere, op. cit.., p. 40.
Evoluţia ('ornunitâfilor Europene 11
realizat cu un an şi jumătate mai repede, la Ic procesul do Introdui - 1'8 B
tarifului vamal extern c o m u n 1 .
Mai anevoioasă a fost realizarea unui alt obiectiv economic al Te; <-
de la Roma, şi anume politica agricolă comună (PAC). Politico din agii
cultură se baza mai mult pe protectionism decât pe comerţul liber, datorita
influenţei pregnante a Franţei, care dorea să-şi protejeze Iert11iei ii, I >0 Ltfol,
problema P A C va determina disensiuni permanente în sânul Con iii
europene, pe toată perioada evoluţiei acesteia, până în zilele noastre.
Problema de la care a pornit dificultatea realizării P A C a fost creşterea
spectaculoasă, în anii '60-'70, a producţiei agricole în Comunitatea euro­
peană, depăşindu-se cu mult nevoile de consum ale statelor membre, şi
scăderea drastică a numărului celor care lucrau în agricultură. Stoparea
acestei evoluţii a constituit una din preocupările instituţiilor comunitare,
care adoptă un plan de acordare a unor stimulente financiare substanţiale
pentru creşterea dimensiunilor fermelor, mecanizarea agriculturii şi
renunţarea la cultivarea unor terenuri mai puţin fertile".
Progresul economic înregistrat de „Cei Şase" a provocat invidia Marii Bri­
tanii care, de teama de a nu fi lăsată pe din afară din sfera comerţului european, a
iniţiat crearea Asociaţiei Europene a liberului Schimb, alături de Austria,
Danemarca, Elveţia, Norvegia, Portugalia şi Suedia (Stockholm, I960) 3 .
A.E.L.S. nu a asigurat însă o legătură la fel de strânsă între statele
membre în comparaţie cu Comunităţile europene.
1
P. Moreau Defarges, op. cit., p. 24; P. Fontaine, op. cit., p. 19.
2
Planul aparţinea comisarului responsabil cu problemele agriculturii, olan­
dezul Sico Mansholt, ulterior numit preşedinte al Comisiei Europene - a se vedea
G. Ferreol (coord.), op. cit., p. 139.
3
N. Deaconu, op. cit., p. 10; P. Fontaine, op. cit., p. 24; V. Marcu, Drept
instituţional comunitar, ed. a II-a, Ed. Lumina Lex, 2001, p. 31; F. Pop, Comu­
nităţile europene şi realizarea Spaţiului Economic European, Revista Transilvană
de Ştiinţe Administrative, nr. 2(8)/2002, p. 115 şi urm.; O. Bibere, op. cit., p. 41;
O. Manolache, op. cit., p. 6.

I ' IstorU ui formarii < 'omunităţilor Europene şi a Uniunii Europene
§7. Tratatul de la Bruxelles privind fuziunea
executivelor (1965)
(lele trei comunităţi - C.E.C.O., C.E.E. şi E U R A T O M , au funcţionat
separai din 1958 până în 1967, când a intrat în vigoare Tratatul de fuziune
a executivelor, semnat la 8 aprilie 1965.
De la acest moment, comunităţile, deşi rămân distincte din punct de
vedere juridic (fiecare având propria personalitate juridică), vor avea ca
instituţii comune Comisia Europeană (formată din fuziunea înaltei Auto­
rităţi cu Comisia C.E.E.), Consiliul Comunităţilor Europene, Curtea
Europeană de Justiţie şi Adunarea Parlamentară1.
Datorită faptului că numai sistemul instituţional al celor trei comu­
nităţi a devenit comun, fără ca acestea să fuzioneze integral, în docu­
mentele oficiale s-a păstrat denumirea de Comunităţile europene, însă în
mod uzual, până la crearea Uniunii europene, a fost utilizată sintagma
Comunitatea europeană, şi abrevierile C.E.E., respectiv CE.
§8. Primul i m p a s instituţional: politica „scaunului g o l "
(1965). C o m p r o m i s u l de la L u x e m b u r g (1966)
Conform Tratatului de la Roma, în perioada de tranziţie, care era pro­
gramată să se încheie în 1965, Consiliul Comunităţilor europene, format
din miniştrii de externe ai statelor membre, trebuia să ia majoritatea
deciziilor cu unanimitate de voturi. Exact atunci când această perioadă de
tranziţie urma să se încheie, iar deciziile să înceapă să fie luate cu majo­
ritate calificată de voturi 2 , izbucneşte o criză majoră între Franţa condusă
de preşedintele de Gaulle şi ceilalţi membri ai Comunităţilor europene.
De Gaulle nu era dispus să accepte ca votul Franţei să fie ignorat în
chestiunile majore; în 1965, propunerile preşedintelui Comisiei Europene,
Adunarea parlamentară a început să folosească, treptat, denumirea de Parla­
ment European, însă consacrarea expresă a acestei denumiri este făcută doar în
1986, prin Actul Unic European.
2 A.L. han, op. cit., p. 109.
Sistemul de decizie era mult îngreunat de cerinţa votului unanim, prin
urmare se dorea eficientizarea activităţii decizionale - a se vedea, pentru detalii,
/'. de Schoutheete, op, cit., p. 9.
„Europa celor 9": aderă Marea Britanic, Irlanda şi lhincuian a I1
Walter Hallstein, de finanţare a PAC, de creare a* propriilor resurse
financiare ale Comunităţilor europene şi de extindere a puterilor bugetare
ale Parlamentului European se lovesc de opoziţia Franţei, care boicotează
în următoarele 6 luni lucrările Consiliului Comunităţilor europene, adop
tând aşa-numita politică a „scaunului gol".
Deoarece prezenţa Franţei era considerată esenţială în angrenajul
Comunităţilor europene, celelalte state cedează şi se încheie Compro­
misul de la Luxemburg, care, „constatând un dezacord" 1 , statuează, în
esenţă, că oricare din „Cei Şase" au drept de veto atunci când le sunt
afectate interesele lor cele mai importante 2 . Aceasta va fi regula până la
Actul Unic European din 1986.
Criza a produs perturbarea activităţii Consiliului Comunităţilor euro­
pene, întărind interguvemamentalismul în detrimentul adâncirii proce­
sului integrării şi a abordării comunitare 3 .
§9. „ E u r o p a celor 9 " : aderă M a r e a Britanie,
Irlanda şi D a n e m a r c a (1973)
a) încercările de aderare ale celor trei ţări au debutat în 1961. Marea
Britanie şi-a reconsiderat poziţia faţă de Comunitatea europeană, con­
vinsă fiind şi de faptul că A.E.L.S. este o organizaţie prea slabă pentru a-i
4
satisface interesele economice . >
Cererea de aderare s-a lovit însă de opoziţia fermă a Franţei, al cărei
preşedinte, Charles de Gaulle, nu vedea cu ochi buni apropierea prea
strânsă între Marea Britanie şi S.U.A., precum şi încercările acesteia de a
obţine facilităţi vamale şi economice pentru celelalte state din A.E.L.S.
1
W. Weidenfeld, W. Wessels, op. cit., p. 10; P. Moreau Defarges, op. cit., p. 25.
2
Ca urmare a soluţiei care dă câştig de cauză Franţei, Walter Hallstein,
concluzionând în mod just că acest compromis subminează atribuţiile şi rolul
Comisiei Europene de iniţiator al politicilor comunitare, îşi dă demisia din
fruntea instituţiei comunitare - D. Léonard, op. cit., p. 18.
3
W. Cairns, Introducere în legislaţia Uniunii Europene, traducerea în limba
română la Ed. Universal Da'si, 2001, p. 34; N. Deaconu. op. cit., p. 28; V. Vese,
4
De altfel, după aderare. Marea Britanie şi Danemarca au părăsit A.E.L.S.,
fără însă a rupe relaţiile economice cu statele membre ale acestei organizaţii.
 I I Istoricul formării ('.onumităţilor Europene şi a Uniunii Europene
Din nou, celelalte state membre ale Comunităţilor europene au cedat
ui faţa punctului de vedere francez, cu toate argumentele care existau în
favoarea admiterii Marii Britanii. în consecinţă, Irlanda şi Danemarca şi-au
retras şi ele cererile de aderare.
b) < > a doua încercare de aderare a celor trei candidate are loc în 1967,
insă finalul negocierilor este acelaşi.
c) In fine, demisia şi ulterior decesul preşedintelui de Gaulle deschid
calea aderării celor trei state europene, acceptată de noul preşedinte
francez, Georges Pompidou. Semnate la Bruxelles, în 1972, tratatele de
aderare intră în vigoare la 1 ianuarie 1973 1 .
§10. Conferinţa de la Paris (1974). Crearea
C o n s i l i u l u i E u r o p e a n şi a F.E.D.R.
Şefii statelor membre decid la această întrunire înfiinţarea Fondului
european pentru Dezvoltare Regională, ce are ca scop reducerea decalajelor
între regiunile mai favorizate şi cele mai dezavantajate ale Comunităţii.
Cu acelaşi prilej s-a hotărât crearea unui forum de discuţii şi consultări
între şefii de state şi de guverne, Consiliul European, cu întâlniri tri-
anuale. Ulterior, întâlnirile s-au redus la două pe an.
§ 1 1 . Al doilea i m p a s comunitar: renegocierea condiţiilor
d e a d e r a r e a M a r i i B r i t a n i i (1975). Compromisul
de Ia Fontainebleau (1984)
Diferenţele de opinie existente între Marea Britanie şi restul statelor
membre nu înceteză odată cu aderarea acesteia. Chestiunile bugetare au
fost cel mai greu de surmontat, deoarece Marea Britanie contribuia cu
sume foarte mari la bugetul comunitar, în timp ce cheltuielile bugetare
erau alocate în mare măsură sprijinirii agriculturii, aspect din care brita­
nicii nu câştigau prea multe, ei fiind mari importatori de produse agricole.
1
Danemarca şi Irlanda au aprobat chiar în acel an, prin referendum, aderarea, însă
Marea Britanie a organizat referendum de aprobare retroactivă numai în 1975.
Ratificarea aderării s-a făcut, aşadar, în 1973 numai de către Parlamentul britanic.
„Europa celor 10" şi „Europa celor 12" 15
Soluţia provizorie este găsită în 1975, prinlr i n „inivniiism corector"
destul de complex, care reaşeza sarcinile comunitare datorate de M.ne.i
Britanie, însă care era în acelaşi timp 0 încălcare a principiului Solida
rităţii c o m u n i t a r e ' ; în cele din urmă, în 1984, In rionlaincbleau, sub
preşedinţia franceză a Consiliului C.E., problema bugetara" este rr/.ol
vată, prin reducerea contribuţiilor financiare ale Marii Britanii, redu
cerea fondurilor pentru agricultură şi sporirea resurselor proprii ale
Comunităţii europene . 2
§12. „ E u r o p a celor 1 0 " şi „ E u r o p a celor 1 2 " - aderă
Grecia (1981), S p a n i a şi Portugalia (1986)
Grecia şi-a depus candidatura în 1975 şi negocierile au durat destul de
puţin, datorită concesiilor făcute de guvernul elen, dornic să intre ca mem­
bru cu drepturi depline cât mai rapid. în consecinţă, la 1 ianuarie 1981, Grecia
devine efectiv membră cu drepturi depline a Comunităţilor europene.
Candidaturile Spaniei şi a Portugaliei, ţări abia ieşite de sub regimuri
dictatoriale, depuse în 1977, au stârnit reacţia fermierilor francezi, care se
temeau de concurenţa fermierilor din aceste ţări 3 ; de această dată însă,
Franţa se rezumă la întârzierea negocierilor, fără a folosi dreptul de veto ,
aderarea celor două candidate având loc în 1986.
§13. Actul U n i c E u r o p e a n (1986)
Semnat la Luxemburg, Actul Unic European a avut menirea de a
amenda tratatele institutive al Comunităţilor europene, de a da un nou
1
G. Ferreol (coord.), op. cit., p. 30.
2
P. Moreau Defarges, op. cit., p. 32; W. Weidenfeld, W. Wessels, op. cit.,
p. 14; G. Ferreol (coord.), op. cit., p. 17.
3
P. Fontaine, op. cit., p. 27
4
Aderarea Spaniei şi Portugaliei a fost întârziată şi de piedicile puse de
guvernul grec, care a condiţionat semnarea tratatelor de aderare a celor două de
primirea unor sume substanţiale din partea Comunităţii europene. Cererile gre­
cilor au fost acceptate, fiind create Programele mediteraneene Integrate, din care
au beneficiat însă şi zonele de sud ale Italiei şi a Franţei.
 IQ Istork til formării iComunităţilor Europene şi a Uniunii Europene
Tratatul de la Maastricht I/
imbold construcţiei europene aflate într-un impas'. „Euroscepticismul"
Instalai în statele membre fusese alimentat de stagnarea economică a §15. Tratatul de la Maastricht (I 992).
< 'ouuuiilăţii în comparaţie cu S.U.A. .şi Japonia 2 .
Crearea Uniunii Europene
Nuni vizate aspecte cum ar fi desăvârşirea pieţei unice, politica de
cercetare şi dezvoltare, sistemul monetar european (SME), extinderea
Guvernul francez şi cel german au colaborat în mod cficienl in scopul
votului majoritar în cadrul Consiliului C.E., întărirea rolului Parlamen­
convingerii celorlalţi parteneri europeni de necesitatea organizării a doua
tului European etc.
Conferinţe interguvernamentale, una dedicată uniunii economice şi mone­
Programul de realizare a pieţei interne unice, ce urma să fie finalizat
tare şi a doua vizând realizarea uniunii politice, astfel încât procesul de
până în decembrie 1992, cuprindea un set de 300 de măsuri, vizând înlă­
adâncire a integrării europene să fie impulsionat.
turarea barierelor care încă existau în calea comerţului intracomunitar.
Cele două Conferinţe interguvernamentale au avut ca rezultat redac­
De asemenea, programul de cercetare tehnologică viza aducerea Comu­
tarea unui proiect de modificare a tratatelor institutive, care a fost analizat
nităţii europene la egalitate cu Japonia şi S.U.A., state avansate în domeniul
de Consiliul European în 1991.
tehnologic şi beneficiare ale „celei de-a treia revoluţii industriale".
Adoptat în 1992, la Maastricht, Tratatul privind Uniunea Europeană
este considerat „cea mai importantă reuşită din istoria Comunităţilor euro­
pene de la semnarea Tratatului de la Roma" 1 . El reprezintă, alături de Actul
§14. „Pachetul Delors"., Acordul de la Bruxelles (1988)
Unic European, a doua revizuire fundamentală a tratatelor constitutive 2 .
Structura tratatului poate fi comparată cu un „templu", format dintr-un
Criza bugetară declanşată după intrarea Spaniei şi Portugaliei în
„frontispiciu" (care enumera obiectivele sale: cetăţenia europeană, piaţa
Comunitate a determinat Comisia să adopte o serie de măsuri, la iniţiativa
unică, integrarea economică şi politica externă comună) şi trei „piloni" -
preşedintelui acesteia, Jacques Delors. „Pachetul Delors", menit să'aşeze
se face pentru prima dată referire la cei trei „piloni" pe care se întemeiază
fondurile comunitare pe baze mai solide, a fost adoptat după mai multe
Uniunea Europeană :
discuţii contradictorii între Marea Britanie şi partenerii europeni; în cele
a) primul, cu caracter comunitar, relevă în esenţă Comunitatea euro­
din urmă, s-a semnat Acordul de la Bruxelles, care prevedea dublarea
peană (sau, mai exact, „Comunităţile europene"), punând accentul pe
fondurilor structurale destinate zonelor dezavantajate din punct de vedere
principiul subsidiarităţii, recunoscut în relaţiile dintre Uniune şi statele
' economic, dar şi controlul mai strict al cheltuielilor destinate agriculturii.
membre, pe crearea unei cetăţenii europene*, pe uniunea economică şi
De asemenea, tot în 1988 se repune pe tapet ideea Uniunii Economice
şi Monetare, U.E.M., preşedintele Comisiei, Jacques Delors, fiind însărci­
nat cu coordonarea unui comitet de pregătire a realizării acesteia. 1
D. Leonard, op. cit., p. 30; W. Weidenfeld, W. V/essels, op. cit., p. 16;
D. Mazilu, op. cit., p. 49.
2
Tratatul de la Maastricht nu a înlocuit cele trei tratate iniţiale, aşa cum susţin
1 unii autori (I.P. Filipescu, A. Fuerea, Drept instituţional comunitar european,
A se vedea G. haac, Droit général communautaire, Ed. Armand Colin,
Ed. Actami, Bucureşti, 2000, p. 167), ci le-a modificat - a se vedea O. Manolache,
Paris, 1998, p. 23; O. Ţinea, Drept comunitar general, op. cit., p. 14; J. Rideau,
op. cit., p. 11.
op. cit., p. 39. Acum începe etapa numită „Europa celei de-a doua generaţii", 3
după cum apreciază autorii V. Vese şi A.L. Ivan, op. cit., p. 145. Actul Unic A se vedea Anexa nr. 1; V. Vese, A.L han, op. cit., p. 169; N. Păun,
European a fost prefigurat de Raportul Comitetului Dooge (după numele preşe­ A.C. Păun, op. cit., p. 146; V. Marcu, op. cit., p. 40; C. Leicu, Drept comunitar,
dintelui său), însărcinat cu identificarea modalităţilor de reformare a ansamblului Ed. Lumina Lex, 1998, p. 21.
4
instituţional şi funcţional comunitar - V. Marcu, op. cit., p. 37. Orice cetăţean al unui stat membru dobândeşte de drept cetăţenia europeană
2
G. Ferréol (coord.), op. cit., p. 13; P. Moreau Defarges, op. cit., p. 48. - C. Leicu, I. Leicu, Instituţiile comunitare, Ed. Lumina Lex, 1996, p. 20. Cetă­
ţenia europeană dă dreptul persoanei respective să circule liber şi să muncească
pe teritoriul Uniunii, să voteze şi să candideze la alegerile municipale şi europene,
 I S IstOI Icul formării < 'omunităţilor Europene şi a Uniunii Europene
monetară , pe unele domenii specializate (cultură, protecţia consuma­
torului) ŞJ pe ml ari rea controlului exercitat de Parlamentul European;
li) al doilea „pilon" are un caracter interguvernamental şi se referă la
politica externă şi de securitate comună2;
c) în sfârşit, al treilea „pilon", de asemenea cu caracter interguverna-
mental , contribuie la consolidarea politicilor din justiţie şi poliţie, pentru
a permite libera circulaţie a persoanelor.
Merită menţionate, în acest context, şi principiile Uniunii Europene,
inserate în art. 6 din Tratat: „Uniunea este întemeiată pe principiile liber­
tăţii, democraţiei, respectului faţă de drepturile omului şi a libertăţilor sale
fundamentale, precum şi pe statul de drept, principii care sunt comune
tuturor statelor m e m b r e " 4 .
să fie protejat de autorităţile diplomatice ale oricărui stat membra etc. -
I.P. Filipescu, A. Fuerea, op. cit., p. 168; I. Muram, E.S. Tănăsescu, G. iancu,
Ş. Deaconu, M.H. Cuc, Cetăţenia europeană, Ed. AII Beck, 2003.
' A se vedea M.J. Baun, An Imperfect Union: The Maastricht Treaty and the
New Politics of European Integration, Westview Press, Colorado-Oxford, 1996.
2 Spania să declanşeze o criză instituţională pentru a obţine menţinerea
Reacţia deosebit de eterogenă a statelor europene la primul război din Golf
(au fost adoptate 12 răspunsuri diferite la comunicatele de declanşare a
războiului), la criza din Balcani şi la cea prilejuită de cel de-al doilea război din
Golf, arată eficacitatea limitată a procedurilor interguvernamentale şi necesitatea
includerii acestei politici în pilonul primar, cel comunitar - a se vedea, în acest
sens, A. Topan, op. cit., p. 53.
Procedurile comunitare sunt caracterizate prin decizii luate cu majoritate
calificată, cu implicarea accentuată a instituţiilor comunitare, în timp ce proce­
durile interguvernamentale presupun luarea deciziilor cu unanimitate, prin
implicarea deplină a guvernelor naţionale şi implicarea mai redusă a institu­
ţiilor comunitare.
4 transferul competenţelor în materie de justiţie şi afaceri interne - W. Weidenfeld,
Valorile comune proclamate în art. 6 din tratat au fost puse la încercare în
cazul „Afacerii austriece" din 2000. Formarea guvernului din Austria de către o
coaliţie formată din extrema dreaptă şi conservatori (forţe considerate ostile
valorilor democratice şi drepturilor omului) a determinat reacţia celorlalte
paisprezece state membre, care au decis, independent de o reacţie oficială comu­
nitară, să pună în practică sancţiuni cum ar fi suspendarea contactelor bilaterale
cu Austria sau refuzul de a susţine candidaturile austriece pentru posturile
comunitare şi internaţionale - a se vedea C. Brice-Detajoux, J.P. Brouant, Droit
institutionnel de 1'Union Europeeue, Ed. Hachette Livre, Paris, 2000, p. 41.
Al treilea impas instituţional: problema minorităţii de hloeaj m ( 'onstllul 1I1 IO
Tratatul de la Maaslrich a intrai in vigoare la I noiembrie 1993, dupl
ratificarea sa de către toate statele membre .
Ratificarea a fost facilă în cazul majorităţii Statelor, nisa a întâi iplnal
dificultăţi în Danemarca, care, după o tentativă nereuşită de ratificare in
1992, solicită şi obţine anumite derogări şi clauze excepţionale, roferen
dumul de ratificare fiind reluat cu succes în 1993 2 . Marea Britani-' obţi
nut aceleaşi derogări, privind adoptarea monedei unice europene
§16. Al treilea impas instituţional: p r o b l e m a minorităţii
de blocaj în Consiliul U.E. C o m p r o m i s u l
de ia l o a n n i n a (1994)
înainte de aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei, Consiliul Comuni­
tăţilor Europene lua deciziile cu majoritate calificată de 54 de voturi din
76 posibile. Minoritatea de blocaj era, prin urmare, de 23 de voturi.
Perspectiva modificării numărului de voturi pentru obţinerea mino­
rităţii de blocaj de la 23 la 25 (totalul voturilor fiind acum 87), odată cu
intrarea în Comunitate a celor trei state, determină Marea Britanie şi
minorităţii de blocaj la 23 de voturi.
Soluţia la care s-a ajuns în urma Compromisului de la loannina (1994)
este aceea ca minoritatea de blocaj să poată fi şi de 23 de voturi, dacă
„unii membri ai Consiliului U.E., reprezentând 23 de voturi, îşi manifestă
1
P. Moreau Defarges, op. cit., p. 39; O. Ţinea, Drept, comunitar general,
op. cit., p. 22.
2
Derogările vizau cea de-a treia etapă a UEM şi politica de apărare comună,
W. Wessels, op. cit., p. 247.
Dificultăţi au existat şi în Franţa, deşi nefinalizate cu o respingere a ratificării tra­
tatului. Alegătorii francezi, adepţi, de altfel, ai unei uniuni mai strânse între statele
europene, au votat în proporţie de 43% contra ratificării, profitând de ocazie pentru a
da un vot de blam guvernului socialist care solicitase referendumul. Din fericire,
procentul celor „supăraţi" pe guvern nu a fost suficient pentru respingerea ratificării.
De asemenea, în Germania a fost necesară intervenţia Curţii Constituţionale,
pentru a declara Tratatul conform cu Constituţia germană ••• a se vedea D. Uonard,
op. cit., p. 31.
 .'() Istoricul formarii ('omunităţilor Europene şi a Uniunii Europene
intenţia de a se opune la adoptarea actului comunitar. în acest caz,
< 'onsiliul va tace lot posibilul pentru a ajunge în termen rezonabil şi fără a
prejudicia interesele comunitare la o soluţie satisfăcătoare, ce poate fi
adoptata cu 04 de voturi" (nu cu 62, cât ar fi fost regula). Compromisul
1
nu a fost însă pus în practică niciodată până în prezent .
§17. „ E u r o p a celor 1 5 " - aderă Finlanda,
Suedia şi Austria (1995)
Statele membre ale A.E.L.S., mânate de dorinţa de a nu rămâne în
afara relaţiilor economice stabilite între ţările membre ale U.E., acceptă,
la iniţiativa lui Jacques Delors, să participe împreună cu statele U.E. la
crearea unui Spaţiu Economic European, în care să fie implementată
politica de înfăptuire a pieţei unice europene 2 .
Treptat însă, patru dintre ele încep negocierile cu Uniunea Europeană,
iar trei dintre ele (Austria, Finlanda, Suedia) semnează tratatele de
aderare în 1995.
Norvegia, deşi semnează tratatul de aderare, nu reuşeşte să-1 ratifice
prin referendum ( 5 2 % voturi împotrivă) 3 . Celelalte state din A.E.L.S. fie
fac parte din Spaţiul Economic European, însă nu doresc aderarea la U.E.
- Islanda, Lichtenstein, fie au respins prin referendum Tratatul privind
Spaţiul Economic European (1992) - Elveţia 4 .
1
A se vedea P. Moreau Defarges, op. cit., p. 52.
1
P. Fontaine, op. cit., p. 29; F. Pop, art. cit., p. 115 şi urm.
' Norvegia este însă un stat asupra căruia legislaţia comunitară are un impact
deosebit; astfel, între 1997 şi 2003, Norvegia a transpus în dreptul intern peste
18% din legislaţia Uniunii Europene. în parte, această activitate normativă este
determinată de participarea ţării la Spaţiul Economic European şi de accesul liber
pe care-1 are la piaţa internă comunitară.
Elveţia reuşeşte să se ţină în continuare în afara Uniunii Europene, deşi
legăturile economice cu Uniunea sunt tot mai strânse; atuul elveţienilor este
traseul mărfurilor din Uniune, care trece prin zona Alpilor; mai mult, prin Acor­
durile bilaterale semnate în 2002 şi 2004, Elveţia a reuşit să-şi reînnoiască
privilegiile, fără a contribui cu nimic la suportarea cheltuielilor extinderii spre
Est, aşa cum a fost obligată Norvegia, şi, pe deasupra, fără a renunţa la păstrarea
secretului bancar, chestiune asupra căreia UE a făcut presiuni.
'Datatul tic la Amsterdam 'i
Noua extindere este benefică pentru Comunitate, deoarece cele trei
state sunt dezvoltate economic, nu suni o povară pentru bugetul comu
nitar. Inconvenientele nu întârzie însă să aparii: sislemul inslilu|ional
necesită reformă, fiind ameninţai de paralizie, iar noile membre Slllll
destul de refractare la ideea adâncirii integrării europene şi la cea a dez
voltării unei politici de apărare comune.
§18. Tratatul de la A m s t e r d a m (1997)
Conferinţa interguvernamentală începută la Torino (1996) şi finalizată la
Amsterdam (1997), convocată pentru a analiza rezultatele implementării tra­
tatului de la Maastricht, s-a transformat într-un forum de dezbatere asupra
transformărilor pe care trebuie să le sufere Uniunea Europeană şi instituţiile
acesteia în vederea funcţionării cu 15 membri, respectiv 27 sau mai multe.
Se încerca obţinerea unor soluţii la probleme cum ar fi:
- eliminarea ultimelor obstacole în calea liberei circulaţii a bunurilor
şi serviciilor, printr-o mai bună colaborare statală în cadrul Europol-ului;
- necesitatea utilizării mai frecvente a votului majoritar în Consiliul
C.E., deoarece unanimitatea era tot mai greu de obţinut;
- ponderarea voturilor în Consiliul C.E., astfel încât alianţe ale statelor
mai mici să nu depăşească voturile statelor mai mari;
- alocarea locurilor în Comisia Europeană - fiecare stat are dreptul la
un comisar sau numărul acestora trebuie limitat?
- politicile în justiţie şi afaceri interne trebuie rezervate în continuare
procedurilor interguvernamentale, sau să revină spre decizie instituţiilor
comunitare?
Marea Britanie s-a opus vehement schimbării modalităţilor de vot în
cadrul Consiliului U.E., adoptând chiar o politică apropiată de politica
„scaunului gol" franceză; astfel, în mod bizar, miniştrii britanici s-au opus
tuturor iniţiativelor ajunse pe masa Consiliului, inclusiv a celor avansate
de Marea Britanie. în cele din urmă, venirea la putere a lui Tony Blair a
rezolvat criza, britanicii acceptând clauzele tratatului.
Menit să completeze dispoziţiile Tratatului de la Maastricht, Tratatul
de la Amsterdam 1 reglementează, aşadar, unele aspecte particulare, cum
1
Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare la 1 mai 1999. Pentru detalii, a
se vedea V. Duculescu, Tratatul de la Amsterdam - instrument juridic de referinţă
»2 Istoricul formării ('omunităţilor Europene şi a Uniunii Europene
M li eliminarea ultimelor obstacole în calea liberei circulaţii a persoanelor
(statele suni impulsionate sa colaboreze mai strâns în cadrul Europol-ului),
crearea unor instituţii comunitare care să facă faţă unei Uniuni Europene
lărgite, cuprinzând ţări din Europa centrală şi de est (decizii luate cu
majoritate calificată, numirea preşedintelui Comisiei cu aprobarea Parla­
mentului European etc.) .
Tratatul introduce, de asemenea, un concept nou, cooperarea întărită,
menit a încuraja statele membre dispuse să facă eforturi mai mari pe calea
integrării europene. Acţionând în domenii care nu aparţin exclusiv
Uniunii Europene, unele state pot merge mai departe în ceea ce priveşte
realizarea obiectivelor Uniunii, însă numai dacă acest lucru nu este
posibil a fi făcut de Uniune, ca un tot unitar.
§19. F i n a l i z a r e a procesului de realizare a Uniunii E c o n o m i c e
şl M o n e t a r e (U.E.M.). Trecerea la m o n e d a unică
Procesul realizării Uniunii Economice şi Monetare a fost gândit în trei
etape; armonizarea prealabilă (liberalizarea totală a circulaţiei capitalu­
rilor în Uniune, dezvoltarea fondurilor structurale, pentru reducerea deze­
chilibrelor regionale), convergenţa reală şi rodajul noilor instituţii (inter­
zicerea deficitelor bugetare excesive şi înfiinţarea Institutului Monetar
European, format din guvernatorii băncilor centrale naţionale), respectiv
introducerea progresivă a monedei unice europene, Euro.
Ce-a de-a treia etapă a procesului de creare a uniunii economice şi
monetare a reprezentat-o, aşadar, introducerea monedei unice europene,
bazată pe E C U - unitatea monetară europeană folosită până la acea dată
pentru calculul plăţilor din cadrul bugetului U.E.
Reuniunea la vârf de la Bruxelles, din 1998, a aprobat propunerile
Comisiei Europene şi ale Institutului Monetar E u r o p e a n 2 ca 11 dintre cele
15 ţări membre să intre în această a treia etapă şi să adopte moneda unică
începând cu 1 ianuarie 1999. Grecia a fost exclusă, deoarece nu înde-
în procesul integrării europene, R.D.C. nr. 2/1999, p. 63-69; J. Rideau, op. cit.,
p. 43.
1
A se vedea G. Ferreol (coord.), op. cit., p. 240.
2
Institutul Monetar European a fost înlocuit, în 1998, cu Banca Centrală
Europeană.
'/'rolului de In Nini ' ',
1
plinise condiţiile de convergenţă prevăzute în Tratatul de l;i Ma.isiiu bl.
iar Marea Britanie, Danemarca .şi Suedia au refuzai să pârtii ipe,
Ulterior, în 2001, Grecia a intrat la rândul ei m zona Ekro, lai lo
1 ianuarie 2002, statele membre, cu excepţia I •nuemauvi, Suediei şi
Marii Britanii 3 , au trecut la utilizarea efectivă a monedei unice europene'.
In 2007, Slovenia a fost primul stat din cele 10 care au aderai în 200 I
la Uniune care a reuşit îndeplinirea condiţiilor pentru adoptarea monedei
unice, alăturându-se celor 12 care deja uitilizau Euro.
§20. Tratatul de la Nisa (2001)
Bătrânul continent Europa a fost martorul unor evenimente fără
precedent în ultimele două decenii: căderea comunismului şi destrămarea
Uniunii Sovietice, care au bulversat ordinea geopolitică existentă pe plan
mondial. Procesul integrării europene a înregistrat, ca urmare a acestor
transformări, paşi repezi înainte.
Includerea ţărilor din Europa centrală şi de est, precum şi a Ciprului,
Maltei şi Turciei în calculele de extindere, constituie o acţiune de o
importanţă istorică pentru Uniunea Europeană.
1
Este vorba despre stabilitatea preţurilor (rata inflaţiei), rata dobânzilor, defi­
citul bugetar şi ratele de schimb - P. Fontaine, op. cit., p. 71.
2
în septembrie 2003, Suedia a respins din nou, prin referendum, adoptarea
monedei unice europene.
3
Cele trei state au făcut uz de clauza opting out, clauză de scutire ce le per­
mite să rămână în afara sistemului monedei unice. Practica opting out (utilizată şi
anterior de unele dintre aceste state, cu privire la politica socială a Tratatului de la
Maastricht sau la cetăţenia europeană) este criticată de adepţii adâncirii integrării
europene, deoarece creează o „Europă cu două viteze": pe de o parte, nucleul
„dur" al statelor ce doresc integrarea europeană avansată şi, pe de altă parte, gru­
pul statelor preocupate de păstrarea identităţii naţionale şi de întârzierea proce­
sului de integrare europeană - G. Ferréol (coord.), op. cit., p. 184; J.P. Jaccjue,
Droit institutionnel de l'Union Européenne, Dalloz, 2001, p. 132.
4
P. Moreau Defarges, op. cit., p. 39; C.N. Chabot, op. cit., p. 53; A. Szâsz,
The road to European Monetary Union, MacMilIan Press Ltd., London, 1999,
respectiv Ed. Pandora M, Târgovişte, 2002, pentru traducerea în limba română.
24 Istoricul formarii ('omnnitu/ilor Europene şi a Uniunii Europene
Obiectivul propus necesită .schimbări destul de importante în meca­
nismele de funcţionare ale Uniunii, acesta fiind argumentul pentru care a
fosl organizată (lonferinţa interguvernamentală de la Nisa, din anul 2000.
Conferinţa avea ca scop discutarea amendamentelor la Tratatul de la
Maastricht, ce suni necesare a fi făcute în vederea funcţionării Uniunii cu
mai mult de 15 membri. Lucrările sale au fost încheiate de Consiliul
European, întrunit tot la Nisa şi care a reafirmat importanţa istorică a
lărgirii, principiul integrării diferenţiate, în funcţie de performanţele
fiecărei ţări, însă şi pe acela al posibilităţii pe care o au statele candidate
de a recupera terenul pierdut în procesul integrării 1 .
Tratatul de la Nisa conţine prevederi menite să adâncească integrarea
europeană, prin perfecţionarea mecanismului decizional, în perspectiva
lărgirii Uniunii la 27 de state. Majoritatea instituţiilor Uniunii Europene
au suferit modificări, atât în privinţa organizării lor, cât şi a competen­
ţelor: a crescut numărul parlamentarilor europeni, s-a schimbat ponderea
voturilor în Consiliul U.E., numărul comisarilor europeni poate fi schim­
bat prin decizia Consiliului U.E. etc. 3
O altă realizare importantă a Conferinţei interguvernamentale de la
Nisa, din 2000, este adoptarea Cartei Drepturilor Fundamentale din
Uniunea Europeană, inspirată din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, dar având un conţinut mai extins decât aceasta.
§ 2 1 . E x p i r a r e a Tratatului G.E.C.O. (2002)
La 23 iulie 2002 a expirat termenul de 50 de ani pentru care a fost
instituită Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului; toate activele
şi sursele financiare ale acesteia au trecut, începând cu această dată, în
proprietatea celorlate două Comunităţi rămase, reunite sub denumirea de
Comunitatea europeană, iar juridic domeniul cărbunelui şi oţelului va fi
guvernat de dispoziţiile Tratatului C.E.E.
1
A se vedea V. Vese, A.L. Ivan, op. cit., p. 224.
~ Tratatul de la Nisa a fost semnat la 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare la
1 februarie 2003; ratificarea sa a întâmpinat dificultăţi în Irlanda, care a respins
prin referendum Tratatul în 2001 şi 1-a acceptat cu 62% voturi doar în octombrie
2002.
3
A se vedea O. Ţinea, Tratatul de la Nisa, Dreptul nr. 9/2001, p. 14.
Extinderea spre Est 25
§22. E x t i n d e r e a spre Est. De Ia stabilirea ,,< Yilerîiloi-
de la C o p e n h a g a " (1993) la „Europa celor 25"
şi la „ E u r o p a celor 2 7 "
Extinderea Uniunii Europene a jucat un rol imporlani in dezvoltarea
sa istorică. De la cele şase state iniţial implicate în procesul ele integrare,
s-a ajuns în prezent la 25 şi se prefigurează chiar o Uniune cu 2') de
membri. La o analiză mai atentă, se poate constata că, departe de a înce­
tini ritmul de adâncire a integrării, extinderea continuă a Uniunii a favo­
rizat acest proces, extinderea şi adâncirea integrării fiind, prin urmare,
complementare, nu contradictorii 1 .
Deşi toate statele candidate au pornit la drum cu şanse egale, acce­
derea lor în structurile comunitare se va face gradual, deoarece nu pot fi
ignorate diferenţele sensibile de progres economic spre o economie de
piaţă viabilă înregistrate de acestea 2 .
a) Acordurile de asociere. Majoritatea statelor care au făcut parte din
blocul comunist au semnat cu Comunităţile europene aşa-numitele „acor­
duri de asociere", devenind astfel ţări asociate la Uniunea Europeană.
Acordurile de asociere au menirea de a apropia politic şi economic
statele candidate de Uniune, de a stabili un cadru adecvat pentru inte­
grarea graduală a acestora în Comunitate.
1
A se vedea, în acest sens: M.J. Baun, A Wider Europe: The Process and
Politics of European Union Enlargement, Rowman & Littlefield Publishers,
Lanham - Boulder - New York - Oxford, 2000, p. 5 şi urm.; M. Emerson, The
wider Europe as the European Union's Friendly Monroe Doctrine, CEPS Policy
Brief no. 27/2002, http://www.ceps.be.
2
Integrarea statelor asociate are avantaje şi dezavantaje pentru Uniunea
Europeană: astfel, deşi populaţia Uniunii Europene creşte odată cu primul val
de aderare cu 25%, produsul intern brut va creşte cu doar 5%; regiunile mai
puţin dezvoltate din Grecia, Portugalia, Spania, care beneficiau până acum de
majoritatea fondurilor structurale destinate dezvoltării regionale, nu vor mai fi
eligibile pentru aceste fonduri, locul lor fiind luat de legiunile din statele nou
intrate în U.E.
 Istoricul formării Comunităţilor Europene şi a Uniunii Europene
Acorduri de asociere au fost semnate cu Turcia (1987) , Cipru, Malta
(1990), Ungaria, Polonia (1994), Bulgaria, România, Slovacia, Estonia,
I ,etonia, Lituania (1995), Cehia, Slovenia (1996).
b) Consiliul European de la Copenhaga, din 1993, a reiterat principiul
continuării lărgirii Uniunii către Est, stabilind şi criteriile pe care statele
candidate trebuie să le îndeplinească pentru a finaliza perioada de tran­
ziţie şi a deveni membre cu drepturi depline ale Comunităţii 2 :
- criteriul politic: stabilitatea instituţiilor, care să garanteze demo­
craţia, statul de drept, drepturile fundamentale ale omului şi protecţia
minorităţilor;
- criteriu] economic: existenţa unei economii de piaţă funcţionale şi a
capacităţii de a face faţă presiunii şi concurenţei economice din Uniunea
Europeană;
-- criteriul referitor la capacitatea de a adopta acquis-\x\ comunitar -
legislaţia primară şi derivată care guvernează funcţionarea Uniunii. Statul
candidat trebuie să se alinieze celorlalte state membre în procesul de
desăvârşire a uniunii politice, economice şi monetare.
c) Consiliul European de la Essen (1994) a stabilit strategia de
preaderare a statelor asociate, bazată pe programul P H A R E 3 , ca principal
instrument financiar.
d) Agenda 2000, document al Comisiei Europene publicat în 1997,
care tratează problema finanţării Uniunii în perioada 2000-2006, perioada
marii extinderi spre est, proiectează anumite principii de acţiune pentru
4
viitor, printre care se numără şi lărgirea Uniunii . Se consideră că nego-
Intrarea Turciei în Uniune, în ciuda alinierii economice a acesteia la cerin­
ţele U.E., a fost stopată până în prezent din motive politice (conflictul cu poporal
kurd şi sprijinul acordat turcilor clin Cipru).
2
Aceste criterii sunt cunoscute şi sub numele de criteriile de la Copenhaga -
J. Painter, New Geographies of Democracy in Contemporary Europe, in
R, Hudson, A.M. Williams, Divided Europe: Society and Territory, Sage Publica­
tions, London - Thousand Oaks - New Delhi, 1999, p. 322; G. Ferréol (coord.),
op. cit., p. 13; P. Fontaine, op. cit., p. 31.
3
Acronimul „PHARE" provine de la iniţialele Polonia şi Ungaria (Hungary),
Asistenţă pentru Restructurarea Economiilor-, program lansat-în ï989. Ulterior,
programul a fost extins la toate statele central şi est europene.
4
E. Dubois, L'Union européene, Ed. Documentation française, Paris, 1999,
p. 54; L Mathieu, Quelle Union pour l'Europe?, Ed. Documentation française,
Paris, 1999, p. 15; P. Moreau Defarges, op. cit., p. 77; N. Deaconu, op. cit.,
p. 13; O. Manolache, op. cit., p. S3.
Extinderea spre Est
cierile de aderare pot fi iniţiale mai întâi cu Cehia, Polonia, • '• gârla,
Estonia şi Slovenia.
Atât aceste ţări, cât şi celelalte state candidate, au primii o „fonie de
parcurs" care trasează drumul de urinat în vederea adoptării acquls ului
comunitar.
e) Consiliul European de la Luxemburg (1997) aproba concluziile
Comisiei prezentate în Agenda 2000 şi decide că negocierile vor Începe
cu 6 state (cele enumerate în Agenda 2000, plus Cipru) cunoscute de
acum înainte ca şi Grupul de la Luxemburg.
f) La propunerea Franţei, în 1997, Consiliul U.E. acceptă organizarea
unor Conferinţe europene, care să însoţească procesul de lărgire; la Con­
ferinţe vor participa, pe lângă membrii U.E., reprezentanţii la nivel înalt,
ai statelor asociate U.E.
Conferinţele sunt anuale, prima fiind organizată la Londra, în 1998, şi
constituie un forum de discuţii cu privire la politicile din justiţie, regio­
nale, de apărare comună etc.
g) Negocierile de aderare încep în 1998 cu ţările din Grupul de la
Luxemburg. Accentul este pus pe adoptarea acquis-ului comunitar 1 , deşi
se admite că aderarea este posibilă chiar dacă sunt aspecte ale acqms-nlm
neadoptate, urmând ca aceste lipsuri să fie acoperite în cel mai scurt timp
de la aderare. De asemenea, este admisă posibilitatea unor perioade
tranzitorii, în domenii limitate ca număr.
Negocierile au loc prin Conferinţe interguvernamentale bilaterale în
care miniştrii se întâlnesc Ia 6 luni, iar ambasadorii lunar.
h) Comisia Europeană îşi asumă rolul de a întocmi, anual, un raport
de evaluare a progresului înregistrat de fiecare ţară candidată în ceea ce
priveşte îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga, pe care să-1 prezinte
Consiliului European.
în urma raportului întocmit, Comisia poate propune Consiliului Euro­
pean începerea negocierilor cu un al doilea val de ţări candidate sau,
2
dimpotrivă, reducerea sau sistarea ajutorului financiar de preaderare .
i) Consiliul European de la Berlin (1999) hotărăşte crearea a două noi
instrumente financiare de preaderare: ISPÂ - instrument structural desti-
1
Acquis-vA comunitar reprezintă ansamblu! reglementărilor din dreptul comu­
nitar, care conferă drepturi şi impun obligaţii statelor membre ale Uniunii Euro­
pene, cetăţenilor europeni şi companiilor europene.
2
Primele rapoarte au fost întocmite în 1998, ce! din 2004 fiind al şaselea raport.
28 Istoricul formarii < 'omunităţilor Europene şi a Uniunii Europene
nat investiţiilor din domeniul transporturilor şi mediului, şi S A P A R D -
Instrument pentru agriculturii, care să completeze programul P H A R E .
|) ('onstliul European de la Helsinki (1999) decide să iniţieze Confe-
rinţe interguvernamentale bilaterale cu ţările din cel de-al doilea val
(România, Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria şi Malta), cunoscute de
acum sub denumirea de „Grupul de la Helsinki", în vederea deschiderii
negocierilor pentru aderare.
k) Consiliul European de la Laeken (2001) a luat act de raportul
Comisiei Europene conform căruia, dacă procesul de negocieri şi de
reforme continuă în acelaşi ritm, ţările candidate (cu excepţia României,
Bulgariei şi Turciei) vor fi pregătite pentru aderare la sfârşitul anului
2002. Iată că, în acest moment, unele state din cel de-al doilea val se deta­
şează de „colegele de grup", trecând în primul val de aderare.
Cât despre Bulgaria şi România, se spera deschiderea tuturor capito­
lelor de negociere până la sfârşitul anului 2002 1 .
1) Consiliul European de la Copenhaga (2002) anunţă încheierea
negocierilor de aderare cu 10 state: Cipru 2 , Cehia, Slovacia, Estonia,
Letonia, Lituania, Ungaria, Polonia, Malta, Slovenia; tratatele de aderare
au fost semnate în aprilie 2003, la Atena, iar statele candidate au devenit
membre cu drepturi depline din mai 2004.
Noile membre ale U.E. au participat, astfel, la alegerile pentru Parla­
mentul European din 2004: în acelaşi timp, au intrat în vigoare dispo­
ziţiile privind noua modalitate de vot din Consiliul U.E. şi noua compo­
nenţă a Comisiei Europene, prevăzute în Tratatul de la Nisa.
Negocierile cu Turcia, datorită problemelor politice relative la respectarea
drepturilor omului şi la protecţia minorităţilor naţionale, s-au aflat în impas;
recent însă, refuzul de a colabora deplin cu S.U.A. în războiul contra Irakului a
declanşat un val de simpatie din partea statelor europene pentru Turcia, care
redevine un candidat preferat pentru accederea în U.E.
2
Prin documentul adoptat la Copenhaga, Cipru a fost invitat să-şi rezolve
problemele interne existente între comunităţile greacă şi turcă până în februarie
2003, în aşa fel încât la data aderării unitatea statului cipriot să nu fie de nicio
manieră pusă în pericol. Se arăta că, dacă nu era posibilă încheierea unei înţele­
geri între cele două comunităţi, aplicarea accjuis-uliu comunitar va fi suspendată
în partea de nord a Ciprului, până la noi decizii. Din păcate, în urma unui refe­
rendum desfăşurat în 2004, reunificarea insulei a eşuat, datorită votului negativ al
ciprioţilor greci (75%). Prin urmare, doar partea ocupată de comunitatea greacă a
devenit membră cu drepturi depline a U.E., sub denumirea de „Cipru".
Viitorul Uniunii Europene 29
în fine, noile state membre au participai la ( onferinţa interguverno
mentală, programată să aibă loc după aderare, şi al cărei scop a fost amen
darea tratatelor institutive în vederea funcţionării I Iniunii Europene ( U 25
de membri (şi, în viitorul apropiat, cu 27 de membri).
Documentul oficial adoptat la Copenhaga arată că încheierea nego
cierilor cu cele 10 state conferă un nou dinamism negocierilor de aderare
purtate cu România şi Bulgaria, ca parte a aceluiaşi proces ireversibil de
lărgire a Uniunii Europene. în consecinţă, se stabileşte ca dală probabilă
pentru aderarea celor două state anul 2007.
m) Aderarea României şi Bulgariei (2007). La 25 aprilie 2005, la
Luxembourg, România şi Bulgaria au semnat Tratatul de aderare la
Uniunea Europeană, care conţinea însă şi o clauză de salvgardare, ce
putea fi activată în cazul în care cele două state nu îndeplineau în 2007
condiţiile de aderare şi care însemna amânarea cu un an a integrării
efective în Uniune.
Clauza nu a fost însă activată, aderarea având loc conform planului, la
1 ianuarie 2007. După această ultimă extindere, Uniunea Europeană are
27 de membri.
§23. Viitorul Uniunii E u r o p e n e . C o n v e n ţ i a e u r o p e a n ă
şi adoptarea Proiectului Constituţiei U n i u n i i E u r o p e n e -
t
1
a) Propunerea Fischer . La 12 mai 2000, cu ocazia unui discurs rostii,
la Berlin, Ministrul de externe al Germaniei, Joschka Fischer, a dezvoltat
o teorie proprie referitoare la Federaţia europeană. Propunerea sa fede­
ralistă este considerată una dintre cele mai elaborate şi având un caracter
profund „integraţionist".
După Fischer, proiectul integrării europene gândit de Monnet şi Schuman
şi-a atins finalitatea prin Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam; în
prezent, perspectiva extinderii Uniunii la 27 sau chiar 30 de membri
impune reformarea instituţională a Uniunii, pentru a nu se ajunge la o
disoluţie a acesteia.
1
A se vedea G. Ferreol (coorci), op. cit., p. 276; C. Brice-Delajoux,
J.P. Brouanl, op. cit., p. 63.
¡0 Istoricul formării Comunităţilor Europene şi a Uniunii Europene
Soluţia preconizata era formarea unei federaţii europene, bazată pe un
i, ital i onstituţional, care să fie condusă de un Parlament cu rol legislativ'
::i un ' iuvern CU sarcini executive' 1 . O soluţie alternativă pentru latura
executivă ar fi Preşedintele U.E., ales direct şi învestit cu plenitudinea
puterilor executive.
Construcţia europeană ar fi clădită pe ideea partajului de suveranitate
între statele naţiuni şi Europa federală şi pe principiul subsidiarităţii. De
asemenea, Fischer încurajează crearea „nucleului dur" al statelor euro­
pene, care au capacitatea şi voinţa de a înainta într-un ritm mai rapid pe
calea integrării şi în jurul cărora să graviteze celelalte state membre.
Propunerea ministrului german a fost primită diferit de statele membre
ale U.E.: cele şase state fondatoare ale Comunităţilor europene s-au pro­
nunţat, favorabil, statele mai mici, cum ar fi Portugalia, Austria, Irlanda,
Grecia, au reacţionat negativ, având temerea că vor fi „înghiţite" într-o
federaţie dominată de „uriaşi"; scepticilor li se adaugă şi statele care tradi­
ţional s-au opus integrării europene accentuate, şi anume Marea Britanie şi
ţările nordice. Dintre statele nou intrate, Ungaria este favorabilă federali­
zării, în timp ce Polonia se aliază cu statele nordice, respingând ideea.
b) Dezbaterea privind viitorul Uniunii Europene. Declaraţia privind
viitorul Europei (2001). Istoria Uniunii Europene a fost marcată, în timp,
aşa cum arn arătat, de revizuiri succesive ale tratatelor comunitare (Actul
Unic European, Tratatul de ia Maastricht, Tratatul de la Amsterdam,
Tratatul de la Nisa). Unele încununate de succes, cum este Tratatul de la
Maastricht, altele mai puţin relevante în ceea ce priveşte adâncirea inte­
grării şi rezolvarea problemelor politice ale Uniunii (Amsterdam şi Nisa),
toate revizuirile au lăsat nerezolvate două aspecte esenţiale pentru evita­
rea disoluţiei în viitor a Uniunii E u r o p e n e : asigurarea funcţionalităţii
unei Uniuni cu peste 25 de state membre, respectiv conferirea de legiti­
mitate instituţiilor comunitare care trebuie să reprezinte statele şi
popoarele europene.
' Parlamentul ar urma să fie alcătuit din două camere: una compusă din
deputaţi aleşi, care aparţin în acelaşi timp şi parlamentelor naţionale, şi cealaltă, o
combinaţie între senatori aleşi prin vot direct din statele membre (modelul
Senatului american) şi o cameră a statelor (similară Camerei superioare germane,
cu reprezentanţi ai land-urilor).
2
Guvernul european ar urma să fie urmaşul actualului Consiliu al U.E., fiind
format, prin urinare, din reprezentanţi ai guvernelor naţionale.
Viitorul Uniunii Europeni U
Propunerea Fischer, precum şi alte luau de poziţie ale person.alitaţlloi
marcante clin viaţa politică europeana, au relevai necesitatea deschiderii
unei discuţii mai ample asupra viitorului Uniunii Europene şl asupia U I U M
noi revizuiri a tratatelor comunitare, consideraţi necesara şi inevitabilă
In dezvoltarea acestor iniţiative, Consiliul I iuropean de la I ,aekon, ditl
decembrie 2001, convins deja de timiditatea reformelor instituţionale pi'8
văzute în Tratatul de la Nisa, a adoptai Declaraţia asupra vii imul ui
Europei, prin care s-a afirmat angajamentul Uniunii Europene de a deveni
mai democratică, mai transparentă şi mai eficientă. De asemenea, esie
afirmată pentru prima dată intenţia de a se adopta o Constituţie euro­
peană 1 , în conformitate cu dorinţa exprimată de popoarele europene.
c) Convenţia europeană (2002-2003). Este evident că integrarea euro­
peană este şi o problemă a popoarelor europene, iar prezenţa acestora la
dezbaterea privind viitorul Uniunii este indispensabilă. Deoarece metoda
revizuirii tratatelor comunitare în cadrul unor Conferinţe intergu-
vernamentale, cu participarea doar a şefilor de stat şi de guverne şi cu
excluderea cetăţenilor europeni, a dat loc multor critici, Consiliul Euro­
pean a gândit pentru prima dată o altă formă de revizuire a tratatelor.
Astfel, în vederea realizării unei Conferinţe interguvernamentale cât
mai transparente şi mai deschise, a fost constituită o Convenţie euro­
peană, care a reunit principalii actori ai dezbaterii privind viitorul
Uniunii: reprezentanţii Guvernelor celor 15 state membre şi ale celor 13
candidate (primele 10 cu drepturi depine, iar ultimele, 3 - Turcia,
România şi Bulgaria, cu statut de observator); reprezentanţii parlamen­
telor naţionale din cele 15 state, precum şi din statele candidate; reprezen­
tanţi ai Parlamentului European şi ai Comisie: Europene; 13 observatori
din partea Comitetului regiunilor şi a Comitetului Economic şi Social;
Mediatorul european, reprezentanţi ai partenerilor sociali europeni.
Convenţia avea menirea de a aduce împreună, pentru prima oară în
istoria construcţiei europene, toate punctele de vedere naţionale şi euro­
pene, într-o dezbatere deschisă. Cei 105 membri trebuiau să identifice şi
să analizeze principalele probleme instituţionale ridicate de viitoarea
1
Pentru discuţii în legătură cu necesitatea unei Constituţii europene, a se
vedea D. Grimm, Does Europe neeed a Constitution? şi ./. Habernas, Reply to
Grimm, în P. Gowan, P. Anderson (editors), The Question of Europe, Verso,
London-New York, 1997, p. 239 şi urm.
32 Istoricul formării Comunităţilor Europene şi a Uniunii Europene
1
dezvoltare a Uniunii şi să redacteze un document cu soluţii pentru
aceste probleme, document care să stea la baza negocierilor din cadrul
Conferinţei interguvernamentale de revizuire a tratatelor, unde se va lua
decizia finală.
Convenţia europeană a fost condusă de un Preşedinte, fostul şef de
stat francez Valery Giscard d'Estaing, şi un Prezidiu, format din 11
membri: doi vicepreşedinţi, câte un reprezentant al fiecăruia dintre cele
trei state membre care au deţinut preşedinţia Consiliului U.E. pe timpul
Convenţiei, doi reprezentanţi ai parlamentelor naţionale, doi reprezentanţi
ai Parlamentului European şi doi din partea Comisiei Europene. Repre­
zentantul Parlamentului sloven a fost invitat să ia parte la reuniunile
acestui organism, ca exponent al statelor candidate.
Prima sesiune a Convenţiei a avut loc în februarie 2002 şi s-a conti­
nuat cu altele, organizate câte două sau trei zile, de două ori pe lună, timp
de 15 luni. în paralel cu sesiunile desfăşurate la Bruxelles, grupuri de
lucra conduse de un membru al Prezidiului Convenţiei au dezbătut pro­
bleme specifice şi determinate.
Una dintre sesiunile plenare ale Convenţiei a fost alocată societăţii
civile, care şi-a putut face auzite opiniile prin vocea reprezentanţilor săi.
în continuare, a fost deschis un Forum de dezbateri cu un site de Internet
dedicat în întregime societăţii civile (organizaţii neguvernamentale, parte­
neri sociali europeni, oameni de afaceri, mediul universitar şi academic) 2 .
d) Consiliul European de la Thesalonik (2003). Proiectul Constituţiei
Uniunii Europene. Finalizat după mai mult de un an de la demararea
dezbaterii, Proiectul de Tratat privind Constituţia Uniunii Europene 3 a
fost prezentat de Preşedintele Convenţiei europene, Valery Giscard
D'Estaing, Consiliului European întrunit la 20 iunie 2003 în Grecia
pentru semnarea tratatelor de aderare a celor 10 state candidate din
Europa Centrală şi de Est.
Textul prezentat de Convenţie este un proiect de tratat comunitar,
care, după regulile instituite la Maastricht, a stat la baza discuţiilor din
Invitarea Turciei - o decizie istorică 33
cadrul Conferinţei interguvernamentale ce a început în octombrie 2003,
având ca obiect o nouă revizuire a tratatelor comunitare constitutive.
Conferinţa interguvernamentală aducea împreună cele 15 guverne ale
statelor membre U.E., cele 10 guverne ale statelor candidate cu cuie s au
semnat tratatele de aderare, Comisia şi Parlamentul European, şi, cu statul
de observator, reprezentanţii României, Bulgariei şi Turciei.
Termenul de finalizare a lucrărilor Conferinţei a fost astfel stabilit
încât să preceadă alegerile parlamentare europene din 2004, iar Constituţia
se dorea a fi semnată cât de rapid posibil după data de 1 mai 2004, data
accederii noilor 10 membri.
Marcând importanţa primului tratat comunitar, semnat la Roma în anii
'50, cele 25 de state membre şi cele 3 state candidate au ales acelaşi oraş
pentru semnarea tratatului constituţional, la 29 octombrie 2004.
e) Adesea criticată, încă de la începuturile proiectului, motiv de nego­
cieri şi dezbateri interguvernamentale intense, intenţia guvernelor statelor
membre de a oferi Uniunii, statelor membre şi cetăţenilor acestora o
Constituţie a trebuit să depăşească numeroase impasuri, culminând cu
eşecul din decembrie 2003 a Summit-ului de la Bruxelles, când liderii
europeni nu au putut ajunge la un acord asupra cadrului general al
Constituţiei pentru Uniunea Europeană.
La şase luni după acest eşec, liderii europeni au reuşit să-şi reconci­
lieze punctele de vedere diferite asupra proiectului de Constituţie. Un
impuls în acest sens a fost dat de atacurile teroriste de la Madrid, care au
aliniat statele membre în jurul unui obiectiv comun, cel al luptei împo­
triva terorismului, şi a făcut ca statele să accepte mai uşor compromisurile
necesare pentru ca proiectul să fie adoptat.
în acest context, după semnarea tratatului constituţional în octombrie
2004, ratificarea lui urmează să dureze mai mulţi ani, implicând fie
referendumuri naţionale, fie ratificarea prin lege adoptată de parlamentul
naţional, fie o combinaţie între cele două, în funcţie, de opţiunea fiecărui
stal membru.

1
Unele dintre aceste probleme au fost identificate chiar de Consiliul Euro­
pean de la Laeken: distribuirea competenţelor Uniunii între instituţiile comuni­ §24. I n v i t a r e a T u r c i e i - o decizie istorică
tare, simplificarea tratatelor, simplificarea modalităţilor de acţiune a Uniunii, asi­
gurarea unei transparente decizionale sporite, a eficacităţii activităţii comunitare.
2 în octombrie 2004, printr-o decizie considerată „istorică", Turcia a
http:/europa.eu.int/futurum/forum_convention.
3
Proiectul este discutat pe scurt într-un capitol distinct. fost invitată să adere la Uniune.
34 Istoricul formarii Comunităţilor Europene şi a Uniunii Europene
Acceptând să negocieze cu Turcia, ţară ce are 9 7 % din teritoriu în
Asia şi 66 de milioane de locuitori de religie musulmană, Uniunea Euro­
peană şi-a schimbat direcţia irevocabil. Semnificaţia acestui moment este
una deosebită: Uniunea declară pentru prima dată că nu este nici un club
creştin şi nici o regiune geografică, ci un ambiţios proiect politic, ce nu
refuză aderarea unor state pe temeiuri religioase şi culturale.
Procesul început în 2004 va dura, probabil, cel puţin 10 ani şi nu va fi
unul uşor, ştiută fiind opoziţia unor state europene (Franţa, Germania,
Cipru 1 ) şi a majorităţii cetăţenilor europeni cu privire la aderarea Turciei
(metoda cea mai simplă de blocare a aderării este referendumul naţional
în statele membre, această măsură fiind anunţată deja de Franţa).
M a i mult, imediat după această decizie, s-a conturat posibilitatea ca
efectele ei adverse să se facă simţite chiar cu prilejul votului referendar
asupra proiectului de Constituţie, preconizat a fi organizat în unele state
europene, în sensul că cetăţenii europeni ar putea vota contra Constituţiei
pentru a transmite un mesaj în privinţa deciziei vizând Turcia.
§25. Impasul creat de respingerea tratatului
constituţional în unele state m e m b r e
Confirmând, din păcate, previziunile analiştilor, referendumurile orga­
nizate în unele state europene pentru aprobarea proiectului constituţional
au scos la lumină nemulţumiri mai vechi ale cetăţenilor europeni faţă de
„birocraţii de la Bruxelles" şi faţă de decizia de a accepta Turcia la
negocierile de aderare. La aceste nemulţumiri s-au adăugat altele, legate
de politica internă a unor state membre, motiv suficient, în opinia electo­
ratului, pentru a da un vot negativ oricărei propuneri susţinute de guver­
2
nele naţionale, indiferent de obiectul acesteia .
Astfel, referendumurile constituţionale organizate în Franţa şi Olanda
în mai-iunie 2005 au arătat o ruptură semnificativă între politicienii euro-
1
Cipiu ameninţă chiar cu folosirea dreptului de veto în cazul aderării Turciei
- nu trebuie uitat faptul că Turcia recunoaşte numai partea nordică a insulei,
locuită de ciprioţi turci, ca fiind statut Cipru.
Lipsa de popularitate a primului ministru francez şi politica naţională a
guvernului condus de acesta a contribuit, astfel, la rezultatul referendumului
din Franţa.
Impasul creat de respingerea tratatului constituţional în unele state membre 35
peni şi cetăţenii europeni. Franţa a respins cu aproape 5 5 % ratificarea
tratatului constituţional, în timp ce în Olanda procentul a fost şi mai mare,
de 62%.
în ciuda faptului că alte state au aprobat prin procedură parlamentară
sau referendară proiectul constituţional (Spania, Italia, Germania, Austria,
Slovenia, Slovacia, Ungaria, Letonia, Lituania, Belgia, Grecia, Cipru,
Luxemburg, Malta), situaţia Constituţiei U.E. este incertă. Parlamentul
polonez nu a reuşit ratificarea în iulie 2005, sarcina revenind acului
parlament ales, în timp ce Cehia urmează să organizeze referendm i doar
la sfârşitul lui 2006 - începutul lui 2007. Marea Britanic, Portugalia,
Suedia, Irlanda şi Danemarca şi-au amânat referendumurile sau ratificarea
parlamanetară pe termen nedetenninat, iar Estonia şi Finlanda vor ratifica
prin procedură parlamentară proiectul la sfârşitul anului 2005.
Explicaţia comportamentului electoral francez şi olandez, a scorului
redus obţinut la referendumul din Luxemburg, dar şi probabilitatea
respingerii textului în Marea Britanie, are: în vedere mai multe aspecte.
în primul rând, Uniunea Europeană continuă să se extindă, invitând
tot mai multe state europene şi cvasi-europene să adere. Cetăţenii euro­
peni vor să ştie până unde va merge această extindere şi când se va opri,
pentru a face loc întăririi contrucţiei comunitare. Populaţia Uniunii, mai
ales din vechile state membre, nu-şi poate închipui cum va arăta Europa
peste 30 de ani, iar politicienii europeni nu sunt dispuşi să trateze cu
seriozitate această problemă şi să ofere un răspuns credibil. Nimeni nu şi-ar
fi închipuit în 1990 dimensiunile şi complexitatea actuală a construcţiei
europene, de aceea cetăţenii europeni au senzaţia că nu au fost consultaţi
suficient în acest proces de extindere, iar Constituţia acordă un „cec în
alb" instituţiilor europene şi politicienilor europeni pentru extinderea
nedefinită a Uniunii. Perspectiva viitorului european aduce cu ea teama
destrămării modelului social european, pierderea locurilor de muncă bine
plătite în favoarea est-euro peni lor, disoluţia valorilor U.E.
în acest context, invitarea Turciei la negocieri a dat o lovitură dură
euro-optimiştilor, iar ulterior, apropierea constantă de Uniune a Ucrainei,
un alt stat uriaş, a avut un efect asemănător, datorită perspectivei ca rapor­
tul de forţe între statele membre să se schimbe fundamentai în. favoarea
noilor veniţi. Situaţia este îngreunată şi de faptul că Turcia refuză, cel
puţin în acest moment, să discute varianta „parteneriatului privilegiat" cu
Uniunea, în schimbul aderării. Mai mult, la uşa Uniunii ar putea bate, în.
viitor, şi alte state care deja îşi exprimă intenţii in acest sens: Norvegia,
36 Istoricul formării Comunităţilor Europene şi a Uniunii Europene

Elveţia, Croaţia, Bosnia, Serbia, Macedonia, Moldova, Albania, Ucraina.

Aderarea acestor state ar duce la o Uniune cu 37 de membri; oricât de
bine ar suna acest lucru în teorie, practic funcţionarea Uniunii în aranja­
mentele instituţionale existente acum ar fi periclitată. Federalismul ar fi o Capitolul II
sokjjţie, însă ideea sperie multe state europene şi nu constituie o variantă
Uniunea Europeană şi sistemul său instituţional
de discuţie în prezent.
în al doilea rând, statele vest europene au dificultăţi în menţinerea
modelului social ce a funcţionat până acum cu succes, confruntându-se cu
o populaţie îmbătrânită şi cu un colaps al sistemului de asigurări sociale. Secţiunea 1, Uniunea E u r o p e a n ă
Ameninţarea forţei de muncă est şi central europeană este considerată un
alt factor de nemulţumire a populaţiei din statele din vestul Europei, deşi § 1 . Terminologie. N a t u r a juridică a Uniunii E u r o p e n e
slujbele vizate de est europeni sunt cele slab plătite, care oricum n-ar fi
acceptate de cetăţenii statului vestic.
Termenul de „Uniune Europeană" este utilizat începând cu 1992, când
în acest moment, când textul constituţional a fost respins de două state
Tratatul de la Maastricht a denumit astfel ansamblul hibrid format din
fondatoare ale Comunităţii europene şi când alte state, confruntându-se cu
Comunităţile europene şi formele de cooperare interguvernamentală între
aceeaşi perspectivă sumbră, încearcă să găsească soluţii disperate, opinia
statele membre ale Comunităţilor europene.
publică europeană este divizată între două puncte de vedere: unul, oficial,
Este imposibil de dat o definiţie Uniunii Europene, tocmai datorită
care recunoaşte că procesul de ratificare al Constituţiei este în impas, însă
„ambiguităţii constructive" pe care o sugerează această sintagmă .
susţine continuarea lui şi reluarea referendumurilor după o perioadă de
Spre deosebire de Comunităţile europene, Uniunea Europeană nu dis­
reflecţie şi de explicare a conţinutului proiectului cetăţenilor europeni 1 ,
pune, deocamdată, de personalitate juridică 2 . Ea este mai degrabă un con­
respectiv al doilea, aparţinând presei europene şi societăţii civile, care
cept politic decât unul juridic, deoarece nu substituie Comunităţile euro­
constată „decesul" proiectului constituţional în această formă şi propune
pene, ci le înglobează într-un ansamblu mai larg 3 .
o nouă dezbatere europeană asupra viitorului Uniunii.
Statele membre ale Uniunii Europene îşi pot transfera competenţele, la
4
aderare, doar unei persoane juridice aflate la un nivel superior , prin
urmare doar Comunităţilor europene sau unui organ comunitar, cum este
Banca Centrală Europeană, nu şi Uniunii Europene 5 .
Din acest motiv, este acceptată explicaţia conform căreia, pentru a-şi
realiza obiectivele, Uniunea Europeană utilizează Comunităţile euro­
pene, completate cu formele de cooperare interguvernamentală prevă­
zute în tratate.

1
1
Problema este că proiectul a fost înţeles destui de corect de cetăţenii euro­ W. Weidenfeld, W. Wessels, op. cit., p. 229.
peni şi nu necesită explicaţii suplimentare; pur şi simplu, prevederile sale sunt " J. Rideau, op. cit., p. 242; O. Ţinea, Drept comunitar general, op. cit., p. 47.
3
considerate inacceptabile de aceştia: ideea unei Uniuni tot mai extinse şi mai R. Munteanu, op. cit., p. 10!.
4
adâncite între statele membre nu mai corespunde idealurilor de bunăstare ale A se vedea L. Crain, D. Dinan, N. Nugent (editors), op. cit., p. 5.
europenilor. " P. Măreau Defargeş, op. cit., p. 37.
38 Uniunea Europeană şi sistemul său instituţional
De asemenea, tot în rândul mijloacelor de realizare a obiectivelor
Uniunii Europene se înscrie şi sistemul instituţional unic, format din cele
cinci instituţii comunitare'.
§2. O b i e c t i v e l e U n i u n i i E u r o p e n e
Obiectivele Uniunii Europene sunt prevăzute în Tratatul de la Maastricht
privind Uniunea Europeană :
- promovarea progresului economic şi social, scopul final fiind reali­
zarea pieţei unice, a uniunii economice şi monetare şi introducerea mone­
dei unice;
- afirmarea identităţii Uniunii în plan internaţional, prin politica de
securitate şi externă comună; în viitor, se preconizează realizarea unei
politici de apărare comune;
- apărarea drepturilor şi intereselor cetăţenilor europeni, prin insti­
tuirea cetăţeniei europene:
- dezvoltarea Uniunii ca spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, prin
cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne;
•- dezvoltarea acquis-ului comunitar.
§3. M i j l o a c e l e de r e a l i z a r e a o b i e c t i v e l o r U n i u n i i
E u r o p e n e - cei t r e i „ p i l o n i " a i U n i u n i i E u r o p e n e
Cei trei „piloni" pe care se sprijină organizarea şi funcţionarea Uniunii
Europene sunt, aşa cum am mai arătat:
1. pilonul comunitar - Comunităţile europene;
2. pilonul interguvernamental de politică externă şi de securitate comună
(PESC);
3. pilonul interguvernamental de cooperare în justiţie şi afaceri interne
(JAI).
1
C. Brice-Delajoux, J.P. Brouant, op. cit., p. 37.
2
A se vedea Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene,
Ed. Polirom, 1999.
Mijloacele de realizare a obiectivelor Uniunii Europene 39
Deosebirea dintre cei trei piloni constă nu numai în scopurile distincte
pe care le întruchipează - piaţa internă unică şi uniunea economică şi
monetară (1), salvgardarea valorilor comune, a independenţei Uniunii (2),
respectiv protejarea cetăţenilor europeni printr-o colaborare întărită a sta­
telor membre în materie penală, lupta împotriva criminalităţii, a teroris­
mului, traficului de droguri, de arme, a corupţiei şi fraudei (3), ci şi în
mecanismele de decizie distincte existente, în funcţie de „pilonul" vizat.
Astfel, sistemul instituţional este unic pentru cei trei piloni, însă com­
petenţele instituţionale sunt diferite, în funcţie de pilonul pe teritoriul
căruia se acţionează. De exemplu, Curtea Europeană de Justiţie este com­
petentă pentru pilonul comunitar, nu însă şi pentu pilonul nr. 2, iar faţă de
pilonul nr. 3 este parţial competentă 1 . De asemenea, dacătfn cazul pri­
mului pilon funcţionează procedurile de integrare, în cazul celorlalte două
funcţionează proceduri interguvernamentale 2 .
Motorul comun al celor trei piloni este Consiliul European, organism
ce reuneşte şefii de state şi de guverne din ţările membre şi care dă
Uniunii impulsul necesar dezvoltării sale, definind orientările şi poli­
ticile generale.
In fine, trebuie precizat că Tratatul de la Maastricht impune îndepli­
nirea obiectivelor Uniunii cu respectarea principiului subsidiarităţii.
In conformitate cu acest principiu, în domeniile care nu ţin de com­
petenţa sa exclusivă, Uniunea Europeană nu intervine decât dacă şi în
măsura în care obiectivele activităţii proiectate nu pot fi realizate de statele
membre într-o manieră satisfăcătoare, însă pot fi realizate mai bine la nivel
comunitar, datorită dimensiunilor sau efectelor acţiunii proiectate.
' C. Brice-Delajoux, J.P. Brouant, op. cit., p. 4 1 .
2
Cooperarea interguvernamentală presupune acordul unanim al tuturor state­
lor membre pentru adoptarea unei decizii, în timp ce procedura comunitară poate
duce la decizie şi folosind procedurile de vot cu majoritate calificată.
Astfel, în cadrul celui de-al treilea pilon, spre exemplu, Consiliul U.E. poate
doar să redacteze textul unei convenţii pe care statele membre să o adopte
ulterior, nu să emită un act comunitar obligatoriu cu acelaşi conţinut - G. Ferreol
(coord.), op. cit., p. 19.
40 Uniunea Europeană şi sistemul său instituţional
§4. Uniunea E u r o p e a n ă - cadru c o m p l e x şi atipic
de funcţionare a instituţiilor c o m u n i t a r e
Sistemul instituţional al Uniunii Europene este construit în jurul a
cinci instituţii fundamentale:
- Comisia Europeană, care iniţiază politici şi le pune în aplicare,
- Consiliul U E . - organul legislativ, de decizie comunitară, care acţio­
nează pe baza propunerilor Comisiei,
- Parlamentul European, cu rol iniţial consultativ, însă în ultimul timp
tot mai important în procesul de luare a deciziilor comunitare,
- Curtea Europeană de Justiţie, care are sarcina de a interpreta actele
comunitare şi tratatele institutive, în caz de conflict juridic,
- Curtea de conturi, instituţie cu rol de control financiar, al adminis­
trării bugetului comunitar.
Acestea sunt instituţiile comunitare care au funcţionat în temeiul trata­
telor institutive (C.E.C.O., C.E.E, şi E U R A T O M ) ; ele au continuat să
funcţioneze şi după crearea Uniunii Europene, iar, în plus, Uniunea Euro­
peană a dobândit competenţe noi, care nu intră în sfera de atribuţii a institu­
ţiilor comunitare, ci sunt rezolvate pe baze interguvernamentale - politica
externă şi de securitate, respectiv cooperarea în justiţie şi afaceri interne.
De asemenea, sistemul instituţional comunitar este completat cu alte
organe comunitare, cum ar fi Comitetul Regiunilor, Comitetul Economic
şi Social etc.
§5. A d e r a r e a la Uniunea E u r o p e a n ă . Excluderea
şi retragerea din U n i u n e a E u r o p e a n ă
La Uniunea Europeană pot adera „statele Europei care practică demo­
craţia pluralistă şi economia de piaţă" 1 .
1
în cazul Turciei, criteriul geografic a fost interpretat constructiv, ea având o parte
a teritoriului pe continentul european, însă nu acelaşi lucru s-a putut realiza în cazul
candidaturii Marocului. O altă chestiune discutabilă este aceea a statelor minuscule
aflate sub protectorat, cum sunt Andorra, Liechtenstein, Monaco, San Marino sau
Vaticanul - acestea nu sunt „state" în deplinul sens al cuvântului şi de aceea nici
membre ale Uniunii Europene; ele beneficiază însă (cu excepţia Vaticanului, evident)
de anumite dispoziţii specifice comunitare, cum ar fi reglementările vamale.
Aderarea la Uniunea Europeană. Excluderea .şi retragerea 41
Aderarea la Uniunea Europeană presupune, de fapt, aderarea la cele
două Comunităţi europene rămase după expirarea Tratatului CECO,
acceptarea pilonilor interguvemamentali ai. Uniunii, prevăzuţi în Tratatul de
la Maastricht, şi implică mai multe etape:
- Aderarea propriu-zisă este precedată de semnarea unui Acord de
asociere între statul candidat şi Comunităţile europene, care se derulează
o anumită perioadă de timp, diferită de la stat la stat 1 .
- Al doilea pas este semnarea tratatului de aderare, de către repre­
zentanţii tuturor statelor membre, pe de o parte, şi de către reprezentantul
statului candidat, pe de altă parte. In prealabil, Consiliul U.E. votează în
unanimitate aderarea, cu consultarea Comisiei Europene şi cu avizul
favorabil, dat printr-un vot majoritar, al Parlamentului European.
- In fine, tratatul de aderare este supus ratificării în parlamentele
naţionale ale tuturor statelor membre şi, în unele cazuri, referendumului.
Strâns legată de problema aderării la Uniunea Europeană este ches­
tiunea îndelung discutată a excluderii, respectiv retragerii din Uniune.
într-adevăr, tratatele constitutive şi tratatele de aderare nu prevăd posi­
bilitatea excluderii din Uniune şi nici nu există dispoziţii care să justifice,
în mod indirect, această măsură; prin urmare, se poate spune că această
posibilitate nu există 2 .
Cât priveşte retragerea din Uniune, este acceptată posibilitatea oricărui
stat de a se retrage, chiar dacă nu sunt prevăzute forme procedurale speci­
fice pentru aceasta 3 .
Groenlanda a obţinut „retragerea" din Comunitate, însă această retragere
nu este una tipică, neputând constitui un precedent. Astfel, Groenlanda a
făcut parte din Comunitate ca provincie daneză, începând cu anul 1973;
autonomia internă dobândită în 1980 a făcut ca, în 1984, Danemarca să
încheie un tratat cu celelalte state membre având ca efect încetarea aplicării
dreptului comunitar pe teritoriul provinciei autonome. Prin această opera-
1
De exemplu, România a semnat Acordul de asociere în 1993, iar acesta a
intrat în vigoare în 1995.
2
A se vedea N. Deaconu, op. cit., p. 9.
3
A se vedea, pentru discuţiile pe această temă, G. Isaac, op. cit., p. 34;
P. M anin, Les Communautés Européenne. L'Union Europeene, Ed. Pedone,
Paris, 1997, p. 71; V. Marcu, op. cit., p. 139.
42 Uniunea Europeană şi sistemul său instituţional
ţiune a fost modificat câmpul teritorial de aplicare a tratatelor comunitare,
deci nu este vorba propriu-zis de o retragere a unui stat membru 1 .
Chiar dacă tratatele nu prevăd mijloace juridice de retragere a unui
stat, este evident că dacă acesta doreşte retragerea nimic nu ar fi mai
simplu decât să practice o perioadă nedefinită politica „scaunului gol", care,
de facto, semnifică acelaşi lucru. în faţa unui astfel de comportament,
celelelte state ar fi forţate să modifice tratatele în aşa fel încât Uniunea să
funcţioneze cu mai puţini membri, luând astfel act de retragere.
în 2004, problema retragerii a fost ridicată de parlamentari europeni
din Irlanda de Nord şi Scoţia, care propuneau cetăţenilor lor soluţia
declarării independenţei faţă de Marea Britanie cu păstrarea statutului de
membru al Uniunii Europene; reacţia Uniunii nu s-a lăsat însă aşteptată,
Preşedintele Comisiei Europene Romano Prodi arătând clar că o regiune
care-şi declară independenţa faţă de un stat membru UE devine stat terţ
faţă de UE şi trebuie să parcurgă toate etapele pentru a adera la această
organizaţie".
Suspendarea unui stat din Uniune este însă posibilă, pe baza dispo­
ziţiilor Tratatului de la Amsterdam, dacă acel stat a încălcat în mod grav
şi persistent principiile înscrise în tratate (art. F par. 1). Suspendarea are
loc prin decizia unanimă a Consiliului U.E. (evident fără participarea
reprezentantului statului în cauză), la propunerea Comisiei Europene sau
a unui stat membru şi cu avizul favorabil (majoritate ele 2/3) a Parlamen­
3 3
tului European .
§6, U n i u n e a E u r o p e a n ă - un proces evolutiv
încă de la începuturile lor, Comunităţile europene şi Uniunea Euro­
peană au suscitat discuţii aprinse în rândul politicienilor, mediului
academic sau cetăţenilor europeni.
Confruntarea are loc între mai multe curente de opinie: curentul fede­
ralist, care priveşte Uniunea ca un „supra-stat". curentul eonfederalist, care
îmbină suveranitatea naţională cu integrarea europeană într-uit sistem politic
1
J. Boulois, op. cit., p. 50; R. Munteanu, op. cit, p. 42; O. Bibere, op. cit., p. 63.
2
Articol în EU Observer, 16/04.2004, www.euobserver.com.
3
O. Ţinea, Drept comunitar general, op. cit., p. 52.
Uniunea Europeană - un proces evolutiv 43
sui generis, şi curentul naţionalist, al „Europei naţiunilor", care înţelege
integrarea europeană ca un proces de cooperare între guvernele naţionale 1 .
Viziunea „părinţilor fondatori" ai Uniunii Europene a fost o federaţie
europeană, supranaţională, cu competenţe largi de decizie. Acest obiectiv
reiese din Declaraţia Schuman din 9 mai 1950.
Preşedintele francez Charles de Gaulle a fost cel mai mare susţinător
al Europei confederate, formată din state independente, care singure au
dreptul de decizie: „statele naţiuni sunt singurele entităţi care disput;, spre
deosebire de organizaţiile supranaţionale, de legitimitate. Care sunt reali­
tăţile Europei? Care sunt bazele pe care se poate construi? De fapt, statele
sunt cele care, fiind, e adevărat, foarte diferite unele de altele, au fiecare
un suflet, o istorie" - spunea de Gaulle. în opinia aceluiaşi om politic,
Europa trebuie să fie independentă faţă de Statele Unite, fiind criticabile
încercările unor state europene de a o plasa sub influenţă americană'.
în fine, cea de-a treia opţiune, o Europă interguvernamentală, este sus­
ţinută făţiş sau disimulat de Marea Britanic, tributară încă în plan ideolo­
gic şi politic relaţiei sale cu S.U.A., izolării ei insulare, precum şi nive­
lului de dezvoltare superior. De asemenea, statele nordice şi în special
Danemarca profită cel mai mult de pe urma întârzierilor în procesul de
integrare adâncită, preferând formele de cooperare interguvernamentală.
Extinderea Uniunii Europene la peste 25 de membri pune probleme
deosebite din punct de vedere al adâncirii integrării europene, mai multe
scenarii fiind prefigurate :
a) Europa „ă la carte", care presupune alegerea politicilor comunitare
în funcţie de interesul imediat al statelor membre; această soluţie implică
reducerea rolului pe care-1 joacă instituţiile comunitare, în favoarea unei
cooperări interguvernamentale;
b) Europa „cu mai multe viteze", în care există niveluri diferite de
integrare a statelor membre ;
c) Europa „cu nucleu tare" presupune formarea unui nucleu federal de
state care sunt dispuse (şi capabile) să continue integrarea, în timp ce
relaţiile lor cu celelalte state rămân flexibile.
1
W. Weidenfeld, W. Wessels, op. cit., p. 143.
2
A. Profiroiu, M. Profiroiu, op. est., p. 23.
3
P. Fontaine, op. cit., p. 23.

-44 Uniunea Europeană şi sistemul său instituţional
Secţiunea a 2-a. Sistemul instituţional al Uniunii E u r o p e n e
§1. Comisia E u r o p e a n ă
||
1.1. Structură. Numirea şi demiterea din funcţie a comisarilor
europeni
Comisia Europeană 1 , cea mai originală dintre instituţiile comunitare 2 ,
este formată în prezent din 25 de comisari desemnaţi de guvernele
statelor membre pe baza competenţei lor generale, profesionale, „a căror
independenţă este în afara oricărui dubiu" 3 .
Tratatul de la Nisa 4 , ultimul tratat comunitar ce amendează tratatele insti­
tutive din anii '50, reglementează desemnarea Comisiei Europene astfel:
a) Consiliul European 5 hotărăşte desemnarea unei personalităţi ce
urmează a fi numită preşedinte al Comisiei, Parlamentul European apro­
bând această desemnare;
b) Consiliul U.E. (cu majoritate calificată) împreună cu viitorul preşe­
dinte al Comisiei, desemnează comisarii pe baza propunerilor venite din
partea guvernelor naţionale;
c) comisarii, împreună cu preşedintele acestora, sunt supuşi, în calitate
de organ colegial, aprobării Parlamentului European ;
1
Denumirea de „Comisie Europeană" a fost adoptată numai după Tratatul de
la Maastricht privind Uniunea Europeană, anterior fiind folosită sintagma „Comi­
sia Comunităţilor Europene". Cu toate că denumirea s-a schimbat, în documen­
tele oficiale se întâlneşte în continuare şi vechea denumire.
2
O. Bibere, op. cit., p. 135.
3
Articolul 10 al Tratatului de fuziune a executivelor.
4
Pentru modalităţile de desemnare anterioare Tratatului de la Nisa şi evoluţia
lor, a se vedea D. Leonard, op. cit., p. 41; G. Ferreol (coord.), op. cit., p. 37;
W. Weidenfeld, W. Wessels, op. cit., p. 41; N. Deaconu, op. cit., p. 70.
5
1/. Duculescu, Tratatul de la Nisa şi reforma instituţională a Uniunii Euro­
pene, R.D.C. nr. 3/2001, p. 50. în sensul că nu este vorba de o întrunire a
Consiliului European, ci de o reuniune la cel mai înat nivel a Consiliului U.E., a
se vedea O. Manolache, op. cit., p. 93. în ce ne priveşte, ne raliem primei opinii,
deoarece Consiliul U E . nu se poate reuni decât la nivelul miniştrilor de externe
(sau în Consilii specializate), nu şi la nivelul şefilor de stat şi de guvern, în caz
contrar diferenţierea între cele două organisme fiind inutilă.
6
în doctrină se subliniază că această procedură nu echivalează cu o înves­
titură a Comisiei de către Parlament - deoarece guvernele naţionale desemnează
Comisia Europeană 45
d) Comisia Europeană în întregime este numită în funcţie de Consiliul
U.E., cu majoritate calificată.
Comisarii sunt cetăţeni ai statelor membre şi, în prezent, sunt câte unul
din fiecare stat membru 1 . Numărul lor este stabilit de Consiliul U.E., cu
unanimitate de voturi.
Mandatul comisarilor europeni este de 5 ani şi sunt reeligibili. Deşi
sunt desemnaţi de guvernele naţionale, nu pot fi demişi de acestea.
Singura instituţie care are dreptul de a demite un comisar este Curtea
Europeană de Justiţie 2 , în timp ce Comisia în întregime, ca organ colegial,
poate fi demisă de Parlamentul European, prin moţiune de cenzură,
adoptată cu votul a două treimi din voturile exprimate şi, în acelaşi timp,
a majorităţii membrilor (majoritate destul de greu de obţinut, însă care
putea fi realizată în 1999, dacă demisia Comisiei Santer nu ar fi intervenit
în timp util).
Este de la sine înţeles că extinderea Uniunii la 27 de state presupunea
modificarea structurii instituţiilor comunitare şi a modalităţilor de desem­
nare a acestora.
Astfel, în 2004, a fost formată prima Comisie după lărgirea Uniunii cu
„primul val", ea fiind compusă dintr-un reprezentant al fiecărui stat
membru, numărul comisarilor putând fi modificat de Consiliul U.E. prin
vot unanim (Tratatul de la Nisa).
membrii Comisiei -, ci doar amplifică rolul Parlamentului şi al votului său de
încredere în procesul de numire a comisarilor - C. Lefter, op. cit., p. 111. în ce ne
priveşte, nu vedem deosebiri esenţiale între această procedură şi cea naţionala de
învestire a Guvernului de către Parlament; pe de altă parte, nu înţelegem de ce
votul aprobator al Parlamentului European nu poate fi considerat o învestitură
a Comisiei în funcţie. în sensul că sistemul de desemnare a Comisie se apropie
de cel dintr-un regim parlamentar clasic, a se vedea şi G. Ferréol (coord.),
op. cit., p. 37.
Jacques Santer a fost primul preşedinte desemnat care a avut probleme în ce
priveşte obţinerea aprobării Parlamentului European, candidatura sa trecând la
limită în 1994.
De obicei, comisarii europeni sunt politicieni din statele membre, de regulă
din partidul aflat la guvernare; excepţie face Marea Britanie, care numeşte
constant comisarii din opoziţie - D. Leonard, op. cit., p. 40.
In acest caz, pentru numirea unui nou comisarse parcurge din nou întreaga
procedură de numire; comisarul astfel numit va avea însă un mandat redus, el
încheind mandatul celui demis.
 Uniunea Europeana şi sistemul său instituţional
46
După extinderea Uniunii la 27 de state, numărul membrilor Comisiei
va fi modificat în aşa fel încât să fie cel mult egal cu 27, deci va putea fi
chiar mai mic decât numărul statelor membre'. Prin urmare, îi va reveni
Consiliului U.E. sarcina de a respecta egalitatea dintre state, desemnând
în aşa fel comisarii încât diferenţa dintre numărul total al mandatelor
deţinute de reprezentanţii diferitelor state să nu fie mai mare de un
mandat, iar Comisia să reflecte permanent şi de o manieră satisfăcătoare
evantaiul demografic şi geografic al statelor membre 2 .
Conducerea Comisiei este formată din:
a) Preşedintele Comisiei. Desemnat cu 6 luni înainte ca mandatul său
să înceapă, acesta este consultat în legătură cu desemnarea celorlalţi
comisari. Numirea sa se face pentru un mandat egal cu cel al Comisiei.
Preşedintele Comisiei europene este figura cea mai proeminentă a
Uniunii Europene, cea mai mediatizată persoană din angrenajul instituţio­
nal comunitar. Nu este de mirare, aşadar, că toate comisiile care au func­
ţionat până în prezent au purtat numele preşedinţilor lor - de exemplu
Comisia Jenkins, Comisia Thorn, Comisia Delors, Comisia Santer,
Comisia Prodi, Comisia Barroso 3 .
Preşedintele Comisiei are, teoretic, rol administrativ şi protocolar, el
reprezentând Comisia în faţa celorlalte instituţii comunitare, precum şi în
relaţiile cu terţii. Influenţa preşedintelui poate fi însă, în practică, destul
de mare, fapt demonstrat de perioada Delors şi confirmat prin modificarea
Regulamentului intern al Comisiei, prin care sunt recunoscute largi puteri
discreţionare preşedintelui în atribuirea sarcinilor în interiorul instituţiei
(comisarilor) şi în revizuirea acestora .
4
Continuând pe linia acestei orientări, Tratatul de ia Nisa a întărit rolul
preşedintelui Comisiei Europene în raport cu ceilalţi comisari:
' Concepţia după care trebuie numit câte un comisar din fiecare stat membru
este criticată în doctrină, deoarece în acest fel Comisia este îndepărtată de rolul
său prezumat, acela de instituţie ce apără interesul comunitar dincolo de orice
interese naţionale - P. Moreau Defarges, op. cil., p. 51.
' A se vedea O. Manolache, op. cit., p. 94; O. Ţinea, Tratatul de la Nisa,
op. cit., p. 16.
' Actuala Comisie Europeană, condusă de Jose Mantiei Barroso, din Portu­
galia, îşi va încheia mandatul în 2009.
4
A se vedea art. 219 din Tratatul U.E.: G. Ferreol (coord.), op. cit., p. 37.
înainte, preşedintele propunea repartizarea responsabilităţilor şi comisarii votau
in plen aprobarea propunerilor.
Comisia Europeană
I /
defineşte orientările politice şi organizarea internă a Comisiei, asigurând
coerenţa, eficacitatea şi colegialitatea acţiunilor acesteia, numeşte v i c e
preşedinţii Comisiei şi poate cerc demisia unui comisar .
b) Vicepreşedinţii, în număr de doi, sunt desemnaţi, aşa cum am arătat,
de către preşedinte", dintre comisari. Vicepreşedinţii au ca rol suplinirea
preşedintelui atunci când împrejurările o cer.
1.2. Atribuţiile Comisiei Europene
a) atribuţii în procedura legislativă. Comisia Europeană deţine mono­
polul iniţiativei legislative în sfera primului „pilon", cel comunitar 3 ,
iniţiativă care este transmisă spre decizie Consiliului U.E. în cazul celui
de-al doilea „pilon", Comisia este doar asociată iniţiativei Consiliului
U.E., iar în cazul celui de-al treilea ea împarte această atribuţie cu
statele membre 4 .
Consiliul U.E., singur sau împreună cu Parlamentul European,
adoptă acte normative în principiu numai pe baza propunerilor înaintate
de Comisie - aceasta este regula instituită prin tratate. Iată de ce Comisia
este considerată „organul motrice al integrării e u r o p e n e " 5 .
Consiliul poate însă solicita Comisiei să facă anumite propuneri,
pentru realizarea unui obiectiv comunitar. Decizia va respecta propunerea
înaintată de Comisie, nu-i va putea fi contrară; dacă se doreşte modi­
ficarea propunerii, singura în măsură să o facă este Comisia, la solicitarea
instituţiilor comunitare interesate - Consiliul U.E. sau Parlamentul. Prin
excepţie de la acest principiu, Consiliul va putea adopta, însă doar cu vot
unanim, o decizie în care propunerea venită de la Comisie se regăseşte cu
modificări.
el Iniţiativele Comisiei sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene, seria „ C " , fiind numite „documente C O M " .
Distinct de dreptul de a iniţia acte normative, Comisia dispune şi de o
putere normativă proprie în anumite domenii, strict delimitate prin textele
tratatelor: uniunea vamală, concurenţă etc.
' Articolul 217 nou al Tratatului de la Maastricht.
2
înainte de Nisa, vicepreşedinţii erau desemnaţi de Comisie, ca organ cole­
gial, dintre comisari.
3
C.J.C.E. 26 februarie 1976, cauza SADAM; P. Fontaine, op. cil., p. 52.
A
A se vedea C. Briee-Delajoiix, J.P. Brouant, op. cit., p. 56.
5
A se vedea C. Lefter, op. cit., p. I 13.
48 Uniunea Europeană şi sistemul său instituţional
Comisia Europeană 49
De asemenea, Comisia are şi o putere normativă subordonată celei a
Consiliului U.E., care-i permite executarea actelor adoptate de Consiliu. Deciziile luate de un comisar în domeniul său de activitate nu sunt
în fine, Comisia poate emite decizii individuale (precum şi recoman­ considerate deciziile Comisiei decât atunci când există o delegare
dări sau avize), adresate statelor sau întreprinderilor comunitare, prin care expresă în acest sens din partea Comisiei, iar această delegare poate fi
intefvine în anumite domenii, cum ar fi concentrările economice. acordată doar în chestiuni de gestiune şi administrare 1 .
b) atribuţia de „gardian al tratatelor". Tratatele institutive împuter­ c) atribuţia de organ executiv al Uniunii Europene. Comisia este
nicesc Comisia Europeană să urmărească şi să asigure respectarea drep­ organul executiv al Uniunii, cel care pune în executare actele normative
tului comunitar originar sau derivat, atât de către statele membre, cât şi de emise de Consiliul U.E. sau de acesta în codecizie cu Parlamentul Euro-
A
2
către celelalte instituţii comunitare.
pean . In exercitarea acestei atribuţii, de a pune în executare deciziile
Procedura utilizată de Comisie în cazul în care un stat membru omite
Consiliului U.E., Comisia dispune, aşa cum am mai precizat, de o putere
sau refuză să-şi îndeplinească o obligaţie ce decurge din tratate are mai
normativă proprie, putând adopta regulamente, directive şi decizii,
multe etape:
precum şi recomandări sau avize.
- iniţial, Comisia reaminteşte statului obligaţiile pe care le are şi îl
Domeniile în care Comisia are putere normativă subordonată, de
invită să-şi prezinte observaţiile într-un anumit interval de timp;
executare, sunt, conform tratatelor 3 :
- în situaţia în care statul nu se conformează, Comisia emite o „opinie
- implementarea (execuţia) bugetului comunitar, al cărui proiect este
motivată", prin care stabileşte o perioadă de timp în care statul este
tot de competenţa Comisiei 4 ;
obligat să-şi îndeplinească îndatoririle;
- uniunea vamală;
- dacă nici acest termen nu este respectat, Comisia sesizează Curtea
- concurenţa;
Europeană de Justiţie, care constată nerespectarea obligaţiilor din tratate şi
- funcţionarea pieţei comune (cu excepţia agriculturii);
solicită, la rândul ei, statului membru, să se conformeze cerinţelor Comisiei;
- gestiunea fondurilor comunitare.
- ultima etapă o constiuie acţionarea de către Comisie a statului membru
în celelalte cazuri, puterea normativă derivată decurge din voinţa
în faţa Curţii Europene de Justiţie, pentru încălcarea obligaţiilor prevăzute
Consiliului de miniştri, care deleagă în mod expres Comisia să execute
în tratat, finalizată cu o hotărâre judecătorească de obligare a acestuia.
actele normative pe care le-a adoptat 3 .
Pentru a-şi îndeplini atribuţia de „gardian al tratatelor", Comisia poate d) atribuţia de reprezentare. Comisia reprezintă Uniunea Europeană
cere informaţii statelor, întreprinderilor sau persoanelor fizice, în scop în relaţiile cu statele nemembre şi în organismele internaţionale; în interiorul
preventiv sau de informare 1 . Uniunii, ea reprezintă interesul comunitar, în raport cu persoanele fizice sau
în fine, mai trebuie subliniat faptul că fiecare comisar are atribuţii juridice, cu celelalte instituţii comunitare sau cu statele membre.
specifice, într-un domeniu de activitate determinat", din această perspec­
tivă Comisia asemănându-se cu un guvern naţional.

1
P. Fontaine, op. cit., p. 53
2
Dintre domeniile de specializare amintim: politica comercială comunitară,
probleme industriale, tehnologii informaţionale şi de telecomunicaţii, concurenţă,
politica externă şi de securitate comună, cultură şi audiovizual, ştiinţă, cercetare
şi dezvoltare, mediul înconjurător, politici regionale, transport, piaţa internă,
protecţia consumatorului, turismul, întreprinderi mici şi mijlocii, agricultura şi
dezvoltarea rurală etc.
1
C.J.C.E., cauza Akzo-Chemie, 5/85 şi caiza Basf AG, 137/92, în C. Brice-
Delajou.x, ./. P. Brouant, op. cit., p. 68, respectiv O. Manolache, op. cit., p. 96.
2
./. McCormick, op. cit., p. 97.
3
Articolele 124, 130 b, 10 (2), 13 (2), 22, 89, 90, 93, 97 din Tratatul C.E.E.
în anul următor anului bugetar, Parlamentul, la propunerea Consiliului de
miniştri şi pe baza raportului Curţii de conturi, descarcă de gestiune Comisia
Europeană, cu privire la implementarea bugetului comunitar.
Este vorba de aşa-numita „comitologie", care desemnează modalităţile de
aplicare a regulamentelor emise de Consiliu şi care cad în sarcina Comisiei -
IV. Weidenfeld. W. Wessels, op. cit., p. 242.
50 Uniunea Europeana şi sistemul său instituţional
Comisia Europeană trebuie să acţioneze în aşa fel încât interesul
comunitar să primeze în faţa intereselor statelor membre. Rolul ei este cu
atât mai dificil, cu cât el necesită negocieri prealabile adoptării oricărei
iniţiative legislative cu statele membre, cât şi medierea negocierilor dintre
statele membre. Aşa cum s-a-subliniat în doctrină, Comisia apare ca un
intermediar neutru între statele membre, pe de o parte, şi între acestea şi
Uniune, pe de altă parte .
Ca reprezentant pe plan extern al Uniunii, Comisia este cea care nego­
ciază tratatele internaţionale încheiate de Uniune, fiind împuternicită de
fiecare dată de către Consiliul U.E. printr-o „decizie de negociere" .
Ulterior,"Consiliul U.E. va ratifica acordul internaţional, votând de regulă
cu majoritate calificată, cu excepţia acordurilor de asociere sau aderare,
care trebuie votate cu unanimitate.
1.3. Funcţionarea Comisiei Europene
Fiecare comisar este asistat în activitatea sa de un Cabinet, format din
funcţionari administrativi.
Şefii de cabinet se înâlnesc săptămânal pentru discutarea problemelor
ce necesită întrunirea Comisiei şi pentru a pregăti lucrările acesteia.
Aceştia analizează problemele de discutat şi le includ în două categorii:
categoria „ A " şi categoria „ B " . Problemele de categoria „ A " sunt aspecte
asupra cărora comisarii cad de acord prin intermediul şefilor de cabinet şi
nu mai trebuie să discute în plen, adoptarea lor în Comisie fiind, aşadar, o
simplă formalitate de vot. Aspectele din categoria „ B " necesită însă
discuţii în Comisie şi realizarea unui acord între comisari pentru a fi
transpuse în acte comunitare. Asupra acestora din urmă se vor concentra
lucrările Comisiei.
Comisia are sediul la Bruxelles şi se întruneşte săptămânal (de regulă,
miercurea), prezenţa comisarilor la şedinţă fiind obligatorie'. Hotărârile
1
C Lefter, op. cit., p. 119.
2
„Decizia de negociere" este supus:! Parlamentului şi Curţii Europene de
Justiţie spre avizare prealabilă conformă. Curtea Europeana de justiţie avizează
proiectul de acord internaţional din punct de vedere al conformităţii sale cu
tratatele comunitare.
3
Discuţiile între comisari au loc, de regulă, în engleză sau franceză, cu toate
că documentele oficiale sunt traduse în toate cele 23 limbi oficiile ale Uniunii
Europene.
Comisia Europeană 51
1
se iau în prezenţa majorităţii membrilor, cu majoritate simplă , şi implică
răspunderea colectivă a comisarilor europeni.
Evident că, în cazul în care consideră necesar, comisarii europeni se
pot întâlni în afara cadrului deliberativ din Comisie pentru discutarea
directă a problemelor urgente sau cu caracter deosebit.
Activitatea permanentă cu caracter administrativ este asigurată d • ceh;
36 de direcţii generale (D.G.), dintre care menţionăm secretariatul
general , serviciul juridic, biroul de statistică etc.
Personalul administrativ al Comisiei (aproximativ 21.000 persoane),
concentrat în majoritate la Bruxelles, dar şi la Luxemburg, este recrutat de
către Comisie, pe criterii geografice, şi i se aplică aceleaşi cerinţe privind
independenţa faţă de statul de origine. O mare parte a personalului admi­
nistrativ este angrenată în activitatea de traducere a documentelor oficiale
în cele 23 limbi oficiale ale Uniunii Europene 3 .
Caracterul tehnic al Comisiei necesită emiterea a nu mai puţin de
6.000 de acte comunitare pe an, dintre care aproximativ 4.000 sunt emise
de un comisar sau altul, pe bază de abilitare. La luarea deciziilor un rol
important îl joacă asociaţiile de lobby, reprezentând diferite categorii
socio-profesionale sau economice, ce încearcă să-şi impună propria ver­
siune în textul viitorului act comunitar 4 .
1.4. Rolul Comisiei Europene în ansamblul instituţiilor comunitare
Comisia Europeană este organul executiv al Uniunii Europene, fiind
percepută ca un „guvern" comunitar. Ea întruchipează „ideea europeană",
întrucât membrii săi, deşi numiţi de guvernele naţionale, nu au nicio
obligaţie faţă de acestea, fiind loiali doar intereselor Uniunii Europene.
Comisia urmăreşte, prin urmare, realizarea interesului comunitar, aflat
adesea în contradicţie cu interesul naţional al statelor membre 5 .
T.C. Hartley, op. cit., p. 15; O. Ţinea, Drept comunitar generai, op. cit.,
p. 70; V. Marcu, op. cit., p. 69; /. Jinga, Uniunea Europeană - realităţi şi
perspective, Ed. Lumina Lex, 1999, p. 131.
2
Secretarul general se bucură de stabilitate în funcţie, din ¡958 şi până în
prezent doar 4 persoane ocupând această funcţie.
3
D. Leonard, op. cit., p. 42.
4
P. Moreau Defarges, op. cit., p. 5 i
. L Cram, D. Dinan, N. Nugent (editors), op. cit., p. 7.
52 Uniunea Europeană şi sistemul său instituţional
Independenţa comisarilor europeni este o problemă de o importanţă
deosebită, deoarece ei trebuie să ia poziţie adesea în faţa tendinţei de
influenţare din partea statului care i-a desemnat .
• 'Pentru a asigura independenţa comisarilor, tratatele impun anumite
cjjbligaţii atât în sarcina acestora, cât şi a statelor membre.
Astfel, membrii Comisiei nu pot cere sau primi, în exercitarea atribu­
ţiilor lor, niciun fel de instrucţiuni din partea guvernelor naţionale sau a
altor instituţii naţionale sau comunitare şi trebuie să se abţină de la orice
activitate incompatibilă cu natura atribuţiilor lor.
După încetarea activităţii de comisar european, persoana respectivă are
îndatorirea de a se comporta cu discreţie şi integritate. încălcarea obligaţiilor
asumate de comisar atrage răspunderea juridică a acestuia, în faţa Curţii
Europene de Justiţie, care îl poate demite; de asemenea, comisarul poate pierde
drepturile de pensie, tot printr-o decizie a Curţii Europene de Justiţie".
în contrapartidă, comisarul european beneficiază de numeroase privi­
legii şi imunităţi' 1 , pentru a-şi putea realiza activitatea în bune condiţii' 1 .
§2. C o n s i l i u l U n i u n i i E u r o p e n e
2.1. Precizări terminologice
Consiliul Uniunii Europene (înainte de Maastricht, al Comunităţilor
Europene) este cunoscut şi sub numele de Consiliul de miniştri5.
1
Singura posibilitate a statului membru de a sancţiona comisarul propus de
acesta şi care a acţionat împotriva intereselor statului respectiv este refuzul de a-1
propune din nou.
"' Este cazul lui Martin Bangemann, care, din poziţia sa de comisar al teleco­
municaţiilor, a fost recrutat de o societate din domeniu, Telefonica, şi a demi­
sionat, Curtea Europeană de Justiţie pronunţând ulterior decăderea sa din dreptu­
rile de pensie, la solicitarea Consiliului U.E.
* Imunitatea diplomatică de care beneficiază comisarii europeni poate fi ridicată
chiar de Comisie -• aşa s-a întâmplat în 2000 cu comisarul francez Eclith Cresson.
'' A se vedea art. 12-15 din Protocolul privind privilegiile şi irnunităţile
Comunităţilor europene şi ale funcţionarilor şi agenţilor comunitari, anexat Trata­
tului de fuziune.
C. Brice-Delajoux, J.l'. Brouant, op. cit., p. 62; W. Weidenfeld, W. Wessels,
op. cit., p. 57.
Consiliul Uniunii Europene 53
în ce ne priveşte, vom opta în această lucrare pentru denumirea oficială,
de Consiliul U.E.1, pentru a familiariza cititorul cu noţiunile folosite în
documentele oficiale ale Uniunii Europene, deşi considerăm că denu­
mirea infórmala Consiliu de miniştri este mai adecvată, în primul rând
pentru a-1 deosebi de Consiliul European, organism paracomunitar cu
care Consiliul Uniunii Europene se confundă foarte uşor, şi apoi, pentru a
sugera componenţa sa 2 . De altfel, chiar în documentele oficiale, Consiliul
Uniunii Europene este deseori amintit sub titulatura simplă de Consiliul,
din aceleaşi raţiuni. Proiectul de Constituţie europeană consacră din nou
termenul de „Consiliu de miniştri'".
2.2. Structura Consiliului Uniunii Europene
Consiliul Uniunii Europene este format din reprezentanţii guvernelor
statelor membre. Instituţia poate lua forma unui Consiliu general, atunci
când este compus din miniştrii de externe ai statelor membre, sau a unor
Consilii speciale, specializate sau sectoriale, când este compus din
miniştrii specializaţi într-un domeniu sau altul (agricultură, industrie,
comerţ etc.) .
Denumirea sugerează faptul că această instituţie acţionează în toţi cei trei
„piloni" ai U.E., cel comunitar, respectiv cei doi interguvernamentali.
2
în lucrările de specialitate, se foloseşte fie denumirea de Consiliul Uniunii
Europene - ./. Rideau, op. cit., p. 319; G. Ferreol, op. cit., p. 5 1 ; C. Lefter,
op. cit., p. 98, W. Weidenfeld, W. Wessels, op. cit., p. 57, O. Ţuica, Drept comu­
nitar general, op. cit., p. 57; A. Profiroitt, M. Profiri/iu, op. cit., p. 74, fie cea de
Consiliu de miniştri - C. Brice-Delajoux, J. P. Brouant, op. cit., p. 55;
D. Leonard, op. cit., p. 44; P. Moreau Defarges, op. cit., p. 45, P. Fontaine, op. cit.,
p. 47; ./. McCormick, op. cit., p. 97; V. Marcu, op. cit., p. 59, C. Leicu, op. cit.,
p. 65, fie cea de Consiliu al Comunităţilor Europene - D. Mazilii, op. cit.,
p. I 13; N. Păun, A. C. Păun, op. cit., n. 171, fie, in fine, denumirea simplă de
Consiliu - O. Bibere, op. cit., p. 130.
3
Germania a cerut inserarea în Tratatul de la Maastricht a unei formulări spe­
ciale, în sensul că „din Consiliu lac parte câte un reprezentant la nivel ministerial
al fiecărui stat membru, reprezentant abilitat să angajeze acel stat membru". Prin
această precizare, s-a considerat că se asigură reprezentarea statelor federate (cum
sunt Land-mWt germane) la lucrările Consiliului, atunci când interesele acestora
o impun.
54 Uniunea Europeană şi sistemul său instituţional Consiliul Uniunii Europene 55
Conducerea instituţiei este formată dintr-un preşedinte, desemnat prin preşedinte, preşedintele în exerciţiu şi viitorul preşedinte, structura având
rotaţie, la fiecare 6 luni', dintre reprezentanţii statelor membre, într-o menirea de a asigura continuitatea în ceea ce priveşte gestionarea aface­
ordine prestabilită 2 . Astfel, în 2005 au fost Luxemburg şi Marea Britanie, rilor externe ale Uniunii Europene 1 .
în 2006 - Austria şi Finlanda, iar în 2007 sunt Germania şi Portugalia. Consiliul dispune şi de un Secretariat general, condus din 1999 de
în funcţie de ţara care deţine, 6 luni, fotoliul de preşedinte al Consi­ Javier Solana Madariaga (fost Secretar general al N A T O ) .
liului U.E., se vorbeşte despre „preşedinţia finlandeză", „preşedinţia
germană", „preşedinţia portugheză" a Uniunii Europene. 2.3. Funcţionarea Consiliului Uniunii Europene
După unele opinii, termenul de 6 luni este prea scurt, deoarece nu per­
Consiliul general se întruneşte lunar, pentru a asigura continuitatea
mite statului care deţine preşedinţia să-şi finalizeze proiectele începute şi,
activităţii, necesară funcţionării Uniunii în bune condiţii. Consiliile spe­
în consecinţă, se propune mărirea lui; această propunere se loveşte însă de
cializate însă se reunesc atunci când se impune discutarea unor aspecte
opoziţia statelor mici, care se tem că, aplicându-se o formulă de calcul a
concrete din domeniul de activitate respectiv, fie odată cu Consiliul gene­
termenului care să ţină sema de ponderea voturilor în Consiliu, ar putea fi
ral, fie între întâlnirile acestuia 2 .
ţinute, prea mult timp departe de preşedinţia Uniunii 3 .
Membrii Consiliului acţionează la instrucţiunile statelor membre.
O altă propunere de reformare a acestei instituţii vizează alegerea
Guvernele naţionale pot împuternici mai mulţi membri să participe la dez­
directă, prin sufragiu universal, a unui Preşedinte al Uniunii (propunerea
baterile Consiliului, însă numai unul va avea drept de vot - dispoziţiile
Fischer) sau desemnarea preşedintelui de către şefii de stat sau de guvern,
tratatelor fiind clare în acest sens 3 .
din rândul lor, caz în care cel desemnat demisionează din funcţia naţioală
Considerăm util să subliniem faptul că, spre deosebire de Consiliul
şi se dedică întru totul Uniunii Europene. Această a doua propunere nu
European, care lucrează pe baze interguvernamentale, Consiliul Uniunii
este acceptată de statele care sunt adversare federalizării europene şi care nu
Europene este o instituţie comunitară4 (alături de Comisie, Parlament şi
privesc cu ochi buni o eventuală legitimitate democratică europeană mai
Curtea de Justiţie), care îşi desfăşoară activitatea în mod permanent, pe
mare a preşedintelui vizavi de Consiliul U.E. şi de Consiliul European.
principii comunitare.
Preşedinţii Consiliului îşi asumă, de obicei, misiunea de a realiza
în interiorul Consiliului Uniunii Europene se realizează echilibrul
compromisuri dificile între statele membre, în aşa fel încât să-şi lase
între interesul comunitar (pe care trebuie să-1 apere ca organ colegial şi ca
amprenta asupra funcţionării şi evoluţiei Uniunii Europene. De asemenea,
instituţie comunitară) şi interesul naţional al statelor membre, care dau
preşedintele Consiliului U.E. este cel care reprezintă efectiv Uniunea în
instrucţiuni miniştrilor ce-1 compun. Tendinţa de a pune interesul naţional
relaţiile externe, exprimând opinia acesteia la conferinţele internaţionale .
mai presus de interesul comunitar, care totuşi există, este contracarată prin
în domeniul politicii externe şi de securitate comună, preşedintele are
plasarea monopolului iniţiativei legislative în mîinile Comisiei Europene.
atribuţia de a duce ia îndeplinire deciziile comunitare luate de Consiliul
U.E.. devenind prin urmare organ executiv. De altfel, în acest domeniu
este institută o conducere tripartită, aşa-numita „troică", cuprinzând fostul
1
C. Brice-Delajoux, J.P. Brouant, op. cit., p. 62; F. Hayes Renshaw, Euro­
pean Council and the Council of Ministers, în L. Cram, D. Dinan, N. Nugent,
1
Schimbarea preşedintelui are loc la 1 ianuarie, respectiv 1 iulie a fiecărui an. op. cit., p. 35.
~ La început, rotaţia se realiza în ordine alfabetică, însă ulterior s-a decis 2
J. Rideau, op. cit., p. 324; P. Fontaine, op. cit., p. 12-47; N. Deaconu,
amendarea acestui sistem şi distanţarea statelor mai mari în graficul preşedinţiei, op. cit., p. 59; O. Manolache, op. cit., p. 87.
J
deoarece acestea urmau imediat unele după celelalte şi exista temerea statelor Dacă ministrul nu poate fi prezent la şedinţă, el poate împuternici un delegat
mari faţă de deciziile luate în timpul preşedinţiilor succesive ale statelor mici. să voteze în locul său, prin procură specială.
4
3
A se vedea C. Brice-Delajoux, J.P. Brouant, op. cit., p. 63. A se vedea art. 7 din Tratatul C E C . O . , art. 4 din Tratatul C.E.E., respectiv
4
T.C. Hartley, op. cit., p. 17. art. 3 din Tratatul Euratom.
56 Uniunea Europeană şi sistemul său instituţional
Consiliul Uniunii Europene 57
Preşedintele Consiliului U.E. are îndatorirea de a organiza, în ţara sa
de voturi din 345 posibile, exprimate de 2/3 din membri, dar totodată
de origine, una din cele două întâlniri anuale ale şefilor de stat şi de
62% din populaţia Uniunii.
guvern, cunoscute sub denumirea de Consiliul European. In timp ce Con­
c) votul unanim se cere pentru adoptarea deciziilor din domenii poli­
siliul European discută problemele de strategie viitoare ale Uniunii, Con­
tice „sensibile", cum ar fi fiscalitatea, industria, fonduri sociale şi regio­
siliile U.E. specializate se înâlnesc în localităţi de provincie, într-un cadru
nale, lansarea unei noi politici comunitare comune, aderarea de noi state,
informai şi relaxat, pentru a schimba opinii despre probleme concrete.
amendarea tratatelor etc. Procesul de renunţare, treptată, la votul unanim
Lucrările Consiliului U.E. sunt convocate de preşedintele acestuia, de
a fost întreruptă şi „sabotată" în 1966 prin Compromisul de la Luxem­
unul dintre membri sau de Comisia Europeană şi la ele participă preşe­
burg, conform căruia fiecare stat are drept de veto în probleme impor­
dintele Comisiei Europene şi/sau comisarul însărcinat cu problema în
tante, ce aduc atingere intereselor sale naţionale majore 1 .
discuţie; şedinţele se desfăşoară în principiu cu uşile închise, însă cu
Reluat în 1986, acest proces continuă şi în prezent, când tot mai multe
unanimitate de voturi se poate decide ca şedinţa să fie transmisă în direct
domenii sunt scoase de sub incidenţa votului unanim şi trecute la votul cu
pe posturile de televiziune.
majoritate calificată ponderată 2 . Ultima modificare de acest fel s-a realizat
Adoptarea hotărârilor se face cu respectarea următoarelor reguli dc vot:
la Nisa, în 2000, ajungându-se ca doar 2 0 % din deciziile Consiliului să
a) când Consiliul U.E. decide pe baza propunerii Comisiei (adică în
mai necesite vot unanim 3 . De altfel, aceasta este singura soluţie compa­
majoritatea cazurilor), actul normativ va putea fi adoptat numai cu majo­
tibilă cu extinderea Uniunii la 27 de state.
ritate calificată ponderată1.
în prezent, fiecare stat are un anumit număr de voturi, stabilit propor­ 2.4. COREPER
ţional cu numărul populaţiei. Astfel, cele patru state mari Germania,
Franţa, Italia, Marea Britanic, au 29 de voturi în Consiliul U.E., Spania şi Sub denumirea de C O R E P E R este cunoscut Comitetul reprezentan­
Polonia 27, România 14, Olanda 13, Ungaria, Portugalia, Grecia şi Belgia ţilor permanenţi de pe lângă Consiliul U.E.
câte 12, Austria, Bulgaria şi Suedia câte 10, Lituania, Slovacia, Irlanda, întrucât Consiliul U.E. are o activitate periodică, intermitentă (de
Finlanda şi Danemarca câte 7 voturi, Cipru, Letonia, Estonia, Slovenia, altfel, singura compatibilă cu calitatea de miniştri în guvernele naţionale a
Luxemburg - 4 voturi, Malta - 3 voturi. membrilor acestuia), iar procesul de decizie comunitară necesită tot mai
Din momentul în care Uniunea are 27 de membri, majoritatea mult existenţa unor organe cu activitate continuă, zilnică - prin Tratatul
de fuziune a fost creat C O R E P E R .
calificată ponderată este reprezentată de 258 de voturi din 345 posibile şi
acestea trebuie să provină de la majoritatea membrilor. De asemenea, Acest organ comunitar reuneşte înalţi funcţionari şi experţi din fiecare
orice stat va putea cere verificarea condiţiei ca voturile să reprezinte 62% stat membru, conduşi de un Reprezentant permanent al acelui stat pe
din populaţia Uniunii. lângă Uniune, cu rang de ambasador. El este subordonat Consiliului U.E.
şi are rolul de a ajuta Consiliul în activitatea sa, de a pregăti lucrările
b) când decizia Consiliului U.E. nu se bazează pe propunerea Comi­
acestuia şi, ulterior, de a-i executa deciziile. în acelaşi timp, C O R E P E R
siei, actul trebuie adoptat cu majoritate calificată, adică sunt necesare 258
realizează o dublă legătură: între reprezentanţii statelor membre şi apoi
între fiecare reprezentant şi guvernul său 4 .

1
Utilizarea majorităţii calificate ponderate ca principiu de vot în cadrul
Consiliului U.E. a fost amânată din 1966, data la care Tratatul C E E . prevedea 1
C. Brice-Delajoux, J.P. Brouant, op. cit., p. 95; O. Manolache, op. cit.,
extinderea ei (a se vedea secţiunea referitoare la politica scaunului gol practicată
p. 89
de Franţa şi Compromisul de la Luxemburg), până în 1986, când Actul Unic 2
N. Deaconu, op. cit., p. 63
European reuşeşte impunerea sa - /'. Măreau Defarges, op. cit., p. 48;
' P. Moreau Defarges, op. cit., p. 46.
P. Fontaine, op. cit., p. 49.
/. Boulois, op. cit., p. 90.
58 Uniunea Europeană şi sistemul său instituţional
în cadrul C O R E P E R există două unităţi distincte, C O R E P E R I şi
C O R E P E R II, primul dedicându-şi activitatea chestiunilor tehnice, iar al
doilea problemelor mai importante.
Puţine subiecte ajung pe agenda de lucru a Consiliului U.E. fără a fi
fost discutate în prealabil în C O R E P E R , sub toate aspectele.
După primirea propunerii din partea Comisiei Europene, Preşedintele
C O R E P E R (care este desemnat în acelaşi mod ca şi preşedintele Consi­
liului U.E.) hotărăşte dacă trimite iniţiativa spre discuţii Grupurilor de
lucru sau o reţine în C O R E P E R .
Problemele asupra cărora în C O R E P E R se realizează un acord vor fi
înaintate Consiliului U.E. ca probleme de categoria „A", ce nu necesită
discuţii, ci doar votarea lor; dimpotrivă, problemele delicate, asupra
cărora acordul nu este realizat, sunt aspecte de categoria „ B " şi ele vor fi
discutate de experţii naţionali de la nivel inferior, până la realizarea unui
acord; dacă numai câteva state se opun deciziei, problema este înaintată
Consiliului, în speranţa unei negocieri desfăşurate la acest nivel şi care să
ducă la decizie.
Funcţionarii şi experţii care asistă reprezentanţii permanenţi in acti­
vitatea lor sunt constituiţi în Grupuri de lucru, pe domenii specializate,
cum ar fi agricultura (Comitetul Special pentru Agricultură 1 ), afacerile
interne, justiţia, politica externă etc.
2.5. Atribuţiile Consiliului Uniunii E u r o p e n e
a) atribuţii legislative. Spre deosebire de un stat naţional, unde legis­
laţia este adoptată de Parlament, rolul legislativ în Uniunea Europeană
aparţine în primul rând Consiliului U.E. în ultimul timp însă, această
atribuţie este partajată cu Parlamentul European, căruia i se dă o tot mai
mare importanţă în ansamblul instituţional al Uniunii.
în exercitarea atribuţiilor legislative, Consiliul U.E. adoptă acte
normative cu forţă juridică obligatorie (regulamente, directive), care se
impun statelor membre, celorlalte instituţii comunitare şi însuşi Consi­
liului U.E.
1
Se poate spune că existenţa acestor comitete specializate subminează tot mai
mult activitatea COREPER ca organ tehnic cu caracter general, miniştrii agricul­
turii şi cei de finanţe folosind tot mai mult aceste grupuri de lucru în mod auto­
nom faţa de COREPER.
Consiliul Uniunii Europene 59
Actele normative adoptate de Consiliu fac parte din dreptul derivat, al
Uniunii Europene şi trebuie să fie conforme cu tratatele comunitare. Este
motivul pentru care în literatura de specialitate se subliniază că organul
legislativ al Uniunii nu are competenţe legislative absolute, ci numai pe
acelea care sunt explicit prevăzute în tratate . în cazurile în care tratatele
statuează doar obiectivul comunitar şi necesitatea luării unei decizii, fără
a preciza instituţia competentă să facă acest lucru (ari. 235 CE B. if 236
Euratom), competenţa aparţine Consiliului, cu unanimitate, la propunerea
Comisiei şi cu avizul Parlamentului. Acţiunea Consiliului este justificată,
aşadar, numai dacă urmăreşte realizarea obiectivului comunitar prevăzut
expres în tratat.
De asemenea, Consiliul poate revizui tratatele comunitare şi să ia
decizii de natură constituţională, cum a fost decizia privind alegerea
parlamentarilor europeni prin sufragiu universal (sub rezerva ratificării
acestei decizii de către parlamentele naţionale, evident).
b) politica externă şi de securitate comună, politica în justiţie şi
afaceri interne. Cei doi „piloni" itUerguvemarnentali ai Uniunii Europene
sunt în sarcina Consiliului U.E,, instituţia care reprezintă interesele
statelor membre în Uniune,
Consiliul este cel care autorizează deschiderea negocierilor cu statele
asociate, în vederea aderării, sau cu alte state sau organizaţii interna­
ţionale, în scopul încheierii unor acorduri internaţionale 2 , iar ulterior
aprobă acordurile internaţionale încheiate de Comisie.
c) atribuţia de coordonare a politicilor economice ale Uniunii Europene,
în special pentru asigurarea funcţionării uniunii economice şi monetare.
Există două tipuri de politici comunitare: ceie conduse de instituţiile
comunitare (politicile comune), respectiv cele organizate de statele, membre,
însă care trebuie armonizate la nivel comunitar (politicile de armonizare).
Coordonarea se realizează printr-o diversitate de acte comunitare, de
la declaraţii până la programe de lu'cru, deoarece tratatele nu prevăd
mijloacele de realizare a acestei atribuţii (temeiul juridic al acestei soluţii
1
P. Moreau Defarges, op. cit., p. 46; C. Lefter, op. cit., p. 106.
2
înainte de a autoriza deschiderea negocierilor, Consiliul trebuie să ceară
avizul conform al Curţii Europene de Justiţie, care se pronunţă asupra compatibi­
lităţii acordului cu dreptul comunitar, în lipsa avizului sau în cazul în care acesta
este negativ, singura modalitate de încheiere a acordului internaţional fiind revi­
zuirea în prealabil a tratatelor comunitare,
60 Uniunea Europeană şi sistemul său instituţional
1
este art. 235 C.E.E.) . Lipsa unor instrumente precise pentru realizarea
acestui obiectiv comunitar nu face decât să ducă la creşterea rolului
Consiliului European, ca organism de cooperare politică între statele
membre, singurul în măsură să realizeze consensul necesar realizării poli­
ticilor comunitare, tendinţă nu tocmai favorabilă abordării comunitare în
funcţionarea Uniunii Europene.
d) atribuţia de aprobare a bugetului comunitar, al cărui proiect este deptis
de către Comisie, atribuţie pe care o împarte cu Parlamentul European.
e) atribuţia de propunere a membrilor unor organe comunitare, c u m
ar fi Comitetul Economic şi Social, Curtea de Conturi.
§3, P a r l a m e n t u l E u r o p e a n
3.1. Precizări terminologice
Interesant de ştiut este faptul că denumirea oficială a acestei instituţii
comunitare, prevăzută în tratatele institutive, a fost „Adunarea generală";
doar în 1962, instituţia a decis să se numească „Parlament", cu toată opo­
ziţia Consiliului U.E., care-şi vedea ameninţate atribuţiile de legislator
european. De atunci, noua denumire a fost folosită şi în actele comu­
nitare, în final fiind legiferată prin Actul Unic European.
Prin adoptarea denumirii de „Parlament European" s-a dorit sporirea
importanţei acestei instituţii şi apropierea ei de un parlament naţional,
deşi rolul conferit prin tratatele institutive era doar unul consultativ 2 .
3.2. Structura Parlamentului European
Parlamentul European este format din reprezentanţi ai popoarelor
3
statelor membre . Până în 2004, a avut 626 de membri, iar din 2004,
odată cu intrarea în vigoare a dispoziţiilor Tratatului de la Nisa şi a
1
G. Ferréol (coord.), op. cit., p. 54; C. Lefter, op. cit., p. 108.
2
J. McCormick, op. cit., p. 102.
3
./. Rideau, op. cit., p. 299; T.C. Hartley, op. cit., p. 27; C. Brice-Dekijoitx,
J.P. Brouant, op. cit., p. 56; N. Deaconu, op. cit., p. 99; R. Munteanu, op. cit.,
p. 224; Ü. Mazilu, op. cit., p. 99; ,4. Profiroiu, M. Proftroiu, op. cit., p. 66.
Parlamentul European 61
1
Protocolului anexat acestuia, 732 de membri . Din 2007, când Uniunea
are 27 de state membre, numărul membrilor este 785 2 .
întrucât această modificare vine pe fondul lărgirii Uniunii Europene
cu zece state şi poi încă două state, măsura va fi însoţită de reducerea
numărului de reprezentanţi ai fiecărui stat de dimensiuni mari. Astfel,
statele mici sunt avantajate, norma de reprezentare pentru un parlamentar
din statele mari fiind stabilită la 800.000 locuitori 3 .
Parlamentarii europeni sunt grupaţi în grupuri politice, cu caracter mixt,
adică multinaţional, nu în delegaţii naţionale; cele mai importante grupuri
parlamentare sunt Grupul Socialiştilor Europeni 4 , Grupul Partidului Popoa­
relor Europene (sau Popular European 5 ), Grupul Uniunii pentru Europa,
Grupul Partidului liberal, democratic şi refoknator european, Grupul
Verzilor, existând şi parlamentari neînscrişi în niciun grup parlamentar.
Numărul minim necesar pentru formarea unui grup parlamentar este
de 19 membri, dacă provin din cel puţin 5 state membre 6 .
Conducerea instituţiei este asigurată de un preşedinte 7 , 14 vicepre­
şedinţi - care împreună cu cei 6 chestori formează Biroul Parlamentului
1
începând cu anul 2004, Germania are 99 de parlamentari, Marea Britanie,
Franţa, Italia, câte 78, Spania şi Polonia 54, Olanda 27, Ungaria, Portugalia,
Grecia, Cehia şi Belgia 24, Suedia 19, Austria 18, Finlaùda, Danemarca, Slovacia
14, Irlanda şi Lituania 13, Letonia 9, Slovenia 7, Luxemburg, Cipru, Estonia 6,
Malta 5.
Statele intrate în 2007 au alocate următoarele locuri de parlamentari;
2
România va avea 35 de parlamentari, iar Bulgaria 18.
3
W. Weidenfeld, W. Wessels, op. cit., p. 148. Cele 5 state mari, a căror popu­
laţie reprezintă 70% din populaţia Uniunii, vor dispune de 57% din mandate, iar
cele 10 state mai mici, reprezentând 5% din populaţia Uniunii, vor dispune de
12% din totalul mandatelor - O. Ţinea, op. cit., p. 22.
4
Partidul socialiştilor europeni grupează, în principiu, partidele laburiste,
socialiste sau social-démocrate din statele membre - a se vedea, pentru detalii,
N. Păun, A.C. Păun, op. cit., p. 192
5
P. Moreau Defarges, op. cit., p. 55; O. Manolache, op. cit., p. 79.
6
Deşi parlamentarii sunt grupaţi pe ideologii, nu pe naţionalităţi, au fost
cazuri când aceştia au dat un vot pur „naţional", indiferent de grupul parlamentar
din care făceau parte - a se vedea ,/.L. Burban, op. cit., p, 63.
7
în prezent, preşedintele Parlamentului European este Hans Gert Poettering
(Germania).
52 Uniunea Europeană şi sistemul său instituţional
1
European , organ executiv - şi de un secretariat general. Preşedintele şi
vicepreşedinţii sunt aleşi de membrii Parlamentului, pe o perioadă de 2
ani şi jumătate .
Fi#care membru al Parlamentului European este membru de drept
într-una din cele 20 Comitete (comisii) parlamentare şi membru supleant
într-altul 3 . Comitetele parlamentare sunt formaţiuni specializate de lucru ale
instituţiei, care pregătesc decizia luată de plenul Parlamentului European.
3.3. Desemnarea parlamentarilor europeni
Desemnarea membrilor Parlamentului European se face prin sufragiu
universal direct, pentru un mandat de 5 ani (nu există clauze de dizolvare
înainte de termen), următoarele alegeri generale fiind programate în 2009,
cu participarea a 27 de state membre.
Sistemul electoral nu a fost, până recent, unitar în toate statele
membre, Marea Britanie păstrând un sistem bazat pe reprezentarea
majoritară, în timp ce restul statelor au aplicat sistemul de reprezentare
proporţională. Din 2004 însă, Marea Britanie a acceptat la rândul ei un
sistem proporţional. Chiar şi între sistemele proporţionale utilizate există
diferenţe: unele sunt aplicate la circumscripţii naţionale (de exemplu, în
Austria, Danemarca, Franţa, Grecia, Suedia, Spania) sau la circumscrip­
ţii regionale (Belgia, Irlanda, Italia şi, din 2004, M a r e a Britanie),
existând şi sisteme mixte ( G e r m a n i a , F i n l a n d a ) . Candidaturile pot fi
d e p u s e fie independent, fie pe listele unor partide, în conformitate cu
legislaţia naţională a fiecărui stat.
Alegerile au loc timp de 3-4 zile şi participă orice persoană peste 18
ani; statele au avut, până la Tratatul de la Maastricht, puterea discre­
ţionară de a limita votul exercitat pe teritoriul lor la proprii cetăţeni sau,
dimpotrivă, de a-l extinde şi la rezidenţi. După 1992 însă, s-a eliminat
1
Există şi un Birou lărgit al Parlamentului European, din care fac parte şi
preşedinţii grupurilor parlamentare.
2
Alegerea preşedintelui se face cu votul secret al majorităţii absolute, în trei
tururi de scrutin, la propunerea unui grup parlamentar sau a 32 de parlamentari.
3
J.L. Burban, Le Parlement européen, Ed. P.U.F., Paris, 1998, traducere în
limba română, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1999, p. 63; C. Lefter, op. cit., p. 86;
P. Moreau Defarges, op. cit., p. 55.
Parlamentul European 63
criteriul naţionalităţii, orice rezident putând vota sau candida în statul în
care trăieşte 1 .
3.4. S t a t u t u l p a r l a m e n t a r i l o r e u r o p e n i 2
Membrii Parlamentului European pot cumula mandatul de parlamentar
european cu cel de parlamentar naţional, însă nu pot fi membri în guver­
nele naţionale sau în alte instituţii comunitare 3 .
Parlamentarii beneficiază de imunitate în ceea ce priveşte exprimarea
opiniilor şi voturilor în exerciţiul funcţiei şi nu pot fi arestaţi sau urmăriţi
judiciar pe teritoriul altui stat; pe teritoriul propriului stat se aplică
legislaţia naţională, deci ei pot fi arestaţi dacă nu sunt şi parlamentari
naţionali. Imunitatea europeană durează pe toată durata mandatului
parlamentar, aceasta fiind interpretarea care se degajă din deciziile Curţii
Europene de Justiţie.
In ceea ce priveşte salariul unui parlamentar european, interesant d e '
remarcat este că fiecare dintre aceştia primeşte salariul parlamentarilor
din ţara de origine, drept urmare există o diferenţiere destul de serioasă
între suinele cuvenite aleşilor europeni, parlamentarii germani şi francezi
având cea mai bună remuneraţie, pe când cei est europeni - cea mai mică.
Se încearcă uniformizarea indemnizaţiilor parlamentarilor europeni, prin
stabilirea unui sistem unic, la nivel comunitar, însă în prezent egalitatea
de tratament se limitează la indemnizaţiile de deplasare, asistenţa medi­
cală, cheltuielile de secretariat şi de cercetare 4 .
1
Alegerile europene sunt considerate, de obicei, „plictisitoare", dezbaterile
concentrându-se asupra problemelor naţionale, interne, acestea influenţând şi
votul. De aici, absenteismul impresionant din 1999 - 50% din populaţia Uniunii
Europene - a se vedea P, Moreau Defarges, op. cit., p. 55; J. McCormick,
op. cit., p. 105. în 2004, din 342 milioane de alegători dm cele 25 de state
membre, s-au prezentat la vot doar 44,6%, fiind cea mai slabă prezenţă la vot din
istoria alegerilor parlamentare europene.
Articolul 190 al Tratatului de la Amsterdam conferă Parlamentului
European dreptul de a stabili statutul propriilor membri, însă acesta trebuie
aprobat cu unanimitate de către Consiliul U.E.
3
J.P. Jaequé, Parlement européen, Dalloz, Paris, 1993, p. 34; J.L. Burban, Le
Parlement européen et son élection, Ed. Bruyllant, Bruxelles, 1979, p. 15;
J. Rideau, op. cit., p. 302.
D. Léonard, op. cit., p. 51; O. Ţinea, Drept comunitar general, op. cit.,
p. 78.
64 Uniunea Europeană şi sistemul său instituţional
3.5. Funcţionarea Parlamentului European
Parlamentul se întâlneşte în sensiuni ordinare lunare de câte o săptă­
mână (cu excepţia lunii august) şi în sesiuni extraordinare 1 . De asemenea,
o mare parte a activităţii se desfăşoară în Comitete parlamentare, câte
două săptămâni pe lună.
Statele membre nu şi-au îndeplinit încă obligaţia prevăzută în tratate
de a stabili un singur sediu pentru Parlament, eficienţa acestuia fiind dimi­
nuată de fragmentarea geografică a activităţii sale: sesiunile plenare au loc
la Strassbourg, Comitetele parlamentare se întâlnesc la Bruxelles, iar
Secretariatul general este la Luxemburg". Lucrările se desfăşoară în cele
23 de limbi oficiale, cu traducere simultană, şi documentele oficiale tre­
buie traduse, de asemenea, în toate aceste 23 de limbi, fapt ce îngreu­
nează destul de mult activitatea curentă şi creşte costurile de funcţionare
ale instituţiei.
Şedinţele sunt publice, la ele pot participa membrii Comisiei Euro­
pene, în timp ce prezenţa membrilor Consiliului U.E. este obligatorie la
sesiunile plenare.
Deciziile sunt adoptate, în principiu, cu majoritatea absolută a mem­
brilor şi iau forma unor rezoluţii. De regulă, Consiliul U.E. solicită opinii
Parlamentului European; opinia este redactată de către Comitetul parlamen­
tar specializat în problema ce face obiectul solicitării şi este înaintată spre
adoptare plenului Parlamentului, în urma dezbaterilor devenind rezoluţie.
3.6. Atribuţiile Parlamentului European
a) atribuţia de supraveghere şi control. în conformitate cu dreptul de
supraveghere asupra activităţii comunitare şi a instituţiilor comunitare,
Parlamentul:
- poate adresa interpelări Comisiei Europene sau Consiliului U.E.,
1
Pentru a se asigura protecţia parlamentarilor europeni prin imunitate, se con­
sideră însă că sesiunea parlamentară durează tot anul, fiind divizată în 12 etape,
de câte o săptămână.
" Membrii Parlamentului ar putea ajunge la un compromis, în favoarea
stabilirii sediului la Bruxelles, însă această soluţie nu convine guvernelor Franţei
şi Luxemburgului, care tergiversează luarea unei hotărâri. Votul celor două
guverne în Consiliul U.E. este esenţial, deoarece decizia trebuie luată cu unani­
mitate de voturi.
Parlamentul European 65
- dezbate raportul anual general al Comisiei Europene,
- dezbate orice problemă de politică generală,
- poate constitui Comisii de anchetă pentru investigarea unor cazuri
de nerespectare a dreptului comunitar,
- poate sesiza Curtea Europeană de Justiţie şi pentru alte aspecte decât
apărarea propriilor prerogative (atribuţie introdusă prin Tratatul de la
Nisa 1 ), cum ar fi ilegalitatea unor acte comunitare sau a unor omisiuni de
a acţiona din partea instituţiilor comunitare,
- poate adopta o moţiune de cenzură care să ducă la demiterea în bloc
a Comisiei Europene 2 . Pentru aceasta, este necesar votul a 2/3 din
voturile exprimate de membrii Parlamentului, voturi care să reprezinte, în
acelaşi timp, majoritatea membrilor Parlamentului, condiţie destul de
restrictivă, greu de întrunit, şi care, din acest motiv, rămâne mai mult o
ameninţare teoretică la adresa Comisiei. Cu toate acestea, presiunea exer­
citată cu ajutorul procedurii moţiunii de cenzură a dat roade, în 1999,
când Comisia Santer a demisionat pentru a evita supunerea ei la vot a
doua oară 3 .
b) atribuţii legislative. Rolul legislativ al Parlamentului European se
prezintă sub două aspecte:
1. Parlamentul European emite avize care, după caz, pot fi facultative,
consultative sau conforme.
Astfel, procedurile de adoptare a deciziilor comunitare presupun, de
regulă, propunerea Comisiei, avizul Parlamentului şi hotărârea Consi­
liului U.E.
în cazul procedurii „cooperării instituţionale", în care Consiliul U.E.
foloseşte majoritatea cerută de tratate pentru adoptarea unei decizii,
avizul Parlamentului este obligatoriu a fi cerut şi conţinutul său obligă
Consiliul U.E. - este vorba deci de un aviz conform.
1
A se vedea O. Manolache, op. cit., p. 86; O. Ţinea, op. cit., p. 23.
2
Nu poate fi demis prin moţiune de cenzură un singur comisar, fapt destul de
frustrant atunci când Comisia în majoritate este eficientă, însă activitatea unui
comisar lasă de dorit. Pe de altă parte, demiterea unei întregi Comisii pentru
greşelile unui singur comisar este implicit un vot de blam pentru preşedintele
acesteia, chemat să armonizeze activitatea instituţiei şi să o coordoneze în
vederea funcţionării ei la parametrii normali.
3
C. Brice-Delajoux, J.P. Brouant, op. cit., p. 66.
60 Uniunea Europeană şi sistemul său instituţional
Avizul devine consultativ - trebuie solicitat, dar se poale trece peste
poziţia cuprinsă în el - dacă decizia este luată în Consiliul U.E. cu
unanimitate.
în fine, dacă tratatele nu prevăd obligativitatea consultării Parla­
mentului European, Consiliul U.E. poate totuşi să ceară opinia acestuia,
caz în care ne aflăm în prezenţa unui aviz facultativ.
2. Procedura codeciziei pune pe aceaşi plan al adoptării legislaţiei
Parlamentul European şi Consiliul U.E. 1 în acest caz, o decizie nu poate
fi luată decât prin acordul celor două instituţii comunitare.
c) atribuţii bugetare. Bugetul comunitar este adoptat de
U.E., la propunerea Comisiei Europene, cu avizul Parlamentului Euro­
pean, în final însă, Parlamentul European este cel care aprobă bugetul,
refuzul unei astfel de aprobări însemnând reluarea procedurii bugetare. In
fine, tot Parlamentul European este cel care aprobă descărcarea de ges­
tiune a Comisiei, după încheierea exerciţiului bugetar".
§4. Curtea E u r o p e a n ă de Justiţie 3
4.1. Rolul Curţii de Justiţie.
Curtea Europeană de Justiţie 67
Europeană. Toate litigiile au natură administrativă sau civilă, Curtea
neavând competenţe de instanţă penală.
Nu trebuie confundate Curtea Europeană de Justiţie şi Curtea iuro-
peană a Drepturilor Omului, cu sediul la Strasbourg - organ creat de
Consiliul Europei în baza Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Jurisdicţia C.E.D.O. în domeniul drepturilor omului e s t e recunosc % de
toate, statele membre ale Uniunii Europene.
4.2. C o m p o n e n ţ a C u r ţ i i E u r o p e n e d e J u s t i ţ i e
Consiliul
In prezent, Curtea este formată din 27 judecători, câte unul pentru
fiecare stat membru. Curtea este asistată de 8 avocaţi generali, Consiliul
U.E. având dreptul să crească numărul acestora, votând cu unanimitate la
propunerea Ciulii.
Judecătorii sunt desemnaţi de Consiliul U.E., la propunerea statelor
membre, dintre persoanele „a căror independenţă este mai presus de orice
îndoială şi care au pregătirea necesară numirii în cele mai înalte funcţii
judecătoreşti în ţările lor ori sunt universitari de competenţă recunoscută".
Mandatul judecătorilor este de 6 ani şi poate fi reînnoit: jumătate din
judecători sunt schimbaţi din 3 în 3 ani, pentru a se asigura o anumită
continuitate în activitatea Curţii 1 .

A patra instituţie comunitară, Curtea Europeană de Justiţie, cu sediul
la Luxembourg, are menirea de a garanta aplicarea, interpretarea şi
respectarea dreptului comunitar pe întreg teritoriul Uniunii Europene .
Judecătorii europeni nu poat fi influenţaţi în deciziile lor de apartenenţa la
un stat membru, ci trebuie să urmărească interesul comunitar. Litigiile
aduse în faţa sa sunt fie între instituţiile comunitare, fie între Comisia
Europeană (în numele Uniunii Europene) şi statele membre, fie între
satele membre, fie, în fine, între persoane fizice sau juridice şi Uniunea
' Codecizia constituie realizarea fundamentala a Parlamentului European în
lupta pe care o duce pentru impunerea sa ca organ legislativ al Uniunii, la fel ca
un parlament naţional.
2 4.3. F u n c ţ i o n a r e a C u r ţ i i E u r o p e n e d e J u s t i ţ i e
P. Măreau Defargeş, op. cit., p. 56; EL. Burban. Le Parlement européen,
Presses Universitaire de France, Paris, 1998. p. 56.
3
Pentru o prezentare detaliată a acestei instituţii, a se vedea F. Gyula, Curtea
Europeană de Justiţie, Ed. Rosetti, 2001; V. Ouculescu, G. Ducidescu, Justiţia euro­
peană - mecanisme, deziderate şi peispective, Ed. Lumina I.ex, 200'.'' \\ 87 şi urm.
4
Articolul 220 din Tratatul Uniunii Europene.
Avocaţii generali sunt numiţi (şi reînnoiţi) pe aceleaşi principii ca şi
judecătorii şi au rolul de a prezenta public, cu toată imparţialitatea şi total
independent, concluzii motivate asupra cauzei în care este obligatorie
prezenţa lor, asistând astfel Curtea în activitatea sa. Avocaţii generali sunt
o prezenţă originală în mecanismul judiciar comunitar, ei apropiindu-se
prin atribuţii mai degrabă de clasicul procuror, decât de avocaţii pledanţi
din sistemele naţionale.
Judecătorii şi avocaţii generali pot fi demişi cu votul unanim a! celor­
lalţi colegi ai lor, când se ajunge la concluzia că nu mai sunt calificaţi
pentru a-şi exercita atribuţiile - în istoria Curţii nu au fost, până acum,
cazuri de demitere a vreunui judecător sau avocat general.
Judecătorii aleg dintre ei, prin vot secret, un preşedinte, al cărui
mandat este de 3 ani şi poate fi reales Preşedintele Curţii are rolul de a
1
Sunt schimbaţi fie 13. fie 14 judecători, alternativ.
 68 Uniunea Europeană şi sistemul său instituţional
prezida audierile şi deliberările din Camera de consiliu şi de a dirija acti­
vitatea Curţii.
Judecătorii sunt ajutaţi în îndeplinirea atribuţiilor jurisdicţionale de
către grefieri şi referenţi.
Grefierii sunt aleşi de către judecători şi au atribuţii de asistare a
acestora în funcţia judiciară - asistă la audieri, consemnează dezbaterile,
ţin arhivele Curţii şi răspund de publicarea hotărârilor judecătoreşti în
„Colecţia de jurisprudenţă a Curţii", precum şi în atribuţiile adminis­
trative - asigură administrarea bugetului Curţii, sub autoritatea preşedin­
telui acesteia 1 .
Referenţii funcţionează pe lângă fiecare judecător sau avocat general
(câte doi la număr), fiind jurişti conaţionali ai acestuia, de regulă doctori
în drept. Referenţii alcătuiesc un fel de „cabinet" al judecătorului sati
avocatului general, subordonat exclusiv acestuia.
Formaţiunile de lucru ale Cutii sunt plenul, Marea cameră şi camerele.
Camerele sunt compuse din 3 sau 5 judecători, iar Marea Cameră este
compusă din 13 judecători (art. 221 C.E.E., după Nisa). In principiu,
Camerele doar instrumentează cauzele, însă treptat, prin decizii ale Curţii
sau prin tratatele comunitare, acestea au primit şi atribuţii de judecată.
Deciziile lor au aceeaşi forţă juridică cu a deciziilor Curţii. De regulă, sunt
de competenţa Camerelor litigiile care nu prezintă dificultate. Dacă acţiunea
vizează un stat membru sau o instituţie comunitară, competenţa va
aparţine însă plenului Curţii.
Marea Cameră se întruneşte atunci când statul membru sau instituţia
comunitară parte în litigiu o solicită în mod expres.
Curtea judecă în plenul său în cazurile în care complexitatea cazului
dedus judecăţii o cere, precum şi în alte patru situaţii: a) când judecă
cererea Parlamentului European de demitere a Mediatorului european
(Ombudsman); b) când se pronunţă asupra sesizării Comisiei sau Consi­
liului U.E. în legătură cu nerespectarea obligaţiei de onestitate şi prudenţă
după încetarea funcţiei de către un fost comisar european; c) când se
pronunţă asupra sesizării de către Comisie sau Consiliu privind comiterea
de către un comisar european a unor greşeli grave sau privind neînde-
plinirea condiţiilor necesare exercitării funcţiei sale; d) când ia act de
A se vedea P. Măreau Defarges. op. cit., p. 57; C. Lefter, op. cit., p. 123;
D. Mazilit, op. cit., p. 129; O. Ţinea. Drept comunitar general, op. cit., p. 85;
V. Marcu, op. cit., p. 87; O. Manolache, op. cit., p. 103.
Curtea Europeană de Justiţie 69
demisia unui membru al Curţii de conturi, care nu mai îndeplineşte con­
diţiile de exercitare a funcţiei.
Procedura de judecată este contradictorie (fiecare parte îşi susţine şi
argumentează pretenţiile), publică, mixtă (cuprinde două etape: una
scrisă 1 şi una orală ) şi inchizitorie (deoarece presupune activităţi de
instrumentare a cauzei, cum ar fi expertiza şi audierea martorilor).
O condiţie destul de bizară de procedură pretinde ca partea să aibă
domiciliul în Luxemburg. Statele rezolvă această problemă prin reprezen­
tanţele lor diplomatice existente în Ducatul de Luxemburg, însă persoa­
nele fizice sau juridice trebuie să apeleze la un rezident luxemburghez,
folosit ca şi „cutie poştală", doar pentru introducerea acţiunii'.
Deliberările au loc în „Camera de consiliu", adică într-o încăpere
distinctă de sala de judecată; la ele participă judecătorii care au fost
prezenţi la procedura „orală", iar avocaţii generali nu participă. Numărul
judecătorilor trebuie să fie impar 4 .
Hotărârea se ia cu majoritate 5 . întrucât Statutul Curţii nu precizează ce
fel de majoritate, se aplică regula generală, a majorităţii simple. Indiferent
de numărul de voturi favorabile unei decizii, aceasta angajează în mod
colectiv Curtea, opiniile contrare neputând fi făcute publice sau publicate,
aşa cum se întâmplă în sistemele de drept naţionale.
Părţile sunt reprezentate în mod obligatoriu în faţa Curţii, în orice fază
a procedurii. Instituţiile comunitare şi statele membre sunt reprezentate
prin agenţi - juriştii instituţiilor comunitare, respectiv ai Ministerului
1
în faza scrisă, se introduce cererea de chemare în judecată, direct sau prin
poştă, la primire fiind înscrisă în registrul Curţii; preşedintele desemnează jude­
cătorul raportor al cauzei, care urmăreşte desfăşurarea cauzei şi investighează
anumite aspecte; se notifică pârâtului cererea, acesta având termen pentru depu­
nerea unei memoriu în apărare; în fine, fiecare parte poate depune un memoriu
suplimentar, care să precizeze pretenţiile, respectiv apărările lor.
2
Faza orală cuprinde citirea raportului preliminar al judecătorului-raportor,
pledoariile părţilor şi concluziile avocatului general.
3
C. Lefter, op. cit., p. 127.
4
Preşedintele Curţii nu are drept de veto, ci doar un vot egal cu al celorlalţi
judecători
5
Hotărârile sunt motivate în fapt şi în drept şi, pentru a fi aplicabile, trebuie
învestite cu formulă executorie după expirarea termenelor de contestare sau după
soluţionarea căilor de atac.
70 Uniunea Europeană şi sistemul său instituţional
afacerilor externe din guvernul statului membru iar persoanele fizice
sau juridice, prin avocaţi 1 .
Limba în care se desfăşoară procesul este, de regulă, limba pârâtului ;
în, cazul în care pârât este o instituţie comunitară, reclamantul poate
decide „limba de procedură". 3 . Odată stabilit regimul lingvistic, acesta va
fi respectat până la sfârşit, în limba respectivă fiind redactate actele proce­
durale, susţinute pledoariile şi redactată hotărârea. Orice versiune tradusă
a hotărârii are valoare ca atare, nu ca document original.
Cuantumul cheltuielilor de judecată nu este stabilit prin hotărâre,
acesta fiind lăsat, într-o primă fază, acordului părţilor; dacă acestea nu se
înţeleg, va decide instanţa, printr-o ordonanţă.
4.4. Competenţa Curţii de J u s t i ţ i e
Curtea îndeplineşte două funcţii, manifestându-se în diferite moda­
lităţi, în funcţie de ipostaza în care se află;
a) o funcţie jurisdicţională: 1) atunci când acţionează ca o curte
constituţionalei, judecând recursurile contra unei instituţii comunitare sau
a unui stat membru care nu-şi respectă obligaţiile din tratate sau când
interpretează tratatele comunitare; 2) atunci când se comportă ca o curte
administrativă, controlând legalitatea actelor comunitare şi judecând
recursurile funcţionarilor comunitari 4 ; 3) atunci când exercită atribuţiile
unei jurisdicţii civile, soluţionând cauzele ce au ca obiect acordarea dau-
nelor-interese; 4) atunci când acţionează ca o curte de apel, judecând
recursurile împotriva hotărârilor date de Tribunalul de Primă Instanţă.
b) o funcţie consultativă, întrucât emite avize în cazul în care se pune
problema revizuirii tratatelor comunitare sau a încheierii unor acorduri
internaţionale.
4.5. Tribunalul de Primă Instanţă
Actul Unic European a prevăzut înfiinţarea unui tribunal, ataşat Curţii
de Justiţie, care să judece în primă instanţă litigiile în care reclamanţi sunt
1
Nu există un „barou comunitar", prin urmare orice avocat care are dreptul de a
pleda în faţa unei instanţe naţionale poate pleda şi in faţa Curţii Europene de Justiţie.
2
Acest lucru se stabileşte prin acordul părţilor.
3
în practică, cel mai des utilizată este limba franceză.
4
/V. Deaconu, op. cit., p. 140; O. Manolache, op. cit., p. 107.
Curtea Europeană de Justiţie 71
persoanele fizice şi funcţionarii comunitari. Tratatul de Ia Nisa aminteşte,
alături de Curte, şi Tribunalul de Primă Instanţă ca organ comunitar
chemat să „asigure respectul dreptului în interpretarea şi aplicarea prezen­
tului tratat".
Structura şi funcţionarea Tribunalului de Primă Instanţă sunt similare
celor ale Curţii de Justiţie 1 . Tribunalul de Primă Instanţă are dreptul de a-şi
stabili singur regulile de conduită şi de funcţionare, cu acordul C ""ţii de
Justiţie şi cu aprobarea unanimă a Consiliului U.E.; întrucât, aceste :gaii
nu au fost încă stabilite, Statutul Curţii de Justiţie se aplică şi în cazul
Tribunalului de Primă Instanţă.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa, Tribunalul va fi
format din câte un judecător din fiecare stat membru, iar prin Statutul
Curţii Europene de Justiţie poate fi prevăzută existenţa avocaţilor gene­
rali. Până când vor fi instituiţi avocaţii generali, atribuţiile acestora sunt
îndeplinite de judecători. Judecătorul care exercită atribuţia de avocat
general nu poate participa la pronunţarea hotărârii în cauza respectivă.
în competenţa Tribunalului intră:
- acţiunile în anulare contra actelor adoptate prin codecizie de Consi­
liul U.E. şi Parlament, a actelor emise de Consiliul U.E., Comisia Euro­
peană şi Banca Central Europeană;
- acţiunea în carenţă împotriva instituţiilor comunitare;
- contenciosul funcţiei publice comunitare;
- recursul împotriva hotărârilor camerei jurisdicţionale;
- chestiunile prejudiciale de interpretare şi de apreciere a validităţii,
responsabilitatea extracontractuală a Comunităţilor, precum şi cea con­
tractuală, când s-a stabilit clauză compromisorie.
Prin excepţie de la aceste reguli de competenţă, acţiunile introduse de
instituţiile comunitare, de statele membre sau de Banca Central Euro­
peană sunt de competenţa Curţii Europene de Justiţie.
Relaţia dintre Tribunalul de Primă Instanţă şi Curtea Europeană de
Justiţie este similară relaţiei dintre un tribunal şi o curte de apel dintr-un
sistem de drept naţional. Astfel, hotărârile Tribunalului de Primă Înstărită
1
D. Mazilii, op. cit., p. 132; A. Profiroiu, M. Profiroiu, op. cit., p. 86;
O. Manolache, Competenţa şi regulile de procedură ale Curţii de prima instanţă a
Comunităţilor europene, Dreptul nr. 12/1992, p. 74.
11 Uniunea Europeană ţi sistemul său instituţional
1
pot fi atacate cu recurs, motivat numai pe probleme de drept , în faţa Curţii
de Justiţie. Dacă recursul este fondat, cauza se rejudecă de către Curte sau
este trimisă spre rejudecare Tribunalului de Primă Instanţă, care trebuie să
ţină seama de modul în care Curtea a rezolvat problemele de drept.
l!
Tribunalul judecă în Camere de câte 3 sau 5 judecători, fără a exista
şedinţe ale plenului. Procedura de judecată este aceeaşi, cu deosebirea că
Tribunalul poate renunţa la faza scrisă.
Prin Tratatul de la Nisa s-a prevăzut posibilitatea înfiinţării, pe lângă
Tribunalul de Primă Instanţă, a unor Camere jurisdicfionale, specializate
pe anumite domenii şi ale căror hotărâri să fie supuse recursului pentru
chestiuni de drept sau apelului pentru chestiuni de fapt, în faţa Tribu­
nalului de Primă Instanţă". Un prim astfel de tribunal specializat este
Tribunalul Serviciului Public, înfiinţat în Noiembrie 2004 pentru a judeca
litigii privind funcţia publică. El este compus din 7 judecători, iar deci­
ziile sale sunt contestabile cu apel în faţa Tribunalului de Primă Instanţă
şi cu recurs în faţa Curţii de Justiţie.
4.6. R e l a ţ i a d i n t r e C u r t e a E u r o p e a n ă d e J u s t i ţ i e ş i C u r t e a
Europeană a Drepturilor Omului
Comunităţile europene nu sunt parte la Convenţia Europeană a Drep­
turilor Omului, însă statele membre ale acestor Comunităţi au semnat
Convenţia. Datorită acestei realităţi, Curtea Europeană de Justiţie a susţi­
nut în deciziile sale necesitatea încadrării drepturilor fundamentale indivi­
duale apărate de Convenţie între principiile generale ale dreptului comu­
nitar, idee reluată şi inserată în Tratatul de la Maastricht.
în consecinţă, Convenţia constituie o sursă importantă de inspiraţie
pentru Curtea Europeană de Justiţie, în privinţa întinderii drepturilor
individuale fundamentale apărate prin ea. Instanţa comunitară nu este însă
ţinută de interpretările date Convenţiei de către organele jurisdicţionale de
la Strassbourg, Comunităţile europene nefiind parte, aşa cum am mai
arătat, la Convenţie.
1
Motivele pot fi incompetenţa tribunalului, violarea dreptului comunitar de
către tribunal, iregularităţi de procedură vătămătoare pentru parte.
1
înfiinţarea unor astfel de Camere jurisdicţionale se face prin decizia
unanimă a Consiliului U.E., la propunerea Comisiei şi eu avizul Parlamentului şi
a Curţii de Justiţie sau la propunerea Curţii de Justiţie eu avizul Parlamentului şi
a Comisiei Europene.
Curtea Europeană de Justiţie
Ti
Cu toate tentativele de a realiza o clarificare a raporturilor dintre cele
două curţi de justiţie internaţionale, situaţia este încă destul de confuză:
prin Tratatul de la Amsterdam, Curtea Europeană de Justiţie a primit
anumite competenţe în materia drepturilor fundamentale individuale, cum
ar fi dreptul de azil sau libera circulaţie a persoanelor, însă este în conti­
nuare doar de competenţa C.E.D.O. de a se pronunţa asupra drepturilor
încălcate de organele de poliţie, în activitatea de menţinere a ordinii
publice. De aceea, putem concluziona că raporturile dintre cele două curţi
judiciare nu sunt încă ierarhizate pe baze solide, urmând ca, în momentul
în care se vor produce conflicte de jurisdicţie între cele două, situaţia să
fie discutată cu mai mult interes.
O încercare de reglare a situaţiei s-a realizat la Nisa, în 2000, când a
fost adoptată Carta drepturilor fundamentale din Uniunea Europeană';
elaborată de o Convenţie compusă din 30 de reprezentanţi ai parlamen­
telor naţionale, 16 reprezentanţi ai Parlamentului european, 15 reprezen­
tanţi personali ai şefilor de stat sau de guvern şi un comisar european,
prin Cartă s-a dorit oferirea Curţii Europene de Justiţie a unui instrument
pentru analiza compatibilităţii actelor comunitare sau statale cu drepturile
fundamentale. Dintre drepturile fundamentale, amintim inviolabilitatea
domiciliului, dreptul de a forma sindicate, dreptul la respectarea vieţii
private, dreptul de a alege şi de a fi ales etc.~
4.7. Viitorul C u r ţ i i Europene de Justiţie
Conferinţa interguvernamentală de la Nisa, din 2000, a luat în discuţie
problema reformării Curţii Europene de Justiţie, confruntată cu creşterea
cauzelor aduse în faţa sa spre soluţionare, de la 5 în 1986, la 899 în 1999,
şi depăşind 1000 în 2003.
Reforma preconizată vizează deblocarea Curţii prin reducerea ches­
tiunilor prejudiciale soluţionate la acest nivel şi responsabilizarea
treptată a judecătorilor naţionali în procesul de interpretare a dreptului
comunitar; de asemenea, se doreşte sesizarea directă a Curţii numai cu
V. Vv.se, A.L. han, op. Cit., p. 225; A C. Păun. op. cit., p. 12; O. Manolache,
op. cit., p. 23.
" In cazul încălcării de către un stal membru a unuia dintre drepturile funda­
mentale. Consiliul U E . poate ajunge, în urma unei proceduri de anchetă şi reco­
mandări, să suspende drepturile de vot ale acelui stat membru în cadrul Consi­
liului - a se vedea O. Manolache. op. cit., p. 22.
74 Uniunea Europeană .fi sistemul său instituţional Consiliul European 75

acele recursuri considerate esenţiale pentru buna funcţionare a Uniunii Curţii de conturi îi lipseşte atribuţia juiisdicţionala . Jurisdicţia finan­
Europene . ciară aparţine doar Curţii Europene de Justiţie, fără ca în primă instanţă
soluţionarea litigiilor fiscale să fie încredinţată unui corp specializat de
judecători financiari; pe de altă parte, trebuie remarcat că, în conformitate
ii §5. Curtea de conturi cu dispoziţiile comunitare adoptate la Nisa, există posibilitatea înfiinţării
unor Camere specializate pe lângă Tribunalul de Primă Instanţă, prin
urmare putem să presupunem că, mai mult ca sigur, una dintre aceste
5.1. R o l u l C u r ţ i i d e c o n t u r i
camere specializate va avea specific financiar şi fiscal.
înfiinţată în 1975, Curtea de conturi, cu sediul la Luxembourg, este
cea mai puţin cunoscută dintre instituţiile Uniunii Europene". Statutul de 5.2. S t r u c t u r ă
„instituţie comunitară" i-a fost atribuit prin Tratatul de la Maastricht 3 .
Curtea de conturi este compusă din câte un reprezentant al fiecărui stat
Rolul ei este acela de instituţie specializată în controlul financiar,
membru, numit pe o perioadă de 6 ani, al cărui mandat poate fi reînnoit.
exercitat asupra instituţiilor comunitare, asupra modului de încasare a
Numirea se face de către Consiliul U.E., cu majoritate calificată, după
veniturilor comunitare şi de realizare a cheltuielilor din bugetul comu­
obţinerea avizului cu caracter consultativ al Parlamentului European şi pe
nitar. De asemenea, Curtea controlează managementul financiar al condu­
baza propunerilor înaintate de statele; membre.
cerilor instituţiilor şi organismelor comunitare.
Curtea are un preşedinte ales dintre membrii acesteia, pentru un
Rapoartele redactate de instituţie sunt cu caracter general, anuale, pri­
mandat reînnoibil de 3 ani. Instituţia îşi poate organiza, ca structuri de
vesc modul de administrare a conturilor comunitare şi determină descăr­
lucru, Camere interne specializate.
carea de gestiune a Comisiei Europene în privinţa administrării bugetului
Membrii Curţii de conturi, la fel ca şi cei ai Comisiei sau ai Curţii de
comunitar sau pot interveni pentru anumite probleme specifice, la cererea
Justiţie, trebuie să fie independenţi în execitarea sarcinilor comunitare,
altor instituţii comunitare sau din oficiu. în activitatea de control, Curtea
numai în acest fel instituţia putând funcţiona în mod eficient ca organ de
poate cere documente sau să facă propriile investigaţii; atunci când
control comunitar. Ei trebuie să aibă pregătire de specialitate, corespon­
acţionează pe teritoriul statelor membre, organele fiscale naţionale sunt
dentă unui expert naţional dintr-un corp de control contabil extern sau să
ţinute să-i acorde sprijinul necesar.
fi fost membri ai Curţilor de conturi naţionale 2 .
Tratatul de la Amsterdam a lărgit aria controlului financiar şi la orga­
nismele publice sau private beneficiare a unor fonduri comunitare 4 .

§ 6 . Consiliul E u r o p e a n
1
P. Moreau Defarges, op. cit., p. 65.
2
Sarcinile contabile şi de control financiar au fost realizate, iniţial, separat în
6.1. C o n s t i t u i r e a C o n s i l i u l u i E u r o p e a n (1974)
cadrul fiecărei Comunităţi europene; ulterior, prin Tratatul de fuziune, s-a creat
un organ unic de control financiar, aşa-nurnitul „Comitet de revizie", transformat, Deciziile ce se iau la nivelul Uniunii Europene sunt în primul rând
în urina Tratatului de la Bruxelles din 1975, în Curtea de conturi (sau Curtea decizii politice. Consultările şi negocierile între statele membre, în
cenzorilor, cum mai este întâlnită în unele texte comunitate şi lucrări de specia­ vederea adoptării strategiilor privind viitorul Uniunii sau pentru surmon-
litate) - a se vedea D. Leonard, op. cit., p. 62.
3
tarea dificultăţilor inerente procesului de integrare, sunt necesare şi întot­
D. Mazilii, op. cit., p. 133; O. Ţinui, Drept comunitar general, op. cil., p. 93;
deauna utile.
R. Munteanu, op. cit., p. 256; O. Manolaelie, op. cit., p. 117. în sensui că nu este
instituţie comunitară se exprimă l.P. Filipescu, A. Fuerea, op. cit., p. 99.
4
A se vedea W. Weidenfeld, W. Wessels, op. cit., p. 67; ./. Ride.au, op. cit., ' A se vedea, în acest sens, şi V. Marca, op. cit., p. 97.
2
p. 426; C. Lefter, op. cit., p. 138; A. Profiroitt, M. Profiroiu, op. cit., p. 90 . G. Eerreol, op. cit., p. 57.
76 Uniunea Europeană şi sistemul său instituţional
în acest context, statele membre au instituit conferinţe periodice ale
şefilor de state şi guverne (summit-mi), care să constituie cadrul organiza­
toric propice unor astfel de discuţii.
întâlnirile la cel mai înalt nivel au început să se desfăşoare din 1961,
pentru ca în 1974, la Summit-ul de la Paris, în urma propunerii preşedin­
telui francez Valéry Giscard d'Estaing, să fie instituţionalizate sub forma
Consiliului European, organism de cooperare politică la cel mai înalt nivel.
6.2. Natura juridică a Consiliului European
Trebuie precizat de la bun început că acest for european de dialog
politic nu este nici instituţie comunitară, cum sunt Comisia, Consiliul
U.E., Parlamentul, Curtea de Justuţie şi Curtea de Conturi, şi nici organ
comunitar cu activitate permanentă sau deliberativă, cum sunt
C O R E P E R , Comitetul regiunilor etc. 1
Consiliul European nu deţine putere publică la nivelul U.E. Influenţa
sa se manifestă cu pregnanţă însă la nivel informai, deoarece şefii de state
şi de guverne sunt cei care stabilesc direcţiile de urmat în politica Uniunii,
urmând ca instituţiile comunitare, în frunte cu Consiliul U.E. şi Comisia, să
pună în aplicare, prin acte comunitare, hotărârile luate la nivelul Consiliului
European. Prin urmare, compromisurile negociate la acest nivel sunt puse în
aplicare, în concret, de miniştrii de externe din statele membre, care formează
Consiliul U.E., forţa legislativă principală a Uniunii. Numai actele comu­
nitare adoptate de Consiliul U.E. au forţă juridică pe teritoriul comunitar.
Din aceste raţiuni, natura juridică a Consiliului European este greu de
precizat.
într-o opinie", la care ne raliem, el este considerat organ paracomu-
nitar, denumire ce vrea să sugereze puterea sporită (chiar clacă informală)
pe care o are acest organism în spaţiul comunitar, el fiind catalizatorul
integrării europene la nivel de concepţie şi decizie politică.
în alte opinii 3 , el este caracterizat fie ca organ interguvernamental de
cooperare, fie ca o formă instituţională nouă de prezentare a Consiliului
U.E., fie ca organ sui generis.
1
B. Tanlêglic, Le Conseil européen, PUF, Paris, 1993, p. 15; W. Weidenfeld,
W. Wessels, op. cit., p. 54; J. Rideau, op. cit., p. 291 ; N. Deaconu, op. cit., p. 43.
2
C. Lefter, op. cit., p. 145,
3
A se vedea, pentru aceste teorii, V. Marcu, op. cit., p. 58; O. Bibere, op. cit.,
p. 75.
Consiliul European 77
6.3. Funcţionarea Consiliului European
Consiliul European reuneşte, aşadar, de două ori pe an sau ori de câte
ori este nevoie, şefii de state sau de guverne ai statelor membre, asistaţi
de miniştrii de externe, precum şi Preşedintele Comisiei Europene 1 .
întâlnirea este organizată cu ajutorul logistic al Secretariatului General
al Consiliului U.E. şi al celui ce deserveşte Comisia Europeană şi este
condusă de şeful de stat sau de guvern din ţara care deţine şi preşedinţia
Consiliului U.E.
în prezent, reuniunile se desfăşoară în statul care deţine preşedinţia
Consiliului U.E., însă la Nisa s-a decis ca o întâlnire pe preşedinţie să se
ţină la Bruxelles, iar când Uniunea va avea 28 de membri, toate reuniu­
nile să fie organizate, în principiu, la Bruxelles 2 .
6.4. Rolul Consiliului E u r o p e a n
Consiliul European dă Uniunii Europene impulsurile necesare dezvol­
tării sale şi. îi defineşte orientările politice generale.
Rolul Consiliului European în viaţa Comunităţilor trebuie privit din
mai multe puncte de vedere pentru a-i surprinde esenţa: astfel, pe de o
parte, chiar dacă oficial el nu are drept de decizie juridică la nivel comu­
nitar, în mod uzual deciziile luate la nivelul Consiliului European se
impun Consiliului U.E., care le transformă în norme juridice obligatorii;
acesta este motivul pentru care unii autori tratează Consiliul European şi
Consiliul U.E. sub denumirea generică şi integratoare de „Consiliu", care
include şi Secretariatul Consiliului"; pe de altă parte, uneori chiar
Consiliul U.E. este tentat să lase problemele mai dificile spre rezolvare
Summit-xxxWox Consiliului European' 1 .
în doctrină se apreciază, de asemenea, că existenţa Consiliului Euro­
pean modifică întregul echilibru instituţional al Uniunii Europene: în faţa
structurilor comunitare cu legitimitate nesigură, Consiliul European se
1
Actul Unic European, art. 2.
2
P. Moreau Defarges, op. cit, p. 48.
3
F.H. Renshaw, European Council and the Council of Ministers, in L. Cram,
D, Dinan, N. Nugent, op. cit., p. 25.
4
C. Lefter, op. cit., p. 146.
78 Uniunea Europeana şi sistemul său instituţional
poate considera şi el ca un „guvern" al Europei unite. în practică, reuniu­
nile sale constituie „momente forte ale unificării europene" .
¡1
§7. O r g a n e l e comunitare
7.1. Precizări preliminare
în doctrina de specialitate europeană, se face distincţie între instituţiile
comunitare - cele cinci prezentate mai sus, denumite astfel în tratatele
comunitare şi având un rol primordial în asigurarea reuşitei abordării
comunitare în procesul de integrare europeană, organele comunitare -
entităţi instituţionale cu rol secundar, de regulă cu competenţe de avizare,
tehnice şi organismele paracomunitare - cum este Consiliul
cadru atipic de decizie comunitară 2 .
în continuare vom trata pe scurt organele comunitare, adică acele
entităţi instituţionale care nu au fost ridicate, prin tratatele comunitare, la
rangul de instituţie comunitară.
7.2. C o m i t e l u i e c o n o m i c ş i social ( E C O S O C ) ş i C o m i t e t u l
ştiinţific ş i t e h n i c a l E u r a t o m
a) Corespondent la nivel comunitar al structurilor organizaţionale
naţionale menite să reprezinte categoriile socio-economico-profesionale,
Comitetul economic şi social, cu sediul la Bruxelles, este format din 344
membri 3 , numiţi de Consiliul U E . cu majoritate calificată, pentru un
mandat reînnoibil de 4 ani, pe baza listelor propuse de statele membre .
1
P. Moreau Defarges, op. cit, p. 48.
2
A se vedea, pentru detalii, D. Léonard, op. cit., p. 62 şi urm.; C. Lefter,
op. cit., p. 139 şi urm. Alţi autori nu fac însă distincţie între instituţii, organe şi
structuri speciale - N. Deaconu, op. cit., p. 42.
3
Germania, Franţa. Italia şi Marea Brilanie au câte 24 de locuri, Spania - 21,
România - 15, Austria, Belgia, Grecia. Olanda, Bulgaria, Portugalia şi Suedia -
câte 12, Danemarca, Finlanda şi Irlanda - câte 9, Luxemburg - 6; noii membri
au: Polonia - 2 1 , Cehia. Ungaria - câte 12, Slovacia, Lituania - câte 9, Letonia,
Slovenia şi Estonia - câte 7, Cipru - 6, Malta - 5.
4
A se vedea, pentru detalii în legătură cu funcţionarea ECOSOC, N. Bernard
(coord.), Le Comité économique et social, Editions de Université Libre de
Organele comunitare 79
Preşedintele Comitetului este ales din rândul membrilor, pentru un mandat
de 2 ani.
Membrii E C O S O C sunt ţinuţi să reprezinte interesele categoriilor
socio-profesionale şi economice din care provin, nu pe cele ale statului
membru de origine 1 .
Astfel, sunt reprezentate la acest nivel diferitele industrii producătoare
de bunuri, comercianţii, consumatorii, fermierii, micii producători, profe­
siile liberale (avocaţii, doctorii, arhitecţii), membrii fiind împărţiţi în trei
mari grupuri: a) patroni, b) angajaţi şi c) alte categorii.
Comitetul are un rol consultativ la nivelul U.E., el putând fi consultat
de Consiliul U E . sau de Comisia Europeană înainte de luarea unei decizii,
atunci când aceste instituţii consideră necesar sau când tratatele o impun.
La început exclusiv facultativă, consultarea E C O S O C a devenit în
European,
ultimul timp obligatorie, mai ales în domeniul pieţei unice comunitare, a
armonizării fiscale şi a noilor politici comunitare care sunt lansate în
cadrul spaţiului european comunitar, cum au fost, în timp, politica trans­
porturilor, politica socială, politica educaţională, protecţia consuma­
torilor, protecţia mediului, politica industrială etc. în lipsa avizului
consultativ al acestui organ comunitar, actul adoptat de Consiliul U.E.
poate fi anulat de către Curtea Europeană de Justiţie.
De asemenea, E C O S O C poate emite din oficiu avize în legătură cu
acte comunitare aflate în diferite stadii de adoptare sau de aplicare.
Ca aspect negativ ce poate fi obsevat în activitatea Comitetului,
remarcăm lipsa de omogenitate a acestuia, datorată intereselor de multe
ori contrare ce sunt reprezentate la nivelul lui şi, de aici, dificultatea
adoptării unei poziţii comune cu celeritate. Faptul că se cere întrunirea
doar a unei majorităţi absolute de voturi pentru emiterea unui aviz face ca
adoptarea lui să fie uşurată şi compromisul să fie de cele mai multe ori
realizabil. Totuşi, în mod frecvent membrii E C O S O C preferă să recurgă
la lobby pe lângă Comisie, atunci când doresc, să susţină opiniile şi
interesele categoriei din care fac parte.
b) Comitetul ştiinţific al Euratom este similar celuilalt comitet consul­
tativ, cu diferenţa că îşi desfăşoară activitatea în domeniul specific al
energiei atomice.
Bruxelles, Bruxelles, 1976; A. Rigaux, Comité économique et social, Editions
Dalloz, Paris, 1993.
1
W. Weidenfeld, W. Wessels, op. cit.. p, 35.

80 Uniunea Europeană şi sistemul său instituţional
Numit pe 5 ani de Consiliul U.E. cu consultarea Comisiei Europene,
acest comitet trebuie consultat obligatoriu de către organele de decizie
comunitară, atunci când se intenţionează adoptarea unui act comunitar în
domeniul său de competenţă.
7.3. Banca Europeană de Investiţii (B.E.I.)
Instituită iniţial (1958) cu scopul sprijinirii pieţei comune europene 1 ,
prin finanţarea unor proiecte de reducere a decalajelor economice între
regiunile din spaţiul comunitar, B.E.I. a primit prin Tratatul de la
Maastricht şi alte competenţe, legate de susţinerea statelor candidate la
aderare, în scopul unei mai uşoare tranziţii înspre economia comunitară.
B.E.I. este o instituţie financiară independentă 2 , dotată cu personalitate
juridică proprie, cu sediul la Luxembourg, şi are ca membri statele
membre ale U.E., care au subscris şi capitalul social al băncii 3 .
Conducerea băncii este asigurată de: a) Consiliul (inventatorilor,
format din Miniştrii de finanţe ai statelor membre, cu întâlniri anuale,
b) Consiliul de administraţie alcătuit din 24 de membri propuşi de statele
membre şi unul propus de Comisia Europeană, ce lucrează cu jumătate de
normă şi c) un Comitet de conducere cu normă întreagă, din care face
parte Preşedintele băncii şi cei 7 vicepreşedinţi, numiţi de Consiliul
Guvernatorilor pentru un mandat reînnoibil de 6 ani.
Majoritatea resurselor financiare sunt obţinute ele pe pieţele internaţio­
nale de capital, unde este cotată cu rangul maxim (AAA); câştigurile obţi­
nute sunt alocate, pe baze non-profit, acţiunilor de sprijinire a statelor
membre şi a celor candidate (statele din Europa Centrală şi de Est
primesc împrumuturi prin programele P H A R E şi TACIS, acţiunile B.E.I.
completându-se în acesta zonă cu cele ale B.E.R.D.), precum şi a altor
state mediteraneene, asiatice, sud-americane şi sud-africane.
Banca Europeană de Investiţii (B.E.I.) nu trebuie confundată cu
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.E.R.D.). Aceasta
1
D. Mazilii, op. cit., p. 137; N. Deaconu, op. cit., p. 175; A. Profiroiu,
M. Profiroiu, op. cit., p. 95; N. Păun. A.C. Păun, op. cit., p. 209; O. Manolache,
op. cit., p. 1 19.
2 existând şi ambiţia membrilor săi de a-1 transforma într-un „Senat" al Uniunii -
în sensul că B.E.I. este instituţie comunitară se pronunţă, izolat, ./. Rideau,
op. cit., p. 344.
3
G. Ferreol (coord.), op. cit., p. 22.
Organele comunitare 81
din urmă a fost creată în 1991 şi cu contribuţia B.E.I. ( 3 % ) ' , în scopul
acordării de împrumuturi statelor din Europa Centrală şi de Est, în
vederea realizării tranziţiei spre o economie de piaţă funcţională. La
înfiinţarea B.E.R.D. au participat peste 40 de ţări, însă mai mult de
jumătate din capitalul social 1-a constituit contribuţia Uniunii Europene.
7.4. Comitetul regiunilor
Structura specifică a unor state europene, cum ar fi Germania, Belgia,
Italia, Spania, dominată de regionalizare şi descentralizare, precum şi
dorinţa entităţilor federate sau regionale de a fi implicate activ în procesul
de luare a deciziilor în cadrul Uniunii Europene au dus la constituirea,
prin Tratatul de la Maastricht, a Comitetului regiunilor 2 .
Creat ca organ consultativ format din reprezentanţi ai diferitelor enti­
tăţi locale sau regionale din statele membre, autonome faţă de aceste
state , Comitetul este organizat pe grupuri politice, la fel ca şi Parlamen­
tul European, distingându-se patru astfel de grupuri: popularii, socialiştii,
liberalii şi radicalii.
Compoziţia Comitetului regiunilor este asemănătoare celei a Comite­
tului economic şi social: în prezent, sunt 344 membri (număr ce poate fi
modificat, însă nu poate depăşi 350) numiţi cu majoritate calificată de
Consiliu] U.E. 4 , pe baza propunerilor statelor membre. Ei sunt autonomi
în activitatea lor, desfăşurată pe parcursul unui mandat de 4 ani 5 .
1
W. Wcidenfeld, W. Wessels, op. cit., p. 24.
2
A se vedea, pentru detalii, ./. Bourrinet (coord.), Le Comite des Regions de
l'Union europeene, Editions Economica, Paris, 1997; C. Brice-Delajoux,
J.P. Brouant, op. cit., p. 75; R. Munteanu, op. cit., p. 264.
3
V. Marcu, op. cit., p. 100. în conformitate cu Tratatul de la Nisa, poate fi
membru al Comitetului regiunilor titularul unui mandat electoral dintr-o colec­
tivitate regională sau locală sau care are o responsabilitate în faţa unei adunări
alese - a se vedea O. Ţinea. op. cit., Dreptul nr. 9/2001, p. 20.
4
Componenţa este şi va fi aceeaşi cu a ECOSOC.
După unii autori, Comitetul regiunilor este caracterizat ca fiind o „clonă" a
Comitetului economic şi social, înfiinţat după chipul şi asemănarea acestuia
datorită unui compromis, dar şi a „lenei intelectuale" a factorilor de decizie
comunitari, care au preferat să nu se gândească prea mult la problema legitimităţii
şi a reprezentativităţii acestui organism. Viitorul acestui organ este incert,
G. Ferreol (coord.). op. cit., p. 45.
82 Uniunea Europeană şi sistemul său instituţional
Membrii Comitetului nu pot cumula această calitate cu aceea de parla­
mentar european'. Sediul Comitetului se află la Bruxelles, iar activitatea
sa permanentă este dirijată de un Secretar general 2 .
Repartizarea locurilor care revin fiecărei ţări se face în funcţie de
structuralei administrativă, destul de diversificată: land-uri, departamente,
unităţi administrative cu regim lingvistic specific etc. Astfel,
exemplu, Belgia trebuie să asigure prezenţa în organismul comunitar a 6
vorbitori de flamandă, 5 vorbitori de franceză şi unul de germană, iar
Spania atribuie 18 locuri reprezentanţilor comunităţilor autonome şi 4
celor ai comunelor.
în cazurile, specificate expres în tratatele comunitare 3 , consultarea
Comitetului regiunilor este obligatorie, lipsa avizului putând fi sancţio­
nată de Curtea Europeană de Justiţie prin anularea actului comunitar 4 .
Comitetul regiunilor are menirea de a apăra principiul subsidiarităţii,
el fiind consultat totodată în probleme cum ar fi fondurile structurale,
cultură, sănătate publică, tineret şi formare profesională, cooperarea trans-
frontalieră. De asemenea, Comitetul poate emite avize din oficiu, ori de
câte ori consideră necesar, avizul fiind consultativ.
7.5. Agenţiile europene specializate
Pe lângă principalele instituţii şi organe comunitare, în anii 1994-1995
au fost înfiinţate o serie de agenţii europene specializate pe anumite
domenii. în continuare amintim câteva dintre ele:
a) Agenţia Europeană pentru Protecţia Mediului (E.E.A.), cu sediul la
Copenhaga, în Danemarca, are rolul de a furniza informaţii despre mediul
înconjurător atât statelor membre ale U.E., cât şi publicului larg, în vede­
rea dimensionării politicilor de mediu ale U.E. 5
b) Agenţia Europeană pentru Evaluarea Produselor Farmaceutice
(E.M.E.A.), cu sediul la Londra, evaluează independent produsele farma­
ceutice care circulă liber pe piaţa unică europeană, în vederea protejării
consumatorilor, dar şi a industriei farmaceutice.
1
Această interdicţie a fost introdusă prin Tratatul de la Amsterdam.
2
W. Weidenfeld, W. Wessels, op. cit., p. 40.
3
Este vorba despre art. 265 din Tratatul C.E.E.
4
Jurisprudenţa Isoglucose, 1980.
5
A se vedea http:// www.eea.eu.int şi D. Mazilit, op. cit., p. 139.
Organele comunitare 83
c) Centrul European pentru îmbunătăţirea Pregătirii Profesionale
(C.E.D.E.F.O.P.), cu centrul la Salonic, în Grecia, contribuie la îmbună­
tăţirea pregătirii profesionale în Uniune, prin programele sale academice
şi tehnice 1 .
d) Biroul pentru Armonizarea Pieţei Interne (O.H.I.M.) răspunde de
spre înregistrarea şi utilizarea ulterioară a mărcilor de comerţ ale Uniunii Euro­
pene, aşadar, rolul său este centrat pe probleme de proprietate intelectaală.
e) Agenţia Europeană pentru Siguranţa şi Protecţia Muncii, cu sediul
la Bilbao, are ca scop crearea unei reţele de informaţii între bazele de date
naţionale, în domeniul său de acţiune.
f) Centrul, de Traduceri pentru Organismele Uniunii Europene, situat
în Luxemburg, realizează cea mai mare parte a traducerilor pentru institu­
ţiile comunitare şi celelalte organisme comunitare, misiune destul de
importantă dacă avem în vedere complexitatea activitatăţii normative a
Uniunii şi necesitatea traducerii tuturor documentelor în toate limbile
oficiale ale Uniunii.
7.6. COREPER (Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi)
Despre C O R E P E R am discutat la secţiunea referitoare la Consiliul
U.E., prin urmare nu mai reluăm analiza în această secţiune.
Vrem să precizăm doar că el este un organ comunitar şi că a fost
înfiinţat prin Tratatul de fuziune a executivelor, având rolul de a seconda
membrii Consiliului U.E. în exercitarea sarcinilor ce le revin, prin asigu­
rarea legăturii necesare şi utile între guvernele naţionale şi instituţiile
comunrtare.
7.7. E U R O P O L
Amintit în Tratatul de la Maastricht, Europol are un caracter supra-
2
naţional, fiind creat într-un cadru interguvernamental .
înfiinţată pe baza Convenţiei Europol din 1995, care a intrat în
vigoare la 1 octombrie 1998, organizaţia cu sediul la Haga are drept scop
W. Weidenfeld, W. Wesseis, op. cit., p. 240.
Nu trebuie confundat Europol cu Interpol, organizaţie cu sediul la Lyon ce
grupează 177 de poliţii naţionale şi îşi desfăşoară activitatea la nivel mondial.
84 Uniunea Europeana şi sistemul său instituţional
lupta împotriva criminalităţii internaţionale, care include traficul de
1
droguri, imigraţia clandestină, terorismul sau spălarea de bani .
Europol se plasează între mijloacele instituţionale de realizare a celui
de-al treilea „pilon" al Uniunii Europene, cooperarea în domeniul justiţiei
şi ^facerilor interne, printre scopurile sale numărându-se întărirea coope­
rării interstatale în domeniul traficului de droguri, de maşini, de persoane,
a falsificării banilor şi a altor mijloace de plată, a terorismului.
Dotat cu personalitate juridică, Europol este condus de un Consiliu de
administraţie format din câte un reprezentant al statelor membre, care
votează cu majoritate calificată de două treimi, şi un Director, numit de
Consiliul U.E. după consultarea Consiliului de administraţie, pentru o
perioadă de 4 ani, reînnoibilă o singură dată. Alături de aceste organe de
conducere se mai află o Autoritate comună de control a graniţelor, un
Controlor financiar şi un Comitet begetar 2 .
7.8. EUROJU8T
Creat în 2002 şi având sediul tot la Haga, Eurojust are rolul de a
sprijini şi îmbunătăţi cooperarea judiciară dintre statele membre, prin
adoptarea de măsuri structurale în acest sens.
Ideea centrală este că urmărirea şi instrumentarea unor cauze judiciare
care necesită acţiuni pe teritoriul mai multor state membre să se desfă­
şoare în condiţii mai bune de coordonare. De asemenea, este vizat dome­
niul extrădării şi al executării înţelegerilor mutuale interstatale.
7.9. Banca Centrală Europeană
Banca Centrală Europeană a luat fiinţă la I iulie 1998 pentru a înlocui
Institutul Monetar European 3 .
1 rezolvare amiabilă a litigiilor administrative.
G. Eerreol (coord.), op. cit., p. 20; V. Marcu, op. cil., p. 174.
2
W. Weiclenfeld, W. Wesse/s, op. cit., p. 1 14.
3
Creat în 1994, Institutul Monetar European era condus de un preşedinte, de
guvernatorii băncilor centrale din statele membre, care formau Consiliul
Institutului, şi de directorul general, având ca structuri Secretariatul general şi
patru departamente. Sediul Institutului a fost stabilit la Frankfurt, organismul
având ca rol pregătirea şi definitivarea Uniunii Economice şi Monetare, urmând
ca la intrarea în cea de-a treia fază a realizării UEM, el să cedeze locul unui
Sistem European de Bănci Centrale şi, ulterior. Băncii Centrale Europene.
Organele comunitare cC
Constituită cu capital subscris de statele membre, după un criteriu ce
are în vedere atât populaţia, cât şi PIB-ul naţional, ea formează împreună
cu băncile centrale din statele membre Sistemul European al Băncilor
Centrale.
Conducerea Băncii este asigurată de un Consiliu al guvernatorilor, ce
stabileşte orientările generale şi politicile monetare, şi un Consiliu
director, compus din preşedinte şi vicepreşedinte, însărcinaţi cu aplicarea
măsurilor decise de Consiliul guvernatorilor.
Practic, Banca a intrat în funcţiune în 1999, odată cu introducerea
monedei unice europene, Euro, în 11 dintre cele 15 state membre (au
rămas în exteriorul zonei Euro Marea Britanie şi Danemarca, datorită pro­
priului refuz, Suedia, care nu intrase în Mecanismul de Schimb European, şi
Grecia, care nu îndeplinea condiţiile cerute prin Tratatul de la Maastricht).
Din 2001, Banca a gestionat folosirea în paralel a monedelor naţionale
şi a Euro, iar din 2002, dispariţia treptată a monedelor naţionale în
favoarea generalizării Euro 1 .
7.10. Mediatorul european
Instituţia Mediatorului este o inovaţie a Tratatului de la Maastricht.
Astfel, Parlamentul european numeşte, pe toată durata legislaturii
sale, un Mediator european, după modelul Ombudsman-ului nordic,
care are ca atribuţii primirea şi soluţionarea plângerilor cetăţenilor euro­
peni vizând ilegalităţile săvârşite de instituţiile şi organele comunitare în
activitatea lor .
In urma sesizărilor primite, Mediatorul (cu sediul la Strassbourg, în
sediul Parlamentului european) întreprinde o anchetă administrativă şi
redactează un raport, pe care îl prezintă Parlamentului european şi institu­
ţiei, în cauză 3 . Mediatorul nu poate impune însă niciun fel de sancţiuni
juridice instituţiei în culpă, el fiind doar un organ de concilere şi de
Pentru detalii privind evoluţia istorică a monedei unice europene, a se vedea
•'. ?'. Chabot, Understanding the Euro, Edition McGraw-Hill, repectiv Ed. Teora,
p e t r u traducerea în limba română.
"./. Ride.au, op. cit., p. 435.
W. Weidenfeld, W. Wessels, op. cit., p. 263; N. Deaconu, op. cit., p. 130;
Marcu, op. cit., p. 80; O. Manolache, op. cit., p. 83.
86 Uniunea Europeană şi sistemul său instituţional
In faţa Parlamentului, Mediatorul prezintă anual un raport general, în
care arată modul de soluţionare a plângerilor primite.
Mediatorul poate fi demis de către Curtea Europeană de Justiţie, la
cererea Parlamentului, dacă nu mai îndeplineşte condiţiile necesare exer­
citării fţncţiei sau în caz de culpă gravă.
§8. F u n c ţ i o n a r e a instituţiilor şi organelor
Uniunii E u r o p e n e
8.1. Sediul instituţiilor comunitare
Deşi tratatele prevăd obligaţia statelor membre de a stabili, de comun
acord, un sediu pentru Uniunea Europeană (pentru Comunităţile Euro­
pene la acea dată), acest acord nu a fost încă realizat 1 . Explicaţia rezidă în
faptul că odată stabilit un sediu unic, acesta ar fi devenit capitala Uniunii
Europene, statut invidiat de ceilalţi parteneri europei».
Din acest motiv, sediile instituţiilor comunitare sunt împărţite între trei
oraşe: Bruxelles, Strassbourg şi Luxembourg. Costurile mari implicate de
funcţionarea în acest fel a Uniunii Europene, precum şi dificultatea prac­
tică de conectare a celor trei centre comunitare au fost criticate în repetate
rânduri de către oficialii europeni, de către Curtea de conturi sau de către
Parlamentul european, dar fără a putea schimba ceva în mod concret.
Astfel: a) Consiliul U E . se reuneşte de regulă la Bruxelles, cu excep­
ţia a trei luni pe an, când se reuneşte la Luxembourg; b) Comisia Euro­
peană îşi are sediul la Bruxelles; c) Parlamentul European îşi desfăşoară
şedinţele în plen la Strassbourg, şedinţele comisiilor de specialitate se
desfăşoară la Bruxelles, în timp ce secretariatul general este la Luxem­
bourg; d) în fine, Curtea Europeană de Justiţie şi Curtea de Conturi au
sediul la Luxembourg.
Cât despre celelalte organe comunitare, E C O S O C funcţionează la
Bruxelles, iar Banca Europeană de Investiţii îşi are sediul la Luxembourg.
./. Rideau, op. cit., p. 458; J.L. Barban, op. cit., p. 96; V, Marcu, op. cit.,
p. 51 ; O. Bibere, op. cit., p. 119.
Funcţionarea instituţiilor şi organelor Uniunii Europene 87
8.2. Regimul lingvistic a! instituţiilor comunitare
în mod clar şi fără echivoc, regimul lingvistic al Uniunii Europene este
stabilit prin tratatele comunitare în aşa fel încât fiecare stat membru să aibă
posibilitatea să participe la activitatea comunitară în propria limbă.
Prin urmare, în prezent există 23 limbi oficiale ale Uniunii Europene:
franceza, germana, engleza, italiana, spaniola, portugheza, olandeza, fin­
landeza, suedeza, daneza, greaca, malteza, maghiara, ceha, slovaca, litua­
niana, letona, estoniana, poloneza, slovena, irlandeza, româna şi bulgara.
Explicaţia diferenţei dintre numărul statelor şi numărul limbilor oficiale
stă în împrejurarea că în Belgia se vorbeşte franceza şi germana, în
Austria germana, în Luxemburg franceza, în Cipru greaca 1 .
Asigurarea egalităţii între statele membre şi a transparenţei activităţii
instituţiilor comunitare au stat la baza deciziei de a considera toate limbile
naţionale ca limbi oficiale 2 .
Existenţa color 23 limbi oficiale are drept consecinţă necesitatea ca
orice act comunitar să fie redactat în limba statului căruia i se adresează
sau în cea a persoanei destinatare.
Dacă este vorba despre un act normativ cu aplicabilitate generală, el va
fi redactat în toate cele 23 de limbi oficiale. Regula se aplică actelor oficiale
care emană de la instituţiile comunitare sau se adresează acestora 3 .
Fiecare dintre aceste 23 de variante are valoare de original: dacă există
diferenţe de sens între variantele actului, se va lua sensul cel mai apropiat
al celor două exprimări.
Actele individuale vor fi redactate în limba destinatarului, însă vor fi
traduse şi în celelalte limbi oficiale.
în practică, limba engleză şi cea franceză s-au impus ca instrumente
de lucru şi de comunicare infórmala între funţionarii comunitari sau ofi­
cialii Uniunii Europene. Engleza predomină (70%), însă la Curtea Euro­
peană de Justiţie se utilizează în special franceza.
1
Irlanda a reuşit, în iunie 2005, după ani de insistenţe, să impună ca limbă
oficială limba irlandeză clasică. Urmând exemplul Irlandei, Spania solicită acum
acelaşi statut pentru limba catalană, bască şi galiciana, care nu sunt încă limbi
oficiale europene, dar pot fi folosite în relaţiile cu instituţiile europene de
cetăţenii care le vorbesc.
2
A se vedea, în acest sens, C. Lefter, op. cit., p. 155.
3
./. Rideau, op. cit., p. 45.5.
 88 Uniunea Europeană şi sistemul său instituţional Funcţionarea instituţiilor şi organelor Uniunii Europene 89

8.3. Funcţionarii comunitari 1 în fine, există şi agenţi locali, pentru sarcini ce trebuie îndeplinite într-
un stat membru sau într-un stat din afara Uniunii Europene şi care se
Prin funcţionari comunitari înţelegem personalul cu activitate perma­ supun dispoziţiilor din drepul intern al statului de origine 1 .
nentă care ajută oficialii europeni (comisari, parlamentari etc.) în îndeplini­
rea atribuţiilor lor, subiecte ale unor raporturi juridice de funcţie publică. 8.4. Finanţarea activităţii instituţiilor comunitare
Reglementarea funcţiei publice comunitare este conţinută în Regula­
încă din anii '60, finanţarea Comunităţilor europene a constituit o
mentul privind Statutul funcţionarilor publici comunitari adoptat de
temă de largă dezbatere între actorii politici europeni, confruntându-se
Consiliul U.E. în 1968, cu modificările ulterioare. Recent, s-a readus în
două concepţii: una federalistă, care pune pe primul plan existenţa unui
discuţie statutul acestor funcţionari, care este unul privilegiat, deoarece nu
buget comunitar autonom, format din resurse şi cheltuieli proprii, comu­
pot fi urmăriţi judiciar pentru faptele şi actele efectuate în timpul funcţiei
nitare, şi o a doua, clasică, ce susţine proporţionalitatea contribuţiilor
nici după ce nu mai ocupă funcţia comunitară, aspect considerat într-o
financiare ale statelor cu beneficiile de care profită acestea (cu alte
opinie ca fiind excesiv, deoarece excede până şi statutul parlamentarilor
cuvinte, fiecărui stat i se cuvin sume proporţionale cu contribuţiile pe care
europeni sau al cojmisarilor europeni 2 .
le-a avut la bugetul comunitar) 2 .
Funcţionarii publici comunitari sunt stabili în funcţie şi au drept la
Negocierile permanente între statele membre pentru dimensionarea
carieră în instituţia comunitară. Recrutarea funcţionarilor se face prin
bugetului comunitar reflectă modul în care se dă câştig de cauză, parţial,
concurs, iar numirea în funcţie prin act comunitar individual - decizie.
uneia sau alteia dintre cele două abordări. Bugetul comunitar reprezintă,
în practică, se încearcă repartiţia echilibrată a resortisanţilor statelor
în cele din urmă, expresia unei solidarităţi între statele membre, unele
membre în funcţiile publice, deşi nicio dispoziţie legală nu impune acest
contribuind mai mult şi primind mai puţin, altele, dimpotrivă, primind
lucru . La nivel inferior însă, se constată o preponderenţă a funcţionarilor
mai mult decât contribuie.
de origine belgiană 4 .
Bugetul comunitar este elaborat, administrat şi executat uniform în
Alături de funcţionarii publici comunitari, personalul Uniunii Euro­
cadrul comunităţilor europene, cu excepţia cheltuielilor operaţionale şi a
pene este format şi din agenţi comunitari, care pot fi:
activităţii B.E.I., în baza celor două Tratate bugetare adoptate în 1970,
- agenţi auxiliari, care înlocuiesc titularii posturilor o anumită perioadă
respectiv în 1977".
de timp sau îndeplinesc atribuţii provizorii, de scurtă durată;
Activitatea Uniunii Europene presupune două categorii de cheltuieli:
- agenţi temporari, angajaţi pentru,proiecte precise, pentru o perioadă
cheltuieli instituţionale, menite a susţine funcţionarea instituţiilor şi orga­
determinată de timp, cum ar fi cercetătorii.
nelor comunitare, respectiv cheltuieli operaţionale, prin care se pun în
Agenţii comunitari se diferenţiază de funcţionarii comunitari prin
aplicare politicile comunitare stabilite ca obiective în tratatele comunitare.
absenţa dreptului la carieră şi a stabilităţii în funcţie, precum şi prin
Spre deosebire de alte organizaţii internaţionale, Uniunea Europeană
durata determinată a angajării.
îşi obţine bugetul mai puţin din contribuţii statale şi mai mult din resurse
Litigiile dintre funcţionarii publici comunitari sau agenţii comunitari şi
proprii. Evident că nu a fost de la început aşa, înfiinţarea Comunităţilor şi
instituţiile sau organele comunitare sunt de competenţa Tribunalului de
funcţionarea lor fiind suportată iniţial de statele membre, abia după 1970
Primă Instanţă de pe lângă Curtea Europeană de Justiţie.
raportul inversându-se în favoarea resurselor proprii.
1
Pentru o tratare în detaliu a acestei terne, a se vedea C. Călinoiu, V. Vedinaş,
Teoria funcţiei publice comunitare, Ed. Lumina Lex, 1999.
2
F. Biancheri, Time to change EU civil servants legal immunity, „EU Observer",
24.03.2004. ' C. Lefter, op. cit., p. 158
2
' G. Ferreol (coord.), op. cit., p. 24; G. Isaac, op. cit., p. 94. P. Moreau Defarges, op. cit, p. 65.
3
4
V. Marcu, op. cit., p. 72 O. Manolache, op. cit., p. 124.
90 Uniunea Europeană şi sistemul său instituţional
în prezent, contribuţiile statale sunt destinate în principal finanţării
Fondului European de Dezvoltare, ele nu sunt considerate ca parte a
bugetului comunitar, ci fonduri extrabugetare.
Bugetul propriu al Uniunii a fost creat prin Tratatul de fuziune a exe­
cutivelor din 1965 .
1
Resursele proprii ale Uniunii, care nu pot depăşi 1,27% din PNB al
statelor membre, sunt formate din:
a) venituri colectate din drepturile de vamă (taxe vamale), percepute la
frontierele exterioare ale Uniunii pentru mărfurile importante din state
nemembre.
între statele membre nu există taxe vamale, ele fiind desfiinţate odată
cu realizarea uniunii vamale, singurul tarif vamal aplicabil fiind cel exte­
2
rior, pentru state din afara Uniunii . Tariful este aplicat de statul membru
pe teritoriul căruia intră mărfurile în Uniune.
b) tarifele externe agricole sunt aplicate la importul produselor agri­
cole din afara Uniunii, fiind asemănătoare tarifului vamal extern comun,
cu singura diferenţă că se referă strict la produse agricole.
c) Taxa pe Valoarea Adăugată a fost la început 1% şi a scăzut la
0,50% în 2004.
TVA-ul comunitar nu se reflectă însă asupra consumatorilor, ci este
prelevat automat din TVA-ul colectat de fiecare stat membru de pe piaţa
internă.
d) resursa de echilibrare este de fapt o taxă aplicată sumei Produselor
Naţionale Brute, fiind prin urmare variabilă, în funcţie de puterea econo­
mică a statelor membre .
1
W. Weidenfeld, W. Wessels, op. cit., p. 26; N.-J. Brehon, Le budget de
PEurope, L.G.D.J, Paris, 1997, p. 45; A. Profiroiu, M. Profiroiu, op. cit., p. 58.
2 U.E.). Păstrând secretul dezbaterilor comunitare, oficialii se pot ascunde
în practică, acest tarif vamal exterior unic a ajuns să fie aplicat doar în
relaţia cu S.U.A., Africa de Sud, Australia, Canada, Japonia, Mexic, care denunţă
constant „fortăreaţa protecţionistă a U.E." ridicată împotriva lor. Cu celelalte
state - grupate în state membre A.E.L.S., state semnatare ale Convenţiei de la
Lome, state în curs de dezvoltare şi state din Europa centrală şi estică, sunt
semnale Acorduri preferenţiale de exceptare de la aplicarea tarifului vama! extern
comun - G. Ferreol (coord.), op. cit., p. 12.
3
Pentru detalii în această materie, a bugetului comunitar, a se vedea
M.Ş. Minea, Elemente de drept financiar internaţional, Ed. Accent, Cluj-Napoca,
2001, p. 70 şi urm.
Funcţionarea instituţiilor şi organelor Uniunii Europene 91
Cheltuielile comunitare sunt de două feluri:
- cheltuieli obligatorii (C.O.), alocate în principal susţinerii preţurilor
agricole, reprezentând în anul 2000 aproape jumătate din bugetul comu­
nitar (substanţial mai puţin însă decât în anii '70, când reprezentau 7 5 %
din buget);
- cheltuieli neobligatorii (C.N.O.), care cuprind creditele (fondurile) struc­
turale - sociale, de dezvoltare regională, de cercetare, pentm mediu etc.
Distincţia între cheltuielile obligatorii şi cele neobligatorii are impor­
tanţă din perspectivă instituţională, Parlamentul având drept de modifi­
care a cheltuielilor neobligatorii, în timp ce în privinţa celor obligatorii
1
Consiliul U.E. are ultimul cuvânt .
8.5. Liberul acces la informaţiile publice c o m u n i t a r e
Multitudinea surselor dreptului comunitar şi complexitatea mecanis­
mului decizional presupune, în contrapartidă, existenţa accesului demo­
cratic al publicului la informaţiile publice comunitare.
Transparenţa instituţiilor comunitare are ca scop apropierea acestora
de cetăţenii europeni şi eliminarea secretomaniei birocraţilor europeni,
atât de criticată de populaţia Uniunii Europene.
Chestiunea trebuie privită în întreaga sa complexitate, liberul acces la
informaţiile publice implicând aspecte originale la nivel comunitar.
Astfel, oficialii europeni adoptă adesea o poziţie deosebit de tranşantă
în discursurile lor naţionale, pentru ca poziţia lor să nu mai fie susţinută la
fel de puternic în cadrul instituţiilor europene în care activează. Dacă
publicul ar cunoaşte în detaliu toate compromisurile pe care oficialii săi
naţionali le fac la Bruxelles în cadrul procesului de adoptare a unei decizii
comunitare, alta ar fi percepţia lor despre aceşti oficiali (aşa cum s-a
văzut, de fapt, cu prilejul referendumurilor de ratificare a Constituţiei
în spatele votului majoritar din Consiliul U.E., atunci când le convine
situaţia, şi să-şi decline responsabilitatea deciziilor dificile.
1
Y. Bernard, Économie européene, Ed. Dalloz, Paris, 1997, p. 23; P. Horeau
Defarges, op. cit., p. 67; G. Ferréol (coord.), op. cit., p. 25; W. Weidenfeld,
W. Wessels, op. cit., p. 27;./. Rideau, op. cit., p. 662.
92 Uniunea Europeană şi sistemul său instituţional Funcţionarea instituţiilor şi organelor Uniunii Europene 93

Aceste aspecte încurajează birocraţia, abuzul de putere şi corupţia la In ciuda existenţei acestor prevederi legale, cazurile practice în care se
nivel comunitar. solicită informaţii de interes public arată o „secretomanie" accentuată la
Pe de altă parte, de multe ori compromisul este atât de necesar şi de nivelul instituţiilor comunitare, puţin dispuse să devină transparente în acti­
util pentru adâncirea şi extinderea integrării europene, încât este mai bine vitatea lor şi, prin aceasta, responsabile în faţa opiniei publice europene'.
ca oficialii naţionali să nu fie încorsetaţi de transparenţa administrativă în
exercitarea atribuţiilor lor; ei trebuie de multe ori să renunţe la susţinerea
propriilor interese naţionale, în favoarea integrării europene. Dacă toate
detaliile proiectelor de extindere a integrării europene erau cunoscute de
publicul larg, multe dintre deciziile care au dus Uniunea mai departe pe
calea integrării ar fi fost aproape imposibil de luat.
Există, în concluzie, un conflict între imperativul democratic de
asigurare a accesului la informaţiile publice comunitare şi garantarea
eficacităţii procesului decizional la nivel comunitar'.
Concilierea celor două poziţii este dificilă, dar nu imposibilă.
Astfel, Regulamentul Consiliului U.E. statuează că „deliberările din
Consiliu se supun regulilor secretului profesional, dacă prin vottd Consi­
liului nu se decide altfel".
Totodată, prin Tratatul de la Amsterdam, liberul acces la informaţiile
publice comunitare şi-a găsit consacrarea legislativă, fiind reglementat în
primul rând principiul adoptării legislaţiei comunitare cu respectarea
transparenţei decizionale şi, în al doilea rând, dreptul cetăţenilor Uniunii
de a avea acces la documentele Parlamentului European, ale Consiliului
U.E. şi ale Comisiei Europene.
în fine, tot conform Tratatului de la Amsterdam, Consiliul U.E. are
9

obligaţia, atunci când acţionează în calitate de legislator comunitar', să

facă publice rezultatele votului şi declaraţiile înscrise în procesul verbal al
şedinţei.
Limitarea accesului liber poate fi făcută doar dacă un interes public
sau privat o cere; de asemenea, un stat membru poate cere instituţiilor
comunitare să nu divulge documente provenind de la acel stat, fără acor­
dul său prealabil. Orice limită impusă principiului liberului acces la infor­
maţiile publice este supusă însă controlului jurisdicţional al Tribunalului
de Primă Instanţă.

C. Brice-Delajoux, .1 P. Brouant, op. cit., p. 128.

2
Sunt excluse, prin urinare, de la accesul liber documentele interne adoptate A se vedea T. Bunyan, Secrecy and openness in the E.U.. Kogan Page,
de Consiliul U.E. sau cele referitoare la procedura bugetară. London, 1999.

I, Capitolul III
Elemente de drept comunitar european
§ 1 . Dreptul comunitar. Concept
Dreptul comunitar 1 desemnează normele juridice care se aplică în
ordinea juridică a Uniunii Europene, cuprinse în tratatele imtitutive ale
Comunităţilor europene - Paris şi Roma, în tratatele care au adus modi­
ficări tratatelor institutive - Tratatul de fuziune, Actul Unic European,
Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa,
precum şi în actele comunitare adoptate de instituţiile comunitare -
decizii, directive, regulamente etc. 2
1
Dintre diferitele sintagme posibile - drept comunitar, dreptul Uniunii Euro­
pene, dreptul aplicabil Comunităţilor Europene, drept european - ne vom opri
asupra primei dintre ele, fiind vorba în definitiv de o convenţie de limbaj asupra
unor termeni similari ca înţeles. Trebuie să precizăm însă că, aşa cum s-a obser­
vat în doctrină (A.C. Păun, Die Unionsbrurgerrechte - Drepturile cetăţenilor
Uniunii Europene, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2003, p. 8), sintagma de
„drept al Uniunii Europene" se vrea a fi mai completă, deoarece sugerează
cuprinderea în ea şi a actelor emise în temeiul celorlalţi doi piloni ai U.E., pilonii
interguvernamentali, nu numai a actelor emise în temeiul pilonului comunitar.
Am optat pentru denumirea de „drept comunitar" din raţiuni tradiţionale, însă şi
datorită faptului că, până la adoptarea Constituţiei UE, doar Comunităţile euro­
pene au personalitate juridică, prin urmare numai ele pot emite, prin instituţiile
comunitare sau organele comunitare, acte cu forţă juridică în spaţiul comunitar,
or sintagma „drept comunitar" reflectă mai bine această realitate.
2
Pentru alte definiţii ale dreptului comunitar, a se vedea D. Mazilit, op. cit.,
p. 54, O. Ţinea, Drept comunitar general, op. cit., p. 200; V. Marcu, op. cit., p. 32.
Pentru detalii privind dreptul comunitar, a se vedeţi D. Vaughan, A. Robertson
(editors), Law of the European Union, Richmond, 2003; 5. Weaieriiill, P. Beauinont,
EU Law, Penguin Books, 1999; J. Peterson. M. Shakleton (editors), The lnstitutions of
the European Union, Oxford University Press, 2001; A. Aruull, A. Dashwood,
M. Ross, D. Wyatt, European Union Law, Sweet & Maxwell, 2000; P. Craig,
1
G. De Burca, EU Law, 3" edition, Oxford University Press, 2002.
Dreptul comunitar şi dreptul internaţional public. Distincţie 95
Dreptul comunitar reprezintă o ordine juridică nouă, autonomă faţă
de ordinea juridică internaţională şi totodată integrată în sistemul juridic
al statelor membre (jurisprudenţa Costa/E.N.E.L.).
Dreptul comunitar primar este considerat a fi format din cele trei
tratate institutive şi din tratatele modificatoare, în timp ce prin dreptul
comunitar derivat se înţeleg actele comunitare, adoptate pe baza tratatelor
comunitare. într-un sens larg însă, în dreptul comunitar pot fi încadrate şi
regulile nescrise aplicabile relaţiilor comunitare, jurisprudenţa C.E.J. şi
principiile de drept comune statelor membre.
La început, primele norme juridice de drept comunitar au luat naştere
ca urmare a voinţei suverane a statelor membre, care, prin intermediul unor
tratate internaţionale clasice, au acceptate să renunţe la o parte din suve­
ranitatea lor şi să se supună deciziilor unor organe supranaţionale. Ulterior,
aceste organe cu caracter suprastatal au creat la rândul lor norme de drept
comunitar, aplicabile la nivelul întregului spaţiu comunitar. Noile state care
s-au alăturat primelor şase au semnat tratate internaţionale clasice de
aderare la o organizaţie internaţională, din acel moment intrând în spaţiul
de acţiune a dreptului comunitar derivat, al „acquis-ului comunitar".
O altă clasificare a dreptului comunitar distinge între dreptul comu­
nitar instituţional - normele juridice aplicabile organizării şi funcţionării
instituţiilor comunitare, şi dreptul comunitar material - regulile aplicabile
în anumite domenii, de exemplu libera circulaţie a persoanelor, concu­
renţa comercială etc.
§ 2 . Dreptul c o m u n i t a r şi dreptul internaţional
public. Distincţie
Constituirea iniţială a dreptului comunitar exclusiv din norme juridice
cuprinse în tratate internaţionale clasice face ca acesta să poată fi
încadrat, formal, ramurii dreptului internaţional public.
Cu toate acestea, dreptul comunitar are anumite trăsături caracteristice
care-1 diferenţiază de dreptul internaţional public:
a) el este într-o mai mare măsură un drept „intern" al statelor membre,
decât un drept „extern", între aceste state.
Aşa cum vom arăta în continuare, atât tratatele comunitare, cât şi drep­
tul comunitar derivat fac parte din ordinea juridică a statelor membre,

96 Elemente de drept comunitar european
având chiar prioritate, în caz de neconcordanţă, în faţa normelor juridice
interne, naţionale.
Este adevărat că şi alte tratate internaţionale devin legislaţie internă
prijp ratificarea lor de către parlamentele naţionale, însă în cazul dreptului
comunitar, normele comunitare devin parte a dreptului naţional prin
simpla adoptare de către instituţiile comunitare, fără a fi necesară recep­
tarea lor prin acte normative interne.
b) în timp ce dreptul internaţional public reglementează doar dreptu­
rile şi obligaţiile statelor în raporturile dintre ele, dreptul comunitar
reglează şi raporturi juridice stabilite între persoane juridice sau/şi per­
soane fizice, precum şi între acestea şi statele membre.
c) instrumentele dreptului internaţional sunt tratatele internaţionale,
rodul voinţei suverane a statelor semnatare; dreptul comunitar conferă
instituţiilor comunitare puterea de a adopta norme juridice obligatorii, în
conformitate cu interesul comunitar, care se plasează, aşadar, deasupra
intereselor naţionale, ale statelor membre. Astfel, Curtea Europeană de
Justiţie a subliniat în deciziile sale faptul că instituţiile comunitare create
prin tratatele comunitare exercită drepturi suverane provenite de la statele
membre, adoptând legislaţie în mod autonom, însă în limitele prevăzute
de tratatele comunitare 1 .
d) tratatele internaţionale clasice care stau la baza organizaţiilor inter­
naţionale nu se ocupă prea mult de latura jurisdicţională a funcţionării
organizaţiei, în timp ce dreptul comunitar reglementează mijloace de
control jurisdicţional strict asupra gradului de respectare a normelor
cuprinse în tratate sau adoptate de instituţiile comunitare, în care rolul
primordial îl are Curtea de Justiţie.
Argumentele expuse mai sus ne duc la concluzia că dreptul comunitar
tinde să se apropie mai mult de un drept intern, naţional, decât de dreptul
internaţional clasic, fiind o construcţie atipică, originală şi, până acum,
destul de viabilă.
1
Curtea Europeană de Justiţie, decizia 6/64 Costa/E.N.EL. - a se vedea
P. Mureau Defarges, op. Cit., p. 63.
Caracterele dreptului comunitar 97
§3. Caracterele dreptului comunitar
3.1. Precizări preliminare
Dreptul comunitar este format, aşa cum am precizat mai sus, din nor­
mele juridice adoptate la nivel comunitar, care reglementează organizarea
şi funcţionarea instituţiilor comunitare, precum şi unele activităţi econo­
mice, în domenii în care statele membre ale Uniunii Europene şi-au limi­
tat suveranitatea naţională.
Dreptul comunitar, fiind, în mod direct (tratatele comunitare) sau
indirect (actele comunitare) o creaţie a statelor membre, poate fi privit sub
trei aspecte:
a) este un drept supranaţional, „comunitar";
b) este un drept distinct de dreptul intern al statelor membre;
c) în acelaşi timp el este un drept integrat în dreptul intern al statelor
membre, în ordinea juridică naţională.
Văzând aceste trăsături, putem afirma că dreptul comunitar este în
acelaşi timp un drept propriu fiecărui stat membru, dar şi comun tuturor
statelor membre. Afirmaţia este deosebit de importantă, deoarece explică
aplicarea directă şi imediată a dreptului comunitar în ordinea juridică a
statelor membre.
In continuare, vom trata caracterele dreptului comunitar, rezultate din
natura juridică specifică a acestuia, şi anume aplicabilitatea imediată,
aplicabilitatea directă, efectul direct şi supremaţia sa faţă de dreptul intern
al statelor membre. De asemenea, vom arăta ce implicaţii are principiul
subsidiarităţii asupra mecanismului de adoptare a dreptului comunitar.
3.2. A p l i c a b i l i t a t e a i m e d i a t ă a d r e p t u l u i comunitar
Normele juridice de drept comunitar sunt aplicabile imediat în ordinea
juridică a statelor membre 1 .
Pentru înţelegerea corectă a acestei caracteristici proprii dreptului
comunitar, trebuie să facem referire la cele două principii aplicabile rela­
ţiei între dreptul internaţional rezultat din tratate şi dreptul intern al sta­
telor semnatare ale tratatului: principiul monist şi principiul dualist 2 .
1
A se vedea, în acest sens. Decizia 106/77, Simmenthal, a Curţii Europene de
Justiţie, în C. Briee-Delajoux, J. P. Brouant, op. cit., p. 189.
2
A se vedea O. Manolache, op. cit., p. 52.
98 Elemente de drept comunitar european
Astfel, conform principiului monist, între ordinea juridică internaţio­
nală şi ordinea juridică naţională există o continuitate, prin urmare trata­
tele internaţionale se aplică imediat şi direct în ordinea juridică naţională,
fără.a fi necesară receptarea lor prin norme juridice interne. Norma juri­
dica' internaţională îşi va păstra însă acest caracter în raport cu normele
juridice naţionale.
Principiul dualist, în schimb, presupune existenţa distinctă a celor
două ordini juridice, internaţională şi naţională, şi necesitatea preluării
tratatului internaţional în norme juridice interne pentru a putea fi aplicat
la nivel naţional. Tratatul devine astfel lege internă, având aceeaşi forţă
juridică, este „naţionalizat" şi în această calitate va fi aplicat de organele
statale. Consecinţa firească este că legile naţionale posterioare vor putea
modifica actul internaţional devenit lege internă.
La nivelul Uniunii Europene a fost preferat principiul monist1, deoa­
rece cealaltă soluţie ar fi afectat abordarea comunitară a integrării euro­
pene, ajtmgându-se la situaţia ca dreptul comunitar să aibă forţă juridică
diferită de la o ţară la alta, în funcţie de instrumentul juridic concret (lege,
act administrativ etc.) prin care a fost receptat în dreptul interii.
Consacrat implicit în tratatele comunitare 2 , principiul monist a fost
recunoscut jurisprudential de Curtea Europeană de Justiţie, în deja
celebra Decizie 6/64, Costa c. E.N.E.L.: „instituind o Comunitate pe
durată nelimitată, cu atribuţii proprii şi capacitate juridică proprie, statele
şi-au limitat, în domenii restrânse, drepturile lor suverane şi au creat astfel
un corp de norme juridice aplicabile lor şi resortisanţilor lor"', iar
„dreptul comunitar face parte integrantă din ordinea juridică aplicabilă pe
teritoriul fiecărui stat membru".
Impunerea principiului monist nu a fost însă facilă la nivelul tuturor
statelor membre ale Uniunii Europene. Dacă state tradiţional moniste,
cum ar fi Franţa, au dispoziţii constituţionale care exclud fără echivoc
principiul dualist, altele, cum ar fi Italia şi Germania, au înregistrat difi­
cultăţi de aliniere.
1
Principiul dualist este aplicat însă în continuare in relaţiile dintre statele
membre şi alte state, din afara Uniunii Europene - a se vedea, în acest sens,
C. Lefter, op. cit., p. 54; C. Brice-Delajoux, J. P. Brouant, op. cit., p. 146.
2
Articolele 177 şi 189 din Tratatul C.E.E.
3
A se vedea J.A. Caporaso, The European Union: dillemas of regional irite-
gration, Wesview Press, Colorado-Oxford, 2000. p. 3 1 .
Caracterele dreptului comunitar oy
Astfel, Curtea Europeană de Justiţie a fost obligată să precizeze în
deciziile sale, cu referire specială la Italia, că receptarea tratatelor insti-
tutive în ordinea juridică internă prin norme naţionale nu transformă
normele de drept comunitar în norme de drept intern, ci rămân aplicabile
ca atare 1 , şi, în altă cauză, că este interzisă preluarea conţinutului norma­
tiv al regulamentelor în norme juridice interne, menite „să pună în execu­
tare" regulamentul, însă care, în fapt, modificau data de intrare în vigoare
a acestuia 2 .
în concluzie, dreptul comunitar este direct aplicabil în ordinea juridică
a statelor membre imediat ce a fost adoptat, mai precis publicat în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene. El îşi păstrează însă caracterul de drept comu­
nitar faţă de normele juridice interne, naţionale, şi va fi aplicat ca atare de
administraţie şi justiţie. Această observaţie este necesară în vederea expli­
cării, ulterior, a supremaţiei dreptului comunitar faţă de dreptul intern.
3.3. Aplicabilitatea directă a dreptului comunitar
Această trăsătură a dreptului comunitar implică două aspecte 3 :
a) în primul rând, la fel ca şi aplicabilitatea imediată a dreptului comu­
nitar, această caracteristică trebuie înţeleasă prin raportare la principiul
monist de receptare a normelor internaţionale în dreptul intern. Astfel,
odată adoptate Ia nivel comunitar, normele comunitare se aplică în mod
direct şi nemijlocit în ordinea juridică naţională, a statelor membre, fără a
4
fi necesară preluarea lor în norme juridice interne . De altfel, aşa c u m a
precizat Curtea Europeană de Justiţie, este chiar interzisă preluarea lor în
norme interne.
Constatăm, aşadar, că principiul monist;stă la baza ambelor caracte­
ristici ale dreptului comunitar, aplicabilitatea imediată şi cea directă. Care
este diferenţa, prin urmare, între aceste două;concepte?
1
Ulterior, prin norme comunitare s-a precizat în mod explicit că, în cazul în
care dreptul comunitar devine aplicabil printr-un act al Parlamentului naţional, nu
înseamnă că el emană de la acel Parlament naţional. Cu alte cuvinte, ratificarea
unui tratat comunitar de către Parlamentul naţional nu face ca acest tratat să
devină lege internă, egală ca forţă juridică cu celelalte legi interne, ci constituie
doar o procedură necesară adeziunii statului respectiv Ia tratat.
2
Decizia 39/72, Comisia c. Italia.
3
A se vedea şi O. Manolache, op. cit., p. 56.
4
P. Moreau Defarges, op. cit., p. 73.
100 Elemente de drept comunitar european
Caracterele dreptului comunitar 101
Diferenţa constă în aceea că prima trăsătură are în vedere raportul
o are cel interesat de a invoca dispoziţiile normative în faţa instanţelor
temporal între adoptarea dreptului comunitar şi naşterea obligaţiei de
judecătoreşti naţionale, în faţa Curţii Europene de Justiţie, precum şi în
respectare şi aplicare a acestuia de către cei vizaţi, în timp ce a doua se
raporturile cu alte persoane fizice sau juridice.
referă la conţinutul normativ al actelor comunitare (în sens larg) în raport
Jurisprudenţial, această trăsătură a dreptului comunitar a fost consa­
cu cel al actelor normative naţionale.
crată prin decizia Van Gerul et Loos, din 1962, în motivarea căreia Curtea
Jurisprudenţa relevantă pentru această caracteristică este aceeaşi Deci­
Europeană de Justiţie a reţinut că instituirea prin tratatele comunitare a
zie Costa c. EN.E.L. din 1964.
unei obligaţii de abţinere în sarcina statelor membre creează automat un
b) în al doilea rând, aplicabilitatea directă desemnează efectul direct al
drept corelativ în beneficiul resortisanţilor acestor state, care pot invoca
dreptului comunitar, adică posibilitatea ca prin acesta să fie instituite
această obligaţie de abţinere atât în faţa jurisdicţiilor naţionale, cât şi a
obligaţii sau drepturi 1 pentru toţi subiecţii ordinii juridice comunitare, nu
celei comunitare. în concret, era vorba despre obligaţia statelor de a nu
numai pentru statele membre.
introduce între ele noi drepturi vamale sau de a le mări pe cele existente.
Câteva precizări sunt necesare pentru înţelegerea acestei sintagme.
Pentru a decide astfel, Curtea a argumentat cu preambulul Tratatului
în principiu, tratatele internaţionale nu pot crea drepturi şi obligaţii în
C.E.E., care se adresează nu numai statelor membre, ci şi popoarelor
mod direct în beneficiul sau în sarcina persoanelor fizice sau juridice din
acestora, şi cu natura specifică a ordinii juridice comunitare, ale cărei
statele semnatare, ci doar a statelor, ele fiind singurele subiecte ale drep­
subiecte sunt şt persoanele fizice sau juridice, nu numai statele membre.
tului internaţional clasic.
De asemenea, ea a fost reluată în Decizia Eram, Greul, care, referindu-se la
Această concepţie a fost ştirbită în mod evident prin crearea Curţii
decizie ca act. comunitar, arată că „în cazul în care autorităţile comunitare ar
Europene a Drepturilor Omului, în faţa căreia se pot. prezenta cti cereri
obliga un stat sau toate statele să adopte un anumit comportament, efectul
particularii din statele semnatare ale Convenţiei Europene a Drepturilor
util al acestui act ar fi diminuat dacă justiţiabilii din statul respectiv ar fi
Omului.
împiedicaţi sâ se prevaleze de el în justiţie şi jurisdicţiile naţionale ar fi
„Lovitura de graţie" dată acestui principiu clasic al dreptului interna­
împiedicate sâ-1 ia în considerare ca element al dreptului comunitar..." 1 .
ţional a venit însă din partea dreptului comunitar, constituit pe principiul
Regula conform căreia dreptul comunitar este direct aplicabil com­
opus, al aplicabilităţii directe (efectului direct). în acest caz, excepţia s-a
portă şi excepţii,
transformat în regulă, iar statele membre au acceptat, prin semnarea
Astfel, efectul direct poate fi limitat sau chiar declarat inaplicabil prin
tratatelor institutive, crearea de drepturi şi obligaţii în mod direct, prin
deciziile Curţii Europene de Justiţie în cazul unor norme comunitare şi
acte comunitare derivate, pentru resortisanţii lor.
este vorba de acele norme care se referă doar la instituţiile comunitare şi
Prin urmare, normele juridice comunitare sunt direct aplicabile în
la relaţiile dintre ele - de exemplu, obligaţia institută în sarcina Consi­
ordinea juridică a statelor membre (sau au efect direct), ele putând crea
liului U.E. de a acţiona pe baza propunerii Comisiei Europene. Particu­
drepturi şi obligaţii concrete pentru resortisanţii statului respectiv, drep­
larii nu vor putea, prin urmare, să dea în judecată Consiliul U.E. pentru
turi şi obligaţii opozabile administraţiei şi justiţiei statale.
nerespectarea acestei obligaţii.
Opozabilitatea normelor juridice comunitare care beneficiază de efect
Excepţiile aparente nu sunt însă de neglijat.
direct poate fi verticală - în faţa organelor comunitare sau naţionale, sau
Unele acte comunitare apar, prin natura lor, lipsite de efect direct şi în
orizontală - în faţa celorlalţi particulari cu care cel interesat intră în
această categorie se încadrează directivele, acte prin excelenţă atipice,
raporturi juridice. Opozabilitatea se referă, aşadar, la posibilitatea pe care
specifice dreptului comunitar şi care presupun, aşa cum vom arăta ulte­
rior , măsuri naţionale de aplicare".
1
în general, este vorba de drepturi, şi nu de obligaţii, deoarece numai astfel
persoana în cauză este interesată să invoce efectul direct al actului comunitar - a
' G. Ferreol (coord.). op. cit., p. 93; J. Rideau, op. cit., p. 151.
se vedea T.C. Hartley, op. cit., p. 187.
" A se vedea C. Brice-Delajoux, .1. P. Brouant, op. cit., p. 147.
102 Elemente ele drept comunitar european
Aceasta ar fi concluzia care rezultă din interpretarea art. 245 din
Tratatul C.E.E., însă nu în acest fel a interpretat textul amintit Curtea
Europeană de Justiţie, care a considerat că, deşi impun obligaţii numai
statelcjr membre, resortisanţii acestora pot invoca efectul direct vertical al
unei directive, relativ la lipsa transpunerii ei sau la transpunerea ei defec­
tuoasă prin norme naţionale 1 . Se dă astfel prioritate imperativului aplicării
unitare a directivelor în dreptul intern.
3.4. S u p r e m a ţ i a d r e p t u l u i c o m u n i t a r
Dreptul comunitar este aplicabil cu prioritate în ordinea juridică naţio­
nală a statelor membre, în raport cu dreptul intern al acestora.
„Prioritatea" 2 , „supremaţia" sau „superioritatea" dreptului comunitar
implică două aspecte:
a) prin legi (sau alte acte normative, evident) naţionale posterioare nu
pot fi modificate sau abrogate dispoziţii normative comunitare, orice
astfel de lege fiind nulă şi inaplicabilă;
b) normele comunitare posterioare modifică sau fac inaplicabile
norme juridice naţionale. Administraţia şi judecătorii naţionali vor asigura
corelarea necesară şi vor lăsa inaplicabile, dacă este cazul, normele
interne contrare dreptului comunitar, fără a aştepta intervenţia legiuito­
rului naţional de abrogare a acestora 3 .
Jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie a jucat un rol covârşitor şi în
conturarea acestei trăsături a dreptului comunitar, de referinţă fiind
aceeaşi decizie Costa c. E.N.E.L., dar şi decizia Simmenthal, considerată
a fi „o piatră de hotar în dezvoltarea principiului priorităţii" .
Astfel, Curtea constituţională italiană a considerat aplicabilă o lege
internă posterioară Tratatului C.E.E., care conţinea dispoziţii contrare
acestuia. Sesizată în legătură cu această interpretare „dualistă". Curtea
1
Ibidem, p. 140; P.M. Defargeş, op. cit., p. 74; M. Dauses, op. cit., p. 58.
2
A se vedea F. Gyula, Primordialitatea dreptului Uniunii Europene faţă de
dreptul naţional al statelor membre din perspectiva statelor care vor să adere la
această uniune. Dreptul nr. 3/1996, p. 3 şi urm., şi, mai recent, studiul prof.
M. Dauses, Prioritatea dreptului comunitar european în raport cu dreptul intern al
statelor membre ale Uniunii Europene, Dreptul nr. 6/2003, p. 47 şi urm.
3
A se vedea G. Ferreol (coord.), op. cit., p. 49; C. Lefter, op. cit., p. 64;
C. Brice-Delajoux, ./. P. Brouant, op. cit., p. 6144.
4
M. Dauses. op. cit., p. 50.
Caracterele dreptului comunitar \ 03
Europeană de Justiţie a formulat prin decizia citată teza comunitară a
raportului existent între dreptul comunitar şi dreptul naţional al statelor
membre, argumentându-şi poziţia cu inadmisibilitatea aplicării diferen­
ţiate şi discriminatorie a dreptului comunitar de la un stat membru la altul,
precum şi cu natura juridică specifică a dreptului comunitar, de drept
integrat ordinii juridice naţionale.
Având în vedere această jurisprudenţa, doctrina comunitară consideră
că supremaţia dreptului comunitar este o „condiţie esenţială" a existenţei
acestuia şi că ea poate fi invocată atât în faţa justiţiei comunitare, cât şi în
faţa justiţiei naţionale 1 .
I
3.5. C o m p e t e n ţ e l e explicite şi c o m p e t e n ţ e l e implicite ale U n i u n i i
Europene. Competenţele exclusive, c o m p e t e n ţ e l e partajate
şi c o m p e t e n ţ e l e rezervate
Competenţele explicite sunt cele prevăzute în mod clar în tratate,
„conferite prin tratate", cum se exprimă art. 5 mai sus citat. în exercitarea
acestor competenţe, instituţiile comunitare pot adopta acte comunitare
pentru realizarea obiectivelor propuse.
Dimpotrivă, competenţele subînţelese sau implicite rezultă din inter­
pretarea finalistă a tratatelor, din faptul stabilirii de către tratate a unor
obiective de atins, fără a se specifica în mod expres mijloacele de atingere
a acestora şi instituţiile care sunt responsabile cu realizarea lor 2 . Obiecti­
vele trebuie atinse prin acţiunea comunitară, prin urmare, în acest fel sunt
date instituţiilor comunitare puteri discreţionare în alegerea măsurilor
necesare pentru ducerea la îndeplinire a obiectivelor prevăzute în tratatele
comunitare 3 . Regula este ca decizia să fie luată de Consiliul U.E., la propu­
nerea Comisiei Europene şi după consultarea Parlamentului European.
Competenţele exclusive sunt acele atribuţii transferate de statele
membre Comunităţilor europene în mod definitiv şi este vorba de politica
comercială comună şi de politica de conservare a resurselor maritime. în
1
G. Isaac, op. cit., p. 178; o anumită rezistenţă a Curţilor Constituţionale în
faţa principiului supremaţiei dreptului comunitar s-a înregistrat şi în Germania şi
Franţa - a se vedea, pentru detalii, G. Ferreol (coord.), op. cit., p. 49 şi urm.
2
T.C. Hurtley, op. cit., p. 102.
G. Ferreol (coord.), op. cil., p. 72;./. Ricleau, op. cit., p. 475.

104 Elemente de drept comunitar european
aceste domenii, statele membre nu mai au drept de legiferare, ci doar de
aplicare a măsurilor dispuse prin acte comunitare 1 .
Competenţele partajate de Uniune cu statele membre reprezintă majori­
tatea competenţelor, în aceste domenii fiind posibilă fie intervenţia Uniunii,
fie cea a statelor membre, cu respectarea principiului subsidiarităţii.
Competenţele naţionale rezervate aparţin în continuare doar statelor
membre (de exemplu, fiscalitatea directă), însă acestea trebuie să respecte
supremaţia dreptului comunitar în exercitarea lor.
3.6. P r i n c i p i u l s u b s i d i a r i t ă ţ i i î n a d o p t a r e a a c t e l o r c o m u n i t a r e
Legitimitatea democratică scăzută a instituţiilor comunitare şi dreptu­
rile tot mai extinse ale acestora în adoptarea legislaţiei aplicabile statelor
membre au dus la preluarea în dreptul comunitar a principiului subsidia­
rităţii 2 , menit să dea un sentiment de siguranţă europenilor care începeau
să se teamă de „birocraţia de la Bruxelles".
Principiul subsidiarităţii guvernează repartiţia competenţelor între
Uniune şi statele membre.
Conform acestui principiu, prevăzut de Tratatul de la Maastricht 3 ,
„Comunitatea acţionează în limitele competenţelor ce-i sunt conferite prin
tratat; în domeniile ce nu fin de competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu
intervine decât dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii în cauză nu
pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre şi pot, deci, din
cauza dimensiunilor sau efectelor acţiunii în cauză, să fie realizate la
1
C. Brice-Delajoux, J.P. Brouanl, op. cit., p. 104; O. Ţinea, Drept comunitar
general, op. cit., p. 107; O. Manolache, op. cit., p. 69.
2
Principiul are o istorie îndelungată, fiind promovat de nume ilustre, ca
Aristotel, Proudhon, Toma de Aquino, John Locke. Esenţa acestui principiu este
considerarea gaipărilor vaste, închegate, ca nişte puncte de sprijin, care intervin
doar pentru a ajuta eşaloanele inferioare ale organizării sociale şi doar atunci
când activităţile acestor grupări de nivel superior sunt mai eficiente decât cele ale
nivelurilor inferioare. Pentru detalii privind principiul subsidiarităţii, a se vedea
O. Bibere, op. cit., p. 172; M. Bélanger, J.C. Gautron, L Grard, J. Atulriantsimbazovina,
Droit de la Communauté et de l'Union européenne, L.G.D.J., 2001, p. 65;
R. Suciu, Principiul subsidiarităţii în dreptul comunitar, în Revista Transilvană de
Ştiinţe Administrative nr. 1/2004.
3
Principiul a fost introdus pentru prima dată în dreptul comunitar prin Actul
Unic European, însă numai în domeniul politicii mediului înconjurător,
Caracterele dreptului comunitar 105
nivel comunitar. Acţiunea Comunităţii nu va depăşi ceea ce este necesar
1
pentru atingerea obiectivelor prezentului tratat" .
Textul comunitar introduce două concepte: subsicliaritatea şi propor-
jionalitatea.
Subsidiaritatea vizează nivelul care este chemat să acţioneze în vede­
rea realizării anumitor obiective, în timp ce proporţionalitatea se referă la
intensitatea acţiunii raportată la necesităţile obiectivului de atins. Princi­
piul proporţionalităţii are, prin urinare, ca obiectiv restrângerea „cantita­
tivă" a acţiunii comunitare la ceea ce este strict necesar.
Subsidiaritatea intră în discuţie numai în ceea ce priveşte competenţele
partajate între Uniune şi statele membre, nu şi în cazul celor exclusiv
acordate Uniunii, respectiv celor care au rămas în competenţa statelor
membre 2 .
Tendinţa de a reglementa totul de la Bruxelles are însă multe explicaţii
şi nu poate fi stopată uşor. Astfel, integrarea europeană presupune regle­
mentarea uniformă a domeniilor sensibile, cum ar fi comerţul, agricultura,
industria, pentru a asigura o concurenţă echitabilă pe teritoriul comu­
nitar; 3 se remarcă dorinţa Comisiei Europene de a se transforma într-un
adevărat guvern european şi frustrarea Parlamentului European că nu este
un parlament veritabil; în sfârşit, există tentaţia statelor membre de a lăsa
legiferarea multor domenii în seama instituţiilor comunitare, în aşa fel
încât aplicarea legislaţiei să fie şi ea unitară.
Toţi aceşti factori îngreunează şi fac mai complexe textele actelor
comunitare, făcând de multe ori inaplicabil principiul subsidiarităţii.
Rămâne nesoluţionată, în acest context, şi întrebarea dacă Curtea
Europeană de Justiţie este competentă sau nu să se pronunţe asupra încăl­
cării prin norme comunitare a principiului subsidiarităţii, deoarece Curtea
s-a dovedit destul de reticentă în a-şi asuma acest rol 4 .
Articolul G 5 din Tratatul de la Maastricht - a se vedea Documente de bază
ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Ed. Polirom, 1999, p. 31.
2
T.C. Hartley, op. cit., p. 112.
1
Rămân de competenţa exclusivă a statelor domenii cum ar fi serviciile de
sănătate publică, cultura, educaţia.
4
P. Moreau Defarges, op. cit., p. 81.
106 Elemente de drept comunitar european
§4. S u r s e l e (izvoarele) d r e p t u l u i comunitar
4.1. Prezentare generală
Prin sursă a dreptului comunitar înţelegem forma juridică de transpu­
nere a normelor juridice, a regulilor ce guvernează conduita subiecţilor de
drept ce participă la raporturile juridice comunitare.
Sursele dreptului comunitar pot fi clasificate în:
a) surse primare:
- tratatele institutive ale Comunităţilor europene, semnate la Paris şi
Roma, cu protocoalele şi convenţiile anexate lor;
- tratatele ce au modificat tratatele institutive - Tratatul privind fuziu­
nea executivelor, Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul
de la" Amsterdam, Tratatul de la Nisa, de asemenea, cu anexele acestora;
- tratatele de adeziune a noilor membri;
- alte tratate, cum ar fi Actul privind alegerile directe în Parlamentul
European, Actul de exceptare privind Groenlanda, tratatele bugetare 1 ;
b) surse derivate: regulamentele, directivele şi deciziile adoptate de
instituţiile comunitare;
c) sunt considerate surse ale dreptului comunitar şi principiile generale
de drept aplicabile în sistemele judiciare din statele membre 2 , precum şi
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru drepturile fundamen-
tale individuale';
d) jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie se constituie, de asemenea,
4
într-un izvor important de drept comunitar , unele decizii ale acestei
instanţe configurând modul corect de interpretare a unor dispoziţii din tra­
tate sau din actele comunitare; sunt celebre deja deciziile Costa c. E.N.E.L.,
Van Gend et Loos (principiul efectului direct al dreptului comunitar);
e) acordurile internaţionale încheiate de Comunităţile europene sunt
surse ale dreptului comunitar, în măsura în care instituie anumite obligaţii
sau conferă drepturi instituţiilor comunitare, statelor membre sau resorti-
sanţilor acestora;
1
O. Manolache, op. cit., p. 18.
2
D. Mazilit, op. cit., p. 78; O. Ţinea, Drept comunitar general, op. cit., p. 204;
V. Marca, op. cit., p. 106.
3
în urma Conferinţei interguvernamentale de la Nisa, din 2000, s-a adoptat şi
Carta drepturilor fundamentale din Uniunea Europeană.
4
C. Leicu, op. cit., p. 50.
Sursele (izvoarele) dreptului comunitar 107
f) în fine, ultima categorie de izvoare ale dreptului comunitar o consti­
tuie regulamentele de ordine interioară, actele interinstituţionale, decla­
raţiile şi rezoluţiile instituţiilor comunitare, considerate ca fiind „surse
complementare" ale dreptului comunitar de către doctrină 1 .
4.2. S u r s e l e p r i m a r e ( o r i g i n a r e ) aie d r e p t u l u i comunitar: tratatele
comunitare
Doctrina de specialitate consideră ca făcând parte din dreptul comu­
nitar primar sau originar tratatele institutive, tratatele modificatoare şi
tratatele de aderare a noilor membri 2 , precum şi alte tratate importante în
ansamblul „corpus"-ului constituţional al Uniunii Europene 3 . Aceste
izvoare primare au forţă juridică superioară tuturor celorlalte izvoare
comunitare şi prezumţie absolută de legalitate.
Tratatele institutive (C.E.C.O., C.E.E. şi Euratom) sunt construite pe
baze diferite, pentru a servi unor scopuri diferite, însă totodată ele alcă­
tuiesc un ansamblu unitar şi integrat. Metodele de integrare preconizate
de cele trei tratate sunt, de asemenea, diferite.
Astfel, Tratatele C.E.C.O. şi Euratom sunt tratate având ca scop inte­
grarea sectorială a economiei statelor membre, metoda utilizată în acest
scop fiind, prin urmare, aceea a tratatului-lege, care reglementează în
detaliu şi cu caracter exhaustiv relaţiile ce se stabilesc între diferite enti­
tăţi naţionale sau comunitare în legătură cu piaţa cărbunelui şi oţelului,
respectiv a energiei atomice.
Dimpotrivă, Tratatul C.E.E. a stabilit anumite obiective ce trebuiau
atinse de statele membre în vederea realizării pieţei unice europene şi
uniunii vamale, lăsând în sarcina acestora alegerea modalităţilor concrete
de realizare a obiectivelor; din acest motiv, el este considerat un tratat
cadru, tratat de procedură.
El are ca obiect întreaga economie a statelor membre, nu doar la
segmente ale acesteia, prin aceasta deosebindu-se din nou, fundamental,
de celelalte două tratate institutive, ce au adoptat abordarea sectorială.
Mai mult, tot din acelaşi motiv, Tratatul C.E.E. se află în poziţie de
lege generală faţă de celelalte două tratate, care reglementează sectoare
' A se vedea C. Lefter, op. cit., p. 51.
2
A se vedea R. Munteanu, op. cit., p. 274; C. Lefter, op. cit., p. 51.
3
O. Manolache, op. cit., p. 18.
 108" Elemente de drept comunitar european
determinate ale economiei, prin urmare el se aplică, în principiu, şi sec­
toarelor cărbunelui şi oţelului, respectiv energiei atomice; dacă se pune
însă problema contradicţiei între dispoziţiile Tratatului C.E.E. şi dispo­
ziţiile C.E.C.O. sau E U R A T O M , cele din urmă prevalează.
Fiecare tratat are o structură tehnico-legislativă formată din preambul,
i clauze introductive, clauze instituţionale, clauze materiale, şi clauze finale.
în preambul sunt specificate motivele de ordin politic ce au stat la
baza hotărârii statelor membre de a crea respectiva Comunitate euro­
peană, şi scopurile, obiectivele Comunităţii (spre exemplu, piaţa unică,
libera circulaţie a persoanelor, a capitalurilor, politica agricolă comună
etc.). Nu există o ierarhie a obiectivelor Comunităţilor europene, toate
fiind la fel de importante, prin urmare instituţiile comunitare nu se pot
„ascunde" în spatele nereuşitei de a duce la îndeplinire un obiectiv
comunitar, pentru a întârzia adoptarea măsurilor necesare îndeplinirii unui
alt obiectiv comunitar.
Dispoziţiile introductive prefigurează acţiunile ce trebuie întreprinse
de statele membre în vederea realizării obiectivului sau obiectivelor
Comunităţii.
Clauzele instituţionale vizează organizarea şi funcţionarea ansam­
blului instituţional comunitar, finanţarea comunităţilor şi statutul funcţio­
narilor publici comunitari.
Clauzele materiale impun obligaţii şi conferă drepturi diferitelor
subiecte de drept implicate în realizarea obiectivelor comunitare, regle­
mentând în acelaşi timp acţiunea sau inacţiunea acestora. Aşa cum am
mai precizat, şi aici tratatele procedează diferit, cele două tratate secto­
riale fiind mai explicite în reglementări, în timp ce Tratatul C.E.E. fixează
de regulă obiectivele de atins, nu şi mijloacele pentru aceasta.
în fine, clauzele finale cuprind dispoziţii privind ratificarea tratatelor
institutive, intrarea lor în vigoare şi condiţiile în care poate, fi realizată
revizuirea acestora. Depozitarele tratatelor institutive, adică statele care
păstrează originalul acestor tratate, sunt Franţa, respectiv Italia, statele pe
teritoriul cărora s-au semnat tratatele.
4.3. Sursele derivate ale dreptului comunitar: actele comunitare
4.3.1. Actele c o m u n i t a r e . N o ţ i u n e
Prin act comunitar, în sens larg, înţelegem orice manifestare de voinţă
provenită de la instituţiile comunitare. In sens restrâns însă, în această
Sursele (izvoarele) dreptului comunitar 109
categorie sunt incluse numai manifestările de voinţă realizate în scopul
producerii de efecte juridice în spaţiul comunitar, în sensul conferirii unor
drepturi sau a impunerii unor obligaţii.
Actele comunitare trebuie să fie conforme cu izvoarele primare ale
dreptului comunitar şi cu principiile de drept comunitar.
Actele comunitare poartă diferite denumiri şi iau diferite forme: în
sistemul C.E.E. şi E U R A T O M , Consiliul U.E. şi Comisia Europeană
adoptă regulamente, decizii şi directive obligatorii, respectiv recomandări
şi avize fără caracter obligatoriu; în sistemul C.E.C.O., pe de altă parte,
Comisia Europeană emite decizii (normative sau individuale) şi recoman­
dări obligatorii, în timp ce opiniile nu sunt obligatorii.
Esenţial în definirea unui act comunitar nu este denumirea dată aces­
tuia, ci conţinutul său, de aceea, în caz de litigiu, calificarea unui act este
făcută de Curtea Europeană de Justiţie luând în calcul obiectul şi conţi­
nutul actului, nu forma acestuia.
4.3.2. R e g u l a m e n t u l
în conformitate cu Tratatul C.E.E. 1 , regulamentul poate fi emis de către
Comisie sau Consiliul U.E., are aplicabilitate generală, este obligatoriu în
întregul său, este direct aplicabil în toate statele membre şi forţa sa juridică
este superioară celei de care beneficiază actele normative interne 2 .
A. Aplicabilitatea generală desemnează trăsătura caracteristică a regu­
lamentului de a fi formulat în abstract, în vederea aplicării sale la un
număr nedeterminat de persoane, fiind1 corespondentul actului normativ
3
din dreptul intern al statelor membre .
De aceea, regulamentul va fi, prin definiţie, aplicabil în mod repetat,
unor situaţii descrise în mod obiectiv în conţinutul său.
Este regulament, de exemplu, actul comunitar prin care sunt regula­
rizate preţurile unei categorii de produse sau prin care se impun anumite
obligaţii producătorilor de automobile din Uniune.
Curtea Europeană de Justiţie are menirea de a interpreta în mod adec­
vat conţinutul unui regulament şi de a valida calificarea ca atare a acestui
act en-iiunitar; cu alte cuvinte, nu denumirea dată unui act comunitar este
1
Articolul 249 din Tratatul de la Roma.
" P.M. Defarges, op. cit., p. 73; J. Ride'du, op. cit., p. 147; D. Mazilii, op. cit.,
p. 74.
A se vedea şi C. Lefter, op. cit., p. 37; G. Ferreol (coord.), op. cit., p. 73.
 110 Elemente de drept comunitar european
esenţială, ci natura sa, ce rezultă din conţinutul său. Prin urinare, un regu­
lament care conţine decizii individuale va fi considerat ca regulament
numai în partea sa normativă, excluzînd deciziile individuale.
, B. Obligativitatea regulamentului în întregul său este o caracteristică
a acestuia menită să-1 diferenţieze de directivă, care este obligatorie
numai în ceea ce priveşte rezultatul de obţinut, nu şi în privinţa mijloa­
celor de realizare a acestuia.
Statele membre nu pot aplica de o manieră selectivă şi incompletă un
regulament, chiar dacă acesta a fost emis în considerarea unei situaţii
specifice unei anumite zone din spaţiul comunitar, deoarece regulamentul
pătrunde cu aceeaşi forţă juridică în toate sistemele de drept naţionale,
concomitent. Prin urmare, chiar dacă el a fost emis pentru o situaţie exis­
tentă la un moment dat într-un stat, aplicarea sa se extinde la toate situa­
ţiile similare ce vor apărea, în timp, în oricare din statele membre.
C. Aplicabilitatea directă a regulamentului, cea de-a treia trăsătură
caracteristică a acestui act comunitar, se referă la două aspecte:
a) aplicarea sa în dreptul intern al statelor membre se face direct, fără
a fi receptat prin norme naţionale. Este interzisă preluarea dispoziţiilor
regulamentului în norme juridice interne, deoarece în acest fel aplicarea
regulamentului nu ar fi uniformă în toate statele membre, actele norma­
tive interne având forţă juridică diferită de la un sistem de drept la altul.
b) regulamentul are efect direct, adică este susceptibil de a conferi
drepturi şi de a impune obligaţii celor vizaţi prin dispoziţiile sale, drepturi
şi obligaţii ce pot fi invocate de cei interesaţi în faţa jurisdicţiilor naţio­
nale sau comunitare şi de care acestea vor ţine seama.
Prin urmare, nu numai beneficiarul actului îl poate invoca în instanţă,
ci şi un terţ, care se prevalează de el pentru a susţine existenţa unei obli­
gaţii în sarcina destinatarului actului.
De asemenea, în cazul în care regulamentul instituie o obligaţie pentru
un stat membru, acestei obligaţii îi corespunde dreptul corelativ al resor-
tisanţilor statului de a se prevala de obligaţia respectivă în faţa jurisdic­
ţiilor naţionale sau comunitare şi de a obţine obligarea statului la respec­
tarea ei deplină.
în fine, din jurisprudenţa comunitară se desprinde ideea că efectul
direct al unui regulament destinat statelor se produce şi pentru resorti-
sanţii acestuia, în momentul în care intră în sfera iui de aplicare; astfel,
obligaţia de a remunera echitabil munca egală prestată de femei şi de
bărbaţi se impune nu numai angajatorilor publici, ci şi celor privaţi din
Sursele (izvoarele) dreptidui comunitar 111
statele membre, chiar dacă destinatarele regulamentului ce reglementează
acest aspect sunt statele membre, deci angajatorii publici 1 .
D. Supremaţia regulamentului faţă de actele normative interne;
statele membre nu pot adopta măsuri naţionale care să fie contrare regula­
mentului sau să deroge de la acesta, cu excepţia cazului când chiar regu­
lamentul prevede această posibilitate. Este vorba de aplicarea în concret a
principiului supremaţiei dreptului comunitar, de care am amintit mai sus
în cadrul acestui capitol.
4.3.3. Directiva
Act specific comunitar, emis de regulă de către Consiliul U.E., dar şi
de Comisia Europeană, directiva este obligatorie pentru statele membre în
privinţa rezultatului ce trebuie atins, lăsând organelor statale alegerea mij­
loacelor şi & formei de realizare efectivă.
Directivele se emit în sistemul Tratatului C.E.E. şi sunt adresate numai
statelor membre, prin urmare, numai acestora le pot fi impuse obligaţii,
A. Obligativitatea directivei. D irectiva fixează doar cadrul, pe care
fiecare din statele membre trebuie să-1 aplice prin mijloace naţionale (legi,
acte administrative), într-un anumit termen, expres prevăzut în cadrul ei.
Uneori insă, pentru a se asigur a că directiva va fi implementată în
conformitate cu interesul comunitar, instituţiile comunitare aduc limitări
libertăţii statelor de a alege forma sau mijlocul concret de implementare a
directivei, stabilind direct anumite măsuri de implementare obligatorii a fi
luate. Alteori, este suficientă stabilirea obiectivului de atins --- libera circu­
laţie a persoanelor, de exemplu, pentru ca acţiunea de executare să fie,
într-un fel, orientată 2 .
Metodele şi formele de implementare a directivei trebuie alese întot­
deauna în aşa fel încât să asigure efectiva implementare a directivei şi
funcţionarea acesteia.
Implementarea directivei nu echivalează cu receptarea dreptului comu­
nitar în norme naţionale, ci trebuie făcută distincţie între directivă şi măsu­
rile de executare a acesteia, numai ultimele fiind cuprinse în norme naţionale.
B. Aplicabilitatea directă a directivei constituie o problemă discuta­
bilă, ce a stat în atenţia doctrinei şi. jurisprudenţei comunitare.
Decizia 43/75, Drefrenne c. Sabena. apud C. Lefter, op. cit., p. 4 0 .
P. Morcau Defarges, op. cit., p. 74,

112 Elemente de drept comunitar european
Din Tratatul C.E.E., reiese, printr-o interpretare per a contrarie-, că
doar regulamentul are aplicabilitate directă, nu şi directiva.
Curtea Europeană de Justiţie a consacrat însă, prin deciziile sale, con­
cepţia contrară, recunoscând aplicabilitatea directă a directivelor: fiind
jtexte obligatorii, particularii au dreptul să le invoce în faţa jurisdicţiei
naţionale sau comunitare. Intervenţia Curţii a fost determinată de întârzie­
rea cu care statele implementau directivele 1 .
Condiţiile necesare pentru ca directiva să aibă efect direct sunt urmă­
toarele:
a) conţinutul directivei să fie precis formulat şi necondiţionat,
b) invocarea directivei se poate face numai ca modalitate de sancţio­
nare a netranspunerii ei sau a transpunerii defectuoase în norme naţionale
de către statul membru.
Cu toată hotărârea instanţei judiciare comunitare de a tranşa problema,
paradoxurile rămân:
- dacă statul aplică directiva prin norme naţionale, aceste norme vor
constitui obiectul acţiunilor în justiţie exercitate de particularii vătămaţi,
pe când dacă directiva nu este implementată sau este implementată
defectuos, particularii se vor prevala de dispoziţiile acesteia din urmă;
- conceptul de aplicabilitate directă a directivelor nu este compatibil
cu existenţa acţiunii în obligarea statelor la executarea lor 2 ;
- argumentul poziţiei jurisprudenţiale este acela că aplicabilitea
directă se manifestă prin intermediul măsurilor de aplicare, dar aparţine
directivei, nu acestora.
Aplicabilitatea directă a directivelor, chiar şi în condiţiile impuse juris­
prudential de Curtea Europeană de Justiţie, nu este completă, deoarece
directivele ce sunt adresate statelor nu pot avea efect direct orizontal,
adică nu pot fi invocate în raporturile dintre particulari, ci doar efect
direct vertical, în relaţia cu statul membru 3 .
Concluzionând, dacă în cazul regulamentului efectul direct este uşor
de demonstrat, în cazul directivelor situaţia trebuie analizată de la caz la
C. Brice-Delajonx, J.P. Brouant, op. cit., p. 140; P. Moreau Defarges,
op. cit., p. 74.
" A se vedea, în acest sens, P. Moreau Defarges, op. cit., p. 78.
3
Decizia Marsliall, 1986 - C. Lefter, op. cit., p. 61; C. Brice-Delujoux,
J.P. Brouant, op. cit., p. 151; O. Manolache, op. cit., p. 135.
Sursele (izx'oarele) dreptului comunitar 113
caz. De asemenea, efectul direct vertical nu este însoţit întotdeauna şi de
efectul direct orizontal.
Cât despre celălalt aspect al aplicabilităţii directe - lipsa unei măsuri
de receptare internă - este admis că directiva nu este receptată prin
dispoziţii legale sau reglementare interne, ci este doar aplicată prin astfel
de mijloace.
C. Aplicabilitatea imediată a directivelor comportă aceleaşi discuţii ca
şi aplicabilitatea directă a acestora, în partea referitoare la lipsa unor
măsuri de receptare a directivei în dreptul intern al statului membra, prin
urmare nu mai revenim.
D. Supremaţia directivelor în faţa dreptului naţional a fost confirmată
prin deciziile Curţii Europene de Justiţie, în sensul existenţei unei obli­
gaţii pentru administraţia şi justiţia statelor membre de a interpreta legis­
laţia naţională în confonnitate cu dispoziţiile directivelor, după intrarea
lor în vigoare.
4.3.4. Decizia
Decizia este obligatorie în întregul ei pentru toţi destinatarii, indiferent
dacă aceştia sunt state, persoane juridice sau persoane fizice 1 . Suntem în
prezenţa unui act comunitar cu caracter individual, prin care instituţiile
comunitare (Consiliul U.E. şi Comisia Europeană) reglementează situaţii
concrete, determinate şi care se aplică unor subiecte, de asemenea, deter­
minate. Prin decizie se pot impune obligaţii, se pot autoriza acţiuni, se
poate refuza iniţierea unei acţiuni în justiţia comunitară sau se pot da
explicaţii referitor la o altă decizie.
A. Decizia este obligatorie în întregime, din acest punct de vedere ase-
mănându-se cu regulamentul, însă îndepărtându-se de directivă.
B. Decizia are aplicabilitate imediată şi directă. Această trăsătură a
deciziei se regăseşte în toate componentele sale:
a) decizia se integrează în dreptul intern din momentul adoptării ei,
b) fără a fi necesare măsuri naţionale de receptare şi
c) are efect direct în persoana destinatarilor ei şi a terţilor care se pot
prevala de ea.
W. Weidenfeld, W. Wessels, op. cit., p. 238; J. Kideait, op. cit., p. 156.
114 Elemente de drept comunitar european
4.3.5. R e c o m a n d ă r i l e şi avizele
Recomandarea este un act comunitar cu caracter neobligatoriu şi este
utilizată pentru a sugera anumite acţiuni sau inacţiuni statelor membre.
Deşi nu are efecte juridice, ea poate fi folosită de judecătorul comunitar
sau naţional pentru interpretarea unor dispoziţii din actele obligatorii sau
din legislaţia naţională.
Avizul este o simplă opinie emisă de instituţia comunitară, pentru a-şi
face cunoscut punctul de vedere în legătură cu anumite aspecte concrete.
Avizele pot fi emise din oficiu sau la cererea persoanelor fizice sau juri­
dice interesate, a statului membru sau a altor instituţii comunitare şi nu
produc efecte juridice.
4.3.6. Actele c o m u n i t a r e „ n e n u m i t e "
Sunt considerate a fi surse ale dreptului comunitar şi regulamentele de
ordine interioară adoptate de instituţiile comunitare, declaraţiile interinsti-
tuţionale prin care se precizează înţelesul anumitor noţiuni sau concepte
folosite în actele comunitare (de exemplu, cheltuielile obligatorii), alte
declaraţii sau programe de acţiune fără forţă juridică .
Sursele de acest fel nu pot interveni în domeniile rezervate prin tratate
reglementării prin acte comunitare, iar Curtea Europeană de Justiţie are
dreptul de a interpreta astfel de surse în aşa fel încât să determine ade­
vărata lor natură juridică, fiind inadmisibilă disimularea unui act comu­
nitar într-o declaraţie sau rezoluţie prezumată a fi fără efecte juridice. în
această situaţie, Curtea va considera declaraţia sau rezoluţia ca fiind de
fapt acte comunitare şi se va declara competentă să se pronunţe asupra
legalităţii lor.
4.3.7. I m p o r t a n ţ a distincţiei î n t r e actele comunitare, din p e r s p e c t i v a
contenciosului comunitar
a) prin aceea că are caracter general, impersonal, specific actului nor­
mativ, regulamentul se deosebeşte esenţial de decizie, care are caracter
individual.
Această distincţie are relevanţă în planul contenciosului comunitar:
persoanele fizice sau juridice (desemnate cu un termen generic „parti-
C. Brice-Delajoux, J. P. Brouant, op. cit., p. 124;,/. Rideau, op. cit., p. 159.
Sursele (izmarele) dreptului comunitar \\5
cularii") nu pot intenta în faţa Curţii Europene de Justiţie acţiuni contra
regulamentelor, ci doar contra deciziilor. Explicaţia rezidă în imposibi­
litatea justificării existenţei unui interes direct şi personal în cadrul
acestor acţiuni.
Dimpotrivă, atunci când o decizie este inclusă într-un regulament, în
sensul că unele prevederi din regulament privesc în mod direct anumite
persoane determinate, decizia respectivă poate fi atacată, separat, în faţa
instanţei de judecată comunitare. Prin promovarea acestei jurisprudente,
Curtea de Justiţie a încercat să descurajeze instituţiile comunitare în
încercarea lor de a „masca" deciziile individuale în regulamente, pentru a
le face astfel inatacabile cu acţiune directă în contenciosul comunitar.
b) recomandările şi avizele sunt acte fără caracter obligatoriu, ele nu
produc efecte juridice, prin urmare nu sunt susceptibile de a fi atacate pe
calea unei acţiuni directe în faţa Curţii Europene de Justiţie;
c) regulamentele pot fi atacate de către particulari cu acţiune directă
numai dacă au fost emise cu exces de putere;
d) directivele pot fi contestate direct de către state, însă nu şi de către
particulari, atunci când destinatari sunt statele.
Trebuie precizat că textele tratatelor nu fac distincţie între forţa juri­
dică a unui regulament, a unei directive sau a unei decizii, prin urmare nu
există o ierarhie între actele comunitare 1 . Nu se poate spune cu precizie
care regulament are caracter de „lege" şi care de „act administrativ".
Singura precizare o găsim în Regulamentul de funcţionare a! Consi­
liului U.E., unde se arată că acesta acţionează în calitate de legislator
atunci când adoptă norme juridice obligatorii pentru statele membre sau
pe teritoriul acestora, sub formă de regulamente, decizii cadru sau direc­
tive. Construcţia pretoriană are însă un. caracter imprecis şi este suscep­
tibilă de numeroase controverse.
4.3.8. F o r m e p r o c e d u r a l e c e r u t e d e t r a t a t e l e c o m u n i t a r e p e n t r u
a d o p t a r e a actelor c o m u n i t a r e
a) Forme procedurale anterioare adoptării actului comunitar: avize,
propuneri, solicitate de tratate şi fără de care actul comunitar este anulabil
' în ansamblul dreptului comunitar, ierarhia normelor juridice este însă evi­
dentă: tratatele comunitare, principiile de drept, acordurile internaţionale, actele
comunitare - a se vedea V. Marcu, op. cit., p. 118.
j 16 •• Elemente de drept comunitar european Sursele (izvoarele) dreptului comunitar 117
de către Curtea Europeană de Justiţie. O astfel de formă procedurală 4.3.10. P r o c e d u r i aplicabile î n vederea a d o p t ă r i i actelor c o m u n i t a r e
anterioară este, spre exemplu, propunerea Comisiei Europene, necesară
pentru adoptarea actului comunitar de către Consiliul U.E. sau de către în principiu, actele comunitare se adoptă de către Consiliul U.E., la
Consiliul'U.E. şi Parlamentul European, prin codecizie. propunerea Comisiei Europene şi după consultarea Parlamentului Euro­
pean. Există însă şi unele proceduri speciale de adoptare a actelor comu­
b) Forme procedurale concomitente adoptării actului comunitar: moti­
nitare, în unele domenii expres precizate de tratate.
varea faptică şi juridică a actului.
A. Procedura avizului conform. Procedura avizului conform este utili­
Motivarea poate fi cuprinsă şi într-un act anterior şi trebuie să fie
1 zată în relaţia dintre Consiliul U.E. şi Parlamentul European, atunci când
clară, să nu lase loc la interpretări . în lipsa motivării sau în cazul moti­
Consiliul U.E. intenţionează adoptarea unui act comunitar în domenii
vării insuficiente, actul este anulabil. în aprecierea suficienţei motivării
cum ar fi: acordurile de asociere, cererile de aderare, cetăţenia europeană,
trebuie avut în vedere caracterul normativ sau individual al actului, fiind
coeziunea economică şi socială, acordurile internaţionale, modul de
acceptat că actele individuale necesită o motivare mai detaliată".
scrutin uniform pentru alegerea Parlamentului European.
c) Forme procedurale posterioare adoptării actului comunitar: publi­
Procedura constă în adoptarea actului comunitar de către Consiliul
carea şr comunicarea actelor comunitare.
U.E., însă numai după obţinerea avizului conform (obligatoriu a fi cerut şi
Regulamentele se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene,
al cărui conţinut condiţionează adoptarea actului) din partea Parlamen­
fiind acte normative formulate în abstract şi aplicabile în mod repetat, şi
tului şi în concordanţă cu acesta.
intră în vigoare în 20 de zile de la această chită, dacă prin dispoziţiile sale
nu a fost prevăzut un alt termen. Lipsa avizului conform al Parlamentului European face ca actul comu­
nitar să fie nul 1 .
Deciziile şi directivele se comunică persoanelor interesate, respectiv
statelor membre, şi se publică în acelaşi Jurnal Oficial. Publicarea în B. Procedura de cooperare instituţională. Introdusă prin Actul Unic
European, procedura cooperării instituţionale semnifică faptul că un act
Jurnalul Oficial este necesară pentru ca terţii să ia cunoştinţă de actul
comunitar nu poate fi adoptat de Consiliul U.E. într-un conţinut diferit
comunitar 3 .
faţă de cel propus de Comisie decât cu unanimitate de voturi. Un rol
4.3.9. E x e c u t a r e a actelor c o m u n i t a r e c a r e i m p u n obligaţii p e c u n i a r e important în cadrul acestei proceduri primeşte Parlamentul European.
Etapele acestei proceduri pot fi sintetizate după cum urmează:
în cazul în care actul comunitar impune anumite obligaţii pecuniare
a) Comisia trimite propunerea de act comunitar Consiliului U.E., care
unor persoane fizice sau juridice, cum ar fi amenzile, penalităţile e t c ,
solicită avizul Parlamentului European.
pentru executarea acestor obligaţii sunt aplicabile regulile procedurale
b) daca avizul Parlamentului aduce modificări propunerii Comisiei sau
interne ale statului membru.
Consiliul U.E. are o altă opinie decât cea a Parlamentului, Consiliul U.E.
Responsabile cu emiterea „ordinului" care declanşează procedura
va formula o „poziţie comună",
naţională de executare sunt însă autorităţi diferite, de la stat la stat: Minis­
c) „poziţia comună" este trimisă Parlamentului, care are un termen de
terul de Externe, Ministerul Justiţiei, Grefierul Şef al Curţii de Apel,
4
3 luni pentru a se pronunţa asupra ei:
Curtea Supremă sau Primul Ministru etc.
- dacă aprobă expres sau tacit poziţia comună, actul poate fi adoptat
cu majoritatea obişnuită cerută de tratate;
1
- dacă respinge poziţia comună 2 , actul poate fi adoptat numai cu
J. Rideau, op. cit., p. 131; C. Lefter, op. cit., p. 48; O. Manolache, op. cit.,
unanimitate;
p. 145.
2
O. Ţinea, Drept comunitar general, op. cit., p. 21 1
1
3
J. Rideau, op. cit., p. 132; T.C. Hartley, op. cit., p. 128. W. Weidenfeid, W. Wessels, op. cit., p. 197.
4
C. Lefter, op. cit., p. 48. Pentru a respinge poziţia comună este necesară majoritatea absolută.
118 Elemente de drept comunitar european
- dacă propune amendamente, propunerea de act comunitar se reîn­
toarce la Comisie, care: fie preia amendamentele şi înaintează o nouă
propunere, ce va fi adoptată cu majoritate calificată în Consiliul U.E., fie
emite un aviz cu privire la amendamentele Parlamentului, explicând de ce
nu lela încorporat în propunerea de act comunitar, caz în care Consiliul
U.E. poate adopta actul numai cu unanimitate.
C. Procedura codeciziei. Procedură care face din Parlamentul European
co-legislator, codecizia a fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht, în
urma insistenţelor parlamentarilor europeni de a li se da o mai mare
importanţă în procesul decizional comunitar.
Actele comunitare adoptate prin coclecizie au ca autori, prin urmare,
atât Consiliul U.E., cât şi Parlamentul European.
Domeniile în care se aplică procedura codeciziei sunt; piaţa internă
unică, politicile comunitare prevăzute în Tratatul de la Maastricht şi în cel
de la Amsterdam 1 .
Etapele procedurii sunt următoarele:
a) Comisia înaintează propunerea de act comunitar Consiliului U.E.,
care cere avizul Parlamentului European. Dacă avizul nu amendează propu­
nerea Comisiei, actul este adoptat de Consiliul U.E. cu majoritate calificată.
b) dacă avizul conţine amendamente, Consiliul U.E. poate:
c) să adopte actul cu amendamentele din avizul Parlamentului, cu
majoritate calificată, sau
d) să formuleze o „poziţie comună", care este trimisă Parlamentului.
Parlamentul are un termen de 3 luni, după care:
- aprobă „poziţia comună" şi astfel actul comunitar este implicit aprobat;
- respinge cu majoritate absolută poziţia comună şi în acest caz actul
comunitar nu mai poate fi adoptat;
- propune amendamente la „poziţia comună"; în acest caz, Comisia
trimite propriile observaţii la amendamente, iar Consiliul U.E. are un
termen de 3 luni pentru a adopta una din următoarele măsuri: aprobă
amendamentele şi actul este adoptat sau respinge amendamentele, caz în
care intervine Comitetul de conciliere. Comitetul este compus dintr-un
număr egal de reprezentanţi ai Parlamentului şi Consiliului U.E. şi are ca
scop realizarea concilierii între cele două instituţii comunitare, două
rezultate fiind posibile:
1
Sunt astfel de politici: politica din sănătate, politica din cultură, din învăţă­
mânt, politica transporturilor, politica protecţiei consumatorilor etc.
Sursele (izvoarele) dreptului comunitar 119
obţinerea acordului părţilor asupra unui anumit conţinut al actului
comunitar, caz în care actul se supune aprobării în fiecare instituţie,
conform procedurii obişnuite (majoritate calificată în Consiliu, respectiv
majoritate absolută în Parlament)
- nu se obţine acordul părţilor şi atunci actul nu poate fi adoptat.
4.4. Principiile generale de drept şi d r e p t u r i l e o m u l u i - i z v o a r e
ale dreptului comunitar
Jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie a fost cea care a impus unele
principii generale de drept ca izvoare ale dreptului comunitar, în concret
fiind vorba de principii ca respectarea dreptului la apărare, principiul
legalităţii, al bunei-credinţe, al echităţii, al dreptului la recurs, al ierarhiei
normelor juridice, principiul autorităţii de lucru judecat etc. 1
Conferinţa interguvemamentală de la Nisa, din 2000, a dus şi la
adoptarea Cartei drepturilor fundamentale din Uniunea Europeană 2 , care
a fost elaborată de o Convenţie compusă din 30 de reprezentanţi ai parla­
mentelor naţionale, 16 reprezentanţi ai Parlamentului European, 15 repre­
zentanţi personali ai şefilor de stat sau de guvern şi un comisar european.
Prin proclamarea Cartei, s-a dorit punerea la dispoziţia Curţii Europene
de Justiţie a unui instrument pentru analiza compatibilităţii actelor comu­
nitare sau statale cu drepturile fundamentale. Dintre drepturile fundamen­
tale amintim inviolabilitatea domiciliului, dreptul de a forma sindicate,
3
dreptul la respectarea vieţii private, dreptul de a alege şi de a fi ales etc.
4.5. S u r s e l e „ c o m p l e m e n t a r e " a l e d r e p t u l u i c o m u n i t a r
Sursele complementare ale dreptului comunitar sunt acordurile
internaţionale încheiate fie de Uniune, fie de statele membre 4 .
1
A se vedea, pentru detalii O. Manolache, op. cit., p. 20; J. Boulois, op. cit.,
p. 222; T.C. Hart ley, op. cit., p. 131; /. Rideau, op. cit., p. 181.
2
V. Vese, A.L. Ivan, op. cit., p. 225; A.C. Păun, op. cit., p. 12; O. Manolache,
op. cit., p. 2 3 .
3
în cazul încălcării de către un stat membru a unuia dintre drepturile
fundamentale, Consiliul U.E. poate ajunge, în urma unei proceduri de anchetă şi
recomandări, să suspende drepturile de vot ale acelui stat membru în cadrul
Consiliului - a se vedea O. Manolache, op. cit., p, 22.
4
C. Brice-Delajoux, J. P. Brouant, op. cit., p. 124

120 Elemente de drept comunitar european
în primul rând, Uniunea Europeană, prin instituţiile sale, poate încheia
acorduri internaţionale cu alte state, aceste acorduri devenind parte a
dreptului comunitar din momentul intrării lor în vigoare. Important de
reţinut în legătură cu aceste acorduri este faptul că ele au forţă juridică
superioară dreptului comunitar derivat sau altor surse de drept, însă infe­
rioară dreptului comunitar primar şi principiilor generale de drept 1 .
Acordurile internaţionale ca sursă a dreptului comunitar pot fi de mai
multe feluri:
- acorduri de asociere cu state care se pregătesc pentru aderarea la
Uniune;
- acorduri de cooperare cu state nemembre, încheiate de instituţiile
comunitare;
- acorduri comerciale cu grupări sau organizaţii internaţionale (spre
exemplu, cu G A T T - Acordul General pentru Tarife şi Comerţ).
Alături de acordurile internaţionale încheiate de instituţiile comuni­
tare, există şi acorduri între statele membre, pentru anumite obiective
determinate în tratate sau chiar în lipsa unor astfel de prevederi; la aceste
acorduri pot participa şi state nemembre, cum ar fi cazul Acordurilor de
la Schengen2 privind trecerea liberă a frontierelor interne şi întărirea
controlului la frontierele externe.
' C. Lefter, op. cit., p. 50.
2
Acordurile de la Schengen (localitate situată în Luxemburg, la intersecţia
frontierei cu Franţa şi Germania) sunt formate dintr-o convenţie de 33 de articole,
semnată în 1985 de Franţa, Germania şi statele Benelux, şi una de 142 de
articole, semnată în 1990; statelor iniţiatoare li s-au alăturat în 1990 - Italia, în
1991 - Spania şi Portugalia, în 1992 - Grecia, în 1995 - Austria, în 1996 - Dane­
marca, Finlanda, Islanda, Norvegia şi Suedia, iar în 2005 - Elveţia. Convenţiile
au ca obiectiv armonizarea politicilor judiciare, poliţieneşti şi administrative, în
vederea luptei împotriva criminalităţii internaţionale; se instituie, de asemenea,
un sistem de liberă trecere a frontierelor, fără controale sistematice, urmând ca
acestea să fie declanşate numai la apariţia indiciilor unei infracţiuni sau abateri;
în fine, sunt stabilite condiţiile de intrare a cetăţenilor din state terţe, atribuirea de
vize pentru aceştia la intrarea în spaţiul Schengen. Dispozitivul Schengen a intrat
în vigoare în 1995.
De remarcat că spaţiul Schengen conţine şi state nemembre ale U.E., dar care
făceau parte din Spaţiul Economic European sau din Confederaţia Nordică, ce
aplica un sistem asemănător. Pentru detalii, a se vedea V. Hreblay, La libre circu­
lation des personnes. Les accords de Schengen, PUF, Paris, 1994; G. Ferreol
Contenciosul comunitar 121
§5. Contenciosul comunitar. Categorii de acţiuni şi excepţii
ce pot fi exercitate, respectiv ridicate în faţa Curţii
de Justiţie şi a Tribunalului de Primă Instanţă
5.1. Acţiunea în anulare
Prin acţiunea în anulare reclamantul contestă legalitatea actului comunitar.
Actul comunitar, pentru a fi contestabil pe această cale, trebuie să
îndeplinească mai multe condiţii:
- să fie emis de o instituţie comunitară;
- să se încadreze în categoria actelor susceptibile a fi atacate cu acţiune
directă în anulare, acte prevăzute limitativ în Tratatul C.E.E. Este vorba
de actele adoptate în comun de Parlamentul European şi de Consiliul
U.E., actele proprii ale Consiliului, Comisiei, Băncii Central Europene,
altele decât recomandările şi avizele, precum şi actele Parlamentului
European destinate a produce efecte faţă de terţi 1 ;
- să producă efecte juridice", prin el însuşi 3 .
Referitor la calitatea de pârât a Consiliului European (compus din şefii
statelor membre ale Uniunii Europene), s-a decis că nu poate fi pro­
movată o acţiune vizând un act emis de acesta, dat fiind faptul că el nu
este cuprins în enumerarea limitativă a Tratatului C.E.E.; mai mult,
Actul Unic European (1985) şi Tratatul de la Maastricht exclud în mod
(coord.), op. cit., p. 182; P. Moreau Defarges, op. cit., p. 136; P. Fontaine,
op. cit., p. 39.
1
Sunt exceptate, prin urmare, actele emise de statele membre, ca subiecte de
drept de sine stătătoare - O. Manolache, op. cit., p. 498; T.C. Hartley, op. cit.,
p. 349.
" Sunt excluse, astfel, actele care nu exprimă o poziţie definitivă a instituţiei
comunitare, ci sunt doar acte pregătitoare, exploratorii, parte a unei proceduri ce
implică mai multe etape, precum şi actele revocate de instituţia emitentă, chiar şi
în cursul procedurii în faţa Curţii Europene de Justiţie - C. Leicu, op. cit., p. 183;
O. Manolache, op. cit., p. 498; S. Van Raepenbusch, Droit institutionnel de
l'Union et des Communautés européennes, 3e édition, De Boeck Université,
Bruxelles, 2001, p. 489.
3
Sunt inadmisibile acţiunile introduse pentru anularea unei decizii confir­
mative, în condiţiile în care prima decizie nu a fost atacată în termen -
O. Manolache, op. cit., p. 500.
122 Elemente de drept comunitar european
expres competenţa jurisdicţiei comunitare de a controla legalitatea
1
acestor acte .
Reclamant poate fi orice persoană fizică sau juridică
membre,ale Uniunii Europene, dacă actul comunitar atacat are caracter
individual şi îl priveşte în mod direct pe reclamant, indiferent dacă îi este
adresat sau n u 2 .
De,asemenea, acţiunea poate fi promovată de un stat membru sau de o
altă instituţie comunitară. Cel mai frecvent se găsesc în poziţia de recla­
mant, în astfel de litigii, Comisia Europeană, Consiliul U.E. şi statele
membre 3 . De altfel, este de remarcat că subiectele de drept „instituţio­
nale" sunt considerate ca „reclamante privilegiate", deoarece ele nu tre­
buie să demonstreze existenţa unui interes, acesta fiind prezumat 4 .
Termenul de contestare a actelor comunitare în faţa Curţii Europene
de Justiţie este de 2 luni de la publicarea actului, notificarea lui către
reclamant, respectiv de la efectiva luare la cunoştinţă a actului (atunci
când beneficiar este un alt subiect de drept) 5 .
Hotărârea Curţii are ca finalitate, în cazul admiterii acţiunii, declararea
nulităţii deciziei atacate, cu efecte pentru trecut şi pentru viitor 6 . Excepţie
fac efectele actelor normative deja produse, faţă de care nulitatea se
acoperă. Curtea trebuie însă să precizeze, de fiecare dată când efectele
unui regulament se definitivează, care sunt aceste efecte.
Anularea actului poate fi şi parţială, însă în niciun caz Curtea nu poate
1
recurge la injoncţiuni la adresa instituţiei comunitare
1 Accesul la justiţia comunitară este condiţionat de efectuarea unei
O. Manolache, op. cit., p. 500; C. Lefter, op. cit., p. 131.
2 proceduri prealabile administrative în faţa autorităţii învestite cu puterea
J. Boulouis, op. cit., p. 352; J. Rideau, op. cit., p. 709; C. Leicu, op. cit.,
p. 183; V. Marcu, op. cit., p. 209. S-a decis, astfel, că o decizie adresată unui stat
poate privi direct o persoană fizică sau juridică, însă nu aceeaşi concluzie se
poate susţine în cazul unei decizii care acordă statului membru puteri discreţio­
nare - O. Manolache, op. cit., p. 505; în acest ultim caz, precizăm noi, doar
normele interne, naţionale, pot afecta direct persoanele private.
3
C. Leicu, op. cit., p. 183
" J. Boulouis, op. cit., p. 353; O. Manolache, op. cit., p. 501; T.C. Hartley,
op. cit., p. 349.
5
Articolul 173 alin. 4 din Tratatul C.E.E. A se vedea şi J. Rideau, op. cit.,
p. 733; V. Marcu, op. cit., p. 209.
6
T.C. Hartley, op. cit., p. 431.
7
Injoncţiunea se referă la obligarea instituţiei să facă ceva, exercitarea de
presiuni asupra acesteia sau ordonarea realizării unui anumit lucru.
Contenciosul comunitar 123
modificarea sau înlocuirea directă a actului acesteia. Problema va reveni
spre rezolvare legală tot instituţiei comunitare al cărei act rlegal a fost
din statele anulat. Nu trebuie însă înţeles că instituţiei emitente nu-i incumbă obli­
gaţia respectării condiţiilor legale la emiterea unui alt act, care să-1 înlo­
cuiască pe cel anulat, precum şi la emiterea unor acte ulterioare conexe,
în situaţia pasivităţii instituţiei de a înlocui dispoziţiile similare din alte
acte, rămase în vigoare, remediul juridic este promovarea unei acţiuni
privind abţinerea instituţiilor comunitare de a acţiona 1 .
în fine, precizăm că funcţionarii publici comunitari (categorie care
cuprinde oficialii Comunităţilor, alţi funcţionari, precum şi cei care
reclamă acest statut") au o legitimare procesuală activă specială, rezultând
nu din tratatele constitutive, ci din Statutul funcţionarilor comunitari 3 , de
a se plânge împotriva sancţiunilor disciplinare ce le-au fost aplicate sau
împotriva modului de rezolvare a unei petiţii pe care au înaintat-o
„autorităţii învestite cu puterea de numire" 4 .
Doctrina apreciază că suntem tot în prezenţa unei acţiuni în anulare5,
ipotezele pe care funcţionarii comunitari trebuie să le aibă în vedere
pentru a intenta o acţiune de acest fel fiind următoarele: a) autoritatea
învestită cu puterea de numire a emis o decizie care-1 nemulţumeşte, în
urma exercitării de către acesta a dreptului de petiţionare; b) autoritatea
învestită cu puterea de numire emite din oficiu un act prejudiciabil pentru
funcţionarul public. La rândul ei, ultima ipoteză presupune două aspecte:
emitente, la fie autoritatea emite un act, fie se abţine de la a-1 emite, deşi era obligată
prin Statut să o facă 6 .
de numire, care poate fi chiar superiorul ierarhic al funcţionarului în
1
S. Van Raepenbusch, op. cit., p. 489; J. Boulouis, op. cit., p. 356;
O. Manolache, op. cit., p. 510.
2
O. Manolache, op. cit., p. 550.
3
A se vedea, pentru dezvoltări privitoare la funcţionarii publici comunitari,
C. Călinoiu, V. Vedinaş, Teoria funcţiei publice comunitare, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1999.
4
C. Călinoiu, V. Vedinaş, op. cit., p. 192; J. Rideau, op. cit., p. 773.
5
O. Manolache, op. cit., p. 550. în sensul că această acţiune face parte din
rândul procedurilor speciale, a se vedea I.P. Eilipescu, A. Fuerea, Drept institu­
ţional comunitar european, ed. a V-a, Ed. Actami, Bucureşti, 2000, p. 141.
, C. Călinoiu, V. Vedinaş, op. cit., p. 190.
124 Elemente de drept comunitar european
cauză . Termenul de sesizare a jurisdicţiei comunitare este de 3 luni de la
primirea răspunsului (explicit sau implicit) la procedura prealabilă admi­
nistrativă 2 . Dacă intervine o decizie explicită ulterior deciziei implicite,
aceasta „va determina curgerea unui nou termen de 3 luni, desigur dacă
termenjul anterior de 3 luni nu expirase la data emiterii ei.
5.2. Acţiunea relativă la abţinerea (omisiunea) instituţiilor
comunitare de a acţiona 3 („acţiunea în carenţă") 4
Aceasta are ca scop constatarea pe cale jurisdicţională a inerţiei insti­
tuţiilor comunitare, relativă la o anumită problemă adusă în atenţia lor.
Legitimare procesuală pasivă au instituţiile comunitare expres prevă­
zute în tratate: Parlamentul 5 , Consiliul de Miniştri şi Comisia Europeană,
pe când reclamanţi pot fi persoanele fizice şi juridice, statele membre,
precum şi orice instituţie comunitară (cu excepţia Curţii Europene de
Justiţie, fiindcă în afară de cazul în care un funcţionar al acestei instituţii
se plânge contra unui act vătămător, este greu de imaginat un litigiu în
care Curtea este şi parte şi judecător 6 ).
în caz de admitere a acţiunii, Curtea Europeană de Justiţie declară ile­
gală inacţiunea instituţiei comunitare şi, în consecinţă, o obligă să emită
actul impus de normele comunitare. Nu se face distincţie între actele obli­
gatorii a fi emise şi actele neobligatorii, prin urmare opinia dominantă
1
A se vedea, pentru detalii, şi D.C. Dragoş, Recursul administrativ şi conten­
ciosul administrativ, Ed. AII Beck, 2001.
2
Prin excepţie, dacă funcţionarul urmăreşte suspendarea executării actului
atacat, acţiunea poate fi formulată imediat ce a fost sesizată autoritatea învestită
cu puterea de numire - C. Călinoiu, V. Vedinaş, op. cit., p. 194.
3
O. Manolache, op. cit., p. 49; T.C. Hartley, op. cit., p. 349; C. Leicu,
op. cit., p. 183; C. Lefter, op. cit., p. 131.
4
S. Van Raepenbusch, op. cit., p. 470; ./. Boulouis, op. cit., p. 359, sau
„recursul în carenţă" - V. Marcu, op. cit., p. 212.
5
Pentru opinii diferite cu privire la calitatea procesuală pasivă a Parlamen­
tului European, înainte şi după Tratatul de la Maastricht, a se vedea T.C. Hartley,
op. cit., p. 349; C. Leicu, op. cit., p. 183; O. Manolache, op. cit., p. 510;
V. Marcu, op. cit., p. 201.
6
A se vedea, în acest sens, O. Manolache, op. cit., p. 520.
Contenciosul comunitar 125
este în sensul că acţiunea poate avea ca obiect şi emiterea unei reco­
mandări sau a unui aviz 1 .
D u p ă efectuarea procedurii administrative prealabile obligatorii şi
numai în cazul în care aceasta nu se finalizează cu exprimarea unei poziţii
de către instituţia comunitară - caz în care este deschisă calea unei acţiuni
în anulare - reclamantul are la dispoziţie un termen de 2 luni în care să
sesizeze Curtea Europeană de Justiţie. Termenul începe să curgă de la
expirarea unui alt termen de 2 luni, în care instituţia comunitară trebuia să
răspundă la recursul administrativ prealabil.
5.3. Excepţia de ilegalitate
Excepţia de ilegalitate este utilă datorită limitării, în timp, a posibi­
lităţii introducerii acţiunii în anulare, precum şi datorită faptului că actele
normative nu pot fi contestate decât de statele membre sau de instituţiile
comunitare. Se pune problema ce se întâmplă cu un act normativ ilegal, în
momentul executării lui printr-un act individual.
Persoanele fizice sau juridice vor putea, în acest caz, să conteste
decizia de executare a regulamentului sau a oricărui alt act normativ,
ridicând în cursul procesului excepţia de ilegalitate a actului normativ 2 .
Actul normativ devine inaplicabil în speţă, rămânând însă să-şi producă
efectele juridice în continuare, fără a fi anulat. Va fi anulată doar decizia
3
emisă în temeiul actului normativ .
Excepţia de ilegalitate este o procedură accesorie cererii principale de
anulare a deciziei individuale 4 şi nu poate fi ridicată de particulari împo-
1
A se vedea, pentru această opinie, O. Manolache, op. cit., p. 520. în sens
contrar, s-a considerat că însăşi economia sistemului de contencios comunitar
exclude, de principiu, controlul de legalitate al actelor neobligatorii, fiind, de aseme­
nea, inexplicabil de ce să fie atacabile pe această cale actele care nu sunt atacabile
prin nici o altă acţiune contencioasă - A. Barav, Considérations sur la spécificité du
recours en carence, Revue trimmestrielle de droit européen nr. 1/1975, p. 59, apud
./. Boulouis, op. cit., p. 362; O. Manolache, op. cit., p. 522.
' Articolul 184 din Tratatul C E E .
3
S. Van Raepenbusch, op. cit., p. 572; T.C. Hartley, op. cit., p. 3401;
./. Rideau, op. cit., p. 749; V. Marcu, op. cit., p. 224; C. Leicu, op. cit., p. 185;
C. Lefter, op. cit., p. 134.
V. Marcu, op. cit., p. 225. Ca şi consecinţă a caracterului său accesoriu,
excepţia de ilegalitate trebuie să aibă ca obiect un act normativ aflat într-o
legătură suficientă cu actul individual contestat pe cale principală. Prin urmare,
126 Elemente de drept comunitar european
triva unui act care putea fi contestat pe calea unei acţiuni în anulare, dar a
expirat termenul legal 1 .
Creată în principiu în favoarea persoanelor care nu au acţiune directă
în' contra actelor normative, excepţia de ilegalitate poate fi utilizată de
Orice parte a unui litigiu comunitar 2 ; ea poate fi invocată, prin urmare, şi
de un stat membru, care are la dispoziţie şi acţiunea în anulare 3 .
5.4. Cererea de interpretare (decizia în chestiuni prealabile)
Tratatele 4 consacră posibilitatea formulării unei cereri de interpretare a
unui act comunitar, care este adresată de către un organ de jurisdicţie
naţional Curţii Europene de Justiţie şi are ca obiect obţinerea unei hotă­
râri preliminare cu privire la validitatea sau sensul acestuia. Tribunalul
naţional poate acţiona la cererea oricărei părţi, fie ea persoană juridică,
fizică sau instituţie publică naţională .
Suntem în prezenţa unei adevărate „acţiuni prejudiciale" 6 , ce implică
organele de jurisdicţie statale şi cele comunitare. Hotărârea preliminară
obţinută pe această cale obligă organul iurisdicţional naţional la soluţio-
5
7
narea cauzei cu respectarea interpretării date . Precizăm însă că este
vorba de o dezlegare a problemelor de drept ale pricinii, Curtea Euro­
peană de Justiţie neavând competenţă de a verifica faptele.
5.5. Acţiunea în daune contra instituţiilor comunitare
în prezenţa condiţiilor generale ale răspunderii extracontractuale pentru
daune (existenţa prejudiciului, existenţa unui act comunitar culpabil sau a unei
dacă sunt două decizii individuale, constituind un tot unitar, este suficient ca doar
una dintre ele să comporte o legătură juridică cu dispoziţia normativă în cauză -
J. Boulouis, op. cit., p. 391.
1
O. Manolache, op. cit., p. 5 17.
2
C. Leicu, op. cit., p. 185; C. Lefter, op. cit., p. 134.
3
O. Manolache, op. cit., p. 517.
4
Articolul 177 C.E.E., respectiv art. 150 C.E.C.O,
5
J. Rideau, op. cit., p. 837; V. Marcu, op. cit., p. 200; C. Lefter, op. cit., p. 135.
6
M. Engrange, L'action préjudicielle dans le droit interne des États membres
et en droit communautaire, Revue trimmestrielle de droit européen nr. 2/1974,
p. 277; J. Couzinet, Le renvoi en ap^eciation de validité devant la Cour de justice
des Communautés européenes, Revue trimmestrielle de droit européen nr. 4/1976,
p. 651, apud 0. Manolache, op. cit., p. 518, 520;./. Rideau, op. cit., p. 837.
' C. Leicu, op. cit., p. 186,
Contenciosul comunitar 1.27
omisiuni culpabile şi legătura de cauzalitate dintre cele două elemente),
reclamantul poate obţine repararea daunelor cauzate prin actul comunitar 1 .
Acţiunea în daune poate avea şi caracter autonom, atunci când actul
culpabil a fost anulat sau când, deşi este ilegal, el nu poate fi atacat în
mod direct de persoana interesată 2 .
Uneori, răspunderea pentru daune poate fi angajată şi dacă actul a fost
emis de o autoritate naţională, însă în aplicarea unor norme comunitare sau
a unor instrucţiuni cu caracter obligatoriu date de Comisia Europeană 3 .
5.6. Acţiunea contra actelor statelor membre
Distinct de contenciosul actelor comunitare, există posibilitatea con­
testării în faţa jurisdicţiei comunitare a actelor emise de statele membre cu
nerespectarea tratatelor şi a dreptului comunitar în general.
Calitate procesuală activă au în acest caz doar alte state membre sau
Comisia Europeană, nu şi persoanele fizice sau juridice 4 , prin urmare,
suntem în prezenţa unui litigiu între două persoane juridice de drept
public.
După epuizarea fazei administrative 5 , Comisia poate introduce acţiu­
nea oricând, nefiind limitată de vreun termen.
Curtea Europeană de Justiţie nu va putea anula actele emise de statul
membru cu încălcarea tratatelor, deoarece ar însemna că se substituie jude­
cătorului statului respectiv. Ea poate numai constata neîndeplinirea obliga­
ţiilor, statul fiind obligat să ia măsurile necesare pentru înlăturarea abaterii.
1
în această privinţă, Tratatul C.E.E. dispune, în art. 215, că în materie de
răspundere extracontractuală, Comunitatea trebuie să repare daunele cauzate de
instituţiile sale şi de agenţii săi în exerciţiul funcţiilor lor; a se vedea şi S. Van
Raepenbusch, op. cit., p. 531; 73.C. Hartley, op. cit., p. 448; J. Rideau, op. cit.,
p. 765; V. Marcu, op. cit., p. 222; C. Lefter, op. cit., p. 135.
2
J. Boulouis, op. cit., p. 365; O. Manolache, op. cit., p. 540.
3
C. Leicu, op. cit., p. 187.
4
Persoanele fizice sau juridice pot doar sesiza Comisia Europeană, printr-o
plângere redactată într-o formă prestabilită, aceasta nefiind obligată să acţioneze
în instanţă statul membra; prin urmare, în cazul unui răspuns negativ la plângere,
nu există nici posibilitatea contestării lui în justiţie pe calea unei acţiuni vizând
abţinerea Comisiei de a acţiona - O. Manolache, op. cit., p. 540; C. Leicu,
op. cit., p. 181; V. Marcu, op. cit., p. 215; C. Lefter, op. cit., p. 134.
5
A se vedea, pentru dezvoltări, D.C. Dragoş, op. cit., p. 44.
128 Elemente de drept comunitar european

Nu există un termen pentru executarea hotărârii Curţii, însă este evi­

dent că se impune executarea ei cât mai curând posibil . Conform Trata­
tului de la Maastricht, statele membre au obligaţia executării hotărârii .
Dacă statul în cauză nu ia măsurile necesare pentru executarea hotărârii, Capitolul IV
Corrîisia, după efectuarea unei proceduri prealabile asemănătoare celei Sinteză a Constituţiei Uniunii Europene
iniţiale, va sesiza din nou Curtea, precizând de această dată şi sancţiunile
pecuniare, sub formă de daune cominatorii sau sume forfetare, la care
propune să fie obligat statul membru. Curtea poate ţine seama de
§1. Precizări introductive. Structură
propunerile Comisiei sau nu, stabilind ea însăşi daunele cominatorii sau o
sumă forfetară. Această posibilitate acordată Curţii se explică prin proba­
Textul Constituţiei, adoptat în 2004, presupune existenţa unui singur
bilitatea conformării parţiale a statului la hotărârea iniţială a acesteia.
tratat care să înlocuiască toate tratatele comunitare existente în prezent,
în cazul acţiunii iniţiate de un stat membru contra altui stat membru,
în aşa fel încât claritatea textelor fundamentale să crească şi acestea să fie
ulterior efectuării procedurii prealabile în faţa Comisiei Europene, proce­
mai accesibile tuturor celor interesaţi.
dura jurisdicţională, în faţa instanţei comunitare, este aceeaşi 3 .
în preambulul Constituţiei, se reafirmă convingerea popoarelor euro­
pene că, rămânând mândre de istoria proprie şi de identitatea naţională,
sunt determinate să depăşească vechile probleme ce le despart şi, unite
mai mult decât oricând, să-şi făurească un destin comun.
Constituţia este construită pe patru părţi:
- partea I conţine dispoziţii care definesc Uniunea Europeană, obiectivele
sale, puterile sale, procedura de adoptare a deciziilor şi instituţiile unionale;
- în partea a H-a a fost încorporată Carta drepturilor fundamentale din
Uniunea Europeană, adoptată la Nisa în 2000;
- partea a IlI-a se concentrează mai mult asupra politicilor Uniunii
Europene, conţinând multe prevederi din actualele tratate comunitare;
- partea a IV-a conţine clauze finale, inclusiv procedura de adoptare şi
revizuire a Constituţiei.
în cele ce urmează vom încerca prezentarea, succintă, a imaginii Uniunii
Europene aşa cum se prefigurează ea în Constituţie, insistând numai
asupra aspectelor instituţionale şi de drept comunitar, nu şi asupra dreptu­
rilor fundamentale incluse în proiect sau asupra politicilor comunitare.

§2. Uniunea E u r o p e a n ă - persoană juridică.

Obiectivele şi valorile Uniunii E u r o p e n e
1
J. Boulouis, op. cit., p. 378; W. Weidenfeld, W. Wessels, op. cit., p. 71;
O. Manolache, op. cit., p. 538. Pe baza Constituţiei, ia fiinţă Uniunea Europeană, ca uniune a popoa­
2
în acest sens, a se vedea şi P. Moreau Defarges, op. cit., p. 64. relor şi statelor europene, cu personalitate juridică; Uniunea este deschisă
3
S. Van Raepenbusch, op. cit., p. 568; O. Manolache, op. cit., p. 540.
130 Sinteză a Constituţiei Uniunii Europene Puterile (competenţele) Uniunii 131
tuturor statelor europene care aderă la principiile şi valorile sale (demni­ Cetăţenii europeni au următoarele drepturi: dreptul de a se muta şi
tatea umană, libertatea, democraţia, egalitatea, statul de drept şi drepturile stabili liber pe teritoriul Uniunii, dreptul de a vota şi candida la alegerile
omului, pluralismul, toleranţa, justiţia şi solidaritatea, nediscriminarea) şi pentru Parlamentul European şi în alegerile municipale, dreptul la pro­
se angajează să le promoveze împreună cu celelalte state europene. tecţie consulară şi diplomatică, dreptul de a adresa petiţii Parlamentului
Libertatea de circulaţie a persoanelor, a produselor, a serviciilor şi European, Mediatorului european sau altor instituţii, într-una din limbile
capitalului sunt garantate pe teritoriul unional, iar orice discriminare pe oficiale ale Uniunii, şi de a primi răspuns în aceeaşi limbă. Lista drep­
criterii de naţionalitate este interzisă. turilor cetăţenilor europeni nu este exhaustivă, ci se completează cu
Scopul Uniunii este acela de a promova pacea, valorile sale şi bunăstarea drepturile prevăzute în capitolul dedicat activităţilor democratice, „vieţii
cetăţenilor europeni. Ea oferă cetăţenilor europeni un spaţiu de libertate, democratice" a Uniunii, cum ar fi dreptul de a lua parte la această activi­
securitate şi justiţie şi o piaţă unică în care competiţia este liberă. Printre tate sau de a avea acces la documentele unionale.
scopurile sale se numără şi realizarea unei Europe cu o dezvoltare durabilă,
bazată pe creşterea economică echilibrată, pe o economie de piaţă socială şi 3.2. Drepturile fundamentale
competitivă, precunl şi pe creşterea preocupării pentru îmbunătăţirea mediului
Datorită faptului că, până acum, deşi aprobată de Convenţia de la
înconjurător.
Nisa, din 2000, Carta drepturilor fundamentale din Uniunea Europeană
Pentru realizarea obiectivelor sale, Uniunea beneficiază de anumite
nu a fost încorporată în tratatele comunitare şi, prin urmare, nu are forţă
puteri, conferite ei de către statele membre prin intermediul Constituţiei, şi
juridică, nu este obligatorie, Constituţia dedică partea a fJ-a acestei carte,
foloseşte metoda comunitară de integrare, într-un sistem instituţional unic.
înglobând-o şi conferindu-i valoare de normă juridică obligatorie.
Uniunea recunoaşte identitatea naţională a statelor membre, inclusiv auto­
încorporarea unei liste proprii de drepturi fundamentale în Constituţia
nomia regională şi locală; de asemenea, este recunoscută existenţa în conti­
europeană nu semnifică însă extinderea puterilor Uniunii; instituţiile
nuare a funcţiilor esenţiale ale statelor, cum ar fi asigurarea integrităţii terito­
europene şi statele membre sunt ţinute să respecte Carta atunci când
riale, menţinerea ordinii şi a respectării legii, salvgardarea securităţii interne.
implementează legislaţia Uniunii, iar Curtea Europeană de Justiţie va
Conform principiului cooperării sincere, statele membre şi Uniunea se
asigura respectarea ei.
asistă reciproc în realizarea obiectivelor prevăzute în Constituţie, iar
Conţinutul Cartei este mai larg decât al Convenţiei Europene a Drep­
statele membre sunt ţinute să se abţină de la orice acţiuni sau inacţiuni
turilor Omului (1950), ratificată de toate statele membre ale U.E., cuprin­
care ar putea pune în primejdie realizarea acestor obiective.
zând şi drepturi sui generis, cum ar fi dreptul la o administrare cores­
Uniunea are personalitate juridică şi are dreptul de a susţine, în
punzătoare, drepturile sociale ale muncitorilor, protecţia datelor personale
această calitate, valorile proprii şi interesele unionale în arena interna­
şi drepturi bioetice. încorporarea Cartei în Constituţia unională nu
ţională. Ea va milita pentru pacea, securitatea şi dezvoltarea durabilă a
exclude aderarea Uniunii la C.E.D.O., ci este doar un pas complementar.
planetei, solidaritatea şi respectul reciproc dintre popoare, comerţul liber
şi corect, eradicarea sărăciei şi respectul drepturilor omului, în special ale
copiilor, respectul şi consolidarea dreptului internaţional.
§4. Puterile (competenţele) Uniunii

§ 3 . Cetăţenia europeană şi drepturile fundamentale Constituţia stabileşte clar domeniile în care statele membre îşi transferă
competenţele în favoarea Uniunii şi introduce o clasificare a puterilor
(competenţelor) unionale:
3.1. Cetăţenia europeană
- competenţe exclusive, care aparţin numai Uniunii şi care includ
Cetăţenia europeană este complementară cetăţeniei naţionale şi nu o comerţul cu state terţe şi concurenţa în piaţa internă;
înlocuieşte.
1 32 Sinteză a Constituţiei Uniunii Europene
- competenţe partajate de Uniune cu statele membre, care sunt exer­
citate de Uniune numai în cazurile şi în măsura în care acţiunea sa este
mai eficientă decât cea a statelor membre; domeniile în care se manifestă
acestea sunt cele mai importante: piaţa internă unică, politica agricolă
comună, politica mediului, politica în transporturi, politica de azil şi de
imigraţie, cooperarea poliţienească şi judiciară;
- competenţele rezervate - ele aparţin în continuare statelor membre,
Uniunea putând doar să sprijine realizarea unor acţiuni în aceste domenii,
fără a avea puterea de armonizare a legislaţiei interne. Rămân în compe­
tenţa statelor cultura, educaţia, sportul, protecţia civilă.
In alte domenii însă, cum ar fi politica ocupării forţei de muncă, poli­
tica socială sau politica economică, statele membre consideră că Uniunea
este chemată să le coordoneze politicile naţionale. Prin urmare, Uniunea
nu are dreptul să legifereze unitar, ci să coordoneze anumite eforturi
naţionale în vederea realizării mai eficiente a scopului propus.
în fine, Uniunea dobândeşte competenţe şi în domeniul politicii externe
şi de securitate comună, fiind abilitată să urmărească realizarea acesteia în
baza solidarităţii tuturor statelor membre, în vederea realizării unei
apărări comune.
Instituind o anumită flexibilitate în sistem, proiectul dă în competenţa
Consiliului U.E. ca, votând cu unanimitate şi după obţinerea avizului
conform al Parlamentului European, să „ u m p l e " orice goluri ce vor
apărea în ceea ce priveşte competenţele unionale stabilite de Constituţie,
atunci când o acţiune la acest nivel este necesară în vederea realizării
obiectivelor prevăzute de Constituţie.
A. Principiul subsidiaritătii. Menit să asigure exercitarea corectă a
puterilor conferite Uniunii prin Constituţie, principiul presupune ca
Uniunea să acţioneze doar în măsura în care acţiunea sa este necesară şi,
în acelaşi timp, mai eficientă decât cea a statelor membre; de asemenea, el
are ca scop menţinerea deciziei la nivelul cel mai apropiat de cetăţean,
verificând constant dacă acţiunea comunitară este mai eficientă decât ce
se poate întreprinde la nivel naţional, regional sau local.
Principiul proporţionalităţii, ca parte a principiului subsidiaritătii, are
menirea de a veghea ca acţiunea comunitară să nu depăşească, prin conţinut
sau formă, ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivului comunitar.
Proiectul urmăreşte întărirea acestor două principii, cerând ca de fiecare
dată când Comisia Europeană face o propunere de act normativ, ea să
explice în ce fel a luat în considerare cele două principii. Pentru prima dată,
Apartenenţa la Uniunea Europeană 133
de asemenea, parlamentele naţionale primesc dreptul de a examina orice
propunere a Comisiei, din aceeaşi perspectivă, şi să emită o opinie motivată;
dacă o treime din parlamentele naţionale au aceeaşi opinie, Comisia va fi
nevoită să-şi revizuiască propunerea. în fine, Curtea Europeană de Justiţie
poate fi sesizată pe motivul încălcării principiului subsidiaritătii.
B. Spre o Uniune legitimă şi democratică. Proiectul de Constituţie
defineşte pentru prima dată bazele democratice ale Uniunii şi consoli­
dează expresia lor tangibilă.
Astfel, sunt prevăzute noi obligaţii în sarcina instituţiilor europene în
ceea ce priveşte consultarea societăţii civile, transparenţa decizională,
accesul la documente de interes public şi protecţia datelor personale. Se
recunoaşte rolul important al partenerilor sociali şi a bisericilor, iar
cetăţenii primesc dreptul de a provoca, prin strângerea unui milion de
semnături, redactarea de către Comisie a unei propuneri de act normativ.
§5. Apartenenţa Sa Uniunea Europeană
Poate adera la Uniune orice stat european care-i împărtăşeşte şi res­
pectă valorile. Accederea în această structură este votată cu unanimitate
de Consiliul U.E., trebuie aprobată de Parlamentul European şi ratificată
de toate statele membre.
In cazul în care un stat membru violează persistent şi în mod serios
valorile Uniunii, Consiliul U.E., votând cu unanimitate (fără a considera
votul statului în cauză), cu aprobarea Parlamentului European (vot de două
treimi), poate suspenda drepturile statului membru în cadrul Uniunii.
Orice stat membru se poate retrage din Uniune, prin utilizarea mijloa­
celor juridice consacrate de dreptul său naţional; în acest caz, condiţiile
de retragere şi relaţiile viitoare dintre acest stat şi Uniune vor fi stabilite
într-un Acord, adoptat de Consiliu cu majoritate calificată, după aproba­
rea Parlamentului European. Constituţia încetează să se mai aplice sta­
tului retras din momentul în care intră în vigoare Acordul de retragere
sau, în cazul în care nu se poate încheia un astfel de acord, la 2 ani' de la
notificarea retragerii.
Consiliul European. în acord cu statul care se retrage, poate extinde această
perioadă.
134 Sinteză a Constituţiei Uniunii Europene
D a c ă statul retras va dori să reintre în Uniune, el va trebui să parcurgă
toate etapele unei aderări.
(
§6. Instituţiile Uniunii E u r o p e n e
Sistemul instituţional al Uniunii Europene va fi format din Consiliul
European, Parlamentul European, Comisia Europeană, Consiliul de
miniştri, Curtea de Justiţie. De asemenea, un rol important în politica
economică şi monetară a Uniunii va juca Banca Central Europeană, în
timp ce Curtea auditorilor (Curtea de Conturi) va verifica veniturile şi
cheltuielile Uniunii. Ca organisme consultative, continuă să funcţioneze
Comitetul regiunilor şi Comitetul economic şi social.
a) Parlamentul European, forul de reprezentare a popoarelor euro­
pene, are rol de co-legislator şi de autoritate bugetară, alături de Consiliu, şi
exercită controlul asupra Comisiei. Parlamentul va alege Preşedintele
Comisiei.
Domeniile în care procedua codeciziei se aplică sunt mai numeroase,
iar noua denumire sub care procedura va fi cunoscută este aceea de
„procedură legislativă".
Numărul maxim de parlamentari europeni aleşi prin sufragiu direct
pentru un mandat de 5 ani este stabilit la 732, numărul efectiv pentru
alegerile din 2009 urmând a fi stabilit de Consiliul European, la propunerea
Parlamentului European. Numărul de mandate pe care fiecare stat membru
din cele 25 îl vor avea în Parlament din 2004 a fost stabilit de proiect
astfel 1 : Germania - 99; Franţa, Italia, Marea Britanie - 78; Spania, Polonia
- 54; Olanda - 27; Suedia - 19; Austria - 18; Belgia, Grecia, Cehia,
Ungaria, Portugalia -24; Danemarca, Slovacia, Finlanda - 14; Irlanda,
Lituania - 13; Letonia - 9; Slovenia - 7; Estonia, Cipru, Luxemburg - 6;
Malta-5.
b) Consiliul European are rolul de a da Uniunii impulsurile politice
necesare continuării dezvoltării sale. Nu are puteri legislative, lucrează
prin consens, reuniunile sale fiind, de regulă, trimestriale.
' Cât despre România şi Bulgaria, dacă aderă înainte de alegerile din 2009,
ele vor avea 33, respectiv 17 locuri în Parlamentul European - stipulează un
protocol ataşat proiectului de Constituţie.
Instituţiile Uniunii Europene 135
Consiliul va fi format din şefii de stat sau de guvern din statele membre,
Preşedintele Consiliului şi Preşedintele Comisiei (ultimii doi fără drept de
vot); la lucrări va participa şi Ministrul de Externe al Uniunii.
Preşedintele Consiliului va fi ales de către membrii acestuia, cu majo­
ritate calificată, pentru o perioadă de doi ani şi jumătate, cu posibilitate de
reînnoire a mandatului o singură dată. Demiterea se va face respectând
aceeaşi procedură. Rolul preşedintelui va fi acela de a prezida şi a impul­
siona lucrările Consiliului European, precum şi de a reprezenta Uniunea
în domeniul politicii externe şi de securitate comună, fără a prejudicia
atribuţiile Ministrului de Externe al Uniunii.
c) Consiliul de miniştri, format din câte un reprezentant de nivel
guvernamental (ministru) al fiecărui stat membru, este organul legislativ
şi bugetar al Uniunii (împreună cu Parlamentul) şi are rolul principal în
procesul de decizie din domeniul politicii externe şi de securitate comună.
Formaţiile sale vor fi diferite:
- în fomaţie generală, va asigura, alături de Comisie, pregătirea şi
desfăşurarea reuniunilor Consiliului European;
- în formaţie legislativă, va asigura, împreună cu Parlamentul Euro­
pean, adoptarea legilor-cadru europene şi a legilor europene, în confor­
mitate cu prevederile Constituţiei; în această formaţie, Consiliul va fi
format din câte unul sau doi reprezentanţi ai statelor membre, a căror
expertiză reflectă problemele înscrise pe agenda Consiliului;
- Consiliul afacerilor externe va asigura, în baza liniilor directoare
precizate de Consiliul European, realizarea politicii externe şi de securi­
tate comună, sub conducerea Ministrului de Externe al Uniunii Europene;
- Consiliul European va adopta o „decizie europeană" prin care să fie
prevăzute alte formaţii de lucru ale Consiliului de miniştri.
Preşedinţia formaţiilor de lucru ale Consiliului de miniştri (cu excepţia
celei de afaceri externe) va fi asigurată timp de cel puţin un an de reprezen­
tantul unui stat membra desemnat prin rotaţie, în conformitate cu regulile ce
vor fi adoptate de Consiliul European printr-o „decizie europeană".
Numărul voturilor fiecărei ţări în Consiliu a fost stabilit astfel: Ger­
mania, Franţa, Italia, Marea Britanie - 29; Spania, Polonia - 27; România
-14, Olanda - 13; Suedia, Bulgaria şi Austria - 10; Belgia, Grecia, Cehia,
Ungaria, Portugalia - 12; Danemarca, Irlanda, Slovacia, Finlanda Litua­
nia - 7; Letonia, Cipru, Slovenia, Estonia, Luxemburg - 4; Malta - 3.
d) Comisia Europeană. Creată ca organ independent ce reprezintă
interesul comunitar, ea este chemată să asigure aplicarea Constituţiei şi să

136 Sinteză a Constituţiei Uniunii Europene
vegheze la aplicarea ei de către celelalte instituţii comunitare. Comisia are
drept de iniţiativă legislativă, urmând ca Parlamentul şi Consiliul să
adopte împreună legislaţia. Comisia asigură formularea şi implementarea
politicilor comunitare, administrează bugetul şi programele comunitare,
au ajutorul administraţiilor naţionale.
Comisia reprezintă Uniunea în negocierile internaţionale din toate
domeniile, cu excepţia domeniului politicii externe şi de securitate
comună, unde intervine Ministrul de Externe al Uniunii.
Comisia decide cu majoritate simplă şi este responsabilă colectiv în
faţa Parlamentului European, care poate adopta o moţiune de cenzură.
Pentru 2009, Comisia va fi compusă astfel: Colegiul va cuprinde
Preşedintele Comisiei, Ministrul afacerilor externe ca vicepreşedinte şi 13
comisari europeni, selectaţi din statele membre pe baza unui sistem echi­
tabil de rotaţie. Din statele membre care nu au comisari într-un mandat,
Preşedintele Comisiei va desemna comisari fără drept de vot.
Preşedintele Comisiei va fi numit ca şi până acum, însă Consiliul
European va trebui să ţină seama în propunerea pe care o face Parlamen­
tului European de rezultatul alegerilor europene. Numirea comisarilor de
către Preşedinte va fi făcută de pe liste de câte 3 candidaţi (în care să fie
şi o femeie sau, invers, şi un bărbat), propuse de fiecare stat membru.
e) Ministrul de externe al uniunii. Una dintre cele mai spectaculoase
inovaţii ale Proiectului constituţional vizează acest post, care se vrea a fi
unul care să dea consistenţă politicii externe şi de securitate comună a
Uniunii şi să promoveze o persoană în care statele terţe să identifice mai
uşor „vocea" Uniunii pe plan internaţional.
Ministrul va fi numit de Consiliul European cu majoritate calificată,
cu aprobarea Preşedintelui Comisiei. Această dublă condiţie la numire
reflectă dubla funcţie pe care persoana în cauză o va avea: reprezentant al
Consiliului pentru politica externă, respectiv vicepreşedinte al Comisiei.
f) Curtea de Justiţie. Curtea va cuprinde actuala Curte Europeană de
Justiţie, Tribunalul de Primă Instanţă (denumit de proiect înalta Curte) şi
tribunale sau curţi specializate.
Atribuţiile Curţii vizează soluţionarea litigiilor dintre statele membre,
dintre Uniune şi statele membre, dintre instituţiile unionale şi dintre
particulari şi Uniune. Ea rezolvă, de asemenea, cererile de interpretare a
dreptului comunitar adresate de tribunalele naţionale, necesare în vederea
aplicării unitare a dreptului comunitar pe teritoriul unional.
Simplificarea mijloacelor de acţiune a Uniunii \ 37
Important de reţinut este şi faptul că, potrivit proiectului de Consti­
tuţie, cetăţenii europeni vor putea contesta mai uşor reglementările
Uniunii, chiar dacă nu-i privesc personal, posibilitate care nu există în
conformitate cu tratatele comunitare aplicabile în prezent. De asemenea,
statelor membre le vor fi impuse sancţiuni mai drastice pentru nerespec-
tarea dreptului comunitar şi a deciziilor Curţii de Justiţie.
g) Banca Centrală Europeană. Creată în vederea gestionării proce­
sului de trecere la moneda unică, Banca dirijează prin organele sale
Sistemul European de Bănci Centrale, format din aceasta şi din băncile
centrale din statele membre care au adoptat Euro şi care are sarcina de a
administra dezvoltarea sistemului monetar unic, de a menţine stabilitatea
preţurilor, precum şi funcţionarea sistemului de plăţi intracomunitare.
h) Curtea auditorilor monitorizează veniturile şi cheltuielile comu­
nitare, fiind instituţia de audit financiar a Uniunii.
i) Comitetul regiunilor reprezintă autorităţile locale şi regionale, fiind
consultat de Consiliu şi Parlament în domenii cum ar fi educaţia, sănă­
tatea publică, coeziunea economică şi socială.
Membrii săi sunt numiţi de Consiliu pentru un mandat de 5 ani, fiind
în număr de maxim 350.
j) Consiliul Economic şi Social, format din reprezentanţi ai organi­
zaţiilor economice şi sociale şi ai societăţii civile, este consultat, de
regulă, în procedura legislativă, fiind format tot din maxim 350 de
membri, numiţi de Consiliu pentru 5 ani.
§7. Simplificarea mijloacelor de acţiune a Uniunii
a) Majoritatea calificată. Când Consiliul European sau Consiliul de
miniştri vor lua decizii cu majoritate calificată, aceasta va fi de 232
voturi, reprezentând 5 5 % din numărul statelor membre şi, totodată, 6 5 %
din populaţia Uniunii.
Atunci când Constituţia nu condiţionează decizia Consiliului Euro­
pean sau a celui de miniştri de propunerea Comisiei ori de iniţiativa
Ministrului unional de externe, majoritatea calificată de 232 voturi va
trebui să reprezinte 2/3 din numărul statelor membre şi, în acelaşi timp,
cel puţin 3/5 din populaţia Uniunii.
138 Sinteză a Constituţiei Uniunii Europene
Aceste dispoziţii vor intra în vigoare la 1 noiembrie 2009, după ale­
gerile pentru Parlamentul European.
,b) Legislaţia Uniunii. Tipologia actelor comunitare (identificate ca
fiind aproximativ 35 la număr în prezent) va fi limitată la şase instru­
mente legislative şi reglementare: legea, legea-cadru, regulamentul, deci­
zia, recomandarea şi opinia. Ierahia acestora este identică cu cea din siste­
mele naţionale de drept: preeminenţă au legile, actele comunitare trebuind
să li se conformeze.
Legea va determina aspectele esenţiale ale unei anumite proble­
matici, urmând ca aspectele tehnice să fie delegate spre reglementare
Comisiei Europene, sub supravegherea celor doi co-legislatori: Consi­
liul şi Parlamentul.
Procedura legislativă ordinară sau obişnuită va fi considerată
codecizia, iar procedua legislativă specială va implica adoptarea legilor
exclusiv de către Consiliu sau, mai rar, exclusiv de către Parlament.
Decizia cu majoritate calificată în Consiliu (în noua ei formulă - 5 5 %
din numărul statelor şi, în acelaşi timp, 6 5 % din populaţia Uniunii) a fost
extinsă la alte 30 de domenii, pentru care în prezent se cere vot unanim.
Statele îşi menţin însă un drept de veto pentru anumite domenii, fapt ce va
duce probabil la blocaje în funcţionarea Consiliului.
c) Votul în procedura legislativă. In cazurile în care Constituţia
prevede (în partea a IlI-a) adoptarea de către Consiliul de miniştri a unor
legi-cadru comunitare sau a unor legi comunitare cu respectarea proce­
durii legislative speciale, Consiliul European poate permite, printr-o
decizie adoptată după o perioadă de graţie de cel puţin 6 luni, votând în
unanimitate şi la propria iniţiativă, după consultarea Parlamentului
European şi informarea parlamentelor naţionale 1 , adoptarea acestor legi
prin procedura legislativă obişnuită.
De asemenea, dacă, în aceeaşi parte a LII-a, Constituţia prevede nece­
sitatea votului unanim în Consiliul de miniştri într-un anumit domeniu,
Consiliul European poate adopta, din proprie iniţiativă şi cu unanimitate,
o decizie europeană prin care să permită Consiliului de miniştri să voteze
cu majoritate calificată în acel domeniu. Parlamentele naţionale trebuie
1
Parlamentele naţionale (o treime din numărul lor) au la îndemână un aşa-zis
„cartonaş galben", prin care pot cere revizuirea proiectului legislativ -
K. Hughes, Europe's Constitution - one cheer for democracy, CEPS, 2003, p. 2.
Simplificarea mijloacelor de acţiune a Uniunii 139
informate de iniţiativa Consiliului European cu cel puţin 4 luni înainte de
materializarea ei în decizia europeană.
d) Cooperarea întărită. Venind să completeze dispoziţiile Tratatului
de la Amsterdam privind cooperarea întărită, proiectul de Constituţie pre­
vede un număr limită de state care pot p o m i pe acest drum, şi anume o
treime din membri, precizând, de asemenea, că celelalte state sunt bineve­
nite să le urmeze atunci când sunt dispuse şi capabile să facă acest lucru.
e) Bugetul comunitar. Se introduce un document legal nou, „Cadrul
financiar multianual", adoptat de Consiliu şi care va guverna plafonul
anual al cheltuielilor comunitare. Comisia va implementa bugetul, sub
supravegherea Consiliului şi a Curţii auditorilor. Bugetul comunitar va fi
format din resurse proprii, constituite din cote din TVA-ul naţional,
precum şi din cote din PIB-ul naţional, în conformitate cu decizia Consi­
liului ratificată de statele membre.
f) Relaţiile externe ale Uniunii Europene. Prevederile din tratate
referitoare la relaţiile externe ale Uniunii au fost grupate sub un singur
titlu, dobândind astfel coerenţă.
Domeniul în discuţie rămâne supus, în mare parte, deciziei unanime a
Consiliului UE, fapt ce poate fi considerat ca un eşec al Convenţiei euro­
pene, care avea sarcina de a trece şi acest aspect în sfera votului majoritar
calificat; blocajul decizional este previzibil, aşadar, într-o Europă unită cu
25 sau 30 de state membre.
Inovaţia rămâne doar noul post de Ministru de externe, competent să
coordoneze delegaţiile unionale din peste 125 de state terţe şi să repre­
zinte Uniunea în Consiliul de Securitate al O N U .
Negocierea acordurilor internaţionale se face de către Comisie sau de
către Ministrul de externe şi rezultatul este aprobat de Consiliu şi de
Parlament.
g) Politica de apărare comună a Uniunii începe, de asemenea, să prindă
contur, respectând însă diferitele angajamente externe ale statelor membre,
cum ar fi NATO sau relaţia privilegiată a Marii Britanii cu SUA.
Se va înfiinţa o Agenţie a Armamentului, pentru a se evita, spre exem­
plu, paralelismele din programele militare a unor state membre şi chel­
tuirea inutilă a fondurilor naţionale pe programe ce pot fi realizate
împreună. Este reafirmată, în acelaşi timp, solidaritatea militară a statelor
membre în caz de atac terorist sau de dezastru natural.
h) Comerţul extern. Uniunea are dreptul de a negocia cu Organizaţia
Mondială a Comerţului şi cu state terţe în vederea apărării intereselor
140 Sinteză a Constituţiei Uniunii Europene
comunitare în domeniul comerţului de mărfuri şi servicii. în acest
domeniu, Constituţia sporeşte rolul Parlamentului European, care este
plasat pe picior de egalitate cu Consiliul în procedura de decizie, pe când
anterior nu avusese nicio atribuţie în această privinţă.
i) Uniunea Europeană - un spaţiu al libertăţii, justiţiei şi securităţii.
Conceptul de „spaţiu al libertăţii, justiţiei şi securităţii" există şi în actua­
lele tratate comunitare, însă proiectul de Constituţie doreşte întărirea lui,
prin conferirea unor mijloace mai eficiente de atingere a scopurilor pro­
puse, şi anume asigurarea liberei circulaţii a persoanelor, lupta împotriva
criminalităţii şi terorismului, gestionarea fluxurilor migraţioniste, cu atât
mai mult cu cât aceste probleme se accentuează odată cu lărgirea Uniunii.
Se păstrează principiul lipsei controlului vamal intern şi acela al stabi­
lirii de reguli pentru persoanele care traversează frontiera externă a
Uniunii. în viitor, se doreşte administrarea frontierelor de o manieră inte­
grată, prin înfiinţarea unei unităţi centrale de suport şi asistenţă pentru
unităţile naţionale de frontieră, în gestionarea problemelor pe care acestea
le întâmpină în activitatea lor.
Proiectul prevede, de asemenea, instituirea unui sistem unic integrat
de rezolvare a problemelor legate de azil şi formularea unei politici unice
a azilului, cu respectarea Convenţiei de la Geneva, în care să se regă­
sească un statut unitar pentru toţi refugiaţii şi proceduri comune.
Uniunea va introduce o politică comună a imigraţiei, ale cărei puncte
esenţiale sunt prefigurate în proiect. Scopul este gestionarea fluxului
imigraţionist, asigurarea tratamentului corect pentru imigranţi cu statut de
rezident legal, prevenirea traficului de persoane şi a imigraţiei ilegale.
Principiul solidarităţii este pus la loc de frunte, fie că este vorba de
solidaritate politică sau financiară.
Cooperarea în domeniul justiţiei şi a afacerilor interne, aflată până
acum în cel cle-al treilea pilon unional, cel interguvernamental, este
trecută alături de celelalte politici comunitare, prin urmare i se va aplica
metoda comunitară. Consiliul primeşte abilitarea de a decide în unani­
mitate, atunci când va considera necesar, înfiinţarea unui birou al Procu­
rorului european, menit să instrumenteze şi să aducă în faţa justiţiei
cazurile de criminalitate transfrontalieră.
De asemenea, Europol continuă să fie considerat mijlocul cel mai
eficient de cooperare poliţienească din interiorul Uniunii, organismul
fiind supus controlului permanent al Parlamentului European şi al parla­
mentelor naţionale.
Intrarea în vigoare şi revizuirea Constituţiei 141
§8, I n t r a r e a în vigoare şi revizuirea Constituţiei
Se presupune că Tratatul privind Constituţia europeană va fi ratificat
de toate statele membre; dacă după 2 ani de la semnarea Tratatului
(octombrie 2006), doar 4/5 din statele membre l-au ratificat, Consiliul va
lua măsurile necesare pentru revizuirea situaţiei 1 .
Revizuirea ulterioară a Constituţiei se va face prin intermediul unei
Convenţii, care va propune prin consens Conferinţei interguvernamentale
modificările necesare; nu va fi nevoie de organizarea unei Convenţii dacă
revizuirea priveşte aspecte determinate, punctuale. Amendamentele
constituţionale vor intra în vigoare după ratificarea lor de către toate
statele membre.
§9. A p r e c i e r i a s u p r a t e x t u l u i c o n s t i t u ţ i o n a l
Când Convenţia pentru Viitorul Europei a publicat proiectul de tratat
constituţional, în 2003, a stârnit numeroase critici. Acum însă, este mult
îmbunătăţit. Are 80 de seturi de amendamente. Procesul decizional va fi
mai uşor şi este în mod evident o îmbunătăţire semnificativă faţă de aran­
jamentele anterioare. La fel este şi sistemul de vot, conform căruia o for­
mulă simplă de 5 5 % dintre statele membre, însumând 6 5 % din populaţia
Uniunii, va constitui aproape în toate situaţiile o majoritate calificată.
Sarcina de a cădea de acord asupra unui tratat constituţional pentru o
Uniune cu 25 state membre, toate cu propriile interese şi scopuri, a fost,
fără îndoială, una dificilă. Compromisul, exceptările, imperfecţiunea erau
inevitabile. Prin urmare, textul asupra căruia guvernele europene au căzut
de acord în 18 iunie 2004 este cea mai bună variantă ce se putea obţine în
asemenea circumstanţe.
Semnificaţia acestei prevederi constă în aceea că, după doi ani, se va discuta
situaţia statelor „întârziate"; într-o opinie, soluţiile ar putea fi diferite în funcţie
de statele aflate în această poziţie; dacă este vorba de Marea Britanie, s-ar putea
decide retragerea ei din Uniune sau acordarea unui statut de membru asociat sau
de observator, pe când un eşec în referendumul de aprobare în Franţa sau o
opoziţie în Germania ar însemna încetinirea evoluţiei Uniunii pentru foarte multă
vreme - a se vedea K. Kiljunen, Referenda in France and UK will affect EU
differently, EU Observer, 12.10.2004.
142 Sinteză a Constituţiei Uniunii Europene
însă, dincolo de negocieri şi interese, care sunt motivele fundamentale
care au stat la baza acestui ambiţios demers?
Un prim motiv pentru care se impunea elaborarea unei constituţii
pqntru Uniune este nevoia de coerenţă şi claritate în procesele de guver­
nare de la nivelul acesteia 1 .
Noua constituţie este un document mult mai coerent decât predece­
soarele sale (tratatele institutive şi subsecvente).
în prezent, Uniunea este guvernată de două seturi de tratate care se
suprapun, care creează trei „piloni", mai multe modalităţi de legiferare şi
un sistem de votare căruia îi lipseşte o bază raţională (Germania, cu o
populaţie dublă decât a Spaniei, are cu doar 7% mai multe voturi).
Nu există o declaraţie clară, formală, referitoare la natura şi rolul
Uniunii Europene. Principii fundamentale, precum cel al supremaţiei
dreptului comunitar sau cel al competenţei sale exclusive asupra conser­
vării marine nu sunt menţionate în tratate.
Acum, în Partea I a Constituţiei va fi desăvârşit lucrul de care Uniunea
avea nevoie de atâta timp: claritate şi coerenţă referitor la sursa puterii
sale şi la modul de luare a deciziilor.
Având doar 59 de articole, această parte stabileşte cadrul general al
Uniunii. Se elimină orice idee că Uniunea ar fi un superstat federal.
Statele membre sunt cele care conferă competenţele/puterile lor Uniunii,
„pentru a atinge obiective pe care acestea le au în c o m u n " (art. 1).
Principiul puterilor conferite, însemnând că acestea derivă de Ia statele
membre, este unul fundamental, cerând Uniunii să acţioneze în limitele
competenţelor conferite de către statele membre. Competenţele care nu
sunt astfel conferite rămân la nivel naţional. Tot pentru prima dată apare o
procedură explicită pentru orice stat membru care doreşte să se retragă
din Uniune, dovada, dacă mai era nevoie, că Uniuea Europeană este o
organizaţie de state care cooperează liber consimţit.
Constituţia reformează, de asemenea, sistemul preşedinţiei în U E .
Orice organizaţie complexă în care preşedinţia se transmite la fiecare şase
luni şi rândul fiecărui stat vine la fiecare doisprezece ani şi jumătate este
o reţetă sigură a insuccesului. Automat, puterea efectivă trece în mâna
celor cu oarecare permanenţă. Acest sistem era destul de eficient când
Comunitatea avea şase membri. Cu 25 de membri însă, era necesară o
astfel de reformă instituţională, care creează poziţia permanentă de
' A se vedea „The Economist", 10 iulie 2004, p. 30.
Aprecieri asupra textului constituţional 143
preşedinte al Consiliului European (şefi de state şi guverne) pentru a pune
în aplicare deciziile sale în ceea ce priveşte direcţia strategică a UE.
Totodată, începând cu 2014, se reduce dimensiunea Comisiei.
Un alt motiv al acestui demers era nevoia de eficientizare a proceselor
de luare a deciziei la nivel comunitar. Proiectul se concentrează asupra
unei probleme reale: cum să uşureze procesul de luare a deciziei într-o
Uniune lărgită.
în această privinţă, Tratatul este o îmbunătăţire clară faţă de aranja­
mentele anterioare. Noul sistem de vot este mai corect, mai flexibil, mai
funcţional decât formula stabilită prin Tratatul de la Nisa din 2000.
In acest sens, era necesar acordul cu privire la problema care a fost
cauza eşecului din decembrie 2003: ponderea voturilor. Sub presiunea
puternică din partea celorlalte state membre, Polonia şi Spania au accep­
tat un nou sistem de votare cu dublă majoritate, care le diluează puterea şi
influenţa, însă un anumit grad de confuzie în noua prevedere face ca
schimbarea să fie mai uşor de acceptat. Planul iniţial era ca o lege să fie
adoptată dacă întruneşte suportul a jumătate clin statele membre, care să
reprezinte 6 0 % din populaţia Uniunii. Noua înţelegere ridică pragul de
vot la 5 5 % dintre statele membre, reprezentând 6 5 % din populaţie, cu
adăugarea prevederii că o minoritate de blocaj trebuie să provină din
patru sau mai multe state. Această prevedere permite Poloniei şi Spaniei
să blocheze legi pe care nu le doresc, dar nu permite celor trei mari state
membre (Marea Britanie, Franţa, Germania) să facă acest lucru singure.
Insistenţa Marii Britanii de a menţine dreptul de veto în multe domenii
a fost un alt obstacol în calea succesului Summit-\Am de la Bruxelles.
Astfel, în materie de impozite, prevederile privind armonizarea comu­
nitară prin vot majoritar au fost excluse, ceea ce a reprezentat o uşurare
pentru state, precum Slovacia, a căror economie se bazează pe impozite
scăzute.
în materie de politică externă, proiectul anterior prevedea că, dacă
noul ministru de externe făcea o propunere, Uniunea decidea dacă să o
adopte sau nu prin vot majoritar. Acum, ministrul de externe poate face o
propunere numai dacă guvernele statelor membre cer acest lucru cu
unanimitate.
Alte probleme au fost rezolvate prin exceptări. Conform proiectului
iniţial al Constituţiei, UE avea dreptul să armonizeze prin vot majoritar
aspecte ce ţin de dreptul penal; o prevedere nouă precizează însă că, dacă
unul dintre statele membre consideră că o lege europeană ameninţă

144 Sinteză a Constituţiei Uniunii Europene
„aspecte fundamentale ale sistemului de justiţie în materie de drept
penal", poate aplica o „frână" de urgenţă. Pentru început, acest lucru
întârzie adoptarea legii. Dacă nu se poate ajunge la un acord asupra unei
noi versiuni, cei care se opun pot fi exceptaţi de la aplicarea respectivei
maluri, permiţând unui grup mai mic de state să meargă înainte. Această
toleranţă a unei integrări accentuate în cadrul tutui grup de state membre
este o altă modalitate prin care se încearcă uşurarea proceselor deci­
zionale. O „frână" de urgenţă şi mai puternică se va aplica pentru dome­
niul asistenţei sociale.
O altă justificare pentru demersul ambiţios asumat de statele membre
este ideea şi necesitatea de a apropia Uniunea de cetăţeni. Declaraţia de
la Laeken din decembrie 2001, care a lansat procesul elaborării unei
constituţii pentru a înlocui tratatele existente, menţiona îngrijorările
populare în legătură cu faptul că prea multe puteri sunt exercitate Ia nivel
european, şi nu la nivel naţional, despre lipsa unui control public demo­
cratic, despre instituţii şi practici europene rigide şi dificil de înţeles.
Acest deziderat este parţial realizat prin coerenţa superioară a tratatului
faţă de documentele anterioare, însă claritatea proceselor nu este suficientă.
Constituţia clarifică, dacă mai era necesar, că sursa puterii sale o
reprezintă statele membre şi că Uniunea este o organizaţie de state care
cooperază pe baza consimţământului liber al acestora şi al cetăţenilor lor.
Reputaţia Uniunii a suferit în trecut datorită faptului că exercitarea şi
transferul puterilor părea să funcţioneze într-un singur sens: dinspre
statele membre înspre Uniune. Acum, Constituţia conţine inovaţii care fac
ca acest transfer să funcţioneze în ambele sensuri. Competenţele partajate
(unele dintre ele) pot fi transferate înapoi statelor membre. Parlamentele
naţionale sunt însărcinate cu asigurarea conformităţii cu principiul
subsidiarităţii.
în prezent, nu există nicio obligaţie în sarcina Comisiei de a informa
parlamentele naţionale despre propuneri legislative comunitare şi cu atât
mai puţin se prevede vreo influenţă a acestora în procesul legislativ.
Conform noilor prevederi însă, toate parlamentele naţionale trebuie să fie
informate despre propunerile legislative şi au la dispoziţie şase săptămâni
pentru a răspunde. Dacă o treime dintre acestea obiectează, atunci
Comisia trebuie să revizuiască propunerea. în teorie, Comisia ar putea să
rămână la propunerea iniţială, însă, în practică, acest lucru este puţin
probabil. Dacă o treime dintre parlamentele naţionale sunt împotriva unei
propuneri, atunci şi guvernele statelor respective vor adopta o poziţie
Aprecieri asupra textului constituţional 145
similară şi propunerea Comisiei nu va întruni majoritatea calificată
necesară pentru a o adopta.
Noul Tratat face un pas înainte şi în sensul conferirii unui sentiment
de control asupra procesului de guvernare la nivel european cetăţenilor
uniuonali. Noile prevederi referitoare la subsidiaritate sunt introduse
pentru a fi folosite. Depinde de parlamentele naţionale, cele mai eficiente
voci ale cetăţenilor europeni, să facă aceste prevederi şi acest principiu
funcţionale.
Cea mai mare inovaţie rămâne Carta drepturilor fundamentale din
U.E., care are o arie de cuprindere foarte largă, de la dreptul la viaţă la
dreptul la grevă etc.
Aceasta însă se va aplica statelor membre numai când acestea imple­
mentează dreptul comunitar; se mai face referire la nevoia de a interpreta
drepturile în concordanţă cu tradiţiile şi practicile naţionale (lucru care a
liniştit nemulţumirile britanicilor).
Totodată, oficialii britanici au pregătit o explicaţie exhaustivă a
acestor drepturi, prin care încercau să arate că ele există deja într-o formă
sau alta fie în dreptul comunitar, fie în convenţii la care Uniunea este
parte. Ideea era de a sublinia că nou inclusa Cartă nu creează drepturi noi.
într-un efort de a fixa acest lucru, Marea Britanie a obţinut o nouă clauză,
care dispune ca instanţa de judecată comunitară, Curtea Europeană de
Justiţie, să acorde atenţia cuvenită acestor explicaţii. De fapt, britanicii
doreau o prevedere care să arate că introducerea Cartei nu schimbă nimic
(dacă au reuşit sau nu, este discutabil). Secretarul general al Congresului
Sindicatelor Europene arăta că britanicii au lipsit de putere Carta, la care
sindicatele britanice sperau să recurgă pentru a ataca legislaţia muncii din
perioada thatcher-istă, adică dispoziţii legale ca cele care interzic piche­
tarea, însă acest lucru nu ar mai fi posibil acum).
Cu toate acestea, impactul Cartei va fi larg şi este imposibil de antici­
pat. S-a exprimat opinia că ar trebui să existe o prevedere legală la nivelul
U.E. care să constituie o piedică în calea recursurilor pe baza Cartei 1 .
Dacă un reclamant poate arăta că un stat membru sau Uniunea încalcă
prevederile Cartei în modul în care implementează legea, atunci trebuie să
aibă posibilitatea unei acţiuni în faţa Curţii de Justiţie Europene. Se crede
că aceasta va fi nevoită să se implice în multe cazuri referitoare la drep­
turile omului, dar că acest lucru poate duce, în ciuda precizărilor adăugate
' „The Economist", 26 iunie 2004, p. 32.
146 Sinteză a Constituţiei Uniunii Europene

Cartei, la devieri şi abateri în domenii sensibile de politică internă (de

exemplu, interzicerea în Franţa a vălului musulman în şcoli. Un copil
musulman dintr-un alt stat al U.E. poate, pe baza faptului că această
prevedere violează „dreptul părinţilor de a-şi educa copii în conformitate
cu propriile convingeri religioase, filozofice şi pedagogice", să atace Bibliografie
prevederea, invocând Carta).
In fine, ideea de constituţie europeană era menită încă de la început să
apropie şi să unească statele membre în jurul unui obiectiv comun: 1. A. Arnull, A. Dashwood, M. Ross, D. Wyatt, European Union Law,
eficientizarea Uniunii pentru a putea face faţă valului de lărgiri către Est. Sweet & Maxwell, 2000;
Tocmai de aceea s-a arătat în doctrină că prea multe exceptări, acceptate 2. M.J. Baun, An Imperfect Union: T h e Maastricht Treaty and the New
pentru a permite atingerea unui compromis şi adoptarea proiectului, ar Politics of European Integration, Westview Press, Colorado-Oxford,
putea sfârşi prin a diviza Uniunea, când scopul era de fapt să o unească. 1996;
Trebuie recunoscute şi limitele demersului constituţional - textul este 3. M.J. Baun, A Wider Europe: T h e Process and Politics of European
prea lung, nu este atât de clar şi de accesibil c u m s-a aşteptat, iar unele Union Enlargement, Rowman & Littlefield Publishers, Lanham -
reforme fundamentale nu au fost prevăzute 1 . Poate problema cea mai Boulder - New York -Oxford, 2000;
mare nu este cu tratatul în sine, ci cu aşteptările legate de acesta. Se 4. M Belanger, J.C. Gautron, L. Grard, J.Andriantsinibazovina, Droit
aşteaptă de la acest tratat să rezolve toate problemele Uniunii, or nicio de la Communauté et de l'Union européenne, L.G.D.J., Paris, 2001;
constituţie nu poate face acest lucru singură. Tratatul conferă totuşi o 5. N. Bernard (coord.), Le Comité économique et social, Editions de
platformă mai bună pentru ca U.E. să se concentreze asupra acelor anga­ Université Libre de Bruxelles, 1976 ;
jamente care o fac să avanseze şi să funcţioneze mai bine. 6. Y. Bernard, Économie européene, Ed. Dalloz, Paris, 1997 ;
Aici se găseşte paradoxul Uniunii şi sursa ambigutăţii colective refe­ 7. O. Bibere, Uniunea Europeană între virtual şi real, Editura ALL,
ritor la această construcţie. Dacă ar fi fost un super-stat, scrierea unei 1999;
constituţii ar fi fost un lucru facil şi rezultatul comprehensibil. Ar fi 8. J. Bourrinet (coord.), Le Comité des Régions de l'Union européene,
declarat că puterea rezidă în Parlament, Guvern şi Curtea Supremă şi Editions Economica, Paris, 1997;
aceste instituţii ar fi fost însărcinate cu crearea şi punerea în aplicare a 9. N.-J. Brehon, Le budget de l'Europe, L.G.D.J, Paris, 1997;
legilor. însă, tocmai pentru că Uniunea nu este un super-stat, necesită un 10. C. Brice-Delajoux, J.P. Brouant, Droit institutionnel de l'Union
„regulament" mai complicat, mai detaliat, care să specifice, pentru fiecare Européene, Ed. Hachette Livre, Paris, 2000;
politică, întinderea competenţelor sale. 1 1 . J.L. Burban, Le Parlement européen et son élection, Ed. Bruyllant,
Bruxelles, 1979;
12. J.L. Burban, Le Parlement européen, Presses Universitaire de
France, Paris, 1998, traducere în limba română Editura Meridiane,
Bucureşti, 1999;
13. W. Cairns, Introducere în legislaţia Uniunii Europene, traducerea în
limba română la Editura Universal Dalsi, 2001;
14. J.A. Caporaso, The European Union: dillemas of regional integra­
tion, Wesview Press, Colorado-Oxford, 2000;
1
J. Kallmer, E u r o p e ' s Constiution contusion, „The American Enterprise' 15. C.N. Chabot, Understanding the Euro, Ed. McGraw-Hill, repectiv
Issue no. 2, March 2004, p. 40. Editura Teora pentru traducerea în limba română;
] 48 Uniunea Europeană - instituţii şi mecanisme Bibliografie 149

16. P. Craig, G. De Burca, EU Law, 3 r d edition, Oxford University 33. F. Gyula, Curtea Europeană de Justiţie, Ed. Rosetti, 2001;
Press, 2002; 34. F. Gyula, Primordialitatea dreptului Uniunii Europene faţă de
17. L. Cram, D. Dinan, N. Nugent (editors), Developments in the Euro- dreptul naţional al statelor membre din perspectiva statelor care vor
!, pean Union, St. Martin's Press, New York, 1999; să adere la această uniune, în Dreptul nr. 3/1996;
18. M. Danses, Prioritatea dreptului comunitar european în raport cu 35. P. Gowan, P. Anderson (editors), The Question of Europe, Verso,
dreptul intern al statelor membre ale Uniunii Europene, Dreptul nr. London-New York, 1997;
6/2003; 36. A. Grosser, The western alliance: european-american relations since
19. N. Deaconu, Sistemul instituţional al Uniunii Europene, Ed. Lumina 1945, Ed. Macmillan, London, 1980;
Lex, 2001; 37. T.C. Hartley, The foundations of European Community Law - an
20. P. Moreau Defarges, Les Institutions européennes, 6 e edition, introduction to the Constitutional and Administrative Law of the
Armand Colin, Paris, 2002, versiunea tradusă în limba română - European Community, fourth edition, Oxford University Press, 1998;
Ed. Armacord, Timişoara, 2002; 38. V. Hreblay, La fibre circulation des personnes. Les accords de
2 1 . D.C. Dragoş, Recursul administrativ şi contenciosul administrativ, Schengen, PUF, Pans, 1994;
Ed. All Beck, 2001; 39. R. Hudson, A.M. Williams, Divided Europe: Society and Territory,
22. L. Dubois, L'Union européene, Ed. Documentation française, Paris, Sage Publications, London - Thousand Oaks - New Delhi, 1999;
1999 40. K. Hughes, Europe's Constitution - one cheer for democracy,
23. V. Ducuiescu, Tratatul de la Amsterdam - instrument juridic de CEPS, 2003;
referinţă în procesul integrării europene, în Revista de drept comer­ 4 ! . G. Isaac, Droit général communautaire, Editura Armand Colin,
cial nr. 2/1999; Paris, 1998;
24. V. Ducuiescu, Tratatul de la Nisa şi reforma instituţională a Uniunii - 42. J.P. Jacqué, Parlement européen, Dalloz, Paris, 1993;
Europene, în Revista de drept comercial nr. 3/2001 ; 43. J.P. Jacque, Droit institutionnel de l'Union Européenne, Dalloz, 2001;
25. V. Ducuiescu, G. Ducuiescu, Justiţia europeană - mecanisme, dezi­ 44. /. Jingo, Uniunea europeană - realităţi şi perspective, Editura
derate şi perspective, Editura Lumina Lex, 2002; Lumina L e x , 1999;
26. M. Emerson, The wider Europe as the European Union's Friendly 45. J. Kallmct, Europe's Constiution confusion, „The American
Monroe Doctrine, CEPS Policy Brief no. 27/2002, http:// www.ceps.be; E n t e r p r i s e " , Issue n o . 2, March 2004;
27. G. Ferréol (coordonator), Y. Jean Beloeil- Benoist, M. Blanquet, 46. C. lefter.. Drept comunitar instituţional, Editura Economică,
D. Breillat, N. Flageul, Dictionnaire de l'Union européene, Editura Bucureşti, ?001 ;
Armand Colin, Paris, 2000, în limba română la Editura Polirom, 47. C. Leicu. !. Leicu, Instituţiile comunitare, Editura Lumina Lex, 1996;
2001; 48. C. Leicu, Drept comunitar, Editura Lumina Lex, 1998;
28. LP. Filipescu, A. Fuerea, Drept instituţional comunitar european, 49. D. Leonard, Guide to the European Union, The Economist
ediţia a V-a, Editura Actami, Bucureşti, 2000; Newspaper Ltd, 1998, Teora 2001 ;
29. R. Folsom, European Union Law, Thomson West, 4 l h edition, 2004; 50. f
-'h. Manin, Les Communautés Européenne. L'Union Européene,
30. À. Fuerea, Drept comunitar european. Partea generală., Ed. All Lditura Pedone, Paris, 1997;
Beck, 200.3; '•L O. Manolache, Competenţa şi regulile de procedură ale Curţii de
3 1 . P. Fontaine, La construction européene de 1945 à nos jours, Edition primă instanţă a Comunităţilor europene, în Dreptul nr. 12/1992;
du Seuil, 1996, în limba română la Editura Institutul European, Iaşi, 52. O. Manolache, Drept comunitar, ed. a IlI-a revăzută, Editura AII
1998; Beck, 2001;
32. J.C. Gautron, Droit européen, 10e edition, Dalloz, 2002:
150 Uniunea Europeană - instituţii şi mecanisme Bibliografie 151
53. V. Marcu, Drept instituţional comunitar, ed. a II-a, Editura Lumina 7 1 . D. Spierenburg, R. Poidevin, Histoire de la Haute Autorité de la
Lex, 2001; Communauté Européene du charbon et de l'acier. U n e experience
54. L. Mathieu, Quelle Union pour l'Europe? Ed. Documentation supranationale, Ed. Bruylant, Bruxelles, 1993;
française, Paris, 1999; 72. R. Suciu, Principiul subsidiarităţii în dreptul comunitar, în Revista
55. JD. Mazilu, Integrarea europeană. Drept comunitar şi instituţii Transilvană de Ştiinţe Administrative nr. 1/2004;
europene, Editura Lumina Lex, 2001; 73. Â. Szâsz, The road to European Monetary Union, MacMillan Press
56. J. McCormick, Understanding the European Union '-- a concise Ltd., London, 1999, respectiv Editura Pandora M, Târgovişte, 2002,
introduction, Edition Palgrave, New York, London, 1999; pentru traducerea în limba româna;
57. M.Ş. Mlnea, Elemente de drept financiar internaţional, Editura 74. B. Tanlêghe, Le Conseil européen, PUF, Paris, 1993;
Accent, Cluj-Napoca, 2001; 7 5 . À. Topan, The european integration process, a historical and compa-
58. R. Munteanu, Drept european, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996; rative institutional analysis, Edition LIT Verlag, Munster - Hamburg
59. /. Murant, E.S. Tănăsescu, G. lancu, Ş. Deaconu, M.H. Cuc, Cetă­ - Berlin - London, 2 0 0 1 ;
ţenia europeană, Editura All Beck, 2003; 76. O. Ţinea, Drept comunitar general, Editura Didactică şi Pedagogică,
60. N. Păun, A.C. Păun, Istoria construcţiei europene, vol. I şi II, Bucureşti, 1999;
Editura Fundaţiei pentru .Studii Europene, Cluj-Napoca, 2000; 77. O. Ţinea, Tratatul de la Nisa, în Dreptul nr. 9/2001 ;
6 1 . A.C. Păun, Die UnionsbrUrgerrechte - Drepturile cetăţenilor Uniunii 78. D. Vaughan, A. Robertson (editors.), Law of the European Union,
Europene, Editura Presa Universitară Clujeană, 2003; Richmond, 2003;
62. J. Peterson, M. Shakleton (editors), The Institutions of the European 79. V. Vese, A.L. Ivan, Istoria integrării europene, Edidura Presa
Union, Oxford University Press, 2001; Universitară Clujeană, 2001;
63. F. Pop, Comunităţile europene şi realizarea Spaţiului Economic Euro­ 80. S. Weaterhill, P. Beaumont, EU Law, Penguin Books, 1999;
pean, Revista Transilvană de Ştiinţe Administrative nr. 2(8)/20()2; 8 1 . W. Weidenfeld, W. Wessels (éditeurs), L'Europe de A à Z - guide de
64. P. Prisecaru, N. Idu (coord.), Reforma constituţională şi instituţio­ l'intégration européenne, Ed. Office de publications officielles des
nală a Uniunii Europene, Editura Economică, 2003; Communautés européennes, Luxembourg, 1997;
65. A. Profiroiu, M. Profiroiu, Introducere în realităţile europene, 82. Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Editura
Editura Economică, 1999; Polirom, 1999;
66. S. Van Raepenbusch, Droit institutionnel de l'Union et des Commu­ 8 3 . http://www.europa.eu. int.
nautés européennes, 3 e edition, De Boeck Université, Bruxelles, 84. http://www.EUobserver.com
2001;
67. J. Rideau, Droit institutionnel de l'Union et des Communautés euro­
péennes, 3 e édition, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence,
1999;
68. J. Rifkin, The European Dream - How Europe's Vision of the Future
is Quietly Eclipsing the American Dream, Penguin, 2004;
69. A. Rigaux, Comité économique et social, Editions Dalloz, Paris,
1993;
70. P. de Schoutheete, The case for Europe. Unity, diversity and demo­
cracy in the European Union, Lynne Rienner Publishers, Boulder
London, 2000;