Sfantul Ioan de Kronstadt – Cand trupul o ia inaintea spiritului, chiar si in cele ale

credintei. VIATA CRESTINULUI ADEVARAT APARTINE VEACULUI CE VA SA

VINA
Postat de admin pe 28 Dec 2010 la 07:01 pm | Categorii: Cum ne iubeste Dumnezeul nostru,
Hrana duhului - cuvinte tari, texte esentiale, Sfantul Ioan de Kronstadt Print
Uneste-ti sufletul cu Dumnezeu prin credinta izvorata din inima si vei putea face tot ce
doresti. Poarta razboi cu tine vrajmasii nevazuti, puternici si neadormiti? Ii vei invinge!
Sau vrajmasii din afara, vazuti? Ii vei birui si pe aceia! Te hartuiesc patimile? Le vei
inlatura. Te coplesesc supararile? Le vei depasi. Ai slabit cu duhul? Vei dobandi tarie.
Viata omului, a crestinului adevarat, apartine viitorului, veacului ce va sa vina. Acolo il
asteapta toate bucuriile, deplina fericire. Aici pe pamant nu este decat un surghiunit, care
isi ispaseste pedeapsa. Uneori natura toata i se ridica impotriva, din cauza pacatelor, ca sa nu
mai vorbin de dusmanul sau invederat, diavolul, care umbla racnind ca un leu, cautand pe
cine sa inghita (1 Petru 5, 8 ).

“Nefireasca dominatie a carnii asupra spiritului se explica printre altele si prin aceea ca
spiritul pare a fi “ingropat” in carne, legat de aceasta. Aceasta iese in evidenta indeosebi
in raport cu slujirea lui Dumnezeu. Omul pare a se apropia de Dumnezeu mai mult cu
gura, cu trupul, fals, nu I se inchina in duh si adevar. Intr-adevar, traim adesea ca si
cum n-ar exista in noi spirit, suprema treapta a desfranarii vadindu-se in om atunci
cand spiritul este sufocat cu totul si cand omul ramane doar trup si nimic altceva.
“Nu va ramane Duhul Meu pururea in oamenii acestia pentru ca sunt numai trup”
(Facerea 6, 3).
Priviti cu atentie in ce chip il cinstesc oamenii pe Dumnezeu: veti constata ca trupul
incearca sa o ia inaintea spiritului. La sfinti se vede ca spiritul precumpaneste asupra
trupului, fiindca acestia traiesc cu spiritul, nu vad in lume nimic altceva decat spirit,
intelepciunea, atotputernicia si bunatatea lui Dumnezeu vadindu-se in toate. In orice fenomen,
in orice lucru vad pecetea spiritului. La oameni exista o preponderenta considerabila a
trupului asupra spiritului si ea apare in faptul ca ei recunosc doar cele ce pot fi percepute
prin simturi, nu vad – cum se spune – mai departe de lungul nasului; omul simturilor,
omul trupesc vede lumea aproape ca si fiintele necuvantatoare, irationale; il lasa rece
intelepciunea, puterea pururea fiitoare, bunatatea Creatorului.
Citeste Cartea Sfanta si vede in ea numai buchea. Cand se roaga, mintea ii zburda,
trecand mecanic peste cuvintele rugaciunii, nu le patrunde sensul, ignora arta rugaciunii in
duh si adevar. Trupul predomina si sistemul de invatamant. (Nicaieri nu se invata in scoala
ceea ce reprezinta lucrul de capetenie al practicii crestine: cum sa ne rugam; se invata oare
undeva cum sa-L vedem pe Dumnezeu?) Trupul va continua sa domine lumea pana la
sfarsitul veacului, astfel incat
“Domnul cand va veni – sa judece lumea – va gasi oare credinta pe pamant?” (Luca 18, 8),
ca si la oamenii lumii celei dintai (necredinta este isprava trupului).
Dumnezeu se bucura atunci cand omul descopera lucrarea Sa in inima lui, fiindca El este
lumina si adevarul. Diavolul se teme grozav de aceasta, fiindca el este intuneric si
minciuna. Iar intunericul nu se arata la lumina, pentru a nu i se putea descoperi faptele.
Diavolul este puternic doar atunci cand se foloseste de intuneric, de inselaciune, de
minciuna. Da-i in vileag minciuna, scoate-i-o la lumina si el va disparea indata. Diavolul il
atrage pe om in toate patimile prin inselaciune; prin inselaciune ii adoarme pe oameni, ii face
sa nu vada lucrurile in adevarata lor lumina. Peste multe lucruri sta pusa acoperitoarea
diavolului.
De ce oare sufletul pacatos nu primeste iertare de pacate decat daca recunoaste, in adancul
inimii, cat sunt ele de irationale, de primejdioase si de mincinoase? Fiindca inima
inseamna sufletul. Asa cum, atunci cand a savarsit pacatul, omului i s-a parut placut si
“respectabil”, tot asa atunci cand se caieste de pacat, trebuie sa-l recunoasca vatamator si cu
totul mincinos. Iar cainta, atunci cand are loc, aduce durere inimii, dupa cum si pofta
pacatului provoaca durere in inima.
Sa nu te tulbure ura care clocoteste in tine si care tinde sa dea pe dinafara in vorbe de
manie; porunceste-i mai bine sa taca si sa moara. Altminteri, obisnuindu-se sa vada ca i
te supui si ca poate sa se reverse nestavilit din gura ta, te va lua in stapanire. Intocmai ca
apa oprita de un dig de pamant care, cand gaseste o spartura, o largeste tot mai mult, cautand
sa razbeasca prin ea; daca nu o astupam deloc, sau o astupam de mantuiala, in cele din urma,
slabind preocuparea noastra de a drege digul si dupa asalturile repetate ale apei, aceasta nu
inceteaza sa-si faca loc, din ce in ce mai insistent, incat pana la urma devine foarte greu, daca
nu imposibil, sa fie zagazuita. Asa si cu ura care se strecoara in sufletul omului: daca ii
ingaduim sa razbeasca afara, o data, de doua, de trei ori, va incepe sa se reverse din ce
in ce mai tare si, in cele din urma, va rupe zagazul si va inunda. Tine seama ca apele
rautatii stau adunate in suflet, dupa cuvantul Psalmistului:
“au intrat ape pana la sufletul meu” (Psalmul 68, 1).
De vei pacatui inaintea lui Dumnezeu si pacatele te vor chinui, te vor arde, grabeste-te sa cauti
unica jertfa, vesnica si vie, pentru iertarea pacatelor si marturiseste-ti pacatele inaintea Celui
ce s-a dat pe Sine jertfa. Altminteri nu vei mai primi mantuire de nicaieri. Sa nu crezi ca te
vei putea mantui singur.
Domnul ar fi putut sa-si faca trup Siesi din tot universul, cer si pamant, sau, daca n-ar fi creat
lumea, putea sa faca in locul ei un templu al trupului Sau. Numai pentru tine insa a binevoit
sa se faca pe Sine trup, asemenea trupului tau, ca sa te mantuiasca si, dupa ce a creat
lumea din nimic, sa faca, dintr-o infima cantitate de materii, trupul Sau, pentru a te
aduce la viata, lasand lumea asa cum a creat-o. O, cata bunatate si milosardie
dumnezeiasca!
“Suntem madulare ale trupului Lui si din carnea Lui si din oasele Lui” (Efeseni 5, 30).
Lumea ca si creatie a Dumnezeului Celui Viu si Preaintelept este plina de viata. Pretutindeni
si in toate este viata si intelepciune, in toate vedem o expresie a inteligentei, atat in mare, cat
si in mic, in intreg si in parte. Lumea este asemenea unei carti de invatatura, desi nu poti
invata din ea cunoasterea de Dumnezeu atat de limpede cum ne invata Revelatia
dumnezeiasca, inainte sa fi existat lumea a fost numai Dumnezeu, Cel Viu si nemarginit.
Cand lumea a fost adusa la fiinta din nefiinta, este de inteles ca Dumnezeu n-a devenit
marginit; intreaga plenitudine a vietii si nemarginirea au ramas in El, dar aceasta plenitudine
si nemarginire s-a vadit si in creaturi, in cele vii si organice, care sunt de o infinita
multitudine, inzestrate toate cu viata.
Cuvantul lui Dumnezeu scris vorbeste mai adevarat si mai clar despre lume decat lumea
insasi si decat cuvintele omenesti despre lume. Cuvantul naturii este inchis in ea si nu poate
exprima nimic deslusit, de la sine, ramanand litera moarta, fara glas.
“Unde erai tu – omule – cand am intemeiat pamantul?” (Iov 38, 4).
Erai, oare, langa Dumnezeu cand a intocmit universul?
“Cine a cautat in adanc Duhul Domnului si cine L-a sfatuit pe El” (Isaia 40, 13)?
Voi, geologilor, va laudati ca ati descoperit gandul Domnului in scoarta pamantului si
sustineti aceasta in pofida Sfintei Carti a Facerii. Dati mai multa crezare buchiilor moarte ale
straturilor solului, ale pamantului neinsufletit decat cuvintelor, de Dumnezeu inspirate, ale
marelui prooroc si vazator de Dumnezeu Moise.
Imi spui “ca nu poti pricepe cum se intampla ca ne asculta sfintii din ceruri cand ne rugam
lor.” Dar cum se face ca razele Soarelui se revarsa peste noi pretutindeni si ca lumineaza
peste tot pamantul? In universul spiritual sfintii sunt ceea ce sunt razele soarelui in universul
material. Dumnezeu este Soarele vesnic, datator de viata, si sfintii sunt razele acestui Soare al
ratiunii. Dupa cum ochii Domnului privesc fara incetare pe pamant si asupra fiilor
pamantului, tot astfel si ochii sfintilor; ei nu pot sa nu se indrepte intr-acolo unde se
indreapta vederea proniatoare a Domnului fapturilor si unde sunt si comorile lor
(trupurile lor, faptele lor, locurile lor sfinte si cinstitorii lor).
“Caci unde este comoara ta, acolo va fi ai inima ta” (Matei 6, 21).
Stii ca inima poate vedea repede, departe si limpede (indeosebi cele ale lumii spirituale). Poti
observa aceasta mai cu seama in cele duhovnicesti, unde multe lucruri nu pot fi
percepute decat prin credinta (prin “vazul” inimii). Inima este ochiul fiintei noastre. Cu
cat este mai curata, cu atat vede mai departe, mai repede si mai clar. La sfintii lui Dumnezeu
ochiul duhovnicesc a atins inca din timpul vietii suprema treapta de curatie accesibila omului,
iar dupa moarte, cand s-au unit cu Dumnezeu, capacitatea lor de a vedea s-a limpezit si mai
mult, a devenit mai cuprinzatoare, prin har dumnezeiesc. De aceea sfintii vad foarte deslusit,
cuprinzator si departe. Vad trebuintele noastre duhovnicesti. Ii vad si ii aud pe toti cei ce ii
cheama, din toata inima, adica pe cei ai caror ochi launtrici sunt indreptati catre ei si pe
care nici indoiala, nici necredinta nu-i deznadajduieste si nu-i intuneca atunci cand ii
cheama pe sfinti, cand privirile rugatorilor intalnesc – ca sa spunem asa – privirile celor
la care se roaga. Este o vedere mistica! Cine a dobandit o asemenea experienta ma poate
intelege. Asa se explica de ce comunicarea cu sfintii se face atat de lesne. Trebuie numai sa
cureti ochiul inimii, sa-l intorci neclintit spre sfantul pe care il cunosti, sa ceri ceea ce
vrei sa-i ceri si ti se va da. Ce este insa Domnul in raport cu vederea? Totul in El este vedere,
sfintenie, cunostinta. De El este plin cerul si pamantul, tot locul, El vede tot si pretutindeni.
“Ochii Domnului sunt pretutindeni, veghind asupra celor buni si a celor rai” (Pildele lui
Solomon 15, 3).
Credinta din toata inima in lumea spirituala, mai cu seama in Soarele spiritual, Cel ce
intelepteste si insufleteste totul, bucura, da viata sufletului celui cu o constiinta neprihanita.
Prin credinta, trebuie sa ajungem sa vedem cu inima. Aceasta inseamna ca sufletul trebuie
sa atinga o treapta de sensibilitate mai presus de cea trupeasca, de cea a fiintei noastre
intunecate si sa patrunda cu vederea inimii, cea mai curata cu putinta, in lumea spirituala.
Acolo se va simti bine, va avea parte de viata adevarata, de liniste si de bucurie. O stiu din
experienta.
Daca Domnul n-ar fi iubitor de oameni si indelung-rabdator, ar fi putut oare sa indure
nechibzuitele defaimari pe care I le aducem? S-ar mai fi intrupat oare, ar mai fi patimit, ar
mai fi murit pentru noi, ne-ar mai fi dat Preacuratul Sau Trup si Preacuratul Sau Sange, catre
care ingerii privesc cu frica si cu cutremur? Ne-ar mai fi izbavit, oare, de pacate si de moartea
sufletului, asa cum de nenumarate ori o face? Poate ca ar fi spus atunci: chinuiti-va daca
sunteti atat de rai, nu va voi mai izbavi, dupa ce in atatea randuri v-am dat izbavire. Asa insa,
El indura toata multimea nenumarata a defaimarilor noastre, asteptand sa ne intoarcem
la El. Da slava iubirii Sale si indelungii Sale rabdari! Inchipuie-ti ce-ar fi daca nu L-am
avea pe Domnul, daca ne-am lipsi de a Sa mantuire! Sufletul ni se cuprinde de frica si
cutremur. Dar pe pacatosii care nu se caiesc ii ajunge, in cele din urma, cu adevarat mania lui
Dumnezeu,
“in ziua maniei si a aratarii dreptei judecati a lui Dumnezeu” (Romani 2, 5).
 Atunci cand vii sa te rogi imparatesei, Maicii lui
Dumnezeu, crede cu tarie, inainte de rugaciune, ca nu te vei intoarce de la ea fara a primi
milostivire. Asa este si asa se cuvine sa gandesti si sa crezi despre Dansa. Fiindca este Maica
Atotmilostiva a Atotmilostivului Dumnezeu-Cuvantul si despre milele sale nemasurate si fara
de numar marturisesc toate veacurile si toate Bisericile crestine. Ea este, cu adevarat, “noian
de milostivire si de binefaceri”, asa cum aflam spus in Canonul Odighitriei (Canon, cantarea
5, vers 1). De aceea, a nu veni cu incredere cand te rogi catre Dansa ar fi o sminteala si o
necuviinta, neincrederea i-ar defaima bunatatea, asa cum este defaimata bunatatea lui
Dumnezeu cand nu nadajduiesti ca vei obtine ceea ce ceri atunci cand I te rogi. Oare cum
alergi sa ceri mila unei persoane sus-puse si bogate, mila pe care toti i-o cunosc si pe care si-a
aratat-o in nenumarate randuri? De obicei, fiind ferm convins si cu speranta vie ca vei obtine
de la ea ceea ce vrei. Asa se cuvine sa fii si cand te rogi: sa nu te indoiesti si sa nu sovai.
Asa cum mama isi invata copilul sa mearga, ne invata si Domnul sa credem in El cu
credinta vie. Mama isi pune copilul pe picioare, il lasa sa stea asa, se indeparteaza de el, apoi
il cheama sa vina la ea. Ramanand singur, fara sprijinul mamei, copilul incepe sa planga, vrea
sa se duca la ea, dar nu incearca, de frica sa faca primii pasi, pana cand se hotaraste sa
paseasca si cade. Intocmai ca o mama, Domnul il invata pe crestin sa creada in El,
credinta fiind ca si mersul (credinta – cale duhovniceasca). Credinta noastra este firava,
lipsita de experienta, intocmai ca un copil care invata sa mearga. Domnul ne lipseste de
sprijinul Sau, lasandu-ne pe seama diavolului sau a feluritelor necazuri si suparari. Ceva
mai tarziu insa, cand avem mare nevoie de ajutor ca sa scapam de ele (cand nu simtim nevoia
mantuirii nu suntem gata sa mergem la El), parca ne-ar indemna sa ne indreptam catre El (si
trebuie, intr-adevar, sa o facem) dupa ajutor. Crestinul isi da silinta sa faca aceasta, “da
drumul” ochilor mintii (asa cum copilul isi da drumul la picioare), incearca sa-l vada cu ei pe
Domnul, dar inima care nu este obisnuita sa-l “vada” pe Dumnezeu se teme sa-si faca curaj,
se impiedica si cade.
Vrajmasul si stricaciunea pacatului pe care o avem de la nastere inchid ochii inimii care

incearca sa vada, tinandu-l pe om departe de

Dumnezeu, facandu-l sa nu poata inainta. Domnul ii este totusi aproape, gata sa-l aduca
la sine, sa-l cuprinda chiar si in brate, numai sa vina la El cu credinta; si atunci cand,
straduindu-te, reusesti sa-L vezi pe Domnul cu ochii inimii, El iti intinde o mana de ajutor,
ca si cum te-ar lua in brate si ti-ar alunga vrajmasii. Atunci simte crestinul imbratisarea
Mantuitorului Insusi. Slava bunatatii si intelepciunii Tale, Doamne! Asa cum, atunci cand
esti stramtorat de diavolul si de toate necazurile, trebuie sa vezi indata ca inaintea ta sta Sanul
iubitor de oameni al Mantuitorului tau, cauta cu indraznire la acest San parintesc, ca la o
nesecata comoara de bunatate si darnicie si roaga-te Domnului, din toata inima, ca sa ne
faca si pe noi partasi acestui nesecat izvor de bunatate si ajutorare duhovniceasca si indata
ti se va da ceea ce ceri. Principalul este sa ai credinta sau vedere a inimii catre Domnul si
speranta ca vei primi de la El ceea ce ii ceri, ca de la un Atot-bun. Asa este! Experienta
ne-o arata. Asa ne invata si Dumnezeu, adica sa recunoastem ca fara El suntem de o
neputinta morala fara seaman si, cu zdrobire de inima, sa mentinem duhul nostru intr-o
necontenita dispozitie rugatoare.
Crestinul nu are nici un temei sa tina in inima ura impotriva cuiva, ura fiind lucrul
diavolului. Crestinul se cuvine sa tina in inima numai dragoste. Si fiindca dragostea nu
gandeste raul, nu trebuie sa poarte gand rau impotriva nimanui. Cand nu am nici o dovada in
aceasta privinta, nu se cuvine sa gandesc despre altul ca e rau, trufas sau altcumva. Sa cred,
bunaoara, ca daca ii voi arata respect, el va cadea in trufie, sau daca ii voi trece cu vederea o
jignire, ma va jigni din nou sau isi va bate joc de mine. Trebuie sa nu lasam raul sa se
cuibareasca in noi sub nici o forma. Iar raul pe care il face ura poate fi, de cele mai
multe ori, lesne descoperit.
Pacea si belsugul de viata pe care le simte inima dupa impartasanie este cel mai mare si
mai de pret dar pe care ni-l face Domnul nostru Iisus Hristos, unul mai presus de toate
darurile, luate impreuna, de care se poate bucura trupul. Fara pace sufleteasca – atunci
cand inima este chinuita si stramtorata – omul nu se poate folosi de nici un bun, fie el material
sau spiritual, nu-l incearca nici o bucurie dintre acelea care vin de la sentimentul adevarului,
binelui si frumosului. Aceasta fiindca i-a fost strivit si ucis nucleul central al vietii –
inima, adica omul cel dinlauntru.
Uneste-ti sufletul cu Dumnezeu prin credinta izvorata din inima si vei putea face tot ce
doresti. Poarta razboi cu tine vrajmasii nevazuti, puternici si neadormiti? Ii vei invinge!
Sau vrajmasii din afara, vazuti? Ii vei birui si pe aceia! Te hartuiesc patimile? Le vei
inlatura. Te coplesesc supararile? Le vei depasi. Ai slabit cu duhul? Vei dobandi tarie. In
toate vei obtine biruinta prin credinta, te vei invrednici si de imparatia cerurilor. In viata
pamanteasca credinta este supremul bine. Ea il uneste pe om cu Dumnezeu, iar cand se afla in
om, il face puternic, de nebiruit.
“Cel ce se alipeste de Domnul este un duh cu El” (1 Corinteni 6, 17).
Datu-ne-a Domnul din bunatatea Sa, desi nu ne-am aratat vrednici de ea, sa vedem soarele si
sa ne bucuram de razele lui. Lumina soarelui sa-ti fie chezasie, dar mai cu seama lumina lina a
Sfintei slave a Tatalui ceresc, a Fiului Sau, Unul-Nascut, cea care ne-a fost data noua, si
Duhul dragostei dat inimilor noastre.
Ce vad cand privesc lumea creata de Dumnezeu? Vad cat este de vasta, vad pretutindeni, in
regnul animal, viata pulsand vioi printre patrupede, printre reptile, insecte si pasari si printre
pesti. Te intrebi de ce viata oamenilor este atat de trista, stramtorata, plina de
amaraciuni, mai cu seama a celer inclinati spre evlavie. Domnul a raspandit peste tot, din
belsug, viata, multumire, bucurie si toate fapturile, in afara de om, il preaslavesc pe Creator
vesele, bucurandu-se de viata. Oare de ce viata omului se desfasoara cu totul altfel decat a
celorlalte fapturi? Nu este oare si el zidirea Aceluiasi Demiurg? Explicatia e simpla.
Viata noastra este otravita fie de noi insine, prin pacat, fie de vrajmasul cel fara de trup,
acesta “ocupandu-se” mai cu seama de cei ce vor sa duca o viata mai ravnitoare. Viata
omului, a crestinului adevarat, apartine viitorului, veacului ce va sa vina. Acolo il asteapta
toate bucuriile, deplina fericire. Aici pe pamant nu este decat un surghiunit, care isi
ispaseste pedeapsa. Uneori natura toata i se ridica impotriva, din cauza pacatelor, ca sa nu
mai vorbin de dusmanul sau invederat, diavolul, care
“umbla racnind ca un leu, cautand pe cine sa inghita” (1 Petru 5, 8 ).
Asa ca nu ma tulbur cand vad peste tot in lume bucurie si multumire, chiar daca de multe ori
n-am de ce sa ma bucur si privesc cu mahnire la creaturile lui Dumnezeu care se bucura in tot
largul. Mi s-a pus la spate, pentru pacatele mele, un gade care nu ma paraseste o clipa si
nu inceteaza sa ma loveasca. Dar imi va veni si mie candva vremea sa ma bucur; nu aici
insa, ci in lumea de dincolo.”
- sursa online: crestinortodox.ro -
(Din: Sfantul Ioan de Kronstadt, “Viata mea in Hristos”, Editura Sophia, Bucuresti, 2005)
Legaturi:
• Sf. Ioan de Kronstadt: Oamenii au cazut in necredinta fiindca s-au lipsit de duhul
rugaciunii
• Sfantul Ioan de Kronstadt (†20 dec.): PRIVESTE MAI DES IN INIMA TA,
COBOARA-TE IN ADANCUL EI!