FRUSTRATIA VOCATIONALA

Frustratia este un fenomen complex de dezechilibru afectiv ce apare la

nivelul personalitatii in chip tranzitoriu sau relativ stabil, ca urmare a nerealizarii
unei dorinte, a obstructionarii satisfacerii unei trebuinte, a deprivarii subiectului de
ceva ce ii apartinea anterior, in ordinea materiala sau in plan proiectiv si afectiv.
„Multi au avut aptitudini extraordinare insa fiindca n-au avut curaj, ei au trait ca
niste morti si au sfarsit prin a fi ingropati in inactivitatea lor” (Nicolae Iorga).
Vocaţia reprezintă o realitate foarte bogată şi complexă. Poate fi întâlnită ca
punct de sinteză şi de echilibru între diverse componente. Tot ceea ce face din
vocaţie o realitate relaţională şi dinamică se dezvoltă datorită capacităţii de
autodeterminare a subiectului. Ea se conturează de-a lungul situaţiile vieţii,
trasate în mod providenţial, care se clarifică doar prin intermediul unei lecturi
retrospective, profunde şi iluminate, a propriei istorii şi urmărind un fir logic.
Atunci cand in calea satisfacerii unei trebuinte exista un obstacol, apare o
stare de incordare numita frustratie, care se manifesta printr-un grad ridicat de
emotionalitate.
Modul de reactie al fiecarei persoane in cauza fiind determinat de mai multi
factori, in functie de natura agentului frustrant si temperamentul, structura afectiva
sau de gradul de stabilitate/instabilitate emotionala a individului supus actiunii
acestui agent.
Raspunsurile la frustare sunt diferite, cel mai frecvent fiind agresivitatea.
Frustarea este un fenomen inevitabil in viata psihica, insa cand este moderata, ea
poate avea efecte benefice asupra dezvoltarii personalitatii, determinand persoana
in cauza la o munca asidua pentru a-si putea atinge scopul propus. Când frustrarea
îmbracă forme acute şi când acestea se prelungesc în timp, pot apărea tulburări
comportamentale (abandon şcolar, furt, minciună, violenţă etc), tulburări
emoţionale (depresie, anxietate). Adeseori frustrarea nu este determinata de
trebuintele bazale ci de trebuintele de performanta, de identificare sociala, de
realizare profesionala. Una si aceeasi situatie poate fi resimtita ca favorabila de
catre o persoana si poate fi traita ca frustranta de catre alta.
Frustratia intervine si atunci cind, dupa expresia lui Norbert Sillamy,
„subiectul se insala in sperantele sale". Termenul a fost introdus de Sigmund
Freud ca denumire a starilor de privatiune pe care le resimte subiectul in conditiile
nerealizarii libidourilor sale. Apoi frustrarea a fost extrapolata in cele mai diverse
domenii, inclusiv cele psihosociale si interpretata ca un fenomen central al vietii si
relatiilor afective.
Vocatia reprezinta inclinatia imperioasa pentru o activitate profesionala sau
artistica la o persoana care poseda aptitudinile necesare. Vocatia rezulta din cauze
profunde, afective, adesea inconstiente, care imping literalmente subiectul sa
aleaga cutare activitate mai degraba decat alta. In general, o persoana se implineste
atunci cand isi poate satisface vocatia.
Intreaga arta a psihologului consta in a face distinctie intre vocatiile
veritabile, care se bazeaza pe aptitudini reale, si proiectele himerice ale unor
adolescenti rau adaptati la real.
Conditiile obiective ale existentei nu vor putea niciodata satisface toate
trebuintele, dorintele, proiectiile subiectului. Ca urmare, problema nu este la
nivelul conditiilor obiective (materiale, afective, etc) ale existentei subiectului, ci la
nivelul conditiilor subiective (trebuinte, motive, aspiratii, idealuri). Decalajul
dintre cele doua categorii de conditii este firesc. In cazul in care se depaseste un
anumit nivel de toleranta specific subiectului, frustrarea poate conduce la
consecinte patologice. In general insa frustrarea este un fapt inevitabil si firesc cu
efecte activatoare.
 Fenomenul propriu-zis de frustrare se naste in cadrul unui raport social in
conditiile prezentei unui conflict motivational uman, implicand cu necesitate actul
evaluarii si interpretarii prin care persoana frustrata atribuie persoanei frustrate acel
sens specific fenomenului de frustrare: reaua intentie, actiunea in sensul privarii
unui drept, sentimentul de nemultumire.
Saul Rosenzweig (1934) clasifica tipurile sau modurile personale de reactie
la frustrare, aceasta clasificare sta la baza interpretarii testului P.F.:
- tipul extrapunitiv - reactioneaza la frustrare acuzand un obiect, o persoana
exterioara de intamplarea traita. Formele de manifestare ale extrapunitivului difera
in functie de particularitatile subiectului, putind fi: acuzarea altuia, agresivitatea,
revendicarea etc.
- tipul intrapunitiv se acuza pe sine insusi de insatisfactiile suferite facindu-
si reprosuri care ajung pina la autopedepsire.
- tipul impunitiv nu acuza pe altii si nici pe sine cind este frustrat.
Rosenzweig spunea ca fiecare om dispune de o anumita capacitate fie de a evita
descarcarea tensiunii, fie de a incerca sa-si impuna un grad de idiferenta fata de
situatiile frustrante iar toleranta la frustrare are atat componente individuale cat si
educationale si datorita acestui fapt poate exista o ,,amanare” rationala fie a
satisfacerii unei trebuinte, fie a raspunsului agresiv de saturatie.