Sunteți pe pagina 1din 68

Capitolul I

Legiunile din Dacia

I. 1 Consideraţii generale asupra armatei

Dacia a fost cucerită de romani printr-un mare efort militar şi


pentru păstrarea ei în cadrul imperiului, ca un bastion înaintat
(propugnaculum) în lumea barbară de la nordul Dunării, era nevoie de
numeroase trupe şi de organizarea unui limes puternic. Prin bogăţiile solului
şi subsolului, prin rolul său de spargere şi neutralizare a unităţii sau alianţei
populaţiilor libere de la nordul fluviului, Dacia prezenta pentru romani un
deosebit interes politic, economic şi militaro-strategic. De aceea, împăraţii
care i-au urmat lui Traian – cu excepţia lui Hadrianşi Gallienus, care au
renunţat la întinse teritorii dacice – au fost permanent preocupaţi de Dacia şi
au reuşit să o menţină timp de aproape 170 de ani între provinciile
imperiului, controlând astfel îndeaproape situaţia politică şi militară de la
Dunărea Mijlocie şi de Jos. În acest scop, romanii au construit la nordul
Dunării un amplu sistem defensiv, au masat şi menţinut în teritoriu mari
efective militare. De la început, pe frontiere şi în interior, Dacia a fost
întărită cu numeroase castre, burguri, turnuri de observaţie şi pază, ziduri şi
valuri de apărare, precum şi alte fortificaţii, mereu amplificate şi
perfecţionare în cursul timpului, în funcţie de nevoile defensive. Deoarece
Dacia era o provincie mărginaşă, foarte expusă atacurilor dacilor liberi,
sarmaţilor şi seminţiilor germanice, oficialităţile romane au manifestat în
permanenţă solicitudinea ca armata să aibă tehnica de luptă corespunzătoare
şi să dispună de efective ridicate, capabile să facă faţă atacurilor externe şi
pericolelor de orice fel.
„Potrivit normelor administrative şi militare romane, toată
armata unei provincii se afla sub comanda supremă a guvernatorului. Acesta
era ajutat în conducere de un întreg stat major, împărţit în diferite servicii cu
atribuţii administrative şi militare.”1
În timpul domniei lui Traian, când Dacia era unitară, armata – şi
ea una singură – s-a găsit succesiv sub comanda superioară a primilor
guvernatori, Iulius Sabinus şi D. Terentius Scaurianus, ambii de rang
consular, deoarece provincia dispunea de cel puţin două legiuni.
Sub domnia lui Hadrian, după ce Muntenia şi sudul Moldovei, au
fost abandonate de imperiu şi când în spaţiul roman de la nordul Dunării (în
118-119) au luat fiinţă trei provincii (Dacia Superior, Inferior şi
Porolissensis), unităţile militare din fiecare provincie au format o armată
(exercitus) separată, pusă sub comanda guvernatorului din provincia
respectivă. În Dacia Superior, fiindcă se găsea numai o singură legiune,
comandamentul militar suprem era un guvernator de rang pretorian, al cărui
nume figurează pe toate diplomele militare. În Dacia Inferior şi Dacia
Porolissensis - unde se cunosc, de asemenea, mai multe diplome militare –
era în fruntea fiecărei armate câte un guvernator presidial de rang ecvestru,
întrucât acolo nu se afla nici o legiune, ci numai trupe auxiliare.
„Pentru Dacia Porolissensis, prin mai multe ştampile tegulare
cu sigla EX(exercitus) D(aciae) P(orolissensis), descoperite la Potaisa,
Napoca, Gilău, Porolissum şi Romita (jud. Sălaj), este bine documentată
existenţa unei armate proprii, în perioada 118-168. Tot în timpul lui Hadrian,
pe unele monede emise probabil în anul 137, apare legenda EXERCITVS
DACIAE, care trebuie interpretată că se referă la întreaga armată, unită, din
1 M. Bărbulescu, D. Deletant, K. Hitchins, Ş. Papacostea, P. Teodor , Istoria României, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 1998, p. 50
cele provincii dacice. Este de admis că, prinanul 168, în timp de război, cele
rtei armate provinciale se grupau în jurul legiunii de la Apulum şi sub
comandamentul unic al legatului Daciei Superior. Situaţia aceasta s-a
menţinut până la noua reformă politico-administrativă din anul 168. De la
această dată, prin venirea la Potaissa a legiunii V Macedonica, armata
Daciei va avea două legiuni, iar exercitus Porolissensis cu organizarea sa
iniţială va înceta să mai existe.”2
După ampla reorganizare din 168, armatele celor trei provincii
nu se ştie sigur dacă au continuat să existe separat, dar legatul consular al
celor trei Dacii (legatus Daciarum trium) devine comandantul suprem al
trupelor din cele trei provincii. Un mare inconvenient de natură documentară
în lămurirea unor probleme de istorie militară a Daciei constă în
împrejurarea că diplomele militare din şi privind Dacia nu depăşesc anul
164. Doar una singură, descoperită în 1980 la Drobeta, datează din 1 aprilie
179. În mod straniu, în ea revin, alături de Dacia Porolissensis, vechile
denumiri de Dacia Inferior şi Dacia Superior, semnificând probabil districte
militare. Din această cauză, multe lucruri din afara organizării militare rămân
incerte şi chiar necunoscute, cel puţin deocamdată.
„La fel ca în alte provincii imperiale, armata Daciei (exercitus
Daciae) era formată din legiuni (legiones) şi trupe auxiliare (legiones) şi
trupe auxiliare regulate (alae, cohortes), la care se adăugau formaţiuni
neregulate: numeri, vexillationes, equites, et pedites singulares şi alte
detaşamente.”3

2 C.C. Petolescu, Scurtă istorie a Daciei romane, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1995, p. 134
3 Ibidem, p. 136
I. 2. Legiunile din Dacia

Ca pretutindeni în imperiu, şi în Dacia legiunile constituiau


nucleul armatei romane, unităţile ei de bază, care direcţionau principalele
activităţi militare, deseori influenţând şi mersul vieţii social-politice. Spre
deosebire de trupele auxiliare, legiunile erau alcătuite numai din cetăţeni
romani.
O legiune romană în timpul imperiului avea – după A. Von
Domaszevski – 5600 de oameni grupaţi în 10 cohorte, împărţite la rândul lor
în centurii. Prima cohortă era formată din 1000 (miliaria), iar celelalte din
câte 500 (guingenarie) de militari. Comandamentul legiunii (legatus
legionis) era numit de împărat dintre membrii senatului, de aceea se mai
numea şi legatus Augusti. Începând cu Gallienus, persoanele de rang
senatorial fiind excluse de la comandament, legatul este înlocuit pe linie de
comandă cu praefectus legionis, de rang ecvestru, cu atribuţii pur militare şi
militar de profesie. Acesta se afla sub autoritatea directă a guvernatorului
presidial, prases, cum se va numi guvernatorul unei provincii romane după
reforma lui Galineus.
În ierarhia ofiţerilor, după comandantul legiunii urmau în rang
tribuni laticlavi, care erau tineri din ordinul senatorilor, înainte de fi intrat în
cariera (cursus) senatorială propriu-zisă. În fiecare legiune, alături de un
tribun laticlav (de rang senatorial), erau şi cinci tribuni din ordinul ecvestru
(tribuni augusticlavi), care ajungeau să deţină comanda înainte de a avea
acces la cariera ecvestră. Ierarhic, aceştia totţi veneau după praefectus
castrorum, care, exceptând comandantul, era ofiţerul cel mai important din
legiune, deoarece răspundea de organizarea castrului şi de toată partea
administrativă.
„Centuriile – 59 la număr într-o legiune – erau comandate de
centurioni, care erau ofiţeri de carieră, recrutaţi din rândurile plebei şi numiţi
de împărat, cu dreptul de a purta inelul de aur. Ei puteau avansa până la
gradul de primipilus (comandant al primei centurii din prima cohortă), după
care, de obicei, intrau în ordinul ecvestru.”4
Din rândul subofiţerilor (principales), după grad şi atribuţii,
făceau parte: cornicularii (un fel dee aghipotanţi ai ofiţerilor superiori),
beneficiarii (vcun atribuţii administrative, de poştă, la paza închisorii şi chiar
în serviciul personal al comandantului), actarii (cei care notau diferite
mărunţişuri cotidiene din administraţie), quaestinarii (un fel de judecători de
instrucţie în ajutorul comandantului), frumentarii (cu rol poliţienesc),
exceptores şi notarii (cu rol de secretari), statores (însărcinaţi, ca şi lictorii,
cu paza guvernatorului de provincie), haruspices (cu funcţii sacerdotale),
librarii (secretari-contabili), singulares (călăreţi sau pedestraşi aduşi din
trupele auxiliare pentru garda guvernatorului), interpretes (interpreţi în
tratativele cu reprezentanţii diferitelor neamuri străine), immunes (cei scutiţi
de corvoadă) şi mulţi alţii care ţineau direct de praefectus castrorum. Dintre
subofiţerii legiunilor, pe lângă alţi funcţionari cu atribuţii civile şi
judecătoreşti, erau selecţionaţi şi cei care formau statul-major al
guvernatorului provinciei.
„Pe lângă subofiţerii menţionaţi, tot în categoria principales se
încadrau: aquiliferi (purtătorii de acvile), signiferi (purtătorii de însemne),
imaginiferi (cei care duceau imaginea împăratului) vexillarii (cei care purtau
steaguri – vexillum ale cavaleriei), optiones (locţiitori de centurioni, avnd
diferite servicii), tesserarii (transmiţători ai ordinelor comandantului),
bucinatores, cornice tubicines (gornişti, trompeţi), şi custodes armorum
4 C.C.. Petolescu, Dacia şi Imperiul Roman. De la Burebista până la sfârşitul antichităţii., Bucureşti,
Editura Humanitas, 2000, p. 189
(paznicii depozitului de arme şi maşini de luptă).”5
O altă categorie de principales, cu atribuţii administrative şi
tehnice, care se aflau la conducerea şi supavegherea comandamentului
castrului, erau: metatores (centurioni care fixau pe teren locul lagărului),
mensores (cei însărcinaţi cu măsurătorile), optiones valetudinarii
(administratorii şi păzitorii spitalului), capsarii (infirmieri), pequarii (medici
veterinari, optiones balnearii (cei care se îngrijeau de baia castrului),
optiones carceris (paznicii închisorii), optiones fabricae (şefii atelierelor de
fabricarea şi repararea armelor), doctores fabrum (maiştri, şefi ai atelierelor
de arme). În conducerea acestor servicii, praefectus castrorum era ajutat de
un stat-major compus din subofiţeri: cornicularii, beneficiarii şi librarii.
Subofiţerii cu rangul cel mai înalt, cum erau cornicularii, puteau avansa la
rangul de centurion.
„Centurioni, subofiţerii şi soldaţii de rând se angajau de
bunăvoie în legiune. Toţi erau cetăţenii romani şi militari de carieră.
Înrolarea soldaţilor în legiune se făcea, în mod obişnuit, la vârsta de 20 de
ani, iar serviciul militar dura 20 de ani. Dar, de regulă, el se prelungea până
la 25 de ani şi, în caz de război, chiar mai mult.”6
Solda (stipendium) pentru soldaţii din legiuni a crescut mereu în
cursul timpului, de la 300 de denari anual (în vremea lui Domitian) la 500 de
denari (sub Septimius Severus) şi 750 de denari sub domnia lui Caracalla,
când, după reforma monetară din anul 215, era plătită în antoniani.
Subofiţerii – în afară de immunes, care în general aveau solda egală cu a
ostaşilor de rând – primeau solde mult mai mari, în funcţie de misiunea
tactică şi alte criterii de responsabilitate militară. Astfel, beneficiarii primeau
soldă dublă şi uneori triplă, iar centurionii erau mult mai bine remuneraţi: cu
5000 de denari în perioada Domiţian – Traian şi cu 10.000 de denari
centurionii din prima cohortă, iar primipili cu 20.000 de denari.
Trebuie menţionat că la stipendium se mai adăugau uneori şi
5 Ibidem, p. 192
6 M. Macrea, Viaţa în Dacia romană, Bucureşti, Editura Albatros, 1969, p. 67
donativa, sume de bani ocazionale date de împăraţi, şi acele praemia militae
de 3000 de denari, pe care veteranii le primeau la ieşirea din armată, ca
recompensă, care din lipsă de lichidităţi se schimba cu atribuirea de
pământuri. (missio agraria).
O legiune cu castrul său dispunea de un teritoriu întins, asupra
căruia îşi exercitau autoritatea prin comandantul său. În acest teritoriu în
apropierea nemijlocită a castrului se stabileau familiile militarilor,
meseriaşii, negustorii şi alte categorii de civili cu interese legate de castru,
formând canabele legiunii. Cu timpul, aceste canabe se dezvoltă şi adesea
devin oraşe. Când într-o provincie se afla o legiune, cel puţin teoretic o mică
parte din teritoriul provinciei devenea territorium legionis.
Când o provincie avea cel puţin două legiuni – aşa cum era
situaţia în Dacia sub domnia lui Traian – guvernatorul, de rang consular, era
şi comandantul suprem al întregii armate (exercitus) din provincia
respectivă, comandanţilor de legiune revenindu-le doar autoritatea militară
separată asupra legiunii (legio) de sub conducerea proprie. Dacă într-o
provincie se afla o singură legiune – cazul Daciei Superior după 118 şi al
Daciei Porolissensis după 168 – atunci guvernatorul, de rang pretorian, era
şi comandant al legiunii, care avea un stat-major al său, de caracter pur
militar. Normele administrativ-militare în cazul acestor două situaţii se vor
modifica prin reforma lui Gallienus. În cazul când într-o provincie nu exista
nici o legiune – situaţia din Dacia Inferior-Malvensis şi din Dacia
Porolissensis înainte de 168 – guvernatoruzl presidial, de rang ecvestru, era
în fruntea întregii armate provinciale, alcăuită exclusiv din trupe auxiliare
(alae, cohortes, numeri).
I. 3 Legiunile din Dacia

Trei legiuni au staţionat timp mai îndelungat în Dacia romană:


XIII Gemina, IX Flavia felix şi V Macedonica. Despre legiunea I Adiutrix
nu sunt date suficiente, dar se admite ca probabilă staţionarea sa la Apulum
până în anul 114, când a fost retrasă şi dusă în Orient, în războiul cu parţii,
după care revine în Europa şi se stabileşte pe limesul danubian, la Brigetio,
în Pannonia Superior.
„Legiunea XIII Gemina a fost adusă în Moesia Superior din
Pannonia (Vindobona – Viena) şi a luptat în ambele războaie de cucerire a
Daciei, după care a rămas fără întreruepe în noua provincie până la
retragerea aureliană. Castrul ei permanent – împrejmuit la început cu un val
de pământ şi apoi cu zid de piatră – se afla la Apulum, pe teritoriul cuprins
acum între zidurile cetăţii medievale din secolul al XVIII-lea. Suprafaţa lui
era de aproape 19 ha. Descoperirea porţii principalis dextra pe latura de sud
dovedeşte că orientarea castrului era cu faţada spre est. Canabalele legiunii s-
au dezvoltat împrejurul şi în imediata lui apropiere. Sub domnia lui
Septimius Severus, ele au primit statutul de municipium (Septimium
Apulense), devenind aici al doilea oraş, alături de colonia Aurelia Apulensis,
ridicată la acest rang de Commodus şi situată pe malul drept al Mureşului, la
Partoş.”7
Această legiune a format principalul nucleu al armatei romane
din Dacia. Urmele ei se găsesc în primul rând la Apulum: construcţii civile şi
militare de tot felul, diferite ateliere meşteşugăreşti, cărămidării, terme,
conducte de apă, inscripţii, monumente sculpturale etc. Dar detaşamente ale
7 V. Moga, Din istoria militară a Daciei Romane. Legiunea XIII Gemina, p. 98
sale, mai cu seamă înainte de venirea la Potaissa a legiunii V Macedonica,
au împânzit toată Transilvania, de la Porolissum şi Tihău până pe cursul
intracarpatic al Oltului (Hoghiz şi Boiţa), după cum arată inscripţiile şi
ştampilele tegulare descoperite în numeroase locuri. Cărămizi şi ţigle având
ştampile cu sigla legiunii, mai rar inscripţii, s-au găsit frecvent şi pe cursul
inferior al Mureşului, la Micia, Bulci, Sânicolau Mare, Cenad, ca şi pe valea
Cernei ori chair în sudul Olteniei. După plecarea legiunii IV Flavia din Banat
la Singidunum (anul 118), pe lângă controlul militar din Dacia transilvană,
legiunea şi-a extins supravegherea militară şi asupra teritoriului bănăţean. De
fapt, între anii 118 şi 168, aceasta era singura legiune în Dacia, căreia îi
reveneau responsabilităţile militare majore, paza întregii provincii.
„Pe lângă activitatea edilitară şi constructivă specifică armatei
romane şi în afară de autorul dat trupelor auxiliare din teritoriu, legiunea de
la Apulum a participat, prin subunităţile ei, la luptele şi războaiele de apărare
a provinciei împotriva dacilor liberi, carpilor şi marcomanilor. Meritele sale
miliitare şi loialitatea faţă de tronul imperial se reflectă şi în epitetele de
Antoniniana, Severiana, Alexandriana, Gordiana, Philippiana, luate de la
împăraţii romani din prima jumătate a secolului al II-lea.”8
Împreună cu detaşamentele sale, legiunea a constituit un factor
important în răspândirea civilizaţiei romane şi în procesul general de
romanizare a Daciei. La sfârşitul domniei împăratului Aurelian, după 17
decenii şi mai bine de la trecerea Dunării şi instalarea pe pămâbtul dacic, ea
a fost mutată de la Apulum la Ratiaria, în Dacia Ripensis. O eventuală
dizlocare şi staţionare şi staţionare temporară a sa în sudul Daciei, pe timpul
lui Gallienus, cum presupunea unii istorici, s-a dovedit a fi întemeiată.
Legiunea IV Flavia, care făcuse parte din armata Moesiei
Superior cu garnizoana la Singidunum (Belgrad), a luptat în cele două
războaie purtate de Traian pentru cucerirea Daciei şi a rămas apoi pe
teritoriul noii provincii până în anul 118-119, când a fost retrasă de Hadrian

8 Ibidem, p. 101
în vechea sa garnizoană moesică.
În decursul celor 18 ani de staţionare la nordul Dunării,
legiunea este atestată prin câteva inscripţii pe piatră – la Sarmizegetusa
Regia, Ulpia Traiana, Apulum, Micia, Drobeta – şi prin numeroase ştampile
tegulare cu sigla LEG (io) III F(lavia) F(elix), răspândite în Banat,
Transilvania şi chiar în Oltenia (Drobeta).
„Despre comandanţii, corpul de ofieţri şi subofiţeri, despre
soldaţii şi veteranii legiunii se cunosc puţine date, din cauza numărului mic
de inscripţii pe piatră. Oricum, despre un praefectus castrorum, C. Cassius
Silvester, aflăm că de două ori a fost recompensat de împăratul Traian pentru
marile merite câştigate în războaiele cu dacii. Un centurion al legiunii este
atestat în Micia, iar la Apulum, în două inscripţii mai târziu, se menţionează
un praefectus legionis şi un tribunus militum.”9
Activitatea legiunii s-a desfăşurat cu precădere în Banat, unde
avea misiunea să apere frontierele provinciei împotriva dacilor liberi de la
nordul Mureşului şi a iazigilor din şesul Tisei. Zonele din sud-vestul
Transilvaniei cădeau în sfera de supraveghere şi autoritate militară a legiunii
de la Apulum, care, începând cu Hadrian, şi-a extins controlul şi asupra
regiunilor bănăţene, care constituiau parte integrantă a Daciei Superior.
Teritoriul economic şi militar al legiunii IV Flavia se găsea în Banat, cu
delimitările necesare faţă de teritoriul urban ce ţinea de Ulpia Traiana,
Tibiscum şi Dierna.
Plecarea unităţii din Dacia la Singidinum a fost determinată
direct de schimbările politico-administrative şi militare din Dacia, intervenite
la începutul domniei lui Hadrian.
Legiunea V Macedonica, Marcus Aurelius, în anul 168, a fost
transferată în Dacia de la Troesmis (Turcoaia, jud. Tulcea), în contextul
politico-militar al războiului cu marcomanii şi din cauza acestuia. Lagărul ei
permanent a fost fixat la Potaissa (Turda), pe platoul numit Cetate de la
9 M. Macrea, D. Tudor, Dacia în timpul stăpânirii romane, în Istoria României, vol. 1, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 1960, p. 219
marginea oraşului, unde ocupa o suprafaţă de peste 23 ha. Legiunea a rămas
aici, fără întrerupere, până la retragerea aureliană din Dacia, când a fost
mutată la Oescus (Gigen), în vechea sa garnizoană de pe malul drept al
Dunării.
Datorită prezenţei şi activităţii de peste un secol la Potaissa,
vicus-ul existent aici s-a dezvoltat rapid şi probabil el va fi acela care va
primi statut municipal, pe timpul lui Septimius Severus, dacă nu cumva
municipiu a devenit vechea aşezare civilă potaisseană.
Misiunea principală a legiunii era paza generală a Daciei
Porolissensis, cu deosebire în părţile sale vestice şi nord-vestice, de unde
puteau veni atacurile dacilor liberi şi ale seminţiilor germanice. În jurul ei se
grupau, desigur, numeroasele trupe auxiliare din acest spaţiu provincial,
deoarece vechea organizare a armatei sub forma unui exercitus Daciae
Porollinsesis, mai puţin sau deloc din celelalte două provincii dacice,
provine majoritatea monumentelor epigrafice şi sculpturale, a ştampilelor
tegulare şi a altor vestigii care se leagă de numele legiunii.
Ca şi în cazul legiunilor XIII Gemina şi IV Flavia, teritoriul
militar şi cel economic al legiunii de la Potaissa este dificil de stabilit, din
cauza faptului că nu există date informative, cum sunt în alte provincii, acei
cippi terminali sau inscripţii referitoare la lustrum. Cu aproximaţie, totuşi, se
poate admite că teritoriul cu sursele de subzistenţă se afla pe o rază de vreo
15-20 km în jurul castrului şi a canabelor, iar autoritatea şi supravegherea
militară a trupei priveau întreagă Dacia Porolissensis. În acest spaţiu se
delimita însă şi territorium urban aparţinând celor trei oraşe: Potaissa,
Napoca şi Porollisum.
Pe lângă legiunile menţionate, care au staţionat în Dacia cu
întregul lor efectiv, inscripţiile pe piatră şi ştampilele pe ţigle sau cărămizi
atestă aici şi prezenţa temporară, în diferite perioade, a unor detaşamente din
legiuni cu sediul în alte provincii: I Adiutrix, I Italica, VII Gemina, VII şi
XI Claudia, III Galica, XXII Primigenia şi altele. Unele dintre ele au
contribuit la construirea podului peste Dunăre la Drobeta ori au ajutat la alte
construcţii cu caracter militar şi urban sau chiar au consolidat pacea şi
potenţialul militar roman din teritoriul provinciei.
Originea teritorială a soldaţilor, a subofiţerilor şi a corpului
ofiţeresc din legiunile Daciei, ca pretutindeni în imperiu, era foarte diferită,
aproape ca în cazul coloniştilor. Ea a variat în funcţie de anunite criterii şi
cerinţe generale, de la o perioadă istorică la alta. Comandanţii de legiune
erau aduşi din alte provincii numai pe durata exercitării funcţiei, iar
centurionii, în secolulul al II-lea, proveneau de regulă din Italia sau din
marile centre urbane ale altor provincii. Ridicarea centurionilor prin avansare
dintre soldaţii şi gradaţii aceleiaşi legiuni se practica mai rar. Această
modalitate devine însă o veritabilă regulă începând cu Septimius Severus, de
când centurionul putea avea origine local-provincială, nu neapărat romano-
italică. În secolul al II-lea, pornind chiar de Hadrian, recrutarea teritorială în
legiuni constituie o realitate generalizată în imperiu.
La ieşirea din armată (honesta missio) de ani şiu uneori chiar
mai mulţi, veteranii primeau acele praemia militiae de 3000 de denari şi se
stabileau, de obicei, în oraşul de garnizoană al legiunii sau prin
împrejurimile lui, în provincia unde au făcut serviciul militar, trăind pe
locurile şi printre oamenii de care se ataşaseră. Inscripţii arată că unii
veterani din legiunile Daciei sau cei veniţi aici din alte părţi ale imperiului,
aveau, ca peste tot în lumea romană, situaţii bune şi funcţii civile importante
amjungând decurioni, magistraţi municipali, duumviri, cvestori, edili la
Ulpia Traiana, Apulum, Napoca şi în alte centre urbane. În unele cazuri,
veteranii se aşezau în mediul rural, unde se bucurau de prestigiu şi unde
răspândeau ştiinţa de carte, limba latină şi modul de viaţă roman, fapt care
reprezenta un factor de civilizaţie în Dacia.
Capitolul II

Trupele auxiliare

Ca şi în alte provincii ale Imperiului, armata romană din Dacia,


cuprindea, pe lângă legiuni, şi numeroase trupe auxiliare, care erau cantonate
pe întreg teritoriul ei, dar cu precădere pe frontiere.
Unităţile auxiliare erau de două feluri: regulate şi neregulate.
Din prima categorie făceau parte alele (alae) şi cohortele (cohortes), iar în a
doua se încadrau numeri, vehilaţiile (vexillationes) şi diferite formaţiuni
temporare sau cu regim special.
Cohortele erau trupe de infanterie, iar alele de cavalerie îşi
aveau fiecare efective de 500 (guingenariae) sau 1000 (miliarie) de militari.
Uneori, cohortele erau mixte, având în componenţa lor şi călăreţi, caz în care
se numeau cohortes equitate. Proporţia era de 360 de pedestraşi şi 140 de
călăreţi în cele guingenariae, de 720 de pedestraşi şi 280 de călăreţi în cele
miliarie. Alele depindeau direct de guvernatorul provinciei. În schimb,
cohortele ţineau de comandantul legiunii, în jurul căreia se găseau grupate şi
cu care formau un corp unitar.
II. 1 Trupele auxiliare regulate

„Spre deosebire de soldaţii din legiuni, care erau cetăţeni


romani în momentul recrutării, soldaţii din trupele auxiliare erau peregrini,
cetăţenia romană primind-o abia după terminarea serviciului militar. De
notat însă că existau şi ale şi cohorte formate numai din cetăţeni romani, fie
de la întemeiere, fie prin acordarea de către împărat a cetăţeniei pentru
întreaga trupă, ca recompensă a faptelor de vitejie pe câmpurile de luptă.”10
În fruntea unei alae se afla un praefectus, iar la cohorte un
praefectus alae şi cea de praefectus cohortis împreună cu tribunatul legiunii
constituiau cele trei funcţii succesive şi obligatorii pe care le îndeplineau
tinerii din ordinul ecvestru, înainte de a intra în cariera militară (militia
equestris), rezervată acestei categorii sociale. Deci, conducerea trupelor
auxiliare era acordată de împăraţi tinerilor din ordinul cavalerilor, mai ales
începând de la Hadrian. Conform normelor militare romane, comandanţii
formaţiunilor auxiliare din Dacia, cu câteva excepţii, erau veniţi din Italia şi
din alte provincii, iar numărul celor cunoscuţi este foarte mare. Ca originari
din Dacia sunt atestaţi doar vreo patru sau cinci. Comandanţii subalterni din
ale şi cohorte erau principales, cu diferite grade şi funcţii, ca în legiuni:
optio, imaginifer, signifer, vexillarius, tesserarius, tubicen etc. La
subunităţile de călăreţi aceştia se numeau decuriones, iar la cele de
pedestraşi centuriones. În ale, după decurioni urmau în grad subofiţerii
numiţi duplicarii şi sesquiplicarii,care – excepţie de la regula generală – erau
cetăţeni romani şi aveau soldă mult mai mare, chiar dublă.
„Începând mai ales cu Septimius Severus, dar şi mai înainte, la
10 M. Bărbulescu, D. Deletant, K. Hitchins, Istoria României, Bucureşti, Editura Corint, 2004, p. 46
fel ca în legiuni, diferitele categorii de subofiţeri din auxilii se organizau,
printr-o solidaritate a situaţiei sau a gradului, în colegii (coleggia), care îşi
aveau sediul (schola) chiar în castru, în clădirea comandamentului
(principia). Asemenea cazuri se cunosc în mai multe castre din Dacia, de
exemplu cele de la Ilişua (jud. Bistriţa-Năsăud), Slăveni (jud. Olt), Căşeiu şi
Gilău (jud. Cluj).”11
În ale şi cohorte serviciul militar, ca şi în legiuni, dura 25 de ani
sau mai mulţi. La ieşirea din armată (honesta missio) soldaţii primeau câte o
diplomă militară, care consta din două tăbliţe de bronz legate laolaltă şi
pecetluire, conţinând pe cele patru feţe textul-extras din edictul imperial
afişat la Roma, în for sau pe Capitoliu. Prin acest act se acorda titularului de
către împărat cetăţenia romană (civitas Romana), soţiei şi copiilor săi, se
legitima căsătoria (connubium) cu soţia pe care o avea atunci, potrivit
dreptului roman. Calitatea de civis Romanus conferea veteranului deosebit
prestigiu social şi mari avantaje materiale.
Numele şi epitetele alelor şi cohortelor din Dacia, ca şi în alte
părţi ale Imperiului, sunt foarte variate şi se dădeau după criterii diverse. În
mod obişnuit trupele îşi luau numele de la populaţia sau seminţia din care au
fost alcătuite în momentul înfiinţării, când efectivele lor aveau vădit caracter
etnico-teritorial: Gallorum, Hispanorum, Brittonum, Thracum, Illyricorum
etc. Uneori, auxiliile sunt denumite după arma specifică de luptă
(saggitariorum, scutata, gaesatorum) sau după gentiliciul şi cognomenul
împăratului care le-a înfiinţat sau reorganizat: Ulpia, Aelia, Aurelia. Alteori,
pe lângă etnicon, ele purtau un epitet derivat de la numele provinciei ori al
localităţii. Alteori, pe lângă etnicon, ele purtau un epitet derivat de la numele
provinciei ori al localităţii unde au staţionat timp mai îndelungat sau de unde
şi-au primenit efectivele: Malvensis, Cumidavensis, Cyrenaica, Macedonica,
Dacica, Pannonica, Britannica. Frecvent se adaugă la numele trupei şi
epitetul pia fidelis - relevându-se astfel loialitatea faţă de împărat – ori se

11 A. Bejan, Istoria Daciei Romane, Timişoara, Editura Eubeea, 2001, p. 127


preciza obţinerea unor decoraţii: armillata, torquata. Numerele de ordine ale
unor trupe omonime erau curente şi s-a recurs la ele din raţiuni practice,
pentru evitarea de confuzii: cohors II Hispanorum, V Gallorum, VIII
Raetorum şi multe altele. În secolul al III-lea, alele şi cohortele poartă epitete
de la împăratul aflat pe tron: Antoniniana, Severiana, Alexandriana,
Gordiana, Philippiana. În general, se poate spune că majoritatea cohortelor
şi a alelor staţionate pe teritoriul Daciei în secolele II-III erau originare din
provinciile de limbă latină ale Imperiului – mai ales cu substrat celtic – cu
toate că nici numărul celor din Orient sau din regiunile de limbă şi cultură
greacă nu era neglijabil, fapt nu lipsit de semnificaţie şi consecinţe cultural-
istorice.
„Trupele auxiliare care au stat temporar ori timp mai îndelungat
în Dacia, garnizoanele şi activitatea lor ne sunt cunoscute astăzi din datele
arheologice, din inscripţii arheologice, din inscripţii pe piatră, ştampile pe
ţigle şi cărămizi şi din diplomele militare descoperite în interiorul provinciei
sau în alte părţi ale Imperiului, dar cu referire la Dacia. Acestea reprezintă
sursele primordiale pentru istoria militară a Daciei romane, la care se mai
adaugă puţine informaţii, păstrate la unii autori antici.”12
Pe teritoriul Daciei romane – indiferent de durată, perioadă şi
provincia delimitată administrativ – au staţionat un număr de 21 şi 49
cohorte, toate atestate epigrafic.

12 C.C. Petolescu, Scurtă istorie a Daciei romane, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1995, p. 171
II. 2. Trupele auxiliare neregulate

Din armata romană a Daciei, pe lângă legiuni, ale şi cohorte,


care erau corpuri de trupă regulate, bine organizate şi disciplinate, mai
făceau parte o serie întreagă de formaţiuni neregulate, care purtau diferite
denumiri: sagittarii, nationes, symmachiarii, gentiles, equites şi pedites
singulares, vexillationes şi numeri. Ele erau folosite ca unităţi militare
temporare sau cu caracter special. Inscripţiile şi diplomele militare în primul
rând, dar şi cercetările arheologice, ne furnizează informaţiile necesare
despre prezenţa acestora în Dacia, locul de garnizoană, originea soldaţilor
din care erau alcătuite, anumite transferări de militari dintr-o unitate în alta,
scopul aducerii acestor unităţi în provincia carpatică şi alte date de interes
general istoric.
„Aceste trupe, în special numeri, se caracterizau printr-o
structură definită. Ele erau formate din soldaţi recrutaţi din rândurile
aceleiaşi populaţii – mauri, palmireni, sirieni, nord-africani, britanici, iliri,
germanici etc. - aflate în regiuni periferice ale Imperiului, unde romanizarea
a pătruns mai puţin. La numeri, pe lângă numele etnic, se menţiona şi
numele derivat de la localitatea de garnizoană. Există însă şi excepţii, cum
este, de pildă, numerus Illyricorum, provenit din vexilaţia cu acelaşi nume.
Aceste trupe, de arcaşi şi călăreţi, îşi menţineau armamentul şi felul lor
caracteristic de luptă, dar erau încadrate cu ofiţeri şi subofiţeri romani, care
dădeau comenzile oral şi în limba maternă a soldaţilor. Spre deosebire de
cohorte şi ale, care în cursul secolului al II-lea, prin recrutarea teritorială, şi-
au schimbat componenţa etnică avută la început, numeri şi-au păstrat în
continuare caracterul iniţial, prin completarea efectivelor din locurile de
origine.”13
Cu privire la vexilaţii, trebuie observat că multe dintre acestea
se caracterizau prin organizare militară romană, cu toate că aveau caracter
provizoriu, iar efectivele lor erau adunate de prin diferite trupe auxiliare
dintr-o regiune. Nu rareori, ele erau transformate într-un numerus sau ala.
Referitor la numeri, s-a remarcat că aceste detaşamente, care
aveau 500-900 de oameni şi care se constituiau adesea din vexillaţii sau din
alte formaţiuni neregulate, se apropiau în mare măsură, ca potenţial militar,
organizare, instrucţia şi disciplina militarilor, de auxiliile regulate, raţiune
pentru care, uneori căpătau statut de alae. De altfel, unele transferări de
soldaţi din numerus în ala şi invers, atestate în inscripţii, arată că situaţia
juridică a militarilor din numeri era similară celor din auxiliile regulate.
Faptul este confirmat şi de acordarea cetăţeniei romane prin diploma
militară, soldaţilor din numeri, la ieşirea din armată, după 25 de ani de
serviciu.Fie călăreţi, fie de pedestraşi sau formaţiuni mixte, numeri aveau în
frunte un praepositus, mai apoi un praefectus (în secolul al III-lea), care era
numit de împărat din rândurile cavalerilor. Ofiţerii şi subofiţerii se
încadrează în aceleaşi categorii şi denumiri ca şi cei din ale şi cohorte.
„În Dacia se cunosc 17-18 trupe auxiliare neregulate, din
secolele II-III, cantonate atât in interiorul provinciei, cât şi pe limes. Între
acestea un loc important ocupă numeri, în special cele formate din palmireni
şi mauri.”14
Unităţi militare s-au format în Dacia şi din sirieni, britanici şi
germanici. Astfel, din acei Surim sagitarii şi pedites singulares Britannici s-
au constituit, în a doua jumătate a secolului al II-lea, numerus Surorum
saggitariorum, document epigrafic la Romula şi Slăveni (jud. Olt), respectiv
13 M. Macrea, D. Tudor, Op. Cit, p. 224
14 *** Istoria românilor, vol. II, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, p. 111
numerus singularium peditum Britannicorum, cu castrul la Cigmău, pe
Mureş (jud. Hunedoara). De reţinut că arcaşii sirieni au fost aduşi şi aşezaţi
pe Oltul sud-carpatic şi intramontan, în Dacia Inferior, unde au construit
castrele de la Arutela-Bivolari şi Rădăcineşti (jud. Vâlcea). Pedestraşii
britanici, în schimb, au rămas în Dacia după războaiele lui Traian împotriva
lui Decebal şi asigurau garda guvernatorului provinciei, până când, sub
Marcus Aurelius, au primit organizarea în numerus. Din germanii de la Rin,
încă din timpul lui Traian, s-a alcătuit numerus exploratorum
Germanicorum, stabilit în castrul de la Orăştioaia de Jos (jud. Hunedoara),
având misiunea de supraveghere a zonei cetăţilor dacice.
„Componenţa etnică a cohortelor şi alelor din Dacia nu
corespunde integral cu etniconul luat la înfiinţare şi păstrat în decursul
timpului, deoarece ea s-a modificat considerabil prin aplicarea şi
intensificarea recrutării teritoriale, în special începând cu Hadrian. Rezultatul
a fost că şi în Dacia efectivele trupelor auxiliare s-au putut împrospăta masiv
cu tineri recrutaţi din populaţia locală, colonişti şi autohtoni. Excepţie
făceau, în mare măsură, unităţile militare de orientali şi de celţi, care aduceau
în continuare recruţi din regiunile de origine. Nu trebuie însă pierdut din
vedere că, în tot secolul al II-lea şi în prima jumătate a celui următor, în
Dacia s-a recrutat tineri autohtoni, care au format acele auxilia Dacorum,
duse în alte provincii ale Imperiului.”15
Cariera militară în auxiliile din interiorul sau din afara
provinciei – deseori îmbrăţişată din tată în fiu ori de mai mulţi membri ai
aceleiaşi familii – era atrăgătoare, pentru că oferea importante avantaje atât
pentru colonişti, cât şi pentru autohtoni. În final, ea aducea cetăţenia romană,
care conferea un stat social superior, iar solda pe toată durata milităriei, deşi
cu mult mai mică decât în legiuni, totuşi era permanenztă şi nu lipsită de
oarecare consistenţă. De 100 denari pentru pedestraşi de la Domiţian până la
Septimius Severus, ridicată de acest împărat la 175 denari, solda a fost
1 5 P.P. Petolescu, Dacia şi Imperiul Roman. De la Burebista până la sfârşitul antichităţii., Bucureşti,
Editura Humanitas, 2000, p. 204
mărită la 250 denari de Caracalla, după reforma sa monetară din anul 215. În
acelaşi timp, călăreţii din cohorte aveau câte 375 denari, iar cei din ala 500
denari. În comparaţie cu soldaţii de rând din aceeaşi trupă, solda era o dată şi
jumătate sau chiar dublă pentru sesquiplicarii şi duplicarii. Solda se plătea în
rate de trei ori pe an, la intervale de patru luni. La fel ca în alte provincii –
după cum adeveresc inscripţiile şi cele vreo 45 de diplome militare
descoperite în pământul provinciei – veteranii din trupele auxiliare au rămas
de regulă în Dacia, unde au ajuns decurioni şi magistraţi municipali ori s-au
bucurat de proprietăţi şi situaţii bune în mediul rural.
„Din o statistică aproximativă a trupelor auxiliare de toate
categoriile staţionate în Dacia, ţinând seama de transformarea unor unităţi în
altele ori din simpla lor schimbare de nume, se constată că în provincia
carpatică au fost cantonate, în diferite perioade, un număr de 21 de ale, 49 de
cohorte şi vreo 18 formaţiuni neregulate, în total aproximativ 88 de trupe.
Deci, efective de câteva ori mai mare decât cele din legiuni.”16
După locul de înfiinţare pe provincii şi regiuni geografice, ele se
repartizează numeric, cu oarecare aproximaţie, după cum urmează:
provinciile vest-europene (Britannia, Gallia, Hispania) 38 unităţi,
provinciile central-europene (Vindelicia, Raetia, Noricum, Pannonia)7,
provinciile balcanice (Moesia, Thracia, Dalmatia) 10, regiunile nord-
africane (Mauretania, Numidia)8, Cipru şi Creta 2, Syria 14, Dacia 4. La
acestea se mai adaugă alte vreo 6 trupe, cu componenţă de origine diferită.
De relevat este că peste 75% din trupele auxiliare provin din Europa, iar
restul din Asia şi nordul Africii.
Dacă se face un calcul aproximativ, dar apropiat de realitate, al
efectivelor militare din cele trei provincii dacice după aducerea legiunii V
Macedonica la Potaissa (anul 168), în linii mari situaţia se prezenta în felul
următor: Dacia Malvensis 15. 400, Dacia Apulensis 21.000 şi Dacia
Porolissensis 18.600. Armata romană din Dacia (exercitus Daciae) totaliza

16 V. Christescu, Istoria militară a Daciei romane, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967, p. 122
aproximativ 55.000 de militari, ceea ce reprezenta relativ mult, dar explicabil
pentru o provincie expusă din trei părţi spre barbaricum. De menţionat că
armata romană din întreg imperiul este estimată la aproximativ 400.000 de
oameni, ceea ce înseamnă că aproape 13% din efective se aflau în Dacia.
Ca peste tot în lumea romană, şi în Dacia armata constituia forţa
şi prestigiul Romei imperiale, garanţia apărării frontierelor, la care se adăuga
rolul mare în propagarea civilizaţiei şi în procesul de romanizare a
Provinciei.
Capitolul III

Sistemul defensiv – castrele şi trupele de pe frontiere

III. 1 Consideraţii de ordin general

Din ansamblul sistemului defensiv al provinciei, împreună cu


întreaga armată, făceau parte toate lucrările de fortificaţie şi instalaţiile
militare, atât cele din interior, cât mai ales cele de pe frontiere. Organizarea
apărării teritoriilor ocupate de romani la nordul Dunării, prin aşezarea de
numeroase trupe şi construirea de castre ori diferite întărituri plasate în
punctele strategice, a început în mod necesar încă în timpul celor două
războae de cucerire. Îndată după aceea, fixarea frontierelor pentru teritoriile
stăpânite efectiv de imperiu, indiferent de provincia la care iniţial au fost
ataşate administrativ (Moesia Inferior sau Dacia), s-a făcut sub împăratul
Traian, care poate fi considerat iniţiatorul sistemului defensiv roman în
Dacia. Dacia. Dar strategia traianică, concepută pentru întreg spaţiu
provincial roman dinn stânga Dunării (inclusiv Muntenia şi Moldova
meridională) a suferit modificări substanţiale la începutul domniei lui
Hadrian. Ca urmare a abandonării unor întinse teritorii dacice cucerite de
Traian şi a efectuării reformelor sale politico-administrative, Hadrian, prin
forţa împrejurărilor, a fost nevoit să recurgă la schimbări structurale militar-
strategice pe teritoriile rămase în componenţa provinciei carpatice. Împăraţii
următori, timp de peste un secol, vor aduce îmbunătăţiri, amplificări şi
schimbări de natură tehnică în organizarea sistemului de apărare, impuse de
evenimente, de progresele epocii, de forţa militară şi de tactica de luptă a
potenţialilor duşmani externi.
„Elementele componente ale fortificaţiilor şi obiectivelor
militare romane din Dacia, în secolele II-III, nu diferă în esenţă de cele din
restul lumii romane. Ele constau din castre mari de pământ şi piatră, mai rar
de cărămidă (castra), castre de dimensiuni mici (castella), burguri de pământ
(burgi), turnuri de observaţie şi pază (turres, speculae), valuri de pământ
(valli) şio şanţuri de apărare (fossae), ziduri puternice de piatră (muri),
aşezate în locurile cele mai periclitate de pe frontiere, iar unele dintre ele şi
în interiorul provinciei. Un drum bine făcut lega între ele castru de castru,
toate obiectivele militare de pe limes.”17
Primele castre romane din Dacia datează din timpul războaielor
de cucerire şi al domniei împăratului Traian. Cu rare abateri de la egula
generală, cum este cazul la Drobeta, ele au fost construite la început din
pământ, indiferent dacă adăposteau legiuni (Berzobis, Apulum, Potaissa) sau
trupe auxiliare. Ulterior, în diferite perioade, castrele romane (castra stativa)
s-au reconstruit din piatră, iar cele provizorii (castra aestiva) care nu mai
erau necesare, au fost în general abandonate şi lăsate definitiv în părăsire.
De relevat că vechile castre de pământ, auxiliare sau de legiune, au fost
refăcute din piatră – foarte rar din cărămidă, doar câteva la sud de Carpaţi –
pe parcursaul secolului al II-lea, începând uneori cu Hadrian, dar de obicei
de la Antoninus Pius înainte. Reclădirea din piatră sau cărămidă a unor
castre de pământ din Dacia abia în secolul al III-lea formează veritabile
excepţii. Fără a intra în detalii, se poate spune că dimensiunile, orientarea,
amplasamentul, împărţirea interioară şi elementele propriu-zise ale castrelor
din Dacia se prezintă la fel ca în alte provincii ale Imperiului, deosebirile

17 Constantin Petolescu, Dacia şi Imperiul Roman, Bucureşti, Editura Teora, 2000, p. 192
fiind minime sau inexistente. Peste tot unde terenul oferea condiţiile propice
de amplasare, s-au respectat în general prescripţiile castrametaţiei din
lucrarea lui Hyginus, cu toate că mai există şi unele abateri.
Dacă elementele constitutive ale fortificaţiilor militare sunt de
regulă acelaşi cam peste tot în Imperiu, în schimb, combinarea şi utilizarea
lor în Dacia prezintă unele particularităţi necesitate de configuraţia terenului,
cursurile de apă şi lanţurile de munţi, în special de-a lungul limesului
propriu-zis. Astfel, limesul dacic în ansamblul său, deşi conţine elemente
întâlnite şi în alte părţi ale Imperiului, totuşi el se individualizează în multe
privinţe. De exemplu, un sector important este cel de la sudul Carpaţilor,
care se întinde în vestul Munteniei, între Poiana pe Dunăre şi Pasl Bran, pe
distanţă de 235 km. Denumit impropriu şi limes translutanus, el este
constituit în general dintr-un val de pământ continuu, preăvzut cu turnuri şi
castre aşezate în spatele său. Această linie fortificată transalutană are
analogii apropiate în Britannia, Germania, Raetia, Syria şi Africa de nord.
O altă linie întărită - denumită convenţional şi limes Alutanus – se află de-a
lungul Oltului începând de la Islaz pe malul Dunării până în zona
transilvană, la Olteni (jud. Covasna). Aici, organizarea apărării a ţinut seama
de cursul râului, care forma un puternic obstacol natural pentru inamic şi în
funcţie de care s-a amplasat întreaga salbă de castre şi alte elemente
defensive.
„În faşa oraşului Porolissum, pentru protecţia sa cât mai sigură,
pe o distanţă de câţiva kilometri, s-a folosit altă modalitate: două linii de zic
continuu din piatră, prevăzut din loc în loc cu burguri şi turnuri. Avem de-a
face cu aşa-zisul limes Porolissensis, care, la scară mult redusă, reprezintă un
segment din zidul lui Hadrian din Britannia. Cursul Someşului, cu castrele
de la Tihău, Căşeiu, Ilişua, a fost şi el valorificat strategic prin împânzirea
regiunii premontane a Ţibleşului cu o reţea de turnuri şi burguri, care erau
puncte avansate de pază şi observaţie ale castrelor spre ţinuturile dacilor
liberi. Altă concepţie strategică, aplicată frecvent mai ales în podişul
transilvan şi corelată uneori cu elemente din sistemele amintite mai înainte,
constă în bararea căilor de acces şi a văii unor râuri (Thalspere), la intrarea
sau ieşirea acestora din provincie, cu castre şi fortificaţii. Cazurile acestea
abundă pe frontiera Daciei intracarpatice, ca şi în alte părţi.”18
În centrul sistemului de apărare de afla castrul legiunii XIII
Gemina de la Apulum, mai apoi cel al legiunii V Macedonica de la Potaissa,
de la care proneau drumuri spre castrele de frontieră. Castrele auxiliare din
interiorul provinciei erau şi ele cu discernământ angrenate în ansamblul
sistemului defensiv roman, avânt totodată şi misiuni de supraveghere a
ordinii interioare, a vieţii civile.
În comparaţie cu alte provincii, sistemul defensiv al Daciei
romane, cu precădere limesul, se distinge printr-o serie de trăsături proprii.
Acestea rezidă, printre altele, în combinarea elementelor obişnuite, comune
fortificaţiilor romane din secolele II-III şi în adaptarea la particularităţile
formelor de relief din diferite zone geografice. În organizarea şi realizarea
unor sectoare de limes, s-a avut mereu în vedere forţa şi metodele de luptă
ale inamicului, dacă regiunea era muntoasă, de deal-munte sau de şes şi în
funcţie de anumite criterii se făcea o grupare a unităţilor militare, după
specificul lor: ale, cohorte, vexilaţii din legiuni etc. Nu lipsesc însă nici
unele inovaţii tehnico-strategice interesante, pe care cercetarea arheologică
le-a înregistrat în sectorul transalutan şi cel porolissens al limesului dacic.

18 H. Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1973, p.


191
III. 2 Castrele, alte fortificaţii şi trupele de pe frontiere

Fortificaţiile şi trupele cantonate în castrele de pe limes, în


lumina cunoştinţelor actuale, se prezintă în felul următor, începând de la
Dunăre. Trebuie însă precizat că linia Dunării, după cucerirea Daciei, nu
constituia un sector de limes, ca mai înainte, ci era doar o linie de graniţă
între două provincii, fără a avea contact teritorial direct cu barbaricum.
Castrele de pe malul de nord al fluviului (şi trupele) vor fi menţionate aici
numai pentru caracterul lor de obiective militare. Garnizoanele de pe
frontierele Daciei adăposteau numai trupe auxiliare, nu şi legiuni întregi.
Există însă multe cazuri când din legiuni au fost detaşate temporar unele
vexilaţii pentru efectuarea de construcţii sau din cauza unor războaie locale.
„Pornind de la Drobeta, aici se afla primul castru, clădit de la
început din piatră, pe care romanii l-au ridicat în Dacia. Aşezat la capătul
nordic al măreţului pod construit de Apollodor din Damasc, castrul (137, 50
x 123 m) era orientat cu faţada spre fluviu şi avea misiunea de a apăra podul
şi de a supraveghea navigaţia spre Dunăre. În castru, pe timpul construirii
podului şi după aceea, au staţionat cohortele: I Antiochensium, I Cretum
sagittariorum, III Campestris civium Romanorum equitat şi I sagittariorum
miliaria equitata.”19
Mai departe, spre vest, la Dierna (Orşova), pe baza unor
ştampile tegulare (leg. XIII Gemina şi coh. III Delmatorum), se presupune
existenţa unui castru, dar neconfirmat arheologic. La Moldova Veche (jud.

1 9 Ibidem, p. 202
Caraş-Severin) se crede că putea exista un castru sau fortificaţie mai mică,
deoarece de aici provin cărămizi cu ştampila coh. III Delmatorum şi o ţiglă
cu sigla NCR, inversată. Identificarea lor pe teren nu există, deocamdată.
Dacă în cele două întăriturile rămân nesigure, în schimb la
Pojejena de Sus, puţin mai la vest pe malul nordic al Dunării, se găsea un
puternic castru (185 x 148 m) în care a staţionat coh. V Gallorum, iar în
perioada constantiniană un detaşametn din leg. VII Claudia Cuppis. La
Banatka Palanka, tot pe malul stâng al fluviului, se presupune de asemenea
un castru sau o mică fortificaţie romană, dar necercetată şi neconfirmată prin
recunoaşteri pe teren.
III. 3 Sistemul defensiv în Banat

De la Dunăre, plecând de la Banatska Palanka şi Dierna spre


nord, romanii au construit două linii de apărare – prevăzute cu mai multe
castre – lini care se îndreptau spre Tibiscum (Jupa, jud. Caraş-Severin).
Linia exterioară şi drumul imperial roman, începând de la
Banatska Palanka, treceau pe la Dulplijaja, Grebenac (Arcidava), Surduc
(Centulum Putei), Berzovia (Berzobis), Fârliug (Aizisis) şi este cazul de
obicei sub numele de linia sau drumul imperial Lederata-Tibiscum. Pe câtă
vreme în primele trei localităţi existenţa castrelor ori a unor întărituri romane
mai puţin importante rămâne deocamdată incertă, în toate celelalte
cercetările arheologice au scos la lumină câte un castru sau burgus roman.
Astfel, la Vărădia, cercetările arheologice au scos la lumină câte un castru
sau burgus roman. Astfel, la Vărădia, pe platoul Chilii, sub Traian, s-a
instalat un mare castru de pământ, iar în lunca râului Caraş s-a construit un
puternic lagăr de piatră, unde îşi avea sediul coh. I Vindelicorum miliaria
civium Romanorum. La Surduc se afla un mic castru de pământ, care
adăpostea, în vremea lui Traian, o vexilaţie din leg. IV Flavia. Castrul acesta
nu a fost reconstruit din piatră. Într-un punct mai înaintat către vest faţă de
traseul menţionat, la Vârseţ, se presupune că exista, de asemenea, un castru,
dar dovada peremptorie lipseşte, cel puţin deocamdată. În schimb, la
Berzovia (jud. Caraş-Severin) s-a precizat un mare castru cu incintă de
pământ, dar cu principia din piatră, construit în timpul campaniilor dacice
ale lui Traian şi folosit de legioIV Flavia. Între Lederata şi Tibiscum, pe
drumul imperial, castrul de legiune de la Berzovia reprezenta centrul militar
cel mai puternic din linia exterioară de apărare romană spre zonele de şes ale
Banatului. Trecând pe la un burgus de pământ de la Fârliug, linia defensivă
exterioară, dublată de drumul imperial, se întâlnea la Tibiscum cu linia de
castre şi drumul care venea de la Dierna, de-a lungul râurilor Cerna,
Belareca şi Timişul superior.
„Toate castrele şi fortificaţiile romane de pe traseul Lederata-
Tibiscum au rămas în faza de pământ, în afara de castrul de la Vărădia,
construit şi din piatră. S-a constatat apoi că durata lor de utilizare militară
efectivă nu depăşeşte începutul domniei lui Hadrian, când aceste castre ăşi
încetează existenţa şi însăşi legiunea IV Flavia este transferată în sudul
Dunării la Singidunum (Belgrad). În asemenea situaţie, apărarea romană de
pe linia Lederata-Tibiscum s-a consolidat pe aliniamentul Dierna-Tibiscum
şi s-a menţinut pe Tisa, unde era favorizată de mlaştinile din stânga râului.
Pe Tisa, de la confluenţa cu Mureşul până la vărsarea în Dunăre, nu se
cunosc fortificaţii romane. Oricum, şesul bănăţean se afla sub controlul
efectiv al armatei romane din regiunile sud-vestice ale Daciei.”20
Linia defensivă interioară din Banat pleca de la Dierna (Orşova)
pe Valea Cernei, Belareca şi pe cursul superior al Timişului, întâlnindu-se cu
cea exterioară la Tibiscum. Primul castru, pe drumul roman ce venea dinspre
Dunăre, era cel de la Mehadia (Praetorium), construit mai întâi din pământ şi
apoi din piatră. Se pare că la început a staţionat aici o vexilaţie din legiunea
XIII Gemina, după care s-a stabilit coh. III Delmatarum miliaria equitat
civium Romanorum, care a ridicat castrul de piatră şi a stat aici vreme
îndelungată, fiind atestată epigrafic. Ştampile tegulare s-au mai găsit în
castru şi de la atle unităţi militare: coh. VIII Raetorum, legiunile IV Flavia şi
VII Claudia. Cert este că lagărul de la Mehadia a fost refăcut şi adăpostea
formaţiuni militare (meprecizate), în timpul lui Constantin cel Mare şi al
urmaşilor săi. Mai spre nord, la Teregova (Ad. Pannonios), în dreapta
20 H. Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1973, p.
216
Timişului, se găsea un alt castru de piatră, unde îşi avea garnizoana coh. VIII
Raetorum equitata torquata civium Romanorum, transferată de la Inlăceni
(jud. Harghita). Nu lipsit de interes este faptul că de la Domaşnea, localitate
situată cu vreo 14 km mai spre sud, provine o diplomă militară din anul 159.
În apropiere, la Armenis (Gaganae), se semnalează o mansio, aşezată lângă
drumul roman, pavat cu lespezi. Înainte de Tibiscum, la Slatina Timişului
(Masclianis), exista încă o mansio, după cum indică o inscripţie funerară şi
resturile arheologice romane. Între Teregova şi Slatina drumul roman şi linia
defensivă treceau prin Porta Orientalis, la nord de Caransebeş. Tibiscum, ca
mare centru militar şi apoi ca rang de municipiu, a format – după plecarea
legiunii IV Flavia de la Berzovia – un punct nodal pe linia interioară de
castre, între Dunăre şi Mureş. Săpăturile arheologice au precizat dezvoltarea,
pe acelaşi loc, a patru caste succesive, două cu val de pământ şi două cu
ziduri de piatră. Castrul mare, de formă trapezoidală şi cu incinta de piatră,
construit probabil pe la sfârşitul domniei lui Antoninus Pius, cuprindea în
perimetrul său castrele anterioare, care erau de dimensiuni cu mult mai
reduse. Patru formaţiuni auxiliare, menţionate epigrafic, au avut sediul la
Tibiscum. Trei diplome militare, eliberate în 126 şi 157, s-au descoperit în
acest însemnat centru militar.
„Trebuie făcut precizarea că pe teritoriul dintre cele două linii
de castre nu se cunoaşte nici o fortificaţie romană. La Dalboşeţ, în
depresiunea Almăjului, unde în literatura mai veche figura un castru, s-a
dovedit a fi o frumoasă villa rustica din timpul lui Traian, ca şi la
Lăpuşnicel, unde eronat se consideră că era o mansio.”21
Spre nord de Tibiscum până la Mureş nu se cunosc alte castre
sau puncte fortificate romane, care să fie continuarea liniilor defensive
despre care a fost vorba mai înainte. Drumul imperial roman se îndreaptă
spre Porţile de Fier ale Transilvaniei (Tapae) şi Ulpia Traiana
Sarmizegetusa, iar pe parcursul său exista un singur castru, la Zăvoi

21 *** Istoria românilor, vol. II, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, p. 137
(Agnaviae), care nu reprezintă prelungirea vreunei linii de apărare, fiind un
mare castru provizoriu de pământ, ridicat în timpul primului război dacic.22
Între zonele şi obiectivele militaro-strategice din Banat o
covârşitoare importanţă avea cursul inferior al Mureşului, cu toate instalaţiile
şi întăriturile romane, începând de la Veţel (Micia) şi până la Partiscum
(Szeged), la confluenţa râului cu Tisa. Fără controlul militar al acestei zone,
o stăpânire romană efectivă a şesului bănăţean era de neconceput, iar
navigaţia şi drumul roman pe Mureş, dinspre şi către interiorul Daciei, nu
putea funcţiona în siguranţă. De altfel, aici avem de-a face cu o porţiune a
limesului dacic care este insuficient cecetată şi prea puţin cunoscută cu date
concrete.
Luând ca punct de plecare Tisa şi mergând în sus pe malul sudic
al Mureşului, pe o distanţă de circa 250 km, se întâlnesc în mai multe locuri
vestigii cu caracter militar, considerate de obicei mansiones sau stationes. În
stadiul de acum al cercetărilor, nu se cunoaşte nici un castru roman, scos la
lumină prin săpături arheologice. Dar aceasta nu înseamnă că în zona
amintită nu existau castre romane, ci numai faptul că etse posibil ca ele să nu
fi fost încă descoperite. Astfel, la Partiscum (Szeged), pe malul drept al
Tisei, exista o statio sau probabil un castru, încă neindentificat, ca şi la
Sânnicolau Mare şi Cenad, de unde provin ştampile tegulare cu sigla legiunii
XIII Gemina. La Cenad se presupune existenţa unui castru roman, deoarece
s-au descoperit şi substrucţii de ziduri şi diferite materiale arheologice
romane, între care şi o cărămidă cu sigiliul SISC (ia), postromană. La Aradu
Nou, unde s-a găsit o ţiglă cu ştampila legiunii V Macedonica şi alta cu sigla
legiunii IV Flavia, şi la Bulci, unde se cunosc ştampile tegulare ale legiunii
de la Apulum, nu se poate exclude a limine existenţa unor ruine de castru,
confirmabile de viitoare cercetări. Urme de aşezare romană se găsesc şi la
Lipova. Oricum ar fi, cel puţin teoretic, Cenadul, Aradu Nou şi Bulci puteau
constitui puncte strategice, unde amplasarea unor castre se impunea de la
2 2 C.C. Petolescu, Scurtă istorie a Daciei romane, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1995, p.
157
sine pe o frontieră permanentă, atât de lungă, de-a lungul Mureşului Inferior,
supusă presiunii dacilor liberi, a iazigiţilor şi a seminţiilor germanice.
Capitolul IV

Apărarea frontierelor şi castrele din interiorul


provinciei

IV. 1 Apărarea frontierei de nord şi nord-est

La Tihău (jud. Sălaj) începea un alt sector de limes, cu un şir de


castre şir de castre şi alte fortificaţii, care, pe o distanţă de circa 110 km,
avea ca ax principal cursul Someşului în amonte până la Dej şi apoi ma
departe spre Năsăud. La Tihău, în stânga Someşului, pe un platou de la
confluenţa cu valea Almaşului, s-a ridicat un castru de piatră (144 x 129 m),
care avea menirea să blocheze un potenţial atac duşman pe valea largă a
Someşului şi a Almaşului, spre interiorul provinciei. La început, trupa
încartiruită aici era o vexilaţie din legiunea XIII Gemina, care a construit
lagărul, fiind înlocuită la începutul domniei lui Hadrian de cohors I
Cannanefatium, probabil guingenaria, care a rmăas în acest loc până la
sfârşitul stăpânirii romane.
„De la Jilbou-Tihău, pe valea largă a Someşului, până la Caşeiu
(Samum), aproape de Dej, nu s-a identificat încă nici un castru roman sigur,
ci numai unele puncte cu vestigii romane cu probabil caracter militar
(Ileanda, Şimişna etc.) Primul castru în această zonă, de mult cunoscut şi
stăruitor cercetat, este cel de la Căşeiu (jud. Cluj), situat pe malul drept al
Someşului. Construit mai întâi din pământ îndată după cucerire şi reconstruit
în piatră, sub Antoninus Pius sau Marcus Aurelius, acest castru (165x165 m)
a adăpostit cohortele II Britannica miliaria equitata civium Romanorum şi,
probabilm o ala Flavia.”23
Un castru temporar de pământ (166 x 122 m), ridicat probabil în
timpul celui de-al doilea război dacic sau imediatt după aceea, a fost
amplasat la nord de Bistriţa, pe planul de lângă satul Livezile şi a funcţionat
puţin timp sub domnia lui Traian. El bloca valea Bistriţei, la trecerea spre
Bucovina.
După Ilişua, între Someş şi Mureş, singurul castru permanent,
cu fază de pământ şi de piatră (203 x 144 m), se găsea pe valea râului Budac,
la Orheiu Bistriţei, unde şi-a stabilit garnizoana, îndată după cucerire, cohors
I Flavia Ulpia Hispanorum miliaria civium Romanorum. De ea se leagă aici
toate activităţile constructive, ca şi vestigiile epigrafice şi arheologice.
Turnuri, burguri, sau alte fortificaţii, care să formeze o linie înaintată de pază
şi de apărare spre Munţkii Călimani, încă nu s-au identificat, cu toate că
existenţa lor pare verosimilă şi chiar necesară.
O constatate de natură strategico-militară, pusă în lumină de
cercetările arheologice din ultimele decenii, rezidă în faptul că, de la Jibou-
Tihău pe Someş şi până la Deda în valea superioară a Mureşului, romanii,
prin întreg sistemul de organizare a limesului, au creat o zonă de frontieră în
faţa munţilor Ţibleş, Rodnei şi Călimani, lipsită de aşezări civile, autohtone
sau de colonişti, dar înţesată de obiective militare. Astfel, prin luarea sub
control militar efectiv a teritoriului cultivabil, de fâneţe şi păşunat de la
periferia provinciei, pentru populaţia dacilor liberi rămânea spaţiul vital
numai dincolo de munţi, iar atacurile ei prin surprindere erau mult
diminuate.
În Valea Mureşului, pe malul drept, la sud de Deda şi la 11 km
23 C.C. Giurescu, D.C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1971, p. 46
spre nord de oraşul Reghin, la Brâncoveneşti (jud- Mureş), ala I numeri
Illyricorum a construit un puternic castru de pământ şi apoi de piatră (177 x
144 m), unde s-a instalat şi a stat permanent până la retragerea oficială
romană din această regiune. Misiunea castrului şi a trupei, împreună cu
reţeaua de turnuri înaintate, dintre care unele au fost identificate în zona
localităţilor Deda şi Aluniş, era să închidă dinspre Moldova sau depresiunea
Gheorghenilor.
Un important sector al limesului, lung de aproximativ 160 km,
are traseul, între Mureş şi Olt, pe la poalele munţilor Gurghiului, Harghitei şi
Baraoltului, prevăzut cu şase castre de dimensiuni mici şi mijlocii, construite
imediat după cucerire cu val de pământ şi ulterior cu zid de piatră. Primele
două erau plasate la Călugăreni (163 x 141 m) şi Sărăţeni (146 x 140 m), în
judeţul Mureş, ambele construite şi ocupate în permanenţă de aceeaşi cohors
p(rima) Alpinonum, singura menţionată aici printr-un mare număr de ţigle şi
cărămizi ştampilate. Primul castru bloca valea Nirajului, care izvorăşte din
Munţii Gurghiului şi se varsă în Mureş, iar al doilea închidea lunca Târnavei
Mici, spre Sovata.
În faţa liniei de castre dintre Mureş şi Olt, către barbaricum, cu
toată insuficienţa cercetărilor, s-au identificat unele turnuri de observaţie şi
pază (speculae) în zona castrului de la Sânpaul şi la Ideciu de Sus (jud.
Mureş), iar în apropiere, la Gurghiu, s-a descoperit chiar un burgus de
pământ şi s-au remarcat alte puncte cu vestigii romane, posibile resturi de
turnuri. Acestea reprezintă indicii pentru existenţa pe scarpă mare şi de-a
lungul acestui sector de limes a obiectivelor militare romane, similare celor
constatate la nord de Someş. De remarcat este sistemul, cu consecvenţă
aplicat, de blocare a văilor (Thalspere) care coboară din munţi la intrarea lor
în provincie, cu castre şi alte fortificaţii anexe.
„De la Olt la Carpaţii Orientali, pasul Oituz (Angustia) şi cursul
Râului Negru au constituit adevăratele criterii în fixarea apărării romane.
Trei castre au fost construite aici pe o distanţă de numai vreo 5 km, între
munţi şi oraşul Sfântu Gheorghe. Mergând în sus, pe partea dreaptă a râului,
primul castru este cel de la Comalău (jud. Covasna), clădit din piatr, cu
colţurile rotunjite, fără turnuri, de cohors I Hispanorum veterana equitata,
singura documentată prin ştampile tegulare. Castrul are colţurile arcuite, fără
turnuri.”24
În partea transilvană a Pasului Oituz, cu misiunea de
supraveghere a acestuia şi a drumului spre Moldova, s-a fixat, imediat după
al doilea război dacic, cel mai estic castru roman intracarpatic. Ridicat iniţial
cu incintă de pământ, transformat ulterior într-un puternic castru de piatră
(178 x 141 m), el prezintă unele particularităţi arhitectonice şi constructive
(turnuri de colţ rotunde, porţiuni cu dublu zid de incintă) şi a servit de
garnizoană cohortelor I Hispanorum veterana equitata guingenaria şi I
Bracaraaugustanorum. Aici s-a mai descoperit şi o diplomă militară (anul
92) aparţinând unui veteran din flota dunăreană.
De la Breţcu până în câmpia Bârsei, în toată regiunea cuprinsă
între curbura Carpaţilor, Râul Negru şi Olt nu se întâlneşte nici un castru, în
afară de cel la Râşnov (Cumidava), aşezat în plin şes. Acesta era un castru
mic de pământ şi piatră, făcut şi folosit fără întrerupere de cohors
Vindelicorum Cumidavensis. Construit sub Traian cu rol de castru în
interiorul provinciei, el a devenit, începând cu Hadrian, veriga nordică a
liniei transalutane de apărare.

24 M. Bărbulescu, D. Deletant, K. Hitchins, Ş. Papacostea, P. Teodor , Istoria României, Bucureşti,


Editura Enciclopedică, 1998, p. 107
IV. 2 Linia fortificată de la est de Olt

În vestul Munteniei, cu direcţia generală sud-nord, la o distanţă


de 10-50 km faţă de Olt, între Poiaa pe Dunăre (jud. Teleorman),
Câmpulung, Rucăr, Pasul Bran, pe lungime de 235 km, cu prelungire în
Transilvania pe la Râşnov (Cumidava) şi chiar mai departe spre nord-est,
câtre Comalău (jud. Covasna) se întindea linia de apărare transalutană, aşa-
numitul limes transalutanus sau Valachicus. Această linie fortificată,
considerată de unii cercetători ca o construcţie independentă faţă de sectorul
alutan, nu este de fapt decât o dublare a acestuia, pentru a mări capacitatea
defensivă împotriva dacilor liberi şi a altor populaţii, sarmatice sau
germanice. Ea se compunea dintr-un val de pământ continuu (Troianul), lat
la bază de 11 m şi înalt de 3 m, fără şanţ (fossa) în faţă, în spatele căruia, la
150-350 m distanţă, se înşirau 18 castre de pământ şi de piatră, trei sau patru
dintre acestea fiind duble: Băneasa, Urlueni, Săpata de Jos şi eventual
Câmpulung (Jidava). Ca tip de fortificaţii, se întâlnesc – în afară de trei
cazuri – castre de dimensiuni mici (castella) şi turnuri de supraveghere şi
semnalizare (turres, speculae), plasate de-a lungul drumului strategic care
făcea legătura permanentă între ele. Cu privire la tehnica de construcţie a
valului, mult controversată, cercetările mai vechi susţineau că acesta era
făcut din pământ bătut, cu miez ars la roşu, iar pe coamă avea un zid de
chirpic, de asemenea puternic ars, prevăzut cu creneluri. Investigaţiile din
ultimele două decenii, susţin că, iniţial s-a construit un val de pământ cu
structură de lemn şi palisadă deasupra, care, după incendiere, la refacere, a
fost inclus într-un nou val de pământ, mult mai voluminos, prezentând
infrastructura actuală. În construirea valului ar exista, deci, două faze.
De la sud la nord, castrele din spatele valului sunt următoarele,
pe teritoriul localităţilor:
− Poiana (fosta Flămânda, jud. Teleorman). Castru mare de pământ situat
pe malul Dunării, distrus în parte de apele fluviului. Este primul castru
din linia defensivă transalutană.
− Putineiu (jud. Teleorman). Castru cu val de pământ şi palisadă deasupra,
situat la 180 de paşi spre vest de val. Se găseşte la 18 km nord de castrul
de la Poiana. Lagărul exista deja sub Antoninus Pius.
− Băneasa (jud. Teleorman). Două castre, unul mai mic cu val de pământ
situat la 183 m vest de val. Se găseşte la 18 km nord de castrul de la
Poiana. Lagărul exista deja sub Antoninus Pius.
− Roşiorii de Vede (jud. Teleorman). Castru de pământ.
− Gresia (jud. Teleorman). Castru de pământ, cu presupuse turnuri de zid la
colţuri.
− Ghioca (jud. Olt). Castru de pământ
− Urlueni (jud. Argeş). Un castru mai mare cu incintă de cărămidă şi altul
mai mic încins cu val de pământ. Monede de la Septimius Severus şi Iulia
Domna.
− Izbăşeşti (jud. Argeş). Castru de pământ, aşezat într-o poziţie strategică
dominantă şi cu o poartă pe latura accesibilă.
− Săpata de Jos (Jud. Argeş). Două castre, unul mic şi celălalt mai mare,
situate la numai 35 m distanţă unul de altul. Castrul mai mic are incinta
de pământ cu structură de bârne şi o singură poartă, iar şanţul
înconjurător se lega de castrul mare. Acesta are perimetrul închis cu
ziduri groase de cărămidă, iar la colţurile rotunjite turnuri retrase în
interior. Monedele de argint, 44 la număr, dintr-un tezaur descoperit în
castru, se eşalonează de la Septimius Severus până la Filip Arabul, iar
cele izolate din aşezarea civilă datează de la Traian până la Caracalla,
după care urmează câteva monede de bronz din secolul al IV-lea.
− Purcăreni (jud. Argeş). Castru cu incintă de pământ, distrus mai mult de
jumătate de Râu Doamnei. După cum indică latura păstrată de 160 m,
castrul era de dimensiuni mai mari.
− Voineşti (jud. Argeş). Castru cu incintă de pământ, distrus mai mult de
jumătate de Râu Doamnei. După cum indică latura păstrată de 160 m,
castrul era de dimensiuni mai mari.
− Râşnov (Cumidava, jud. Braşov).Castru cu fază de pământ din timpul lui
Traian, reclădit ulterior din piatră. Aici a staţionat cohors Vindelicorum
Cumidavensis, atestată într-o inscripţie pe piatră, dedicată Iuliei
Mammaea.
„Traseul valului traversează trei forme principale de relief:
câmpie (Poiana-Urlueni), deal (Urlueni-Purcăreni), munte (Purcăreni-
Râşnov), la care se adaugă cu probabilitate şi porţiunea Râşnov-Comalău, cu
zonă de câmpie şi colinară. Prin cercetări pe teren s-a stabilit că între Poiana
şi Gresia valul merge fără întrerupere, iar mai departe s-a putut urmări, prin
faţa castrelor menţionate, până în lunca râului Argeş, la sud de Piteşti.
Troianul nu s-a mai putut identifica între Piteşti şi Câmpulung. Porţiuni de
val nu s-au observat, în continuare, la nord de Câmpulung şi nici lângă
castrul de la Rucăr.”25
O caracteristică a liniei defensive transalutane sud-carpatice este
lipsa inscripţiilor şi a monumentelor sculpturale, a ţiglelor şi a cărămizilor
ştampilate, numărul redus de monede, ca şi cantitatea relativ mică a
materialelor arheologice de tot felul. La toate acestea se mai adaugă şi stratul
sau cantitatea mică a elementelor de inventar menţionate.
Perioada în care s-a început organizarea aşa-zisului limes
transalutan a fost şi continuă să fie mult dezbătută şi controversată. Unii
cercetători, români şi străini, au susţinut că Hadrian, alţii ca Antoninus Pius
şi cei mai mulţi că Septimius Severus este părintele acestei linii fortificate.

25 A. Bejan, Istoria Daciei Romane, Timişoara, Editura Eubeea, 2001, p. 152


Există argumente pro şi contra. În timpul din urmă însă şi-a făcut din ce în
ce mai mult loc opinia că limesul a fost început de Hadrian şi completat de
împăraţii următori În sprijinul acestui punct de vedere, printre altele, s-a adus
şi argumentul că în epoca lui Traian a existat un drum strategic – utilizat
peste munţi şi înainte de cucerire – care pleca de la Dunăre şi ajungea în
Transilvania prin Pasul Bran, având puncte fortificate la Poiana, Câmpulung,
Voineşti, Rucăr şi Râşnov. La constituirea Daciei Inferior, pe acest traseu,
Hadrian a organizat linia înaintată de apărare, ca o dublură a bazei principale
de pe Olt. Trupelor din castrele de pe linia Oltului le revenea, în general,
apărarea sectorului transalutan, în special la sud de Carpaţi, între cele două
linii fortificate existând o comunicare permanentă şi uşoară prin drumuri de
legătură, peste zona militară de frontieră. Prin această optică se explică şi
lipsurile sau penuria diferitelor materiale documentare. Pe de altă parte, fără
existenţa teritoriului transalutan, ar fi de neconceput spaţiul propriu-zis,
extrem de restrâns, al Daciei Inferior, creaţia lui Hadrian, cu graniţa vestică
pe Jiu şi cu capitala, Romula, pe malul Oltului, direct exăusă atacurilor
inamice dinspre Câmpia Munteniei. Oricum ar fi, cele două linii defensive
au existat şi funcţionat concomitent, la fel ca limesul lui Hadrian şi cel al lui
Antoninus Pius din Britannia.
IV. 2 Castrele din interiorul provinciei

În afară de castrele de pe limes, în interiorul Daciei se cunosc


mai multe castre, mici sa mari, aparţinătoare aproape toate unor formaţiuni
auxiliare. Numai patru au fost construite şi locuite de legiuni: Berzovia,
Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum şi Potaissa. Castrele auxiliare sunt fie
de marş sau provizorii, ridicate în grabă cu val de pământ şi sanţ în faţă, fie
de mai lungă durată ori permanente, făcute din pământ şi apoi reclădite cu
ziduri de piatră. Castrele de marş şi cele provizorii datează din timpul
războaielor de cucerire sau din perioada imediat următoare şi nici unul nu a
avut o fază ulterioară de piatră. În schimb, cele permanente, care au durat şi
în secolul al III-lea, în general nu au rămas până la sfârşit în stadiul iniţial de
construcţie, toate fiind refăcute din piatră sau, foarte rar, din cărămidă. De
altfel, din acest punct de vedere tehnic, situaţia se prezintă la fel ca pe limes.
Referitor la castrele din legiune, în primul rând trebuie amintit
cel de la Berzovia (490 X 410 m), construit şi ocupat de legiunea IV Flavia,
care este primul castru legionar construit de armata romană la nordul
Dunării. Acest castru pe toată durata funcţionării sale, de numai 18 ani, era
inclus în linia defensivă Lederata-Tibiscumi. Aceeaşi legiune a ridicat apoi
castrul de pământ (540 x 415 m =<22, 410 ha) de la Ulpia Traiana
Sarmizegetusa, unde au staţionat efective ale legiunii din anul 101 până la
107-108, când s-a întemeiat capitala provinciei. Castrul de la Apulum, iniţial
de pământ şi apoi construit din piatră (600 x 400 m), a fost sediul permanent
al legiunii XIII Gemina, de la începutul până la sfârşitul stăpânirii romane în
Dacia. Până la instalarea legiunii V Macedonica la Potaissa (anul 168),
Apulum era pivotul apărării şi centrul militar suprem al întregii provincii.
Castrul propriu-zis este acum foarte puţin cunoscut, din cauză că, fiind
acoperit de cetatea medievală şi de construcţii ale oraşului acual, nu s-a putut
face săpături arheologice sistematice şi de mare extensiune. Doar portas
principalis dextra a fost integral descoperită. Castrul de la Potaissa (573 x
408 m), garnizoană de peste un secol al legiunii V Macedonica, începând din
anul 168, este cel mai intens cercetat lagăr legionar din Dacia.
„Castrele interioare ale trupelor auxiliare sau ale unor
detaşamente din acestea ori din anumite legiuni au fost destul de numeroase,
vreo 30 la număr, instalate mai ales pe teritoriul Transilvaniei şi al Olteniei.
Unele castre de marş sau de asediu al capitalei dacice în timpul războaielor
de cucerire, castre de pământ de scurtă durată. Altele au avut un caraccter
permanent şi rol activ în supravegherea unor zone periclitate sau a unor
drumuri de interes strategico-comercial. Nu puţine dintre acestea au dublat
anumite castre de pe limes, întărind astfel rezistenţa şi potenţialul militar, în
cazul unor atacuri externe.”26
În Oltenia, de-a lungul Jiului, se cunosc şase castre. Primul se
găsea la Craiova (Pelendava), acum împotmolit şi distrus de Jiu. Se pare că
avea incinta de cărămidă. Aşezarea şi castrul de aici se constituiau un nod
rutier important, unde se întâlnea drumul de la Romula cu cel care devinea
dinspre Dunăre. La Răcari (jud. Dolj)a fost amplasat sub Hadrian un puternic
castru de pământ de la Pinoasa-Vârţu (150 x 120 m) în judeţul Gorj, acum
complet distrus de exploatările carbonifere de la Rovinari. Mai la sud, pe
Gorj, acum complet distrus de exploatările carbonifere de la Rovinari. Mai la
sud, pe acelaşi traseu al drumului şi a vieţii civile din această zonă muntoasă
şi împădurită. Revenind pe Jiu şi urcând spre Pasul Vâlcan, la Bumbeşti se
constată existenţa a trei castre, două care au funcţionat concomitent (Vârtopu
şi Pleşa) şi al treilea care le-a luat locul, îndeplinind în continuare
2 6 M. Macrea, D. Tudor, Dacia în timpul stăpânirii romane, în Istoria României, vol. 1, Bucureşti,
Editura Enciclopedică, 1960, p. 231
supravegherea defileului şi trecerea prin Pasul Vâlcan în Dacia
intracarpatică. Castrul de la Pleşa-Porceni (234 x 156), eronat considerat în
trecut drept fortificaţie austriacă, a fost făcută din pământ în timpul
războaielor daco-romane şi a funcţionat,probabil, numai până la Hadrian.
Lagărul de la Vârtopu (jud. Gorj), cu val amenajat din glii (caespites) pe
malul stâng al Jiului, deodată cu cel de la Pleşa-Porceni, era un castru de
dimensiuni mijlocii (126 x 115) care a durat până la Antoninus Pius, după
cum indică unele monede. Castrul de la Bumbeşti (jud. Gorj), din pământ, cu
porţi de cărămidă şi reclădit din piatră după abandonarea lagărelor de la
Pleşa -Porceni şi Vârtopu, a preluat misiunea acestora de apărare şi de
control al drumului în defileul Jiului spre pasul Vâlcan, până la sfârşitul
stăpânirii romane. Ridicat imediat după cucerire de cohors IV Cypria, el a
adăpostit cohorta I Aurelia Brittonum miliaria şi un detaşament din legiunea
V Macedonica, de la care au rămas ştampile tegulare. Ultima monedă
datează de la Filip Arabul. Un probabil castru, de mici dimensiuni (100 x 40
m), se crede că exista şi la nord de Drobeta, la Puţinei, pe drumul care, prin
Cătunele, Pinoasa – Porceni şi Bumbeşti, se îndrepta spre Pasul Vâlcan,
trecând în Transilvania, după unirea cu drumul ce urca pe Jiu.
„În Banat în afară de castrul, nesigur, de la Vârşeţ, un lagăr
interior este cel de la Zăvoi (Agnaviae), situat pe malul stâng al râului Bistra,
la vreo 14 km vest de Porţile de Fier al Transilvaniei. Este un castru de
pământ de mari dimensiuni, din timpul primului război de cucerire, amenajat
pentru o mare concentrare de trupe. A avut o viaţă scurtă. Puţin mai sus pe
cursul Bistrei, la Voislova (jud. Caraş-Severin) se afla un castellum, care stă
desigur în legătură cu luptele de la Tapae şi probabil cu securitatea ce trebuia
asigurată la trecerea prin strâmtoare spre Ulpia Traiana.”27
În Transilvania, din timpul celor două războaie dacice şi al
asediului capitalei lui Decebal se evidenţiază un număr de vreo şase-şapte
castre de pământ, provizorii, toate situate în Munţii Orăştiei, la altitudini ce

27 M. Macrea, Viaţa în Dacia romană, Bucureşti, Editura Albatros, 1969, p. 107


depăşesc uneori la 1500 m. Numărul acestor tabere, dimensiunile lor relativ
mari, valuri de pământ mici, şanţurile puţin adânci, lipsa unor depuneri
arheologice semnificative şi inventarul extrem de sărac demonstrează, toate
împreună, concentrarea mare de trupe care a avut loc aici şi durata foarte
scurtă a existenţei acestor cantonamente. La numai 300 m mai sus de cetatea
dacică de la Grădiştea Muncelului s-a fixat un burgus roman, cu evident rol
de pază şi control militar. După cucerire, cetatea dacică însăşi a fost
amplificată şi transformată într-un veritabil castru roman, cu ziduri de piatră
puternice, care închideau o suprafaţă de peste 3 ha. Aici sunt atestate
epigrafic – coonfirmând ştirile lui Cassius Dio – detaşamente din legiunile
IV Flaiva, II Adiutrix şi VI Ferrata, care au luat stăpânire capitala lui
Decebal. Toate aceste castre datează din perioada cuceririi Daciei şi, unele,
puţi după aceea, fiind apoi definitiv abandonate. Astfel, ele nu au jucat nici
un rol în viaţa ulterioară a provinciei.
„În rândul taberelor mici de pământ din interior se situează încă
două, una la Ighiu (jud. Alba) şi alta la Abrud. Aceasta din urmă avea şi
misiunea de a ţine sub control drumul Ampelum – valea Arieşului, ca şi zona
auriferă înconjurătoare.”28
În restul Daciei transilvane mai erau alte opt castre auxiliare
permanente, dintre care două - Sighişoara şi Cristeşti pe Mureş – au rămas
pe toată durata funcţionării lor în faza de construcţie din pământ, iar celelalte
au fost înconjurate şi cu ziduri de piatră.
Pe drumul imperial Napoca-Porollisum, în valea Almaşului, la
Sutoru (Optatiana), în judeţul Sălaj, se afla un castru – necercetat şi parţial
distrus – unde a staţionat un numerus Maurorum. Castrul şi trupa de aici
forma şi un punct de sprijin în caz de pericol extern pentru lagărul şi pentru
unitatea militară de la Românaşi (Largiana).
La 18 km vest de Napoca, pe drumul spre Bologa (Resculum),
la poalele Munţilor Apuseni, în unghiul format de confluenţa râului Căpuş cu
2 8 C.C. Petolescu, Scurtă istorie a Daciei romane, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1995, p.
171
Someşul Mic, s-a amplasat castrul de la Gilău (jud. Cluj). Castrul de piatră a
fost precedat pe acelaşi loc şi cu acelaşi contur de castru de pământ (cu
structură de lemn), care, la rândul lui, a suprapus şi a inclus în perimetrul său
un prim castru mai mic, făcut în aceeaşi tehnică sub Traian. Castrul cel mic
de pământ aparţine, ca garnizoană şi construcţie, cohortei I Pannoniorum
equitata. La începutul domniei lui Hadrian s-a instalat la Gilău ala Siliana,
care a construit lagărul cel mare de pământ şi apoi pe cel de piatră.
Importanţa acestui castru interior este pusă în evidenţă şi prin descoperirea
unui bogat material arheologic, trei diplome militare şi un mare tezaur
monetar încheiat cu piese de la Filip Arabul. Asigurând şi spatele lagărului
de la Bologa (Raesculum), garnizoana de la Gilău s-a menţinut în funcţiune
până la retragerea romanilor din zonă.
La Cristeşti (acum suburbie a municipiului Târgu Mureş) se
presupune u castru de pământ, neidentificat, distrus de Mureş, unde îşi avea
garnizoana ala I Bosporanum, bine atestată epigrafic. Castrul şi trupăa
constituiau o dublare a potenţialului defensiv pentru lagărul şi unitatea de
cavalerie de la Brânconveneşti şi Cristeşti, acesat este al treilea castru cu o
trupă de cavalerie situat de-a lungul cursului superior al Mureşului.
După confluenţa cu Arieşul, la vreo 8 km, în partea dreaptă a
Mureşului, pe platoul de la Războieni-Cetate (jud. Alba) se afla un castru,
acum în curs de cercetare, care a servit de garnizoană statornică pentru ala I
Batavorum miliaria, atestată aici prin ştampile tegulare. De notat că, după
Brânconveneşti şi Cristeşti, acesta este al treilea castru cu o trupă de
cavalerie situat de-a lungul cursului superior al Mureşului.
„O constatare nu lipsită de semnificaţie rezidă din faptul că la
răsărit de cursul Mureşului pe Târnave şi la est de Munţii Perşani, în câmpia
Bârsei, nu întâlnim castre romane interioare, cu o singură excepţie: castrul de
pământ de lângă Sighişoara. Acest lagăr se pare că datează numai din prima
jumătate a secolului al II-lea şi el se afla în strânsă legătură cu castrul de
graniţă de la Odorheiu Secuiesc. Situat pe malul înalt din stânga Târnavei
Mari, spre Daneş, castrul de la Odorheiu Secuiesc.”29
În afara Daciei romane, pe timpul lui Traian, au mai existat
câteva castre din Muntenia şi Moldova, care aparţineau administrativ şi
militar de Moesia Inferior. Acestea au fost construite în cursul războaielor de
cucerire şi au funcţionat până la începutul domniei lui Hadrian, când ele au
fost abandonate împreună cu teritoriile respective, în cadrul replierii
strategice şi militare hadrianice. Este vorba despre castrele de la Mălăieşti,
Târgşoru Vechi şi Drajna de Sus, toate la nord de Ploieşti. La Mălăieşti, în
timpul primului război dacic, a fost amplasat un castru cu vallum de glii şi
şanţ în faţă, unde a staţionat o vexilaţie din legiunea V Macedonica.
La acestea mai trebuhie adăugat castrul de pământ – provizoriu
de mici dimensiuni – de la Piatra Neamţ, care se pare că a fost doar un castru
de pământ, aşezat pe malul Dunării, la Barboşi lângă Galaţi, care, cu
teritoriul din jurul său, a dăinuit drept cap de pod la nordul fluviului, până în
secolul al IV-lea.
Fără îndoială că în spaţiul provinciei, atât în interior cât mai
ales pe limes, au existat şi alte fortificaţii (castre, burguri, turnuri, segmente
de valuri) care nu au fost încă identificate pe teren. O constatare generală
care se desprinde cu uşurinţă din organizarea militară rezidă în faptul că
ponderea maximă în apărarea provinciei o aveau cele două legiuni staţionare
la Apulum şi la Potaissa, şezatre în inima Daciei transilvane, de unde, pe
drumurile bine întreţinute, puteau interveni rapid şi eficient la nevoie, în
ajutorul trupelor auxiliare de pe frontiere.Rezultă,de asemenea,că majoritatea
formaţiunilor auxiliare erau masate pe frontiere, iar unităţile de cavalerie,
graţie mobilităţii lor, se aflau ami frecvent în castrele din interiorul
provinciei.
Castrele, cu trupele auxiliare pe care le adăposteau – fără să mai
vorbim de legiuni – pe lângă misiunea lor defensivă primordială, au jucat şi
un însemnat rol social-economic în viaţa provinciei, deoarece în jurul lor s-
2 9 M. Bărbulescu, Din istoria romană a Daciei romane. Castrele romane, Bucureşti, Editura Polirom,
1978, p. 167
au dezvoltat importante aşezări civile, din care s-au răspândit în lumea
autohtonă elementele civilizaţiei romane, noi cunoştinţe şi practici de tot
felul ale traiului cotidian. În acelaşi timp, prin cultura materială şi prin limba
latină vorbită de miliatri, eleau contribuit la romanizarea populaţiei locale
din zonă. Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că în aşezările civile
dependente de castrele auxiliare (vici militares) sentimentul pentru istoria şi
tradiţiile romane erau ci grijă întreţinut şi puternic, faprt dovedit şi de
descoperirea – în castrele de la Ilişua, Cristeşti şi Brâncoveneşti – unor
monumente sculpturale reprezentând Lupa Capitolina cu gemenii sugari.
Comparabile până la un punct cu oraşele, castrele romane auxiliare cu
trupele şi tot ce s-a dezvoltat în jurul lor au constituit focare de civilizaţie
şiromanizare, o atracţie benefică pentru populaţia autohtonă din împrejurimi.
Ceramica dacică din lagărele romane şi aşezările civile este încă o mărturie a
relaţiilor multiple dintre armata romană şi autohtoni.
Capitolul V

Prezenţa armatei romane în Dacia Inferior

Acolo unde să fie organizată Dacia Inferior, teritoriul Olteniei


de astăzi, estul Munteniei de-a lungul Oltului şi, dincolo de cununa
Carpaţilor, colţul sud-estic al Transilvaniei, elementele civilizaţiei romane au
pătruns cu aproape două secole înainte de constituirea ei ca provincie
romană.
Teritoriul provinciei romane Dacia Inferior a constituit o parte
din fostul stat dac, vatră milenară în care s-au dezvoltat „cei mai viteji şi
drepţi dintre traci”, după cum îi caracteriza istoricul antic Herodot.
Relaţiile economice şi culturale ale dacilor cu Imperiul, începute
odată cu aşezarea hotarului roman pe Dunăre, au devenit intense nu numai
între malurile fluviului, dar şi în adâncimea teritoriului, convingător dovedite
de existenţa unor vestigii arheologice ca ceramica dacică având inscripţii
romane, sau cea romană, de tezaurele monetare republicane, ca şi de cele
dinaintea războaielor daco-romane.
În aceeaşi perioadă au avut loc incursiunile militare de o parte
şi de alta a Dunării. Primul contact armat între daci şi romani s-a produs în
vremea lui Augustus, când generalul Aelius Catus a trecut fluviul în anii
11/12 e.n. într-o expediţie împotriva dacilor. După aceasta am asistat la
repetatele atacuri ale dacilor, cu deosebire pe vremea lui Vespasian, ceea ce
i-a obligat pe romani la întărirea sistemului defensiv la hotar şi la iniţierea
unor înaintări pe văile Jiului şi ale Oltului în cursul secolului I î.e.n.
A urmat energica opoziţia organizată de regele Decebal
împotriva armatei lui Domiţian, când timp de cinci ani, între 85-89 e.n., s-au
dat lupte pe linia Dunării, guvernatorul Moesiei, Caius Oppius Sabinus, fiind
nimicit cu trupele sale în anul 85, iar generalul Cornelius Fuscus pierzându-
şi viaţa şi armata pe care o comanda în ofensiva din Dacia din anul 87.
Înfrângerile suferite de armatele romane au arătat adevăratul
pericol care îl constituia puterea dacilor, ultimul adversar al imperiului la
Dunărea de Jos. De aceea, împăratul Traian s-a văzut obligat să renunţe la
principiul fruntariilor naturale, pentru a implanta la nord de fluviu unul
dintre cele mai importante bastioane ale apărării sale.
Cucerirea Daciei de către romani a deschis o nouă epocă în
istoria societăţii de pe teritoriul ocupat. Venind în Dacia pe calea armelor
romanii au rămas aici un timp de peste un secol şi jumătate, sprijinindu-se pe
o armată numeroasă şi pe un puternic sistem defensiv.
Prezenţa lor nu a fost numai distructivă; ea a avut, pe lângă
unele aspecte negative, specifice oricărei ocupaţii străine, şi laturi pozitive: a
facilitat şi un progres în evoluţia generală a societăţii faţă de epoca
precedentă, ducând la împletirea celor două civilizaţii şi determinând o nouă
înflorire economico-socială, influenţând întreaga istorie ulterioară din spaţiul
acesta geografic.
Partea de sud a Daciei a fost anexată imperiului fără a fi
constiutuită în provincie, încă din 102, după primul război, trecând sub
jurisdicţia celor două provincii moesice. Partea vestică a Olteniei până la Jiu
depindea de Moesia Superior, iar restul Olteniei cu estul Munteniei şi colţul
sud-estic al Transilvaniei reveneau Moesiei Inferior.
După îndelungatele războaie dacor-romane, terminate< în anul
106, împăratul Traian a rămas pe teritoriul de curând ocupat, până în anul
următor, pentru organizarea lui militară şi administrativă. În urma constituirii
oficiale a provinciei Dacia, zona vestică a Olteniei a fost încadrată în noua
organizare provincială, diploma militară din 17 februarie 110 menţionând
trupe auxiliare la Drobeta şi la Bumbeşti.
Istoria politico-militară a Daciei dintre perioada marcată de
domnia lui Traian şi cea a lui Aurelian a fost adesea frământată de pe urma
mişcărilor de rezistenţă a populaţiilor din interior şi a atacurilor din afară.
Situaţia destul de gravă care a afectat şi Dacia inferioară prin
atacurile roxolanilor dinspre Muntenia şi ale iazigilor din direcţia Banatului
s-a normalizat în anul 118 după victoria trupelor guvernatorului Q. Marcius
Turbo asupra lor. Faţă de aceste evenimente, Hadrian a luat o serie de măsuri
de fortificare a graniţei estice pe linia Oltului şi de reorganizare a provinciei,
trecând la prima diviziune administrativă în 118- 119 a zonei ocupate, când
s-a constituit Dacia inferior. Diplomele militare din anul 120 a atestat
provincia Dacia Superior şi, prin aceasta, firesc existenţa unei provincii
Dacia Inferior.
V.1. Istoricul cercetărilor privind istoria militară a Daciei
Inferior

Preocupările pentru cunoaşterea istoriei militare romane în


Dacia Inferior îşi au începuturile la sfârşitul secolului al XVII-lea, primele
ştiri despre fortificaţii datorându-le lui L. Ferd. De Marsigli (1658-1730).
Calitatea sa de expert militar şi inginer în serviciul împăratului
Leopold I i-a prilejuit o călătorie în anul 1689, pe timpul războaielor cu
turcii, în Transilvania, Muntenia, Oltenia şi Banat, unde şi-a oprit atenţia
asupra ruinelor de oraşe, castre, poduri, inscripţii, şi drumuri romane pe care
le-a descris.
„Prima jumătate a secolului al XIX-lea a fost vremea căutărilor
de început: cele dintâi săpături au fost făcute din dispoziţiile banului
Mihalache Ghica între 1830-1842, în Oltenia, la Romula, Slăveni şi
Sucidava. În timpul unei misiuni în valea Dunării, atras de vestigiile
arheologice întâlnite face săpături şi maiorul Dimitrie Papazoglu, notându-şi
observaţiile sale în articole apărute în presa vremii.”31
Cu mai multă atenţie s-a plecat asupra antichităţilor romane
August Treboniu Laurian pe timpul călătoriei sale din 1845 pe traseul
Roşiorii de Vede, Flămânda, Islaz, Celei, Romula, Craiova, Răcari, Turnu-
Severin, Orşova dând date asupra staţiunilor şi şoselelor romane.
Pentru cunoaşterea fortificaţiilor din sud-estul Transilvaniei
meritoriu era repertoriul alcătuit de consulul prusac la Bucureşti, J.F.

3 1 Cristian, Vlădescu, Armata romană în Dacia, Bucureşti, Editura Militară, 1983, p. 67


Neigebauer (1783-1866).
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea au început cercetări
mai raţionale şi au apărut lucrări în temă. Tot pentru partea de sud-est a
Transilvaniei cel mai conştiincios cercetător a fost C. Goos (1884-1881),
autorul cronicii descoperirilor arheologice din Transilvania, urmat de
istorciul B. Orban (1830-1890) şi de epigrafistul Carol Toma (1829-1897).
Pentru teritoriul Olteniei, a doua jumătate a secolului al XIX-lea
s-a bucurat de atenţia şi autoritatea în materie a lui Alexandru Odobescu,
care a iniţiat chestionarele arheologice, introducând critica ştiinţifică în
studiu. Cam în aceeaşi vreme a întreprins D.C. Butulescu săpăturile de la
Jidava în 1876, la Drobeta şi mai târziu la Acidava în 1881.
„În ultimele trei decenii ale secolului s-a remarcat o nouă
orientare asupra studiului istoriei militare prin activitatea lui Theodor
Mommsen şi apariţia monumentalei Realencyclopadie der classischen
Alterumswissenschaft (1893 şi urm) cu referiri la istoria militară a Daciei
Inferior ca şi prin contribuţia lui Cichorius, Fabricius, Rietterling, Adevăratul
istoric al armatei romane a fost însă Alfred von Domaszevski.”32
Între 1894-1901 şi-a desfăşurat cercetările Gr. G. Tocilescu
ajutat îndeaproape la supravegherea săpăturilor arheologice şi în ridicarea
planurilor de către inginerul Pamfil Polonic. De pe urma cercetărilor sale în
teren şi a investigării numeroaselor fortificaţii din Oltenia au rămas preţioase
indicaţii pentru cercetările continuate astăzi în desăvârşirea celor începute
atunci.
Între cele două războaie mondiale numărul studiilor privind
cercetările de istorie militară romană au crescut sub forma primelor încercări
de sinteză pe plan general introduse de W. Wagner pentru trupele auxiliare,
altele axându-se mai mult pe problemele locale.
Un prim studiu de sinteză în care a fost cuprinsă şi istoria
armatei romane, din Dacia Inferior este lucrarea lui Vasile Christescu,
3 2 C.C.. Petolescu, Dacia şi Imperiul Roman. De la Burebista până la sfârşitul antichităţii.,
Bucureşti, Editura Humanitas, 2000, p. 213
Istoria militară a Daciei romane, Bucureşti, 1937.
Cel mai mare merit a revenit profesorului D. Tudor, care
valorificând manuscrisele lui Tocilescu, completate cu observaţiile personale
în seria Castra Daciae Inferioris, a publicat apoi atotcuprinzătoarea Oltenia
romană, Bucureşti, 1942, cu speciale referiri la istoria armatei Daciei
Inferioare în capitolele consacrate temei.
În perioada postbelică şi în anii noştri cercetările de istorie
militară romană au fost dominate de prestigioasa personalitate a profesorului
Dumitru Tudor care, prin laborioasa activitate de publicare a cercetării
ştiinţifice, a tipărit lucrarea Oltenia romană, care, ulterior a apărut în încă
trei ediţii revizuite şi adăugite.
Culegerea acestor materiale reprezintă sinteza a peste două
decenii şi jumătate de activitate arheologică, întocmită cu gândul de a
dezvolta problematica asupra cunoaşterii armatei romane şi aportul ei la
procesul romanizării în această parte a ţării.
V. 2 . Armata provinciei Dacia Inferior 118/119-271

Dispozitivul trupelor romane în Dacia Inferior s-a caracterizat


printr-o concentrare de forţe pe graniţa răsăriteană cu zone de întărire
suplimentară, constituite după nevoile strategice corepunzând în mare parte
direcţiilor principale de atac al inamicului. Un obiectiv întărit în afara acestei
linii fortificate l-a constituit centrul militar de la Drobeta, în locul de trecere
peste Dunăre, iar în interior dispozitivul a fost amenajat cu puncte fortificate
în garnizoanele situate în principalele locuri de trecere şi noduri de
comunicaţie pentru supravegherea drumurilor şi asigurarea pazei interne.
„Toate garnizoanele erau încartiruite în special cu trupe
auxiliare, cele câteva detaşamente de legiuni consemnate în unele localităţi
având o staţionare trecătoare, legată de diferite activităţi de construcţii
militare sau aduse cu ocazia unor războaie locale pentru a întări efectivele
existente.”33
În cadrul trupelor auxiliare s-au întâlnit cohortes, atât
guingenariae cât şi milliariae, dar unele şi mixte compuse din 360 de soldaţi
pedeştri şi 140 de călăreţi, cele guingenariae şi 720 de pedeştri şi 280 de
călăreţi, cele miliariae. Aceeaşi componenţă numerică aveau şi trupe de
cavalerie, alae, tot guingenariae sau miliariae. La acestea s-au adăugat
numeri aduşi în Dacia Inferior din călăreţi mauri şi illirieni, arcaşi sirieni şi
probabil localnici, într-un singur caz, pentru asigurarea circulaţiei
drumurilor.
Pentru a întregi imaginea armatei romane în Dacia Inferior

33 V. Christescu, Op. Cit., p. 189


trebuie să se aibă în vedere situaţia strategică a provinciei în sistemul
defensiv al întregului teritoriu ocupat de romani. Pe linia Dunării, pe distanţa
inclusă între hotarele provinciei, nu era nevoie de o apărare efectivă datorită
învecinării la sud cu teritoriul celor două Moesii. Atenţia s-a îndreptat aici la
trecerea peste Dunăre unde dincolo de pod un punct fortificat şi păzit îl
constituia Drobeta. La vest s-a învecinat cu teritoriul organizat al Daciei
Superior, unde de asemenea nu s-a impus măsuri speciale, legătura făcându-
se prin Dierna.
„La nord, la poalele munţilor, situaţia era aceeaşi, doar înainte
de divizarea provinciei, în vremea lui Traian, construindu-se castra aestiva
pentru supravegherea trecerilor prin munţi, mai ales prin pasul Vâlcanului.
Prin defileul Oltului supravegherea s-a extins pe Oltul transilvănean până la
Angustia, sistemul de fortificaţii rămânând şi după ocuparea definitivă a
zonei de romani. Relieful zonei a îndreptăţit să se presupună organizarea
liniei de apărare mai temeinic la sud de lanţul carpatic, situaţie infirmată de
diplomele militare ce a prezentat trupele din Dacia Inferior şi în
garnizoanele din această parte a Oltului.”34
Situaţia s-a prezentat deosebit pe graniţa răsăriteană, limes
Alutanus şi pe Oltul transilvănean, unde nevoile de apărare impuneau o grijă
din partea împăraţilor pentru asigurarea unui sistem defensiv. Acest sistem
defensiv de fortificaţii era construit din castre şi se concretiza prin masarea
trupelor în această parte a provinciei în garnizoane legate de şoseaua
strategică din valea Oltului. În diferite zone s-a constatat întăriri
suplimentare, din nevoi strategice, pe direcţiile de atac ale inamicului, în
anumite momente ale existenţei provinciei. La acest sistem de fortificaţii,
limes Alutanus, s-a adăugat, în vremea Severilor, pentru completarea
apărării, limes Transalutanus.
La rândul ei, limesul alutanus avea legături cu interiorul
provinciei prin diferite drumuri: unul important ce se afla pe direcţia
34 H. Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Bucureşti, Editura Enciclopedică,
1973, p. 205
Drobeta-Pelendava-Romula menit să faciliteze la nevoie aducerea trupelor
din garnizoanele interioare care erau folosite pentru paza interioară şi
supravegherea principalelor locuri de trecere.
„Privind interiorul provinciei, s-a constatat trei linii întărite de
supraveghere şi pază. Pornind de la vest spre est, una mergea în direcţia sud-
vest – nord-est, de la Droeta spre Bumbeşti, a doua pe valea Jiului, trecând
prin centrul provinciei, unde s-a intersectat cu a treia, orientată vest-est pe
direcţia Drobeta-Pelendava-Romula, ca principală şosea de interior spre
limes alutanus. Pe aceste direcţii interne au existat şosele strategice de
legătură, care însă în actualul stadiu al cercetării nu erau precizate.”35
Contribuţia izvoarelor epigrafice la cunoaşterea organizării
militare şi a staţionării trupelor nu era de fiecare dată completă, mai ales
pentru a doua jumătate a secolului III. De aceea, pentru întregirea concepţiei
acestei organizări va trebui să se ţină seama şi de fortificaţiile existente cu
datări precise sprijinite pe cercetarea arheologică, ca şi de mişcările de trupe
în diferite momente.
Lăsând la o parte dispunerea trupelor în timpul războaielor
dacice şi organizarea militară a teritoriului după formarea Daciei romane,
când s-a atestat ridicarea unor fortificaţii de către trupele care au participat la
războaie, unele au rămas şi după aceea, unele menţionate de diploma din
anul 110 în exercitus Daciae, apoi după divizarea Daciei, ca făcând parte din
armata Daciei Inferior, apărarea provinciei nou constituită afost încredinţată
trupelor auxiliare, detaşamentele de legiuni fiind chemate cu prilejul unor
acţiuni militare deosebite.
„Parţial, organizarea militară a viitoarei provincii Dacia Inferior
s-a datorat împăratului Traian, a cărui atenţie s-a îndreptat în mod special
asupra văii Oltului, după ce se ocupase de trecerea peste Dunăre şi de
întărirea liniei Jiului, construind castrele de la Drobeta şi de la Bumbeşti –
castrul de la Slăveni, puternicul centru militar de la Buridava şi Castra

3 5 Cristian, Vlădescu, Armata romană în Dacia, Bucureşti, Editura Militară, 1983, p. 103
Traiana de la poalele defileului. Însă adevărata organizare din punct de
vedere militar a provinciei Dacia Inferior până la o nouă divizare şi
transformare a ei în Dacia Malvensis a fost opera urmaşului acestuia,
împăratul Hadrian.”36
După consolidarea Daciei, de pe urma încheierii conflictului cu
roxolanii şi iazigii din 117-117, prin intervenţia promptă a armatei imperiale
şi renunţarea la planul de evacuare a Daciei, atribuit lui Hadrian, care a adus
totuşi aici mai numeroase decât în vremea lui Traian, organizarea militară a
îmbrăcat alte forme.
În cadrul măsurilor de organizare, după aceste evenimente,
Hadrian a consolidat şi a întregit limesul alutan, a construit o serie de castre
şi a înfiinţat unităţile auxiliare de numeri.
Deşi mişcările de trupe şi staţionarea lor până la apariţia primei
diplome militare din 129 au fost destul de dificil de stabilit, fiindcă nu toate
datele au fost certe, având în vedere că unităţile menţionate în diploma din
110 au rămas până în 159-160 şi sprijinindu-se pe elementele de datare a
fortificaţiilor construite înainte de înfiinţarea provinciei, s-a încercat
constituirea cu mari rezerve, fiind susceptibilă de îmbunătăţire până la
apariţia de noi dovezi, a unui tabel al unităţilor cu răspândirea lor între
118/119 -129.
Organizarea militară a provinciei care cuprindea nu numai
teritoriul Olteniei de azi, ci şi colţul de sud-est al Transilvaniei, până la
Angustia, despărţit de Olt, la care s-a adăugat o parte din estul Munteniei, pe
vremea Severilor până la Filip Arabul, a fost atestată de izvoarele epigrafice,
înainte de toate de diplomele militare, de rezultatele cercetărilor
arhepologice şi de crearea limesului transalutan.
Trupele aduse pentru ocuparea dispozitivului au fost dispuse
într-un sistem defensiv, bazat pe elemente de fortificaţii, care, iniţiat de
Traian, avea să fie amplificat de Hadrian şi desăvârşit de Septimius Severus.

36 A. Bejan, Istoria Daciei Romane, Timişoara, Editura Eubeea, 2001, p. 178


Astfel concepută, organizarea militară, prin mişcările de trupe
menite să echilibreze scopul staţionării, prin repararea fortificaţiilor şi a
drumurilor, din nevoile de apărare sau refacere a lor de pe urma atacurilor
din afară, a contribuit la menţinerea provinciei peste un secol şi jumătate,
factorul militar dându-şi în acelaşi timp din plin contribuţia la simbioza
daco-romană.
V. 3 Urmările prezenţei armatei romane în Dacia Inferior

Armata romană în Dacia Inferior, pe lângă rolul de asigurare a


apărării provinciei, a fost unul dintre principalele elemente ale romanizării
populaţiei, lăsând urme adânci şi permanente în istoria poporului român.
Elementele militare aflate în mijlocul acestei populaţii influenţează prin
multiplele acţiuni, viaţa în toate domeniile ei, de la organizarea internă,
economică şi socială, politică şi administrativă, până la variatele forme
culturale şi spirituale.
Cele mai de seamă aspecte ale existenţei şi activităţii armatei
romane în această parte a Daciei sunt garnizoanele cu efectivele lor şi
construcţiile de caracter militar, fortificaţiile şi drumurile.
„Dispozitivul trupelor romane în Dacia Inferior s-a caracterizat
printr-o concentrare pe graniţa răsăriteană, prevăzută cu raioane de întărire
suplimentară, potrivit cerinţelor strategice, pe direcţiile principale de atac ale
inamicului. Apărarea în adâncime se sprijinea pe puncte fortificate în
principalele locuri de trecere şi noduri de comunicaţie pentru supravegherea
drumurillor şi asigurarea pazei interne.”37
Apărarea permanentă a provinciei şi a graniţei de răsărit a
revenit trupelor auxiliare, cele câteva detaşamente de legiuni prezentate în
unele garnizoane având o staţionare trecătoare legată de diferite activităţi de
construcţii militare sau pentru întărirea efectivelor existente în anumite
situaţii de luptă.
3 7 Cristian Vlădescu, Op. Cit., 192
Fortificaţiile din Dacia Inferior, care constituiau unn alt
element, cu puternic rol romanizator al provinciei, nu s-au abătut – cu rare
excepţii – de la regulile tehnicii şi sistemului de construcţii romane.
Majoritatea castrelor erau amplasate la limita estică a provinciei.
În interior ele erau mai puţine, dar oricum faptul că în toată provincia au fosr
ridicate cu ajutorul efectivelor militare numeroase fortificaţii şi unele oraşe
întărite, pentru încartiruirea trupelor, cu misiunea de a păzi punctele
strategice şi drumurile, care demonstra influenţa armatei romane în
organizarea provinciei, antrenând populaţia civilă în procesul de romanizare,
dovadă în acest sens fiind puternica înflorire a romanităţii atât în centrele
urbane, cât şi în cele rurale.38
Aşezările veteranilor erau numeroase. Veteranii abundau în juril
canabelor care au fost primele nuclee ale viitoarelor colonii şi municipii.
Stabilirea definitivă a veteranilor în regiunile unde au servit sub arme
interesele imperiului constituia o altă modalitate de adâncire a procesului
romanizării.
„Drumurile din Dacia Inferior, ca şi în alte provincii, aveau
înainte de toate un caracter militar, cu menirea de a înlesni deplasarea rapidă
de trupe. Pe lângă funcţia strategică, drumurile care dădeau impuls vieţii
economice, uşurând transportul de mărfuri şi de oameni.”39
Existau trei drumuri principale: cel din valea Oltului care făcea
pe partea estică legătura cu Transilvania, cel din partea vestică de la Drobeta
prin Cătunle şi Bumbeşti, care ajungea la Sarmizegetusa, şi unul interior care
traversa provincia de la Drobeta, prin Pelendava şi Castra Nova, la Romula.
Cele trei drumuri principale erau legate cu drumurile locale care asigurau
comunicaţia în interior.
Din acest punct de vedere legătura între centrele militare prin
reţeaua de drumuri a avut o importanţă deosebită în procesul de romanizare,
punând armata în contact direct cu populaţia care preia noile forme de viaţă,
38 Constantin Petolescu, Dacia şi Imperiul Roman, Bucureşti, Editura Teora, 2000, p. 192
3 9 Ibidem, p. 202
favorizând în mare măsură, atât apărarea provinciei, cât şi dezvoltarea
economică.
Astfel concepută, organizarea militară romană, prin răspândirea
şi mişcarea trupelor, prin ridicarea şi întreţinerea fortificaţiilor şi a
drumurilor pentru asigurarea provinciei peste un secol şi jumătate, factorul
militar dându-şi în acelaşi timp din plin aportul la răspândirea civilizaţiei şi
limbii latine, la progresul romanităţii.
Evenimentele din Dacia de la sfârşitul secolului al III-lea,
urmate de retragerea administraţiei romane, nu a însemnat fixarea definitivă
a frontierei imperiului roman pe cursul Dunării. Puternicile legături
economice în teritoriul fertil din Oltenia şi Muntenia au impus protejarea şi
stăpânirea lui printr-un sistem eficace de control şi de apărare. În lumina
cercetărilor arheologice s-a constatat că stăpânirea romană s-a menţinut aici
încă din vremea lui Aurelian.
Situaţia militară marcată de prezenţa fortificaţiilor, refăcute sau
construite din nou, şi a trupelor care au staţionat în ele a oferit un material
documentar bogat pentru dovedirea continuităţii.
Împăraţii romani, socotind provizorie retragerea, au inclus ca
punct important în politica lor recucerirea Daciei. Ştirile istorice şi
descoperirile arheologice dovedeau revenirea romană la nordul Dunării în
jurul anului 324, în vremea domniei împăratului Constantin cel Mare (306-
337), care a reocupat o aprte din fosta provincie Dacia pe baza unui plan vast
de construcţii strategice. În legătură cu recucerirea a avut loc şi construirea
de către Constantin în 328 a podului peste Dunăre, între oraşele antice
Sucidava şi Oecus, loc bine ales în faţa drumului cel mai scurt, refăcut, tot de
Constantin, prin valea Oltului spre Carpaţi şi podişul Transilvaniei.
„Sistemul de apărare era conceput cu o linie de apărare în
adâncime, urmând cursul Dunării, de unde se trimiteau trupepe un al doilea
aliniament alcătuit din garnizoane, capete de pod, cetăţi construite sau
refăcute pe malul nordic al fluviului, având la aripa stângă Drobeta, la aripa
dreaptă Cetatea Daphne şi la mijloc Sucidava, garnizoana cea mai puternică,
unul din locurile de contopire a culturii materiale autohtone geto-dacice cu
cea latină.”40
Al treilea element al sistemului, linia cea mai înaintată de
apărare imediată, era valul cunoscut cu numele de Brazda lui Novac de nord,
întărit de-a lungul său de fortificaţii de genul celor de la Hinova şi turnuri de
observaţie şi de semnalizare. Această monumentală lucrare, care în
antichitate atingea înălţimea de 4-5 m, a fost ridicată cu participarea
populaţiei locale din aşezările învecinate.
Aşezările din secolele IV-VI, aflate de o parte şi de alta a
valului, ceramica locală şi romană, monedele şi urmele de construcţii târzii
au atestat continuarea vieţii pe aceste locuri şi permanenţa romanităţii la
nord de Dunăre. Ea a fost întreţinută de programul de refacere a fortificaţiilor
la frontiera dunăreană de către împăraţii Justin I (518-527) şi Justinian (527-
565).
Chiar după ce nu a mai avut ocrotirea forţei politice şi militare a
imperiului, la sfârşitul secolului VI şi începutul secolului VII, romansimul
danubian a rămas cu propria sa putere de rezistenţă, care s-a dovedit deosebit
de viguroasă în Dacia. Această capacitate de supravieţuire a romanismului a
explicat unitatea de viaţă care a caracterizat întotdeauna pământul carpato-
danubiano-pontic.
Nici o ştire antică nu a justificat interpretarea dată de unii
cercetători moderni privind depopularea Daciei. Descoperirile arheologice,
mai ales din ultima vreme, au constituit un argument în plus în combaterea
acestei afirmaţii. Ele au arătat convingător că Dacia era un teritoriu pe care a
locuit o populaţie daco-romană din care s-a născut poporul român. Acest nou
popor, cu toate că a avut de înfruntat năvălirile popoarelor migratoare, nu şi-
a părăsit spaţiul de vieţuire, şi-a apărat glia şi comunitatea de interese,
rămânând peste timpuri în vetrele strămoşeşti.
4 0 M. Macrea, D. Tudor, Dacia în timpul stăpânirii romane, în Istoria României, vol. 1, Bucureşti,
Editura Enciclopedică, 1960, p. 232
Originea daco-romană şi continuitatea existenţei pe aceste
meleaguri carpaton-danubiano-pontice a elementelor autohotone, dacice,
daco-romane şi româneşti au constituit caracteristici fundamentale ale
existenţei şi afirmării poporului român.
Concluzii

Armata romană a reprezentat în Dacia un factor de civilizaţie


cât şi unul dintre factorii de bază ai fenomenului de romanizare.
Armata a avut, în Dacia, ca bastion al Imperiului Roman aşezat
în lumea barbară, un rol esenţial în apărarea provinciei, în stabilirea şi
consolidarea vieţii romane. Cu un efectiv numeros apreciat la 40-50000
militari, armata romană în Dacia era formată din legiuni, constituite din
cetăţeni romani, şi trupe auxiliare, formate din provinciali de diferite etnii.
Singurul mijloc de comunicare a fost limba latină (limes-uri). În apropierea
acestor castre au luart fiinţă aşezări numite canabae, armata având un rol
important în procesul de urbanizare. De asemenea, armata staţionată în Dacia
a îndeplinit un rol de seamă în evoluţia demografică a provinciei.
Prin împrumuturi, asimilare şi reelaborare, romanii au creat o
civilizaţie specifică, unitară, care s-a impus în cele mai multe teritorii
cucerite de ei. După cucerirea militară, adevărata autoritate a Romei s-a
instaurat prin civilizaţia sa, care a fost un factor de unitate şi progres în tot
Imperiul.
Acolo unde au învins războinicii romani au stăpânit cu adevărat
inginerii, arhitecţii, constructorii şi juriştii. Drumurile, oraşele, apeductele,
teatrele, termele, amfiteatrele şi bibliotecile, i-au făcut pe romani,
pretutindeni, întemeietori şi nu distrugători de civilizaţie. Prin ei s-a transmis
Europei, şi nu numai, moştenirea civilizaţiei şi culturii Antichităţii.
Pe planul vieţii spirituale, armata romană a fost, în tot timpul
existenţei sale, un mediu fertil receptării şi vehiculării, pe lângă religia
oficială, al unor credinţe populare, chiar dacă ele erau în contradicţie cu cele
oficial recunoscute în Imperiu.
Rolul specific al trupelor cuprindea şi însărcinările constructive.
Aşa cum, în bună măsură, se constată prin documentaţia arheologică,
epigrafică şi literară existentă, lucrările de zidire şi de reparaţie ale
fortificaţiilor de pe limes şi din interior, ale apeductelor, a drumurilor,
podurilor, a băilor etc. Reveneau oştenilor aflaţi sub îndrumarea unor
specialişti, de la proiectanţi până la meşteri diverşi (magistri). Mărturii ca
acestea despre participarea esenţială a armatei la astfel de construcţii sunt
foarte numeroase, de la înseşi zidirile cunoscute până la cărămizi ştampilate
cu numele unor trupe şi inscripţii specifice. La acestea se adaugă şi
participarea civilă prin munera, adică sarcini achitate financiar pentru
asemenea categorii de lucrări, multe dintre ele atestate epigrafic, ca la Tomis,
Tropaeum Traiani, Cius şi în alte locuri.
Pe planul vieţii spirituale, armata romană a fost, în tot timpul
existenţei sale, un mediu fertil receptării şi vehiculării, pe lângă religia
oficială, al unor credinţe populare, chiar dacă ele erau în contradicţie cu cele
oficial recunoscute în Imperiu.
Aşadar, prin prezenţa cu un efectiv numeros, prin lucrările de
construcţie şi prin rolul de apărare, trupele de pe teritoriul provinciei Dacia
au reprezentat un facot de răspândire a civilizaţiei romane de factură
superioară.
Acelaşi mediu militar, constituit în mare parte din populaţia
locală şi numeroşi alogeni, nevoiţi să comunice în latina care evolua spre o
limbă romanică, a fost tot mai mult purtător al creştinismului, câştigând noi
adepţi atât în provincie, cât şi în afara ei. Îmbinarea vieţii materiale şi
spirituale, împreună cu limba, ca mijloc de comunicare preponderent, au
făcut din prezenţa romană militară un factor important pentru continuarea şi
desăvârşirea procesului de romanizare.
Bibliografie

 *** Istoria românilor, vol. II, Editura Enciclopedică,


Bucureşti, 2001
 Bărbulescu, M., Din istoria romană a Daciei romane.
Castrele romane, Editura Polirom,Bucureşti, 1978
 Bărbulescu M., Deletant D., Hitchins K., Papacostea Ş.,
Teodor P, Istoria României, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1998
 Bejan, A., Istoria Daciei Romane, Editura Eubeea,
Timişoara, 2001
 Christescu, V., Istoria militară a Daciei romane, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1967
 Daicoviciu, H., Dacia de la Burebista la cucerirea
romană,Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1973
 Giurescu, C.C., Giurescu, D.C., Istoria românilor din cele
mai vechi timpuri până astăzi, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1971
 Macrea, M., Viaţa în Dacia romană, Editura Albatros,
Bucureşti, 1969
 Macrea, M., Tudor, D., Dacia în timpul stăpânirii romane,
în Istoria României, vol. 1, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1960
 Moga, V., Din istoria militară a Daciei Romane. Legiunea
XIII Gemina
 Petolescu, C.C., Dacia şi Imperiul Roman. De la Burebista
până la sfârşitul antichităţii, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2000
 Petolescu,C.C., Scurtă istorie a Daciei romane, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1995