DEFICIENŢA DE INTELECT (DUPĂ GH.

RADU, 1999)

1.1. Definiţia deficienţei de intelect

Deficienţa de intelect reprezintă o insuficienţă globală ce vizează întreaga personalitate,
structură, organizare, dezvoltare intelectuală,afectivă, psihomotrică, comportamental-adaptativă,
de natură ereditară sau câştigată în urma unei leziuni organice sau funcţionale a sistemului nervos
central, care se manifestă din primii ani de viaţă, în grade diferite de gravitate în raport cu nivelul
mediu al populaţiei, cu urmări directe în ceea ce priveşte adaptarea socioprofesională, gradul de
competenţă şi autonomie personală şi socială.
După Gh. Ionescu, definiţiile deficienţei mintale pot fi grupate în trei categorii:
a) definiţii etiologice-structurale;
b) definiţii constatativ funcţionale;
c) definiţii operaţional-comportamentale.
a) A.R. Luria consideră deficienţa mintală ca „o atingere cerebrală gravă a copilului înainte de
naştere sau în cursul primei copilării, ceea ce produce o tulburare a dezvoltării normale a
creierului şi numeroase anomalii ale dezvoltării mintale“.
b) J. Lang afirmă că deficienţa mintală corespunde unei imposibilităţi sau insuficienţe de
funcţionare, de randament sau organizare funcţională.
c) Asociaţia Americană pentru Deficienţa Mintală consideră că deficienţa mintală se referă la o
funcţionalitate sub medie a inteligenţei generale, care îşi are originea în perioada de dezvoltare şi
este asociată cu tulburări ale comportamentului adaptativ.
1.2. Etiologia deficienţei de intelect
Teoria etiologică explică natura deficienţei mintale prin multitudinea de factori care o
determină. în toate formele de handicap, ca şi cel mintal, stabilirea cauzelor se constituie ca un
demers dificil, ca urmare, pe de o parte, a dificultăţilor rezultate din faptul că una sau mai multe
cauze pot provoca handicapul respectiv.
După E. Verza (1995), cele mai frecvente cauze ar fi:
- leziuni şi disfuncţionalităţi ale sistemului nervos central caredetermină forme de handicap
denumite, de unii autori, ca fiind exogen, patologic, dizarmonic, etc.
- factori ereditari, concretizaţi în aberaţii cromozomiale ce duc la aşa-numitele forme endogene;
- vărsta prea fragedă sau prea înaintată a părinţilor şi scăderea puterii de procreaţie;
- tulburările degenerative şi metabolice care influenţează dezvoltarea normală a sistemelor
cerebrale;
- bolile infecţioase apărute în ontogeneza timpurie conduc la stagnarea funcţională în circuitele
nervoase sau împiedică dezvoltarea cranio-cerebrală;
- traumele fizice de la nivelul craniului, cu efecte negative asupra S.N.C.;
- intoxicaţiile alcoolice sau cu diferite substanţe chimice ce au efecte negative asupra evoluţiei
sistemului nervos;
- factori stresanţi şi oboseala exagerată a gravidei;
- factori socio-economici, prin neasigurarea alimentaţiei suficiente;
- privarea afectivă a copilului la vâstele mici, care împiedică achiziţiile în plan intelectual şi nu
stimulează dezvoltarea psihică;
- radiaţiile, care exercită o acţiune negativă asupra dezvoltării generale a organismului, ş. a.
Matty Chiva şi Yvette Rutschneanu (1979), în clasificarea factorilor etiologici diferenţiază:
I. Factori genetici, ereditari, endogeni, sau constituţionali
a) nespecifici
b) specifici datorită unor aberaţii cromozomiale datorită unor deficienţe specifice genelor
II. Factori extrinseci, exogeni, dobândiţi sau aparţinând
mediului
a) prenatali
b) perinatali
c) postnatali
d) psihoafectivi
Fără a intra în detalierea cauzelor deficienţei de intelect, aducem în atenţie doar faptul că o
complexitate etiologică determină şi o complexitate a tipurilor de handicap de intelect.
1.3. Clasificarea deficienţei de intelect
O problemă dificilă o constituie clasificarea deficienţei mintale ţinând seama de marea
varietate a formelor şi tipurilor clinice, de paleta largă a etiologiei şi de simptomatologia extrem
de bogată.
Clasificări psihometrice:
După A. Binet şi Th. Simon, 1908:
Deficienţi mintal:
Idioţi: CI: 0 – 20/25
Imbecili: CI: 20/25 – 50
Debili: CI: 50 – 70
Subnormali:
Liminari CI: 70 – 90
Normali: CI: peste 90

După Gh. Radu, 1999:

♦ deficienţă mintală profundă CI < 29
♦ deficienţă mintală severă 30 < CI < 49
♦ deficienţă mintală moderată 50 < CI < 64
♦ deficienţă mintală uşoară 65 < CI < 74

După I. Druţu, 1995:

♦ deficienţă mintală profundă CI 0 – 20/25
♦ deficienţă mintală severă CI 20/25 – 35
♦ deficienţă mintală moderată CI 35 – 50/55
♦ deficienţă mintală uşoară CI 50/55 – 70/75
♦ intelectul de limită CI 70 – 85
 Delimitarea deficienţei mintale prin descrierea principalelor caracteristici (după Gh. Radu,
1999)Poate cea mai cunoscută descriere, reluată în diverse variante în numeroase lucrări de
specialitate, este cea care încearcă să prezinte o imagine globală asupra debilităţii mintale, prin
referire la trei laturi fundamentale ale structurii personalităţii: latura perceptivă, conceptuală şi
comportamentală. Fenomenul pe care ni-l prezintă această descriere - fenomen relativ complex,
cunoscut în literatură sub numele de sindromul lui Strauss - este caracteristic numai pentru
cazurile de debilitate mintală exogenă.
Principalele sale trăsături sunt următoarele:
tendinţă generală spre perseverare;
dificultăţi în perceperea figură - fond;
fixarea pe elemente neesenţiale, uneori absurde, într-o
activitate de comparare;
accentuată incapacitate de autocontrol;
instabilitatea comportamentelor, pe fondul unei labilităţi a
dispoziţiei, conduite anxioase şi agresive.
Ulterior, E.A. Doll completează acest tablou, evidenţiind şi alte insuficienţe ale debilului
mintal:
 în domeniul percepţiei vizuale şi auditive;
 în domeniul simţului ritmului, al lateralizării şi al limbajului;
 în domeniul învăţării şi al adaptării la situaţii noi;
 „sub-normalitate a competenţei sociale”, ca o consecinţă a tuturor insuficienţelor
enumerate.
Alţi autori cunoscuţi, printre care M.S. Pevzner (1959), A. Rey (1963), S.l. Rubinştein
(1970) ş.a., recurg la descrierea principalelor caracteristici ale celor trei niveluri tradiţionale de
gravitate ale stărilor de handicap mintal.
În „Dicţionar Defectologic” (1970) este prezentată următoarea descriere, pe care o
reproducem, păstrând terminologia utilizată de autori:
Idioţia reprezintă o stare accentuată de nedezvoltare mintală şi a întregii personalităţi, de
dereglare a dezvoltării psihice şi fizice, însoţită de tulburări endocrine, de malformaţii în structura
scheletului şi a craniului.Motricitatea idioţilor este deficitară, îndeosebi sub aspectul
capacităţii de coordonare a mişcărilor, mulţi prezentând tulburări ale mersului şi stereotipii
motrice, în ceea ce priveşte dezvoltarea vorbirii, de obicei, aceşti handicapaţi grav nu depăşesc
stadiul însuşirii unor cuvinte izolate, pe care, de cele mai multe ori, le pronunţă deformat. Nu
înţeleg ambianţa în care se găsesc şi nu reacţionează adecvat condiţiilor concrete care-i 絜conjură.
Nu reuşesc să-şi formeze nici deprinderile elementare de autoservire.Manifestă accentuate
tulburări în comportament, pe fondul unei stări generale de apatie sau, dimpotrivă, a unei
permanente agitaţii. Necesită o supraveghere şi o îngrijire neîntreruptă, fiind dirijaţi, de obicei,
spre instituţii de asistenţă sau rămânând în îngrijirea permanentă a familiei.
Imbecilitatea reprezintă o stare de dereglare a dezvoltării fizice şi psihice, mai puţin
accentuată decât în cazurile de idioţie, totuşi suficient de evidentă. Imbecilii îşi însuşesc unele
elemente ale vorbirii, dar bagajul lor de cuvinte este limitat, iar pronunţia - alterată. Deosebit de
evidente sunt insuficienţele motricitatii fine, ceea ce influenţează puternic asupra capacităţii lor de
însuşire a scrierii.
 Manifestă o accentuată nedezvoltare a capacităţilor cognitive, îndeosebi a proceselor
analitico-sintetice, ceea ce determină dificultăţi importante în activitatea de formare chiar şi acelor
mai elementare deprinderi de citit şi socotit. Comportamentul lor este pueril, inadaptat, chiar şi
cerinţelor simple ale activităţii şcolare, în condiţiile unei asistenţe şi educaţii speciale
permanente,ei reuşesc, totuşi, să-şi formeze deprinderi elementare de autoservire, de
comportament şi de muncă simplă. Nu reuşesc să atingă un suficient grad de orientare şi de
adaptare la cerinţele mediului înconjurător, rămânând într-o permanentă stare de
dependenţă. De obicei, sunt orientaţi spre instituţii de asistenţă socială şi de educaţie elementară,
unde li se formează deprinderi simple de muncă în condiţii protejate.
Debilitatea mintală reprezintă, la râdul său, o stare de insuficientă dezvoltare mintală şi
fizică, mai puţin accentuată însă decât în cazurile de imbecilitate. Debilii mintal îşi însuşesc
vorbirea, iar tulburările lor motrice pot fi corectate într-o asemenea măsură care
să le permită pregătirea pentru o activitate practică simplă. Cu toată diminuarea capacităţilor
intelectuale, debilii mintal sunt capabili să-şi însuşească deprinderile elementare de citit, scris şi
socotit, să facă faţă cerinţelor ce rezultă din programele de învăţământ ale şcolii speciale.
Comportamentul lor poate fi mai uşor educat, ei reuşind să se orienteze, mulţumitor, în situaţii
simple, să se supună regulilor de conduită în şcoala specială, să execute diferite sarcini elementare
activitatea instructiv-educativă. Pot fi pregătiţi pentru anumite munci simple, cei mai mulţi dintre
ei reuşind, ulterior, să se integreze, cu rezultate acceptabile, în colectivităţi obişnuite.
În literatura de specialitate, acest mod de a descrie caracteristicile deficienţei mintale, pe niveluri
de gravitate, mai este numit şi „Sindromul oligofrenic” sau „Sindromul Luria-Pevzner”.