Nevoia de ataşament în psihodramă

Autor: Anca Nicolae

Noiembrie 2001

1. Către o nouă perspectivă

Din fericire, ultimii zece ani au adus contribuţii substanţiale în fertilizarea câmpului
teoretic şi metodologic al psihodramei.
În fapt, distingem două mari categorii de “lucrători” – o parte dintre aceştia sunt ocupaţi
cu structurarea, dezvoltarea şi crearea de noi concepte explicative care să fundamenteze
acumulările anterioare, iar cealaltă parte, majoritară din punctul meu de vedere este
centrată pe lărgirea dimensiunilor aplicative ale psihodramei, aşa cum apare ea în
provocările de zi cu zi ale practicii clinice.
Între laborator şi studio rămâne o distanţă care se cere a fi acoperită de acele proiecte care
să apropie cunoştinţele teoretice de practică, modelele explicative de experienţele
individuale brute.

Dorim să fim printre aceia care contribuie la micşorarea acestei distanţe.

Trecând prin diferite perspective – de student în formare, de protagonist, de director
debutant, de cititor, de soţie şi prieten am regăsit acelaşi interes special pentru un spaţiu
generos de gândire şi construcţie – Ataşamentul.
Ne propunem aici, prin lucrarea de faţă să aprofundăm acest teren şi să lămurim în ce
măsură poate să fie el folositor pentru mai departe. Care este operaţionalitatea
ataşamentului în câmpul psihodramei; cum pot fi înţelese realităţile psihodramei din
perspectiva ataşamentului; care sunt implicaţile practice în lucrul cu grupul
psihodramatic.

În termeni mai concreţi, la ce îmi foloseşte să ştiu că lucrez cu o persoană securizată sau
insecurizată?
Care e atitudinea terapeutică adecvată pentru un caz sau celălalt?
Care sunt zonele vulnerabile de abordat în terapie – este de insistat asupra familiei de
origine sau asupra relaţiilor cu egalii în adolescenţă sau asupra relaţiei de cuplu actuale?
În ce măsură diagnoza paternului de ataşament îmi poate folosi ca şi criteriu de prognoză
a evoluţiei persoanei în terapie sau poate fi un indicator informativ asupra diferitelor
aspecte ale funcţionalităţii individului – cum face faţă dificultăţilor, cum gestionează
conflictele, cum relaţionează cu ceilalţi semnificativi, care e calitatea performanţelor sale
sociale, satisfacţia în relaţia de cuplu, capacitatea de integrare în grup, resurse şi
mecanisme de apărare specifice.
La nivelul grupului perspectiva explicativă şi diagnostică a ataşamentului îmi poate ghida
intervenţia terapeutică prin indicii despre dinamica grupului, raportul experienţe
fuzionale versus experienţe individuante, potenţialul terapeutic al grupului ca întreg.

Ne dorim de asemenea prin ideile prezente să suscităm curiozitatea, interesul şi acţiunile

ulterioare iscoditoare ale altor “lucrători” în domeniul psihodramei.
2. Un dat de-a lungul vieţii – nevoia de securizare

Începe probabil înainte de a ne naşte, când suntem înăuntrul mamei şi începem să ne

facem simţită prezenţa. Odată veniţi pe lume, înaintăm în viaţă purtând această trebuinţă
– să ne simţim în siguranţă. Calea pe care o urmăm – formăm legături emoţionele
puternice cu un “altul special”. El este Celălalt de care avem nevoie, celălalt care ne
trebuie pentru a ne simţi în siguranţă.
Mugurele de încredere bazală cu care pornim la drum se dezvoltă odată cu noi şi ne
formează în mod paradoxal să existăm ca fiinţe autonome prin grija celuilalt. Este o
învăţare minunată în care înveţi să depinzi de celălalt – mamă pentru a supravieţui, apoi
să te încredinţezi celuilalt – părinte pentru a fi îngrijit, asigurat, apoi să te laşi în seama
celuilalt – iubit pentru a fi conţinut şi mai apoi să fii pe rând susţinător şi susţinut în
raport cu partenerul de viaţă.

În studiul ataşamentului piatra de hotar este pusă de Bowlby, de la început, fără tăgadă:
“Ataşamentul este vital pentru fiinţa umană, ne însoţeşte din leagăn până în mormânt”.
Nevoia de ataşament se întemeiază ca trebuinţă primară, înnăscută, comună oamenilor,
dar existentă şi la animale (imprinting).
Bowlby întemeiază iniţial primaritatea ataşamentului pe argumente etologice: legătura de
ataşament este vitală în supravieţuirea individului şi apare deci ca rezultat al selecţiei
naturale.
Ulterior Fairbairn vine dinpre psihanaliză să confirme primaritatea relaţionării în raport
cu principiul plăcerii. Înainte de orice investire în obiect există necesitatea vitală de
ataşare de mamă (în completitudinea ei psiho-corporală) şi acest contact precede orice
altă raportare a pulsiunii către satisfacerea nevoilor corporale necesare vieţii.
Întreaga trilogie a ataşamentului pe care o fundează Bowlby vine să corecteze conceperea
relaţionării ca secundară satisfacerii pulsiunilor bazale.

Prima figură a ataşamentului este mama. Prezenţa şi calitatea relaţiei noastre cu ea este
hotărâtoare prin sentimentul de securitate pe care ni-l transmite, sentiment ce stă la baza
constituirii Eului. Devine un fapt al evidenţei că nou-născutul trăieşte experienţa legării
de mamă ca pe o necesitate pentru a supravieţui.
Pentru a supravieţui el are nevoie să existe într-o lume în care cineva special vine în
întâmpinarea nevoilor lui. Cel mic caută prezenţa şi contactul mamei, mama vine să aibă
grijă de el. Pentru bebe primul scop al relaţiei cu mama este căutarea proximităţii ei, căci
contactul fizic cu corpul mamei este indicatorul securizant cel mai tangibil şi mai concret.
Şi pentru mamă contactul fizic cu bebele este întâiul limbaj primitiv regăsit prin care îşi
exprimă dragostea.

Ca figură primară a ataşamentului, mama hrăneşte, satisface nevoile, conţine, dă formă şi

sens anxietăţilor, protejează.
O mamă “suficient de bună” în termenii lui Winnicott, cu alte cuvinte securizantă are
capacitatea de a fi pentru copilul ei receptivă, afectuoasă, disponibilă, constantă, pe
aceeaşi lungime de undă, capabilă să absoarbă protestul, empatică.
O bună integrare a acestor “moduri de a fi” mamă se traduce automat în stări psiho-
fiziologice de bine a bebeluşului. Limbajul lui comunică în mod evident “mă simt bine, la
căldurică, sunt relaxat, satisfăcut, am burtica plină”, “totul este sub control”.
Mă opresc în special asupra funcţiei conţinătoare a mamei, care are un rol aparte de
tolerare şi cuprindere a conflictelor, anxietăţilor şi fantasmelor terifiante care bântuie
universul interior al copilului. Ea preia, conţine, dă formă şi sens trăirilor şi sentimentelor
celui mic astfel încât el să simtă că există un suport în lume, un mediu care îl “ţine”
(holding în termenii lui Winnicott).
Naşterea psihologică a copilului este centrată în jurul relaţiei primare cu mama. De la
fuziunea iniţială urmează parcurgerea drumului spre diferenţiere către individuarea
treptată prin introiecţia figurii materne (Mahler).
Winnicott vede ca o achiziţie – cheie a copilului mic capacitatea de a fi singur în
prezenţa mamei. Tocmai într-un mediu parental conţinător copilul devine capabil să-şi
formeze capacitatea de relaţionare.
Odată depăşit primul an de viaţă, relaţia de ataşament capătă noi semnificaţii pentru
perioada copilăriei. Ataşamentul are acum două funcţii – aceea de refugiu securizant în
situaţia în care copilul se simte speriat, bolnav sau ameninţat şi aceea de bază
securizantă ce-i dă copilului un sentiment permanent de siguranţă de la care poate porni
în explorarea ambientului.
Relaţia de ataşament se structurează între copil şi părinte ca relaţie asimetrică,
complementară, în care rolurile celor doi sunt fixe: copilul este cel care primeşte îngrijire,
părintele – cel care oferă.
Copilul are acum ca punct de reper prezenţa unui îngrijitor bun şi a unei relaţii
interpersonale care-l încurajează să simtă şi să înveţe care sunt consecinţele propriilor lui
acţiuni în lume.
Ataşamentului faţă de mamă i se adaugă în timp ataşamentul faţă de tată – ca un al treilea
în relaţie. Acum este un pas major în dezvoltare - se construieşte capacitatea de a tolera
conflictele legate de recunoaşterea părinţilor ca cuplu, precum şi ambivalenţa specifică
acestui proces. A face faţă anxietăţilor relaţiei triadice înseamnă a fi al treilea în afara
cuplului, dar şi a fi pol al relaţiei în timp ce al treilea e exclus. Putem vorbi aici de
construirea unui spaţiu psihologic (“spaţiu triangular” - Britton) în care copilul poate să
gândească, să fie separat şi diferit de relaţia fuzională anterioară. Mai mult, copilul poate
să fie observator al părinţilor şi din acest rol reflectiv să capete informaţii importante
asupra relaţiei dintre adulţi.
Iarăşi subliniez aici valoarea rolului conţinător al părinţilor – ca şi cuplu în faţa
ambivalenţei afective a copilului în urma pierderii relaţiei exclusive cu mama.
Capacitatea lor de a rămâne conectaţi cu copilul în faţa presiunilor pe care el le
traversează reduce semnificativ anxietatea acestuia şi permite integrarea sentimentelor de
dragoste şi ură resimţite faţă de părinţi. În plus, dacă relaţia dintre părinţi e bună, copilul
recâştigă sentimentul securităţii în ciuda mixturii afective de care tocmai am vorbit.
Urma benefică sau dureroasă a acestui stadiu se va regăsi mai târziu în capacitatea
individului de a se relaţiona cu alţii semnificativi. Mai exact, relaţiile diadice sunt
indicatori ai ataşamentului insecurizant, în timp ce relaţiile triadice se regăsesc în stilul
securizant de ataşament.
În planul lumii interne copilul îşi interiorizează relaţiile de ataşament sub formă de
reprezentări. Ele sunt scheme afectiv/cognitive ce reprezintă interiorizări ale copilului –
în – relaţie – cu – figura – de – ataşament. Dezvoltarea acestor “modele interne de lucru”
- Winnicott presupune la început reprezentări vagi şi difuze şi ajunge apoi la reprezentări
bine-definite şi structurate. Cronologic vorbind, în primele două luni de viaţă nou-
născutul nu îşi îndreaptă manifestările de ataşament spre o figură specifică; abia la 3 luni
în faza “ataşamentului în formare” copilul distinge în mod clar figura de ataşament şi îi
caută apropierea prin locomoţie şi sunete.
Odată cu dezvoltarea cognitivă şi poziţionarea în cadrul constelaţiei oedipale se formează
reprezentările interne, mai ales reprezentări în cadrul limbajului astfel încât copilul nu
mai e dependent de prezenţa permanentă a părintelui, ci se simte în siguranţă numai la
gândul de “acasă” sau “mama şi tata”.
Ulterior reprezentările diferenţiate sunt ca nişte “prezenţe simţite” în interior,
permiţându-i să se simtă în siguranţă în timpul absenţei fizice a părintelui. Deja către 5
ani se poate vorbi conform teoriei relaţiilor obiectuale de reprezentări multidimensionale,
bine-definite.

Cum îşi formează copilul, apoi mai târziu, adultul, relaţii securizante de ataşament şi în
ultimă instanţă prin ce diferă individul securizat de cel insecurizat?
Prin răspunsurile pe care şi le dă la două întrebări majore: 1. Sunt o persoană valoroasă şi
merit să fiu iubit? 2. Sunt ceilalţi semnificativi din viaţa mea de încredere şi capabili să-
mi ofere suport?
Bowlby (1973) identifică traseul către formarea modelelor securizante de ataşament.
Părinţii care recunosc şi răspund adecvat nevoilor de comfort, siguranţă şi explorare
independentă a copilului reuşesc să-i transmită acestuia starea de siguranţă. Copilul
dezvoltă astfel un model pozitiv despre sine însuşi şi îi va percepe pe ceilalţi ca fiind de
încredere şi suportivi.
În măsura în care părinţii resping constant nevoile copilului de protecţie şi comfort şi se
interpun explorării independente copilul îşi formează un model de sine – ca lipsit de
valoare şi incompetent, iar pe ceilalţi îi percepe ca nefiind de încredere şi incapabili de
sprijin. Insuccesul continuu în satisfacerea nevoilor de siguranţă pune bazele
ataşamentului insecurizant (M.West & Sheldon-Keller). În plan afectiv-emoţional el este
exprimat prin sentimente intense de furie, suferinţă, anxietate, vinovăţie şi tristeţe.

În gândirea ataşamentului este implicit aspectul primordial al relaţiei în raport cu membrii

diadei. Părinte şi copil sunt împreună într-un fel de dans (C.Clulow) în care percepi din
afară simetria sau asimetria lui.
Părintele securizant ştie să recunoască nevoia copilului de contact şi să-i răspundă într-un
mod “bun” pentru el – există deci simetrie între exprimarea nevoilor şi oferirea de grijă.
Părintele insecurizant nu va şti să-i răspundă copilului într-un mod bun sau îi va oferi
aceste îngrijiri inconstant, lăsându-l într-o stare de nesiguranţă. Simetria nu mai există
aici. Printre anomaliile care duc la insecurizare stau parentalizarea copilului, schimbarea
rolurilor părinte/copil, rejecţia, abuzul fizic sau psihologic, inconsistenţa în îngrijire.
O concluzie mai drastică apare pentru psihologia dezvoltării, din cercetările asupra
ataşamentului (P.Cowan & C.Cowan): stilul de ataşament al părinţilor tinde să se
regăsească în stilul de ataşament al copiilor lor. Transmiterea transgeneraţională se
produce atunci când nu există alţi factori care să contrabalanseze “moştenirea”.

O întrebare care se impune este sunt paternurile de ataşament aceleaşi de-a lungul vieţii
individului sau suferă modificări? Pentru această clarificare găsesc util să mă întorc
asupra conceptului de “model intern de lucru”. S-a demonstrat că efectele pe termen lung
ale experienţelor timpurii cu figurile primale de ataşament se datoresc persistenţei în timp
a modelelor interne de lucru – care sunt reprezantări despre sine în relaţiile personale cele
mai apropiate. Aceste scheme cognitiv/afective influenţează percepţiile, emoţiile,
expectaţiile şi comportamentele relaţionale ale individului în toate relaţiile intime
(Bartholomew). Deşi teoria nu presupune că modelele interne de lucru persistă fără a se
modifica de-a lungul vieţii, rezultatele teoretice şi empirice ale studiilor longitudinale
arată că efectele relaţiilor de ataşament din copilărie se extind la maturitate în domeniile
relaţiilor parentale şi a relaţiilor romantice de cuplu (Main, Caplan 1985, Shaver, Hazan
1988).
Ceea ce ştim cu siguranţă este că ataşamentele timpurii formează prototipul
ataşamentelor ulterioare prin intermediul modelelor interne de lucru despre sine şi
ceilalţi.
În compoziţia acestor modele interne de lucru se găsesc expectaţii vis-à-vis de valoarea
pe care şi-o atribuie persoana din partea figurii de ataşament şi vis-à-vis de
disponibilitatea şi receptivitatea acesteia.
Pare paradoxal la prima vedere, însă acelaşi individ poate avea modele interne de lucru
diferite şi în consecinţă paternuri de ataşament diferite pentru diferite arii de relaţionare:
unul pentru relaţia parentală, altul pentru relaţia de cuplu, altul pentru relaţia cu proprii
copii. Se poate astfel ca persoana care vine dintr-o familie securizantă să intre într-o
relaţie de cuplu nesatisfăcătoare şi invers, golul de siguranţă din familia de origine să fie
depăşit cu ajutorul unei relaţii împlinite.

Avem nevoie să privim pentru o perspectivă completă asupra etapelor următoare în

dezvoltarea individului.
Între copilărie şi maturitate ne interesează ce se întâmplă cu adolescentul din punct de
vedere al nevoii de securizare. Pentru el celălalt securizant încetează de a mai fi
părintele/bunicul/ alt membru al familiei nucleare şi este regăsit (sau cel puţin căutat) în
persoana celui mai bun prieten sau altui adult semnificativ. Criteriile sunt ca celălalt să
fie mai puternic şi mai înţelept, să ştie mai bine cum să facă faţă vieţii.
Este acum un prilej de modificare, îmbogăţire, nuanţare a stilului de ataşament construit
în copilărie. Dacă vor fi sau nu schimbări depinde de experienţele trăite în acest stadiu şi
de modificări semnificative de relaţionare în familia de bază. Oricum, sunt de întrevăzut
noi experienţe şi percepţii pozitive sau negative care au greutate în această schimbare.
Experienţa primului iubit sau a prietenului cel mai bun poate securiza la fel de bine.
Părintele rămâne ca “figură de ataşament în rezervă” – Weiss, reperat de obicei după
cantitatea generoasă de disponibilitate pusă în acţiune în “regim de hopuri” sau după
dictonul “mă simt în relaţie cu fi-miu/fi-mea de parcă aş călca pe ouă”.
Adolescentul învaţă pentru mai târziu ceva despre intimitate şi importanţa de a însemna
ceva pentru celălalt.
Deja tânărul pune bazele relaţiei de ataşament cu egalii – în relaţia romantică de cuplu şi
în relaţia de prietenie.
Pentru adult relaţia securizantă are noi dimensiuni: este simetrică, mutuală, reciprocă.
Adultul poate să schimbe în mod flexibil ipostazele: este pe rând cel care asigură şi cel
care are nevoie să fie asigurat. Partenerul “în nevoie” caută în mod clar sprijinul celuilalt,
iar suportul primit îl reconfortează, îi dă echilibrul emoţional pentru a se întoarce la
activitatea normală. Partenerul care oferă sprijinul este deschis şi receptiv la semnalele
celuilalt, recunoaşte că acesta are o nevoie, interpretează corect nevoia lui şi îi dă în timp
util un răspuns adecvat. Se poate ca răspunsul său să nu ia exact forma solicitării primite,
el este cu toate acestea adecvat atâta timp cât ia în considerare bunăstarea partenerului şi
a relaţiei ca întreg.

Figura de ataşament este în mod distinct “acela cu care plănuieşti să-ţi împarţi viaţa; cel
mai apropiat om, cu care împărtăşeşti problemele şi sentimentele tale cele mai intime;
omul de care poţi depinde şi pe umărul căruia te poţi sprijini”.
Ataşamentul la adult are ca funcţie principală protejarea de pericole prin asigurarea unei
relaţii de susţinere mutuală cu un altul special.

Nevoia de proximitate fizică în raport cu partenerul securizant este în mare măsură

înlocuită acum de apelul la reprezantările interne ale ataşamentului. În momente de stres,
adultul autonom recurge atât la apropierea de partenerul de viaţă, cât şi la “rezervorul
intern” de siguranţă, mai ales ca parte a reglării afectelor negative.

Activarea acestei zone interioare securizante o facem fie apelând la imagini şi gânduri
comfortabile, fie prin comportamente care ne relaxează: o baie fierbinte, cuibăritul în pat,
muzica, filmul sau cartea preferată .
Variantele patologice ale comportamentelor de securizare includ alimentaţia compulsivă,
abuzul de substanţe, masturbarea compulsivă sau auto-agresivitatea deliberată.
Despre ataşament – în limbaj psihodramatic; Alte perspective

Eu, protagonistul, stau în centrul scenei şi îmi desfăşor lumea mea internă în faţa
grupului. Mă fac cunoscut pe mine, în adevărul meu propriu şi pe toţi
ceilalţi importanţi din viaţa mea. Parcursul explorării Aici şi Acum prin
dinamica mereu nouă eu/altul semnificativ mă defineşte pe mine - în relaţie
cu ceilalţi.

Ceea ce Moreno individuează în tele şi relaţie interpersonală se traduce în conceptul de

relaţie de ataşament. Psihodrama, ca şi toate celelalte terapii centrate pe relaţie recunoaşte
în mod axiomatic importanţa celuilalt semnificativ pentru maturizarea şi individualizarea
persoanei.
“Altul semnificativ” este definit ca “cel care face parte în mod stabil din lumea internă a
persoanei şi care a întreţinut cu ea o intensă relaţie emotivă” (Giovanni Boria).
Altul semnificativ este echivalentul psihodramatic al obiectului intern din teoria relaţiilor
obiectuale şi a figurii de ataşament din teoria ataşamentului.

La intersecţia psihodramei cu teoria ataşamentului stau conceptele nodale moreniene:

întâlnire, tele, relaţie interpersonală, dinamica rol/contrarol, creativitate şi spontaneitate.

Curentul telic stă la baza actului de investire în relaţia cu celălalt semnificativ. Mai
departe, întâlnirea este spaţiul autentic de schimb al celor mai profunde şi personale
conţinuturi; spaţiu de rezonanţă, înţelegere, ascultare, acceptare a diferenţelor şi primire a
celuilalt aşa cum este – în toată complexitatea şi contradicţia sa.
Relaţia cu altul semnificativ curge în interacţiunea dinamică rol/contrarol, formând trasee
îmbogăţite sau din contră, cristalizate ale rolurilor.

În psihodramă individul se defineşte pe sine în momente alternative de fuziune /

individuare în urma cărora descoperă distanţa adecvată dintre sine şi celălalt şi graniţele
sine / lume.
Dezvoltarea personalităţii individului are în mod inevitabil drept urmare accesul la Altul.
Din perspectiva psihodramei creşterea apare ca interacţiune dinamică cu persoane şi
evenimente care populează matricile relaţionale. Grupul intern al individului este populat
cu acele individualităţi care sunt în fapt figuri de ataşament din copilărie şi actualitate.
Dimensiunea psihopatologică este trasată de Moreno în termeni de cristalizare a rolurilor
ca urmare a delimitării inadecvate a spaţiilor şi modalităţilor relaţionale.
Sănătatea relaţională se traduce prin contrast în: “Sunt suficient de aproape de Altul ca să
îl simt şi să îl întâlnesc, fără a fi prea mult aproape – prea mult departe de el.”

Creativitatea este fundamentală în psihodramă ca resursă potenţial inepuizabilă a

individului de a face faţă vieţii. În paralel, Bowlby nu concepe noţiunea de securizare în
afara creativităţii, căci fără creativitate în securizare nu există bază securizantă. Individul
securizat şi creativ este singurul în ipostaza de a lăsa în urmă percepţii şi soluţii
anterioare, de a-şi asuma starea de libertate şi spontaneitate cu care trece de graniţele
ortodoxe pentru a construi ceva nou. Nota distinctivă a relaţionării securizante este
prospeţimea răspunsurilor şi libertatea faţă de comportamentele / rolurile prescrise.

Alternativ, privind dinspre psihologia Sinelui, ştim că dezvoltarea structurilor Sinelui se

realizează toată viaţa în relaţie cu persoanele semnificative din punct de vedere emotiv;
“pentru toată viaţa Sinele are nevoie de TU. De aici, şansa oricărei relaţii este construirea
unei punţi de empatie cu un obiect-Sine înţelegător.”(Boria G., Bianchi T)

Dinspre psihanaliză şi teoria relaţiilor obiectuale îi iau ca repere pe Bion şi Klein, cu

contribuţiile centrale de introiecţie, transfer, identificare proiectivă, “obiect intern bun” şi
“obiect intern rău”.
În mod esenţial teoria relaţiilor obiectuale concepe fiinţa umană căutătoare de relaţii mai
degrabă decât condusă de instincte.
În relaţia de cuplu, spre exemplu, fiecare îl percepe şi-l tratează pe partener ca pe un
obiect intern primitiv; fiecare devine sursă şi recipient de proiecţii şi percepţii
transferenţiale. Fiecare partener exprimă conţinuturi ale inconştientului celuilalt; astfel
încât ameninţarea separării le dă protagoniştilor sentimentul că-şi vor pierde această parte
regăsită în celălalt.
Dezechilibrul emoţional (poziţia paranoid – schizoidă în termeni kleinieni) este
recognoscibil în situaţia în care fiecare îl tratează pe celălalt ca pe o extensie a sa; acolo
unde există o împărţire rigidă a rolurilor; acolo unde un partener se simte persecutat de
celălalt.
Antagonic, echilibrul relaţional (poziţia depesivă) se citeşte când cei doi se raportează
unul la celălalt ca fiinţe umane complete, amestec de calităţi şi defecte şi-şi acceptă
reciproc diferenţele ca contragreutate a părţii de intimitate şi pasiune.

Un alt reper îl consider a fi psihologia sistemică, în care individul apare ca unitate a unui
sistem (spre exemplu relaţia intimă).
Relaţia – ca sistem este apreciată în termeni de:
• Graniţele diadei şi gradul lor de permeabilitate
• Intensitatea şi specificul relaţiei, ca un fel de contract al nevoilor
• Gradul de parcelare şi flexibilitate a rolurilor
• Tipul comunicării
Funcţionalitatea este diagnosticată astfel pentru relaţia cu graniţe semi-permeabile,
capabilă să împărtăşească puterea şi rolurile într-o manieră flexibilă, cu reguli interne
clare şi un registru bogat de comunicare (mai ales emoţională), având capacitatea de a se
nutri împreună.

Dincolo de limbajul conceptual comun găsesc util să schiţez traseul dezvoltării psihice,
aşa cum este el gândit de psihodramă şi celelalte curente amintite.

În psihodramă procesul dezvoltării se înscrie ca parcurgerea cronologică a matricelor de

dezvoltare: de la matricea maternă la cea de identitate, familială, socială şi valorică.
Punându-şi permanent în joc proviziile de spontaneitate – creativitate individul îşi
construieşte un repertoriu bogat de roluri prin care se defineşte ca persoană armonioasă,
matură, unificată. Sinele – în concepţia lui Moreno – este penctul de coagulare al
subiectivităţii; el dă senzaţia individului de bunăstare sau de insecuritate în lume. Pentru a
exista senzaţia de bunăstare e nevoie la începuturile dezvoltării să existe o experienţă
suficientă a funcţiei nutritive şi a celei de ataşament, funcţii oferite de o “lume auxiliară”
constituită din copil şi cel “apropiat lui”, un acolo unde relaţia este totul.

Teoria relaţiilor obiectuale odată cu accentul pus pe obiectele interne se canalizează de

asemenea pe influenţa trecutului în dezvoltarea individului. În procesul de realizare a
“dependenţei mature” (Fairbairn) sau, din contră, a alunecării în patologic calitatea
relaţiei părinte – copil are un rol esenţial. Lacunele proviziilor parentale determină
blocaje în dezvoltare şi individul rămâne cu acele nevoi nesatisfăcute în fundal, aşteptând
să fie exprimate. Relaţiile adulte apar ca fiind consecinţe fixe ale experienţelor copilăriei
timpurii.

În perspectivă kleiniană părinţii sunt interiorizaţi şi conţinuţi ca prezenţe intra-psihice de

către individ în forma obiectelor bune şi obiectelor rele. Normalitatea e echivalentă aici
cu interiorizarea părinţilor suficient de buni ca obiecte interne bune. Ei rămân ca surse
interne suportive pentru adultul de mai târziu care-l pregătesc să accepte ajutorul,
dragostea şi simpatia celorlalţi. În cazul pierderii persoanei iubite se produce o adevărată
răsturnare de forţe în universul interior al persoanei, trăită ca pierdere a obiectelor bune şi
supremaţia obiectelor rele. E nevoie ca obiectul iubit pierdut să fie recuperat în interior şi
ca obiectele bune anterioare interiorizate să fie regăsite pentru ca persoana să-şi poată
recâştiga securitatea.

Teoria ataşamentului consideră pe de altă parte că nu există o cale unică spre normalitate.
La naştere avem o multitudine de trasee potenţiale, iar experienţele variate îngustează
treptat aceste căi. Deficienţele relaţionale timpurii nu blochează dezvoltarea, ci restrâng
căile de evoluţie la un număr limitat. Rezultatul final nu e determinat de experienţe
trecute, ci mai degrabă consecinţa unei filtrări de mai multe alternative.

Putem să concluzionăm în urma congruenţelor găsite că psihodrama şi teoria

ataşamentului deţin limbaje şi modalităţi comune de gândire a fiinţei umane.
4. Explorarea şi recuperarea securizării în grupul de psihodramă

Grupul de psihodramă este cadrul optim de explorare şi clarificare a nevoii de

securizare a membrilor săi. Prin intervenţia sa profundă, centrată pe insight şi
demersul de lungă durată grupul produce efecte observabile de recuperare a
securizării individului.

4.1 Terapeutul – ca figură de ataşament

Relaţia terapeutică are mai întâi de toate o funcţie securizatoare primară. Ea este
echivalentul bazei securizante de la care protagonistul pleacă în explorarea
aspectelor traumatice ale istoriei sale.

Bowlby vede în această funcţie chiar condiţia începerii terapiei: “până când terapeutul
nu-i dă clientului sentimentul de securitate terapia nici nu poate măcar începe.”
Încrederea în terapeut ca figură protectivă scade sentimentul neajutorării şi stabileşte o
bază securizantă de la care clientul poate explora diferite experienţe temute din existenţa
sa; lucruri de care nu se poate apropia fără o companie de încredere care să-l sprijine,
încurajeze şi ghideze uneori.
Terapeutul are disponibilitatea emoţională de a veni în întâmpinarea clientului dublată de
interesul autentic pentru el şi dorinţa de a-l ajuta.

Conform teoriei ataşamentului terapeutul nu se circumscrie rolului de “figură parentală

reparatorie” în sensul teoriei relaţiilor obiectuale, ci aceluia de “figură de ataşament
nouă”, care-i oferă clientului un mod diferit de a se relaţiona. Învăţ să mă port într-un fel
nou cu ceilalţi pentru că tu, terapeutul te raportezi la mine într-un fel nou.

Individul intră în terapie cu speranţa de a-i fi infirmate credinţele sale patogene. (Weiss &
Sampson). Infirmarea depinde de interacţiunile emoţionale curente dintre individ şi
terapeut în aici şi acum-ul setingului terapeutic. Ea e direct proporţională cu modul în
care terapeutul e experimentat ca figură de ataşament nouă, diferită. Prin acest nou mod
de a se raporta clientul vede discrepanţele dintre noua realitate relaţională şi modalităţile
deficiente din trecut.

În fond drama interioară a ataşamentului are doi poli pentru orice protagonist: dorinţă şi
frică. Dorinţa e în esenţă tânjirea după o legătură plină de sens, frica vine atunci când
exprimarea dorinţei e sufocată de anxietatea legată de neîncrederea în disponibilitatea
celeilalte persoane.
Sarcina terapiei este de a demasca această dramă interioară.

Ce se întâmplă în psihodramă?
Alături de grupul - conţinător se află terapeutul – conţinător. Punct de referinţă permanent
la care protagonistul se poate raporta cu siguranţa că găseşte o persoană care-l ajută să nu
se piardă, directorul – psihodramatist este un altul semnificativ vital.
Pe tot parcursul intervenţiei terapeutice el devine garantul explorării constructive a
conţinuturilor dureroase, menţinând anxietatea în limite acceptabile.
Prin secvenţele de rol/contrarol ale activităţilor propuse el stimulează sentimentul de
încredere în grup, dorinţa de intimitate, ca şi curajul de a acoperi roluri necunoscute sau
temute.
Terapeutul merge alături de protagonist oricât de sinuos s-ar dovedi drumul său şi-l
asigură prin prezanţa sa activă, propunătoare că nu va avea de înfruntat experienţe care
să-i depăşească capacitatea actuală de răspuns.

În raport cu grupul directorul se asigură că intervenţiile celorlalţi membri sunt

constructive, că au loc schimburi emoţionale preponderent pozitive şi că grupul e
suficient de conţinător pentru protagonist.
În mod specific terapiei psihodramatice, relaţia transferenţială a protagonistului e
redirecţionată spre eurile auxiliare care preiau toate aceste proiecţii astfel încât ele să
poată fi dizolvate. “Din această poziţie mai detaşată eurile auxiliare îi pot oferi
protagonistului securizarea, tele pozitiv şi conţinerea emoţiilor prea intense.”

Dovada creării sentimentului de siguranţă la protagonist este formarea “alianţei

terapeutice”. Ulterior, de-a lungul sesiunii psihodramatice terapeutul îl însoţeşte pe
protagonist fie de aproape, fie de la distanţă, în funcţie de nevoile acestuia. Prin postura
relaxată, tonul sigur, flexibilitatea acompanierii terapeutul se arată disponibil pentru
explorare, chiar în faţa unor situaţii dificile. Un moment special este acela al integrării,
când terapeutul dă protagonistului posibilitatea de restructurare, de punere într-o nouă
formă a conţinuturilor sale intra-psihice.

Scena psihodramatică se configurează ca mediu conţinător de conştientizare a

paternurilor disfuncţionale, rolurilor cristalizate, ca şi de validare de roluri noi. Aici
protagonistul retrăieşte şi recunoaşte cercul închis acţiune/reacţie în care se joacă
negocierea relaţiilor sale.
Prin stimularea activării de roluri noi membri grupului au acces la noi perspective; Eul
Actor acţionează şi trăieşte experinţe noi, dând răspunsuri diferite în situaţie. În
consecinţă se lărgeşte paleta de reactivitate şi individul îşi asumă noi atitudini şi
comportamente relaţionale.

Luând ca punct de referinţă nevoia de securizare am identificat ca obiective terapeutice

de urmărit într-o terapie:

1. Recuperarea relaţiei primare de ataşament

Ea presupune în primul rând reconstrucţia şi stabilizarea reprezantării interne a “mamei
suficient de bune”, în funcţie de istoria de viaţă personală a protagonistului.
În cazul pierderii figurii de ataşament apare ca necesar travaliul doliului. El implică doliul
trecutului pe ambele dimensiuni: realitate şi fantezie, căci pierderea este simţită la fel de
intens fie că e tangibilă, fie că e vorba de pierderea unei iluzii. Doliul înseamnă
recunoaşterea realităţii şi efectelor pe care le-a produs eşecul părinţilor.
Pentru protagonist doliul presupune separarea în lumea exterioară de obiectul pierdut (să
accepţi realitatea pierderii) astfel încât acea persoană să-şi poată găsi locul în lumea
internă a protagonistului.

2. Reevaluarea relaţiei de ataşament actuale

Aceasta este echivalentă cu clarificarea şi reinvestirea în termeni mai realişti şi mai
adecvaţi a relaţiei actuale (partener de viaţă, soţ, cel mai bun prieten). Este importantă
aici conştientizarea, concretizarea, devoalarea paternurilor de ataşament actuale, cu
demarcarea zonelor disfuncţionale (stereotipii, relaţii rigide, roluri fixe). Protagonistul e
încurajat să exploreze aşteptările sale faţă de partener, comportamentele şi atitudinile sale
în relaţie, setul de reguli conştiente şi inconştiente ce guvernează alegerea şi apoi
menţinerea relaţiei cu celălalt. Aceast demers se face în profunzime la nivelul modelelor
interne de lucru, care sunt ultimile ce se schimbă în terapie.
La nivelul relaţiei obiectivul terapeutic este refacerea / crearea funcţiei conţinătoare a
cuplului, astfel încât partenerii să poată prelucra gândurile, sentimentele, experienţele
inconştiente care se nasc din curgerea relaţiei.

3. Stimularea investirii de spontaneitate şi creativitate în căutarea şi formarea de noi

legături de ataşament adecvate nevoilor persoanei
Pentru aceasta protagonistul exersează în grup şi în raport cu terapeutul noi feluri de
raportare pe care să le extrapoleze apoi în viaţa cotidiană.
Schimbarea nu poate apare dacă terapeutul răspunde paternurilor clientului într-un mod
complementar (confirmându-le). Terapeutul este cel care provoacă, zdruncină vechile
paternuri şi propune altceva. Spre exemplu, pentru clienţii evitanţi devine importantă
explorarea problemelor psihologice şi nu ocolirea lor; pe când faţă de clientul anxios-
ambivalent terapeutul evită să aibă grijă şi îi stimulează autonomia.

Reluând demersul terapeutic pe paşi se delimitează ca sarcini în terapie:

• Construirea bazei securizante iniţiale şi a alianţei terapeutice de la care persoana
poate explora şi reconsidera experienţele dureroase.
• Stimularea protagonistului pentru a conştientiza cum intră în relaţie, care sunt
aşteptările şi credinţele inconştiente faţă de celălalt.
• Favorizarea ocaziilor de a veni în contact şi a reprocesa sentimente împovărătoare
nerezolvate.
• Clarificarea legăturii experienţelor trecute cu modalităţile relaţionale din prezent.
• Devoalarea paternurilor de ataşament disfuncţionale şi încurajarea apariţiei altora noi,
mai securizante.
5. Gânduri finale

Am ajuns la final cu sentimentul unei “proaspete conserve culturale” şi cu trăirile noi

descoperite pe acest traseu.

Am aflat că ataşamentul este un construct care direcţionează intervenţia terapeutică, are

valenţe diagnostice pentru individ, cuplu sau la nivelul grupului şi poate fi “palpat” ca o
zonă-tampon în momentele existenţiale de criză.

De-a lungul continuumului securizare – insecurizare individul îşi delimitează un loc

anume care în urma terapiei eficiente se va modifica într-un anumit grad, fără ca procesul
să se încheie neapărat. Avem nevoie de un punct de plecare în acest efort continuu şi
grupul de psihodramă îl oferă cu siguranţă.

Din perspectiva terapeutului – psihodramatist acest demers poate fi aprofundat prin

structurarea unor modalităţi diagnostice concrete ale paternului de ataşament, prin
elaborarea unor paşi ai intervenţiei terapeutice la nivel individual/de grup, prin
conjugarea informaţiilor din câmpul ataşamentului cu alte informaţii relevante pentru
eficacitatea terapiei.

Rămân pe acest traseu întrebări la care cercetarea ulterioară va putea răspunde.

Care e diferenţa între securizarea “dobândită” şi cea “nativă”?
Atunci când apar dificultăţi majore de viaţă sunt persoanele cu securizare dobândită
capabile să facă faţă mai constructiv acestor evenimente decât cei care au avut această
siguranţă toată viaţa?
Ce se întâmplă la nivelul cuplului când unul dintre parteneri îşi modifică paternul de
ataşament în direcţia unuia mai securizant şi celălalt nu?
Care sunt etapele de urmat în terapie pentru securizarea pacientului?