Învăţarea prin condiţionare

Învăţarea reprezintă dobândirea de cunoştinţe si deprinderi, rezultate din experienţe

individuale si prin interacţiunea cu alţi indivizi. Se relizeaza pe baza stimulilor externi ce
acţionează pe un fond intern reprezentat de atenţie, memorie, motivaţie, in cadrul unor sinteze de
tipul percepţiei, reprezentării si imaginaţiei.
Învăţarea implica recepţionarea si prelucrarea adecvata a stimulului din mediu, ceea ce
se realizează prin:
- habituare (obişnuinţa la stimuli repetitivi fara semnificaţie)
- facilitare (creşterea capacitaţii de răspuns in urma unui stimul sesibilizant)
- imprimarea (receptivitatea maxima intr-un moment onto-genetic optim)
- întărirea ( creşterea capacitaţii de răspuns adecvat prin repetarea semnalelor declanşatoare
Pentru a se produce invatarea, trebuie sa se treacă prin următoarele etape:
- percepţie (gruparea mesajelor informaţionale in modele, “pattern”);
- stocarea de scurta durata a modelului
- întărirea modelelor stocate si compararea lor cu modelele anterioare
- engramarea
Modalităţile de invatare sunt:
- prin imitarea unui model. Are loc in etapele timpurii ale ontogenezei, stimulul inducând un
model de răspuns comportamental.
- prin imprimare. Are loc in etapele timpurii ale ontogenezei, stimulul imprimând un răspuns
comportamental de durata.
- prin condiţionare operanta (Skinner), când o acţiune iniţiata intamplator generează
“recompensa” sau “pedeapsa”. Are la baza principiul încercare-eroare.
- prin condiţionare responsive (Pavlov). Are loc când un stimul (condiţionat) precede si
coexista de repetate ori cu un conţinut absolut (necondiţionat) .
- învăţarea exploratoare sau latenta , prin stocarea memoriala cu valorizarea reuşitei. Are la
baza principiul încercare-eroare, dar fara recompense sau pedeapsa.
- învăţarea printr-o singura încercare. Se realizează mai ales legat de un efect nociv cu mare
componenta afectiva.
- învăţarea perceptuala, prin optimizare. Are loc pe baza relatilor dintre stimuli si obiecte, cu
alegerea acţiunilor care duc la găsirea obiectului sau fenomenului generator de stimuli evocatori
si apoi la selectarea comportamentului care implica un minimum de efort.
Pe aceeaşi baza, se realizează si generarea de plăcere sau evitarea neplăcerii.

1
 - învăţarea prin stocarea de informaţie
- învăţarea prin instructare
-învăţarea pe baza înţelegerii (priceperii) informaţiei transmise etc.
De fapt la om, invatarea se bazează pe acţiunea conjugala a mai multor modalitati,
îmbinându-se forme elementare (biologice), cu forme superioare psihosocial umane bazate pe
limbaj.
Una dintre formele cele mai comune ale invatarii este condiţionarea. Aceasta are la baza
crearea unor legături temporare care se iniţiază in urma unor reacţii de orientare ce antrenează
largi arii corticale , ca apoi, prin repetare, sa se reducă la o zona restrânsa (prin inhibiţie active se
elimina componentele generalizate ale răspunsului si se releva răspunsul limitat si specific).
Deosebim o condiţionare pozitiva – de acţiune si condiţionare negativa – de evitare.
Arcurile reflexe condiţionate, spre deosebire de cele elementare, sunt variabile, formându-se si
dispărând in funcţie de solicitare. Sunt doua tipuri de baza ale condiţionării si anume:
condiţionare responsiva si condiţionare operanta.
Exista o influenta reciproca si continua intre percepţie, invatare si memorie, fapt care
complica mult studiul invatarii. Trebuie menţionat de asemenea ca memoria este procesul care
participa la orice invatare, dar ca memoria poate exista si in afara invatarii. Procesul de invatare
recunoaşte o dezvoltare etapizata: percepţia relaţiei de invatare, urmata apoi de stocare de scurta
durata, apoi întărirea si compararea cu experienţa anterioara si, in fine, stocajul de lunga durata si
crearea unor engrame.
Intre memorie si invatare este greu de stabilit o separaţie neta, fiind actualmente unanim
acceptata ca memoria este o trăsătura esenţiala a oricărui proces de invitare. Invatarea ca si
memoria sunt intodeauna bazate pe un aflux de informaţii, pe o serie de stimuli externi sau un set
de stimuli care prezintă o semnificaţie deosebita pentru organism si care vin in contact cu
mecanismele de invatare si memorizare.
Intre cele doua procese nu se poate pune egalitate, deoarece invatarea este o activitate
complexa, in care sunt implicate in afara memoriei, si alte procese cerebrale, invatarea fiind un
proces formative, si exercitând efecte “modelatoare” asupra memoriei si asupra altor procese
corticale, constituind una dintre formele fundamentale de activitate umana, in timp ce memoria
este un proces prin excelenta de cunoaştere.
Memoria se dezvolta rapid in primul an de viata, apoi dezvoltarea ei este mult încetinita,
diminunad continuu, pentru ca in final chiar sa se dezintegreze sub influenta diferiţilor factori
care influenţează creierul sau imbaranirea acestuia.

2
 Condiţionare clasică (descrisă pentru prima dată la sfârşitul secolului al XIX-lea de către
Ivan P.Pavlov, fiziolog rus, laureat al Premiului Nobel) este prezentată în manualele de liceu,
oricărui absolvent al acestei trepte de învăţământ fiindu-i bine cunoscute experienţele cu "câinele
lui Pavlov".
Extinderea în pedagogie a acestui model clasic de învăţare a fost realizată de către John
B. Watson,fondatorul behaviorismului. între altele, el a condus un experiment cu un copil de 11
luni, care ori de câte ori vedea un cobai întindea mâna spre a-l prinde. în experiment, cobaiul
(stimul condiţionat) a fost prezentat primul, apoi s-a produs un zgomot puternic (stimul
necondiţionat) în chiar spatele copilului.
După câteva asemenea asocieri copilul manifestă o frică evidentă (reacţie condiţionată)
faţă de cobaiul alb pe care, înainte, îi plăcea să-l alinte. Fără a intra în prea multe detalii, practica
a demonstrat că profesorii şi manualele nu se asociază întotdeauna cu emoţiile pozitive pe care
elevii ar trebui, în mod firesc, să le trăiască la şcoală.
Or, emoţiile pozitive – cum sunt fericirea sau speranţa – care, în mod natural, ar trebui
declanşate de stimuli condiţionaţi (=cuvintele profesorului sau cele tipărite în manual), stau la
baza motivării pozitive, care face ca procesul de învăţare să fie continuat dincolo de situaţia
limitată din clasă.
Uneori, aceşti stimuli condiţionaţi (profesorul şi manualul, ambianţa şcolară în general)
pot declanşa emoţii negative, cum ar fi teama sau anxietatea. Prin urmare, profesorii şi manualele
care au efect negativ vor determina pe elev să se îndepărteze de cadrul de învăţământ respectiv
de îndată ce alte constrângeri îi vor permite aceasta.
S-a adeverit că elevii exmatriculaţi se caracterizează prin atitudini negative faţă de
profesori şi faţă de planul de învăţământ. Cercetările au dovedit că elevii slabi la învăţătură dar
inteligenţi nu agreau şcoala şi obiectele de învăţământ în măsură disproporţionat mai mare decât
elevii buni, cu acelaşi coeficient de inteligenţă. Se poate presupune deci că această atitudine
negativă se bazează cel puţin în parte pe un număr de experienţe personale dispuse în funcţie de
modelul clasic de condiţionare.
Reflexul condiţionat pavlovian se produce atunci când între doi sau mai mulţi stimuli, de
natură diferită după semnificaţia lor biologică, ia naştere o relaţie stabilă. Unul dintre aceşti
stimuli, în mod obligatoriu, trebuie să aibă o deosebită semnificaţie biologică (de exemplu, o
bucată de carne), capabilă să producă o reacţie necondiţionată. Bucata de carne reprezintă un
stimul necondiţional.
Cu un astfel de stimul se asociază unul condiţional, neutru ca semnificaţie biologică, de
exemplu, un sunet sau o sursă de lumină. Stimulul condiţional nu declanşează o reacţie motivată

3
din partea organismului animal. (I. P. Pavlov (1849-1936), fiziolog rus, şi-a desfăşurat
experienţele sale pe câini). Relaţia dintre cei doi stimuli
menţionaţi se stabileşte datorită unui raport de semnalizare alcătuit de ordinea în
care ei sunt prezentaţi.
Reflexul condiţionat se formează atunci când există o legătură prin intermediul căreia
stimulul condiţional declanşează o anumită reacţie comportamentală cu caracter adaptativ.
Astfel, un stimul condiţional (de exemplu, soneria) suplineşte un anumit stimul necondiţional
(carnea) declanşând în absenţa acestuia o reacţie reflexă (de exemplu, salivaţia câinelui).
Pentru ca reflexul condiţionat să se formeze trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
1) aplicarea stimulului condiţional să preceadă sau să fie simultană cu aceea a stimulului
necondiţionat;
2) acţiunea stimulului necondiţionat să coincidă un anumit timp cu acţiunea stimulului
condiţional;
3) aplicarea celor doi stimuli trebuie să fie respectată de un număr suficient de ori pentru
ca relaţia dintre cei doi stimuli să devină stabilă.
Unii autori au încercat să interpreteze, în fel şi chip, condiţionarea clasică.
Rămânem la părerea că acest tip de condiţionare explică aspectul fiziologic al activităţii de
învăţare. La om, însă, învăţarea nu poate fi identificată cu condiţionarea pavloviană, de aceea
învăţarea prin condiţionare rămâne una elementară, stereotipă.
Condiţionarea clasică este valabilă şi în cazul subiecţilor umani. Mulţi fumători asociază
cafeaua cu ţigara şi găsesc că este dificil să se lase de fumat fără a se lăsa şi de cafea. De
asemenea, utilizarea muzicii country în reclamele pentru blugii Levi's este un exemplu de
condiţionare clasică. Contactul repetat cu reclama determină subiectul să asocieze muzica cu
produsul.
Acest fenomen are o dublă implicaţie: în primul rând, dacă clientului îi place muzica,
starea afectivă se va extinde şi asupra produsului; iar în al doilea rând consumatorul îşi va aminti
de Levi's ori de câte ori va auzi melodia. Iar dacă aceasta devine sau este deja un hit, Levi's va
obţine practic spaţiu de emisie gratuit pentru reclamele sale ori de câte ori melodia este cântată la
radio. În acelaşi mod, colindele de Crăciun cântate în magazine în luna decembrie vor determina
consumatorii să cumpere cadouri şi articole de sezon.
Pentru ca demersul să aibă efect este necesară repetarea stimulului de un anumit număr
de ori pentru ca răspunsul să se stabilizeze. Acest număr este determinat de capacitatea
stimulului şi de receptivitatea (gradul de motivare al subiectului). Cercetarea a demonstrat că

4
deşi condiţionarea este raportată la un singur eveniment condiţionat, sunt necesare în jur de 30 de
apariţii ale stimulului în vederea maximizării efectului.
Înaintea condiţionării, stimulul necondiţionat înregistrat în memorie determină răspunsul
necondiţionat. Pe durata condiţionării este prezent atât stimulul condiţionat, cât şi cel
necondiţionat, astfel încât în urma condiţionării simpla prezenţă a stimulului condiţionat va
determina răspunsul subiectului.
Comportamentele influenţate prin metoda condiţionării clasice sunt considerate a fi
involuntare. Sunetul soneriei ne determină să ne uităm automat către uşa fără să ne gândim
conştient la faptul că cineva intră în încăpere.
Marea majoritate dintre noi suntem familiarizaţi cu procesul recogniţiei ce are loc
câteodată când un semnal sonor similar, apare la TV în cadrul unei piese de teatru, spre exemplu.
Condiţionarea clasică operează de asemenea şi asupra emoţiilor: colindele de Crăciun vor
induce amintiri din copilărie legate de Crăciun, iar reclamele care evocă sentimente de nostalgie
vor genera afecţiune pentru produsul prezentat.
Un alt factor de eficacitate al condiţionării clasice este ordinea în care sunt prezentaţi stimulii
condiţionat şi necondiţionat.
În condiţionarea anticipată, stimulul condiţionat (SC) este prezentat înaintea stimulului
necondiţionat (SN). Aceasta înseamnă că produsul va fi prezentat înaintea melodiei.
În condiţionarea întârziată SN este introdus înaintea SC. Aceasta înseamnă că melodia va
fi prezentată înaintea produsului. Condiţionarea simultană presupune atât prezentarea produsului,
cât şi a melodiei în acelaşi timp.
Este evident că metoda condiţionării anticipate şi simultane oferă rezultatele cele mai
bune în domeniul reclamei. Aceasta înseamnă că, de obicei, este preferabil ca produsul să fie
prezentat înaintea melodiei sau atât produsul cât şi melodia să fie prezentate simultan; efectele
acestei metode sunt mai pregnante şi mai durabile.
Condiţionarea clasică se pretează campaniilor promoţionale transmise prin radio şi TV
deoarece există controlul ordinii în care trebuie prezentaţi stimulii; în cazul reclamelor din presa
scrisă lucrurile nu mai sunt atât de simple.
Este evident că nu toată lumea citeşte ziarele de la prima până la ultima pagină. Multă
lume începe cu paginile dedicate sportului, situate la sfârşitul ziarului, sau poate citi titlurile de
pe prima pagină şi apoi se uită la paginile dedicate programului TV înainte de a reveni la ştirile
locale.

5
 Chiar dacă ambii stimuli, condiţionat şi necondiţionat, sunt prezentaţi simultan, în aceeaşi
reclamă şi pe aceeaşi pagină, există posibilitatea ca ei să fie percepuţi de către cititor într-o
ordine greşită; lumea nu citeşte neapărat pagina de ziar în ordinea firească, de sus în jos.
Anularea apare atunci când un stimul condiţionat nu mai determină răspunsul condiţionat.
Lucrurile se petrec în modurile descrise în tabelul 1.
Generalizarea apare atunci când doi stimuli apropiaţi determină un răspuns similar.
Pavlov a arătat că salivaţia poate fi provocată chiar şi de alt semnal sonor asemănător cu cel
iniţial. Acesta este şi cazul în care sentimente similare determină acelaşi răspuns din partea
cumpărătorului. Un aspect tactic obişnuit în marketing foloseşte avantajul oferit de fenomenul
generalizării prin ambalarea produsului în forme similare cu cel al competitorului.
Discriminarea este procesul prin care învăţăm să diferenţiem stimulii şi să răspundem
numai la cel potrivit. Consumatorii învaţă repede să facă distincţie chiar şi atunci când
ambalajele sunt asemănătoare.
Specialiştii în reclamă provoacă discriminarea între produse prin pozitivarea impresiei
asupra produsului cu ajutorul unui SN şi ignorarea simultană a produsului concurent: iată spre
exemplu sloganul berii Heineken ,,Răcoreşte-te total, cu altă bere nu vei reuşi.”. O discriminare
şi mai putemică poate fi produsă prin negativarea produselor concurente. Spre exemplu,
campania promoţională a firmei Daewoo scotea în evidenţă profesionalismul deosebit al metodei
de vânzare a produselor şi service-ului pe care firma îl oferea. Campania a fost atât de eficientă
încât compania a fost exclusă din anumite saloane auto.
Tehnica condiţionării clasice pune accent pe stilul repetitiv al reclamelor şi pe slogan ca
reguli de bază. Un exemplu concludent este sloganul “Pariez că bea Carling Black Label” care a
determinat consacrarea produsului menţionat. În unele cazuri stimulii sunt extrem de durabili.
Imaginea lui Moş Crăciun, îmbrăcat în roşu şi alb este rezultatul campaniei promoţionale a
firmei Coca-Cola de la începutul secolului; anterior, Moş Crăciun era îmbrăcat în verde.
Condiţionarea clasică consideră că subiectul nu joacă un rol activ în procesul de învăţare.
Câinele lui Pavlov n-a avut nimic de făcut pentru a fi condiţionat, deoarece procesul se baza pe
reflexul involuntar al salivaţiei. Deşi condiţionarea clasică este valabilă şi în cazul subiecţilor
umani, aceştia nu sunt, de obicei pozitivi în cadrul procesului.
Oamenii şi chiar animalele mai evoluate sunt capabili să participe la proces, cooperând
sau evitându-l. Asemenea tip de proces poartă numele de condiţionare activă.

6
 BIBLIOGRAFIE

1. Abric, J.Cl, Psihologia comunicării, Ed. Polirom, Iaşi., 2002.

2. Lieury, A. Manual de psihologie generală, Ed. ANTET XX PRESS, Paris, 1990.
3. Stanciu, C., The Biochemical-Ionic Theory of Excitability, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1998.
4. GAGNÉ, R. Condiţiile învăţării, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1975