Mendebilul

"Nostalgia" este o carte aparuta pentru prima data in 1989, sub titlul "Visul", reluata editorial in
1993, cu titlul actual. Despre aceasta carte, tradusa si in limba franceza, Alain Bosquet scria ca
Mircea Cartarescu se situeaza in randul unor scriitori ca Milorad Pavic si Peter Esterhazy, in
"domeniul terorii triumfale", in timp ce Ov. S. Crohmalniceanu adauga: "Sunt proze fantastice, cum
nu s-au mai scris in literatura romana de la Eminescu incoace... Imaginatia lui Cartarescu lucreaza
incitata de imensitatile astronomice, marile analogii universale, doctrinele ezoterice si teoriile
stiintifico-fantastice, miturile umanitatii si activitatile ascunse ale inconstientului." in "Ruletistul",
spre exemplu, un personaj scapa de sute de ori de ruleta ruseasca, un pistol cu butoi incarcat cu
cinci gloante, din cele sase care, intr-o atat de mare probabilitate de declansare, se roteste aleatoriu
si se pune la tampla jucatorului. El va muri insa din cauza unei sperieturi banale. in alta povestire,
un arhitect de fabrici se ocupa de perfectionarea unui claxon de automobil, reinventand toate
melodiile din trecut, din perioada sumeriana pana acum, trecand apoi la melodiile viitorului. in cele
din urma va fi atacat cu focoase termonucleare si va rezista, in timp ce isi mareste masa la sfarsit.
Muzica devine, in aceste conditii, celesta, iar arhitectul, dupa distrugerea pamantului, se va
transforma intr-o galaxie, punand stapanire pe nivelurile de vibratie fina ale multiversului.
Titlul povestirii "Mandebilul" pare a fi o replica a reprezentantului lumii obisnuite, care nu mai
reuseste sa acceada la realitatea sublima, ultima, transcendenta; chiar scriitorul, ca si Caragiale in
"Grand Hotel Victoria Romana" ("sunt ametit, nervii iritati - simt enorm si vad monstruos"),
marturiseste: "Visez enorm, colorat in dementa, am in vis senzatii pe care nu le incerc niciodata in
realitate." Scriitorul pare prins de aura diafana a visurilor scabroase: "Mi-am notat sute de vise de-a
lungul ultimilor zece ani, dintre care unele se repetau convulsiv, tarandu-ma pe sub aceleasi furci
caudine ale rusinii si urii si singuratatii." Visele sunt metoda cea mai convenabila din care isi hranesc
paginile scriitorii. Visul se cere construit "Ia calibrul cerut", in care apare, fara indoiala, "femeia
goala".
im maniera postmoderna, de comunicare directa cu cititorul, autorul marturiseste ca este "un
prozator de ocazie", care scrie "pentru voi, dragi prieteni, si pentru mine". Faptul ca scriitorul nu
detine o tehnica perfecta este demonstrat chiar de randurile cartii: "Trucurile scrisului insa ma lasa
rece. De un an si ceva, de cand asist la intrunirile voastre duminicale, as fi putut sa invat enorm in
privinta tehnicii prin care se incheaga o povestire." Punerea in abis a povestirii nu este privita cu
ochi buni de naratorul devenit voce auctoriala, amintind de observatia lui Wayne C. Booth, din
"Retorica romanului": "Neluand in seama distinctia dintre observatorii si agentii naratoriali de
toate tipurile se instituie distinctia dintre naratorii constienti de conditia lor (cap. VIII),
constienti de sine ca scriitori ("Tom Jones", "Shandy", "Turlele din Barchester", "De veghe in
lanul de secara", "in cautarea timpului pierdut", "Dr. Faust") si naratori sau observatori care
doar extrem de rar se apuca sa discute probleme de bucataria scrisului ("Huckleberry Finn") sau
care par a nu fi constienti de faptul ca scriu, gandesc, vorbesc, sau «reflecta» o opera literara
("Strainul" lui Camus, "Tunsoarea" lui Lardner, "Victima" lui Bellow)." Aceeasi tehnica o
foloseste si Cartarescu, de a identifica naratorul cu autorul. in acelasi timp, apare un alter-ego
auctorial, sub forma unui prieten care este in pragul nebuniei: "M-am suit in tramvai ca sa merg la o
cunostinta. Din cauza frigului de afara geamurile vagonului erau aburite. Pe scaun, in fata mea,
statea o femeie cam de la tara, intr-o canadiana maro murdara si cu o broboada verde. Nici n-am
observat-o pana ce nu a ridicat mana inmanusata grosolan si a sters o portiune din geamul aburit.
Tocmai ma uitam afara prin pata devenita transparenta, cand tramvaiul a intrat in pasaj si pata s-a
facut neagra ca smoala pe fondul alb al restului geamului. Ei bine, pata reproducea perfect profilul
lui Goethe din cunoscuta umbra chinezeasca. Totul era acolo: nasul drept, pornind direct din fruntea
oblica, peruca terminata cu codita, buzele ferme, barbie rotunda...". Visul se contureaza, in acest
fel, prin diafragma creata de figura transparentizata a lui Goethe, pe un geam de tramvai.
Altadata, scriitorul se viseaza inchis intre peretii realului, cunoscuti din poezia "Demonism" ("O
racla mare-i lumea") a lui Mihai Eminescu, reprezentati aici de sticla borcanului. in existenta sa
iluzorie, naratorul este un trup inchis, supus conservarii, intr-un borcan "taiat parca in cristal de
stanca. " in viata reala, naratorul este un "profesor necasatorit si blazat", traind in virtutea inertiei,
"pentru ca tot s-a nascut". Ideea cu traiul intr-un borcan fusese in fond data de o fosta prietena,
care ii povestea cum "isi cumparase o pereche de hamsteri pe care ii tinea intr-un borcan, pe
rumegus."
Dar aceasta naratiune desfasurata pe mai multe registre si voci nu este decat un prilej de a
rememora, in stil proustian, anii copilariei, la varsta de sapte ani, prins in jocurile de copii "in
spatele blocului meu de pe Stefan cel Mare."