Mica familie în sânul marii familii

Ed. Ana Dan, Grădiniţa cu program normal nr. 3, Sebeş, Judeţul Alba
Ed. Ileana-Maria Godiciu, Grădiniţa cu program normal Pianu, structura Strungari, Judeţul Alba

Moto:
“Să gândim cât mai departe, o deschidere cât mai flexibilă şi să acţionăm cu grijă, în paşi mărunţi şi siguri “
(Mel Ainscov – Parchetul de Resurse pentru profesori - UNESCO)

Ultimii 17 ani au adus pentru români o serie de schimbări care şi-au pus amprenta asupra stilului nostru de
viaţă. În mai puţin de un sfert de veac am trecut de la comunism la capitalism, au fost întreprinse reforme în toate
domeniile vieţii: economic, social, politic, cultural, în domeniul învăţământului, al sănătăţii. De curând am intrat în
Uniunea Europeană, iar porţile cunoaşterii ni s-au deschis şi mai larg. Acum avem aproape toţi televizor, internet, putem
călători prin toată Europa fără paşaport, putem cumpăra aproape tot ce dorim în rate, în leasing, cu cardul sau în cash,
se poate spune că avem lumea la picioare. Pentru românul de rând, trecut prin perioada „de tristă amintire”, toate
acestea sunt ca un vis devenit realitate. Asemeni unui copil care vede prima dată o bomboană, el se aruncă avid asupra
a tot ceea ce vede, probează, testează, se împrumută, cumpără, compară cu ceea ce au ceilalţi şi compară. Şi mai
întotdeauna ce are celălalt e mai bun, mai frumos, sau din contră, noi, românii, suntem mult mai buni, mai frumoşi, mai
deştepţi decât ceilalţi. Şi una şi cealaltă dintre aceste atitudini sunt atitudini greşite, provenite dintr-o slabă cunoaştere a
realităţii. De vină sunt mai mulţi factori: lipsa de educaţie, anii de comunism, lipsa condiţiilor materiale, etc. De câte ori,
vorbind cu o persoană abia întoarsă din străinătate, nu am auzit decât: „ Ce bine e acolo! Au tot ce-şi doresc!” Dar oare
au ei tot ce-şi doresc? Atât de importante sunt lucrurile materiale, încât doar ele ne pot face fericiţi? Nu e mai importantă
familia, prietenii, tradiţiile, obiceiurile, valorile, religia, cultura, sufletul românesc, care ne individualizează şi ne fac
speciali în raport cu celelalte popoare europene. Ar trebui să încetăm să facem comparaţii în detrimentul nostru şi să
înţelegem că Uniunea Europeană nu este o mamă care ne dojeneşte atunci când facem prostii, ci este o mare familie
din care facem şi noi, românii, parte, iar celelalte state europene membre ale Uniunii nu ne sunt superioare, ci egale, o
familie în care membrii ei trebuie să fie parteneri, fiecare din ei având valorile lui care trebuie cunoscute şi respectate de
ceilalţi. Totodată, ar fi bine să nu ne considerăm nici mai buni decât alte popoare (cum mai avem obiceiul să facem) şi să
învăţăm să ne acceptăm şi să interacţionăm, să colaborăm, şi chiar să preluăm unele idei, comportamente, concepţii de
la cei diferiţi de noi, dacă acestea se dovedesc bune.
Dar, înainte de a cunoaşte şi respecta valorile marii familii europene, este indicat să ne cunoaştem şi
respectăm propriile valori. Ne referim aici nu doar la valoriile poporului român, ci şi la valorile popoarelor conlocuitoare.
În Constituţie România figurează ca stat român unitar, dar pe teritoriul ei trăiesc mai multe naţionalităţi printre care, cele
mai importante sunt: rromii, maghiarii, saşii, secuii, şvabii, polonezii, ş.a.m.d.. De exemplu, oraşul Sebeş, situat în SV
Transilvaniei, la 15 Km de Alba-Iulia, este o veche aşezare romană, colonizată în secolele XII-XIII de saşi, care au
transformat-o într-unul dintre cele mai puternice burguri ale provinciei. Deşi, la ora actuală, mare parte dintre saşi au
plecat în Germania, Sebeşul mai are încă câţiva locuitori care fac parte din această etnie, la care se adaugă altele
precum maghiarii şi rromii. Toate aceste etnii şi-au pus amprenta asupra vieţii culturale, sociale, economice, politice a
Sebeşului, făcând din el un municipiu în continuă dezvoltare, cu oameni tot mai receptivi la nou, deschişi spre
comunicare interculturală.
Din păcate, însă, acest lucru nu se întîmplă peste tot în România. Şi acum, după 17 ani de democraţie, mai
vedem oameni care îi înjură pe alţii pentru că nu sunt de aceeaşi etnie, religie, clasă socială, pentru că nu împărtăşesc
părerile, ideile, concepţiile lor. Toate acestea se întâmplă pentru că nu cunoaştem şi, de cele mai multe ori, nu vrem să
cunoaştem, cultura, tradiţiile, obiceiurile altor popoare, şi nici măcar pe ale noastre. Comunismul a făcut din noi un popor
neîncrezător, care nu-şi mai găseşte identitatea, un popor aflat în derivă, care are nevoie repede de un colac de salvare,
are nevoie să fie adus pe drumul cel bun: un drum care să-i conducă spre toleranţă faţă de alte popoare şi faţă de
propriul popor. Căci, în secolul XXI, nu este loc pentru intoleranţă culturală, de aceea trebuie întreprinse cât mai repede
măsuri de educaţie culturală şi interculturală.
Ce este de făcut? Ce putem face pentru a deveni mai toleranţi? Cum putem să ne comportăm ca o adevărată
familie? Prin familie nu înţelegem aici familia tradiţională, ai cărei membrii sunt legaţi prin legături de sânge, ci la o
familie mult mai puternică: cea în care membrii ei împărtăşesc aceleaşi valori, chiar dacă provin din medii culturale,
sociale, etnice distincte: Această familie însă, se formează mult mai greu decăt familia biologică. Procesul de cristalizare
al familiei interculturale e lung şi trebuie început încă din grădiniţă.
Familia biologică reprezintă una dintre cele mai vechi forme de comunitate umană, ce asigura menţinerea
continuităţii biologice, culturale a societăţii, safisfacerea nevoilor personale, asigurând sentimental siguranţei, menţinerii
şi dezvoltării personalităţii. Familia, ca nucleu de bază al societăţii îndeplineşte un sistem de funcţii printre care cele mai
importante sunt: funcţia naturală biologică, funcţia economică, funcţia de socializare şi funcţia educativă.
„ Parteneriatul efectiv cu familia şi responsabilizarea acesteia faţă de educaţia copiilor, precum şi implicarea comunităţii
în activitatea şi decizia educativă1” precum şi „ raportarea educaţiei la valorile culturale diverse, sesizarea valenţelor
educative ale diferenţelor interculturale (de sex, religie, naţionalitate)2” reprezintă două obiective ale programelor de
educaţie timpurie.
În capitolul „Pedagogia diversităţii în grădiniţă” din lucrarea „Educaţia preşcolară în România”, profesorul
universitar Anca Nedelcu amintea scepticismul unora faţă de educaţia interculturală în grădiniţă, considerând că ar fi
periculos pentru ei să se discute despre acest subiect pentru că astfel le-am atrage atenţia asupra diferenţelor etnice,
1
Ecaterina Vrăşmaş Educaţia preşcolară în faţa provocărilor mileniului III în Emil Păun, Francisco Veiga, Educaţia
preşcolară în România,Bucureşti, Editura Polirom, 2002, p. 54.
2
Ibidem.
rasiale, culturale, religioase, şi i-am face să creadă că unii sunt mai buni decât ceilalţi. Tot ea însă precizezază că
cercetătorii resping această afirmaţie argumentând că „ atunci când o facem cu înţelepciune şi tact pedagogic, nu
intrăm pe un teren riscant, ci, dimpotrivă, descoperim în diferenţele culturale potenţiale surse de îmbogăţire didactică.
Subliniind diferenţele (care oricum există şi sunt observate de copii, indiferent dacă adulţi vor sau nu asta), nu înrăutăţim
lucrurile, ci abordăm profesionist situaţii de viaţă reale, fără cosmetizări sau ignorări comode, dar neproductive. Cu alte
cuvinte, nu diferenţele dintre oameni, culturi promovate, stiluri de viaţă creează probleme, ci modalităţi greşite de
raportare şi tratare pedagogică.”3
În timpul preşcolarităţii copilul intră în contact cu oameni de diferite categorii etnice, religioase, culturale, sociale, astfel
încât este imposibil să nu observe diferenţele dintre ei, aşa că, de ce să nu-i ajutăm să înţeleagă că asta este ceva
normal, că oamenii sunt diferiţi, dar sunt egali.
În ultimii ani, în România s-au format tot mai multe familii cu membrii proveniţi din ţări diferite, cu religii, de etnii, clase
sociale diferite. Oraşul nostru, Sebeş, se confruntă şi el cu o astfel de situaţie. Pe de o parte, tot mai mulţi români pleacă
în străinătate ca să muncească, iar copiii învaţă acolo limba, obiceiurile locale, pentru ca apoi să se întoarcă în ţară, pe
de altă parte, tot mai muţi străini, se stabilesc, împreună cu familia, în oraş, pentru a investi în industrie. O consecinţă a
imigraţiei şi emigraţiei este interculturalismul.
„În acest context, educaţia are sarcina de a elabora, în programele şi demersurile sale, strategii care să permită
depăşirea conflictelor de valori… Formarea de specialişti care să abordeze intercultural activitatea educativă reprezintă
o necesitate.”4
Responsabilitatea educării pentru diversitate culturală revine educatoarei, dar nu numai. Pentru a avea
rezultate în acest demers, educatoarea este bine să fie sprijinită de familia biologică (părinţi, fraţi, bunici, unchi, mătuşi)
şi de comunitate. Prin desfăşurarea unor activităţi de educaţie culturală, atât în grădiniţă, cât şi acasă şi în societate, la
care să participe educatoarea, copiii, părinţii, alţi membrii ai familiei, membrii ai comunităţii locale, se va asigura o cale
prin care copiii, şi nu numai, să devină mai receptivi faţă de alte culturi. Am spus „şi nu numai” deoarece de educaţie
culturală nu au nevoie doar copiii, ci şi noi, cei mari: părinţi şi cadre didactice. Căci, de ce să nu recunoaştem că, cei
care au, în primul rând, atitudini rasiale, anti-sociale, anti-religioase, sunt nu copiii, ci adulţii. Dacă auzim sau vedem un
copil care se poartă inadecvat cu un copil de altă etnie sau religie, el nu face acest lucru din proprie iniţiatăvă, ci pentru
că aşa a fost învăţat de părinţi, de societate. Dacă vrem să-i facem pe copii mai toleranţi faţă de ceilalţi, e bine, mai întâi,
să ne schimbăm noi. Dar acest proces este foarte complex. Românii sunt, de obicei, foarte tradiţionalişti, foarte greu îşi
schimbă părerile. Cei mai în vârstă, în special, cei care au trecut prin perioada comunistă, au învăţat să nu creadă în
nimeni, să fie mereu suspicioşi şi greu pot fi convinşi să accepte alte concepţii, idei, alte valori diferite de ale lor.
Procesul de educaţie interculturală al adulţilor este foarte lung, poate dura ani de zile, deoarece aceştia, spre deosebire
de copii, au personalităţi deja formate, au concepţiii deja încetăţenite. Măsuri însă trebuie luate cât mai repede, mai ales
acum când Romania este membră cu drepturi depline a Uniunii Europene, iar primii paşi pot fi făcuţi prin implicarea
directă a părinţilor în activităţile culturale şi interculturale desfăşurate în grădiniţă.
Modalităţi de realizare a obiectivelor educaţiei interculturale:
„Nu există propriu-zis o metodologie, o pedagogie anume pentru a asigura o educaţie interculturală, ci doar
mijloace care sunt, mai mult decât altele, capabile de a dezvolta o dinamică interculturală şi o înţelegere interculturală.”5
Se pot desfăşura însă în grădiniţă, acasă, pe stradă, în diferite locuri publice, activităţi de educaţie pentru
diversitate culturală, în care să fie implicate educatoarele, copiii, părinţii, membrii ai comunităţii. Alături de educatoare,
familia biologică şi comunitatea au un rol important în educarea copilului, modul în care se manifestă acestea în raport
cu diferite evenimente având urmări asupra comportamentului, asupra personalităţii copilului. Aflaţi la vârsta primelor
experienţe, preşcolarii imită ceea ce fac şi spun adulţii. Dacă, de exemplu, intră în contact cu oameni etno-centrici, care
nu admit contactul cu oameni de alte etnii, copiii vor deveni, la rândul lor, astfel de oameni. De aceea trebuie să se
stabilească un real parteneriat între grădiniţă – familie – societate, cele trei părţi să colaboreze ca o adevărată familie
pentru a li se asigura copiilor o educaţie interculturală. Acasă, în familie, pe stradă, la grădiniţă, copiilor trebuie să li se
ofere zilnic modele de comportare civilizată, care să încurajeze parteneriatul intercultural.
De exemplu, în grădiniţă se pot desfăşura activităţi precum:
o Activităţi de limbi străine. La ora actuală, în tot mai multe grădiniţe din România la opţionale aleg activităţi de
engleză, franceză, spaniolă, germană. De exemplu, la grădiniţa nr. 3 din Sebeş, începând cu grupa mijlocie, de
două ori pe săptămână, se desfăşoară ore de engleză, împreună cu o profesoară calificată.
Învăţarea, cunoaşterea şi folosirea limbilor străine reprezintă o modalitate de realizare a educaţiei interculturale
şi o condiţie a progresului, a unei integrări reuşite atât la nivel individual, cât şi la scară socială în structurile de
succes a mileniului III. Totodată observăm necesitatea cunoaşterii a unei limbi străine (sau a mai multora)
deoarece aceasta oferă capacitatea sporită de a comunica, de a avea un acces mai larg la sursele de
documentare, facilitând cunoaşterea reciprocă, înţelegerea, toleranţa, preţuirea diversităţii.
Cu cât primii paşi in această direcţie sunt făcuţi mai devreme cu atât şansele de succes sunt mai mari.
Muzicalitatea limbii, însuşirea unui volum de cuvinte care denumesc obiecte din lumea înconjurătoare, însuşirea
noţiunilor referitoare la numeraţie, învăţarea unor poezii scurte, cântecele, colinde, etc, ii încântă pe copii
aşteptând cu nerăbdare ora de engleză. De asemenea, prin aceste activităţi copiii intră în contact cu poporul şi
cultura engleză, cu tradiţiile şi obiceiurile lor.
o Noile tehnologii de comunicare precum televizorul, radioul şi mai ales internetul ne oferă asrtăzi şansa de a
intra în contact cu alte culturi şi civilizaţii de pe întreg mapamondul. Acum, mai mult decât oricând, aproape

3
Anca Nedelcu, Pedagogia diversităţii în grădiniţă, în Educaţia preşcolară în România, Bucureşti, Editura Polirom,
2002, p. 201.
4
Laura Ciolan, Învăţământul preşcolar- dimensiuni contemporane, exigenţe, tendinţe, în Emil Păun, Romiţă Iucu,
Educaţia preşcolară în România,Bucureşti, Editura Polirom, 2002, p. 99.
5
Christiane Perregaux, Micheline Rey, Educaţia interculturală. Experienţe. Politici.Strategii, Iaşi, Editura Polirom,
1999, p. 187.
 orice copil poate comunica cu persoane din alte ţări şi astfel el află că oamenii sunt diferiţi fizic, moral, psihic,
intelectual, comportamental, dar toţi au ceva în comun: sunt oameni şi au aceleaşi drepturi fundamentale.
o Televizorul, radioul, internetul sunt, uneori, mijloace de comunicare inaccesibile unor grădiniţe şi comunităţi, în
special în mediul rural. Educatoarele şi familiiile respective, însă, pot utiliza reviste, poze, enciclopedii,
almanahuri, ziare cu imagini care să scoată în evidenţă diversitatea culturală, socială, etnică a oamenilor.
Acestea vor fi selectate cu atenţie, avându-se grijă ca preşcolarilor să nu li se ofere imagini care prezintă
atitudini rasiste sau de altă natură anti-culturală.
Lăsându-le la îndemâna copiiilor, aceştia vor observa că oamenii au piele de culoare diferită şi îmbrăcăminte
diversă. Curioşi, copiii pun întrebări despre ceea ce au văzut, oferind oportunitatea educatoarei de a le explica
că oamenii pot arăta sau se pot îmbrăca diferit, pot avea idei, păreri, comportamente diferite, dar că asta nu
înseamnă că unii sunt superiori faţă de alţii. Această diversitate trebuie să fie pentru toţi un motiv pentru a
comunica cu cei diferiţi de noi.
o Printre activităţile desfăşurate în special cu preşcolarii se numără şi serbările. Aceste serbări au un rol important
în viaţa lor deoarece le satisface înclinaţia spre cânt, joc şi dans, plăcerea de a interpreta personaje fantastice
sau din viaţa reală, considerându-se „ mici artişti”. Aceste serbări pot fi, astfel, un mijloc prin care copiii să fie
introduşi în lumea altor popoare, sau să-şi facă cunoscută propria cultură. Interpretând cântece, jocuri, poezii,
mici scenete despre obiceiurile şi tradiţiile lor, purtând costume naţionale, copiii vor învăţa să aibă încredere în
ei, în ceea ce sunt, vor învăţa să-şi promoveze cultura şi identitatea socială, etnică, religioasă, dar şi să observe
şi să accepte alte forme de manifestare culturală.
De exemplu, anul trecut în grădiniţa noastră s-au desfăşurat câteva activirăţi cu caracter intercultural precum:
De 1 decembrie am organizat parada costumelor populare la care copiii au purtat costume din diferite zone ale
ţării (Moldova, Oltenia, Maramureş, Ardeal). Cu acest prilej copiii au pregătit o suită de dansuri populare: “Hora
moldovenească”, “Sârba oltenească”, “Bătuta din Oaş” - Maramureş şi am încheiat cu “Haţegana”, “Învârtirea”
şi “Jiana” – Ardeal. Tot cu această ocazie copii au pregătit un colaj de cântece populare din diferite regiuni ale
ţării: “Trandafir de la Moldova”, “M-a făcut mama oltean”, “După pui de moroşan”, “Ardealul”, “Hai să-ntindem
hora mare” .

Organizarea de întâlniri între persoane de culturi diferite sunt bune ocazii de stabilire a unor noi relaţii de
prietenie şi de a crea legături strânse între comunităţi. La grădiniţa noastră sunt şi copii de etnie rromă şi pentru
a afla taine din obiceiurile, tradiţiile şi credinţele lor, am invitat reprezentanţi ai etniei rrome. Copiii au fost
încântaţi de această întâlnire şi şi-au exprimat dorinţa de a cânta cântece şi a dansa dansuri ţigăneşti (Trec
ţiganii, Ţigăncuşa, Negruţa). Toţi părinţii s-au interesat de această experienţă şi au procurat micuţilor costume
ţigăneşti (unii au imprumutat costume de la prietenii sau vecinii lor de etnie rromă).
 Cântecul este la rândul lui un minunat mijloc de participare şi de dezvoltare a unei culturi a păcii. În cadrul
concursului zonal „Aşa-i cântul pe la noi” ediţia I, 1 iunie 2006, o fetiţă de naţionalitate maghiară a câştigat
diploma pentru „Cel mai tânăr concurent”, interpretând două cântece în limba română „U, iu, iu brădui, brădui”
şi „Codrule, Măria Ta”.
Serbările mai au un rol important: acela că, în desfăşurarea lor sunt implicate atât educatoarele şi copiii, cât şi
părinţii şi chiar membrii ai societăţii. Este imposibil ca cei care contribuie la aceste serbări să nu provină din
medii culturale distincte, ivindu-se astfel oportunitatea de colaborare interculturală. Observându-i pe cei mari,
copiii, la rândul lor, vor învăţa şi ei să comunice cu copii şi adulţi de alte categorii sociale, culturale, etnice decât
cea din care provin ei.
Tot pentru a le inpira copiilor gustul pentru culturi diferite i-am dus în vizită la grădiniţa cu predare în limba
germană. Copiii de la ambele grădiniţe au recitat poezii, au cântat cântece atât în limba română cât şi în limba
germană. Tot cu această ocazie am aflat mai multe detalii despre obiceiurile şi tradiţiile saşilor din zonă. De
Crăciun, la biserică, fiecare copil primeşte pungă cu diferite figurine (Moş Crăciun, îngeraşi, steluţe, brăduţi)
toate îmbrăcate în spumă de albuş, pregătite de un grup de femei care fac parte din comitetul Bisericii Catolice.
De Paşti, iepuraşul lasă ouăle colorate prin grădini, pe sub flori, pomi, prin iarbă. Copiii trebuie sa le strângă în
coşuleţe şi fac concurs: câştigă cel care a găsit mai multe ouă. Stropitul „udatul” fetelor cu parfum, în a doua zi
de Paşte este un obicei al saşilor pe care l-au împrumutat şi românii din Sebeş.
Din nefericire în lumea de astăzi suntem martorii unor conflicte sângeroase şi extreme care au izbucnit din
motive religioase. Religia a devenit în zilele noastre un subiect foarte delicat. Copiii trebuie obişnuiţi de mici să
accepte diferenţele dintre religii, deoarece scopul final al fiecărei religii este o lume plină de pace şi dragoste. În
fiecare grupă există copii de diferite religii (ortodoxă, catolică, baptistă, penticostală, etc.) şi uneori pot interveni
diverse probleme. Un exemplu concret poate fi dat de situaţia creată la serbarea de Crăciun. Părinţi de diferite
confesiuni nu cred în existenţa lui Moş Crăciun şi a lui Moş Nicolae şi nu vor să li se transmită aceste credinţe
copiilor lor. Copiii nu au fost excluşi de la serbare, ci li s-au dat poezii despre iarnă ca anotimp şi nu despre Moş
Crăciun.
o Alte activităţi care pot fi desfăşurate cu preşcolarii cu caracter intercultural sunt manifestările sportive la care să
participe copii de diferite etnii, religii, etc. Este bine ca echipele formate să nu fie omogene, ci eterogene, pentru
a nu-i încuraja pe copii la manifestări negativiste care să aibă ca motiv faptul că cei din echipa adversă sunt de
altă etnie sau religie.
o Întâlnirile cu prilejul sărbătorilor şi ale altor evenimente tradiţionale sunt, la rândul lor, mijloace de educaţie
interculturală. La aceste evenimente participanţii îşi prezintă obiceiurile, tradiţiile, portul, mâncărurile
tradiţionale. Aceste manifestări crează, de obicei, o stare de bine, oamenii sunt mai relaxaţi, mai deschişi spre
nou, spre diversitate, ele devenind un mijloc eficient de colaborare interculturală pentru copii, dar şi pentru
adulţi. Obiceiurile şi preferinţele culinare sunt adesea ocazii de conflicte cu conotaţii rasiste. Ele pot fi însă şi
ocazia descoperirii şi aprecierii altor specialităţi culinare, a altor modalităţi de pregătire sau de prezentare
gastronomică. Tocmai de aceea la grădiniţa noastră am organizat o activitate cu copii si părinţii, numită
„Duminica în familie”. Am organizat o masă la care fiecare familie a venit cu mâncare pregătită de acasă.
Mămicile au fost rugate să pregătească feluri de mâncare specifice zonele din care provin. Am avut astfel
ocazia să avem o masă plină de feluri foarte variate (pârjoale moldoveneşti, plăcinte poale-n brâu, mucenici,
ruladă oltenească, colivă, balmoş, pancove). A fost un adevărat succes, copiii şi părinţii au fost încântaţi, şi vor
să mai repete experienţa.
Alături de activităţile de educaţie interculturală desfăşurate în grădiniţă, din care am dat mai sus câteva
exemple, pot fi desfăşurate activităţi şi acasă, împreună cu părinţii şi alţi adulţi: vizionările de filme, audiţiile muzicale,
observarea unor imagini care prezintă oameni de diverse origini sociale, culturale, etnice... însoţite de explicaţiii clare,
corecte şi concise pot fi câteva astfel de activităţi. Părinţii pot veni şi la grădiniţă pentru a le vorbi copiiilor despre tradiţiile
şi obiceiurile lor, pentru a le prezenta portul lor popular, cântece şi poezii tradiţionale, mâncăruri specifice.
În cadrul acestor activităţi de educaţie pentru diversitate culturală, cea care are rolul cel mai important este
educatoarea. Ea este cea care trebuie să asigure toate condiţiile pentru buna desfăşurare a activităţilor, pentru ca
acestea să aibă efectul scontat.
Însă, înainte de a face o educaţie interculturală a copiilor şi adulţilor, credem că trebuie întreprinsă şi o educaţie
a noastră, a educatorilor. Da, chiar şi noi, educatorii, avem nevoie de educaţie interculturală. Şi noi suntem oameni şi
putem avea concepţii greşite despre ceilalţi.
„ Principiile monoculturalismului mai sunt încă regăsite la nivelul mentalităţii unor cadre didactice care refuză primirea
sau găzduirea copiilor de altă etnie sau naţionalitate, care nu favorizează procesul de învăţare şi adaptare al acestora.
Evoluţiile actuale converg însă către societăţi în care valorile fundamentale umane sunt împărtăşite de toate
comunităţile.”67Chiar şi aşa, acestor educatoare le spunem că, acum când România este membră a marii familii
europene, este inadmisibil să aibă atitudini rasiste, xenofobe, să-i dispreţuiască pe unii copii pentru că provin din medii
sociale, culturale, etnice socotite de ele ca „inferioare” şi le propunem ori să-şi schimbe atitudinea (dacă nu se poate şi
concepţiile), ori să renunţe la învăţământ. Căci, doar printr-o atitudine deschisă faţă de nou, faţă de diversitatea pe care
ne-o oferă noul statut de membrii ai Uniunii Europene, putem să ne considerăm, cu adevărat educatori europeni. De
asemenea, doar prin colaborarea dintre noi, educatoarele, părinţi, copii şi alţi membrii ai societăţii, indiferent de cultura
din care facem parte, putem să fim cu adevărat o „ mică familie în sânul marii familii europene.”

6
Laura Ciolan, idem, p.99.
7
BIBLIOGRAFIE

Bontaş Ioan Pedagogie, Editura ALL, Bucureşti, 1996, pagina 241.

Perregaux Christiane, Rey Micheline, Educaţia interculturală, Editura POLIROM, Iaşi, 1999, pagina 187.
Păun Emil, Iucu Romiţă Educaţia preşcolară în România, Editura POLIROM, Iaşi, 2002, paginile 54, 99, 201.
***, Revista Învâţământul Preşcolar nr.3/4 2006, pagina 97.