Sunteți pe pagina 1din 113

Trăsăturile şi elementele contravenţiei

UNIVERSITATEA DE STAT „AUREL VLAICU” ARAD


FACULTATEA DE ŞTIINŢE UMANISTE
SECŢIA ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
LECTOR UNIVERSITAR DOCTOR EUGENIA IOVĂNAŞ

ABSOLVENT:

2009

-1-
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

UNIVERSITATEA DE STAT „AUREL VLAICU” ARAD


FACULTATEA DE ŞTIINŢE UMANISTE ŞI SOCIALE
SPECIALIZAREA ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

ELEMENTELE ŞI TRĂSĂTURILE

CONTRAVENŢIEI

-2-
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

2009

-3-
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

CUPRINS

INTRODUCERE
-4-
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

Prezenta lucrare, cuprinde 5 capitole în care am încercat să definim,


prin intrepretările şi ideile a mai mulţi autori, fapta ilicită cunoscută sub numele
de contravenţie. Primul capitol, defineşte contravenţia şi istoria acesteia,
amintind şi schimbările semnificative suportate de aceasta în timp.
Pentru a putea fi privită ca o faptă ilicită, contravenţia trebuie să fie
prevăzută prin legi, decrete sau prin acte normative ale organelor statului.
Contravenţia, este privită de mulţi autori, ca o infracţiune care într-un moment
dat de dezvoltare socială şi culturală este resimţită ca mai puţin gravă, iar
elementele constitutive ale unei contravenţii nu pot fi diferite decât cele ale unei
infracţiuni, respectiv: subiectul, obiectul, latura obiectivă şi latura subiectivă. De
aceea, în capitolul 2, am încercat să prezentăm detailat elementele constitutive
ale contravenţiei.
De la începutul instituţiei contravenţiei şi până în zilele noastre,
reglementările în materie contravenţională au fost neschimbate în menţinerea
ilicitului contravenţional în sistemul normativ al faptelor ce prejudiciază valorile
sociale şi relaţiile sociale protejate de lege. Elementul supus structurării,
întâmpinând dificultăţi de configurare a identităţii răspunderii contravenţionale,
ca formă de răspundere distinctă de celelalte forme de răspundere juridică, a fost
natura juridică a regimului contravenţional.
Fiind o faptă distinctă de illicit şi constituind unicul temei al
răspunderii contravenţionale, contravenţia se individualizează faţă de alte fapte
de ilicit prin definiţia sa legală. În capitolul 3, am prezentat asemănările şi
deosebirile dintre fapta ilicită numită contravenţie, şi celelalte fapte ilicite
prezente şi reglementate de dreptul român.
Cele mai importante criterii de diferenţiere sunt sistemul sancţionar şi
procedura aplicabilă constatării şi sancţionării contravenţiilor, care diferă de
procedura aplicabilă în cazul sancţionării altor fapte ilicite. În capitolul 4 al
acestei lucrări, am analizat şi prezentat atât sancţiunile contravenţionale, cât şi
constatarea, aplicarea acestora, şi agenţii constatatori competenţi pentru a
aplica sancţiuni.
Elementul esenţial al contravenţiei, fără de care nu ar exista, deci nu ar
putea fi sancţionată ca atare, este vinovăţia. Exista situaţii, în care aceasta
lipseşte, deci poate fi înlăturat caracterul contravenţional al faptei. Ultimul
capitol al acestei lucrări, este constituit din cauzele care pot înlătura caracterul

-5-
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

contravenţional al faptei, acestea fiind descrise şi explicate atât teoretic cât şi cu


ajutorul practicii judiciare.

I. CE ESTE CONTRAVENŢIA?
-6-
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

1.1 Definiţia generală a contravenţiei

Prin abordarea tradiţională a dreptului penal, prin împărţirea tripartită a


acestuia, în codul penal francez de la 1791 si 1810 s-au consacrat, alături de crime,
delicte, si contravenţiile. În ţara noastră o diviziune trihotomică a dreptului penal a fost
prevăzută de Regulamentele Organice (art.262, 416, 317 pentru Ţara Românească şi art.
342, 345 pentru Moldova), precum si in Condica Criminala din 1841 si Condicile penal
Ştirbei din 1850 ,care împărţeau infracţiunile în trei categorii: abateri, vini, si crime.
Codul Calimach a consacrat o diviziune bipartită a infracţiunilor, fără a se reţine însă
termenul de contravenţie, la fel ca în reglementările ce consacraseră o viziune tripartită.
De la debutul instituţiei contravenţiei şi până în prezent, reglementările în
materie contravenţională au fost constante în menţinerea ilicitului contravenţional în
sistemul normativ al faptelor care lezează valorile sociale şi relaţiile sociale protejate de
lege. Elementul supus structurării, creând dificultăţi de configurare a identităţii
răspunderii contravenţionale, ca formă de răspundere distinctă de celelalte forme de
răspundere juridică, a fost natura juridică a regimului contravenţional. Din acest punct de
vedere, materia contravenţională a trecut, ca efect al schimbărilor legislative din domeniul
penal, în sfera abaterilor cu caracter administrativ. Această translaţie, deşi a menţinut
unele apropieri şi similitudini cu instituţii aparţinând dreptului penal, a impus definirea,
din punctul de vedere al ramurii de drept aparţinătoare – dreptul administrativ - a
conceptului de contravenţie şi a răspunderii contravenţionale
Ca natură juridică, contravenţia este o faptă juridică, fiind un tip de activitate
neconvenabilă deoarece vătămează şi periclitează drepturile şi interesele societăţii sau ale
unor persoane particulare. Termenul „contravenţie” are trei sensuri, pe planul dreptului
contravenţional, dintre care unul concret şi două abstracte.
În abstract, contravenţia poate fi privită în raport cu alte forme de ilicit sau
pentru delimitarea diferitelor specii de ilicit contravenţional .Văzută lato sensu şi abstract,
contravenţia este o faptă descrisă de legea contravenţională. Normele care stabilesc
contravenţiile au ca raţiune supoziţia că fapta interzisă s-ar putea repeta, contravenţia
fiind, la fel ca infracţiunea o specie de ilicit ipotetic.In concreto, contravenţia este o faptă
a unei persoane, săvârşită cu vinovăţie, prin care se încalcă o normă ce interzice fapta,
calificând-o contravenţie. În acest sens, contravenţia este o faptă realizată în lumea
înconjurătoare ce poate fi încadrată în tiparul legii contravenţionale.1Din punct de vedere
social, contravenţia este o faptă prin care se cauzează o vătămare unui subiect de drept
sau se pune în pericol ordinea socială.Din punct de vedere natural, contravenţia apare ca o
deviere de conduită a unui membru al societăţii, care este lipsit de respect faţă de ceilalţi

1
Mihai Adrian Hotca, Regimul juridic al contravenţiilor, Editura C.H. Beck, Bucureşti, p.11
-7-
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

componenţi ai grupului din care face parte. Din perspectivă morală, contravenţia apare ca
o activitate contrară conştiinţei etice minime a societăţii.
Ilicitul contravenţional a fost consacrat legislativ în Codul Penal român din
1865, care diviza ilicitul penal în trei categorii: crime, delicte şi contraventii, având drept
criteriu de distincţie între acestea sancţiunea aplicată2. Regimul juridic al contraventiilor
se încadra în următoarele reguli: contravenţiile erau fapte neintenţionate, indiferent de
actul normativ care le consacra; subiecte ale contravenţiei erau numai persoanele fizice;
contravenţiilor li se aplicau circumstanţele atenuante, cauze de exonerare de răspundere,
recidiva; tentativa şi complicitatea la săvârsirea contravenţiilor nu se pedepseau; ca sistem
sancţionator existau pedepsele constând în amendă si închisoare; se putea lua măsura
confiscării, după regulile stabilite de cod; amenda se pronunţa singură sau însoţită de
închisoarea poliţienească, iar în caz de insolvabilitate a condamnatului amenda se putea
înlocui cu închisoare stabilită ca durată de judecatorie; exista posibilitatea stabilirii
contravenţiilor prin legi ale organelor administrative, acestora revenindu-le un rol
însemnat în constatarea, sancţionarea şi executarea contravenţiilor.
Codul Penal român din 1936 defineşte contravenţia în art.5793 şi 5804 şi aduce
ca noutate în reglementarea sancţionării contravenţionale instituirea răspunderii în situaţia
săvârşirii contravenţiei în baza raportului de prepusenie sau, în cazul în care subiectul
contravenţional se găsea sub îngrijirea altei persoane, prin art.5815 .
Sistemul instituit prin Codul Penal din 1936, cu modificările ulterioare, a fost
dezincriminat prin Decretul 184/1954, decret care a abrogat dispoziţiile din Codul penal
si din legile speciale privind sancţionarea faptelor ce constituie contravenţii. Încadrarea
contravenţiilor în cadrul ilicitului penal alături de crime si delicte dispare odată cu
Decretul nr.184/1954, când contravenţiile încep a fi abordate ca fapte cu un pericol social
redus, simple abateri administrative. Acesta este momentul în care ştiinţa dreptului
administrativ devine aceia îndreptăţită a defini elementele esenţiale ale răspunderii
contravenţionale. Decretul, care a fost republicat la 28 mai 1955, a consfinţit pentru prima
dată în istoria ţării noastre, regulile esenţiale ale constatării faptelor contravenţionale,
aplicării sancţiunii, executării căilor de atac şi executării sancţiunii, care în linii mari, au

2
Anterior Codului Penal din 1865, contravenţia, deşi nu era denumită terminologic ca atare, era inclusă în
diviziunea tripartită a ilicitului penal în Regulamentul Organic (art. 262, 416, 317 pentru Muntenia şi art.
342, 345 pentru Moldova). Condica criminală din anul 1841 şi Codicele penal Ştirbei din 1850 împărţeau
infracţiunile în trei categorii: abateri, vini şi crime. Codul Calimah consemna o diviziune bipartită a
infracţiunilor.
3
Art 579: ”Contravenţia este fapta pe care o declară ca atare: 1. legea, 2. regulamentul, 3. ordonanţa
autorităţii administrative sau poliţieneşti”
4
Art. 580: ”Regulamentul şi ordonanţa prevăzute la punctele 2 şi 3 din art.precedent sunt valabile numai
dacă se întemeiază pe lege şi pedepsele stabilite prin ele nu depăşesc pe cele prevăzute pentru contravenţie
în art. 24 din acest cod. Ordonanţa prevăzută la punctual 3 devine obligatore numai după trecerea unui
termen de minimum 5 zile de la publicare. În cazuri urgente, autoritatea în drept poate reduce acest termen
şi la 24 de ore. Instanţa nu poate discuta necesitatea şi oportunitatea regulamentului sau a ordonanţei.”
5
Art. 581: “Când o contravenţie a fost comisă de o persoană pusă sub autoritatea, direcţiunea sau
supravegherea altei persoane, este responsabilă şi se pedepseşte, în afară de infractor, şi persoana
investită cu autoritate, ori însărcinată cu direcţiunea sau supravegherea în aplicarea sau respectarea unor
dispoziţiuni în privinţa cărora s-a săvârşit contravenţia.”
-8-
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

fost reluate şi în Legea 32/19686. Adoptarea legii 32/1968 a adus o perfecţionare în


materia reglementării contravenţiilor ducând la o întărire a legalităţii, la o limitare a
actelor normative în care erau cuprinse contravenţiile, la o stabilire mai riguroasă a
faptelor considerate contravenţionale.7
Acesta a fost momentul legislativ care a marcat trecerea contravenţiei din sfera
faptelor penale în domeniul abaterilor de natură administrativă, cu regimul juridic
sancţionator administrativ.
În fundamentarea conceptului de contraventie, nici legiuitorul din 1954 nu a
găsit un alt criteriu de delimitare a contravenţiei de infracţiune decât criteriul cantitativ
(grad mai redus de pericol social), adăugând însă şi un al doilea criteriu, cel al
sancţiunilor specific administrative: avertismentul şi amenda contravenţională, care îsi
păstra natura juridică administrativă, neputând fi transformată în muncă corecţională în
libertate sau într-o pedeapsă privativă de libertate, instituţie aparţinând dreptului penal.
Devenit lege cadru în materie contravenţională, Decretul 184/1954 a prefigurat
atât partea generală, cât şi partea procedurală contravenţională.
Ulterior, Legea nr.32/1968, deşi a preluat în linii mari reglementarea anterioară,
a reprezentat un evident progres în reglementarea contravenţiilor, demonstrat şi de faptul
că a continuat să se aplice până în anul 2001, chiar dacă unele legi sau ordonanţe ale
Guvernului de după 1989 au modificat sau au stabilit unele rezerve la anumite dispoziţii
ale legii.
În prezent sediul materiei îl constituie Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 privind
regimul juridic al contravenţiilor8, care a abrogat Legea nr. 32/1968. Desigur, actuala
reglementare conţine elemente de noutate, dar cel mai important aspect îl reprezintă
punerea de acord a prevederilor sale cu principiile Constituţiei din 1991.
Potrivit art.1 din Legea nr.32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea
contravenţiilor, contravenţia era definită ca fiind fapta săvârşită cu vinovăţie, care
prezintă un pericol social mai redus decât infracţiunea şi este prevăzută şi sancţionată ca
atare prin legi şi alte acte normative. Remarcăm că în prezent, Legea nr.32/1968 care
constituia legea cadru în materia răspunderii contravenţionale, a fost abrogată prin O.G.
nr.2 din 12 iulie 2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, iar abordarea normelor
cuprinse în acest act normativ trebuie să se facă în înţelesul şi cu respectarea dispoziţiilor
Constituţiei României din 1991 revizuită.
Potrivit O.G. nr.2/2001 contravenţia este definită ca fiind fapta săvârşită cu
vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, hotărâre a Guvernului sau, după
caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului
municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al Municipiului
Bucureşti. Prin Legea de aprobare nr.180/20029, O.G. nr.2/2001 i s-au adus anumite
6
Publicat in Buletinul Oficial nr. 148 din 14/11/1968
7
Iulian Poenaru, Noul regim al contravenţiilor, ordonanţa nr. 2/2001, in Revista „Dreptul” nr.12/2001 p.3.
8
Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001
9
Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 268 din 22 aprilie 2002.
-9-
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

modificări şi completări care îmbunătăţesc unele din textele iniţiale. În art. 1 teza I-a din
O.G. nr.2/2001 se stipulează că legea contravenţională apără valorile sociale care nu sunt
ocrotite prin legea penală.
Trebuie subliniat că nu numai în legislaţia românească contravenţiile au fost
scoase de sub incidenţa legii penale, ci şi în legislaţiile altor ţări: Germania, Cehia,
Slovacia. Curtea Constituţională din ţara noastră a arătat că „în jurisprudenţa sa, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a statuat ca nimic nu împiedică statele să-şi
îndeplinească rolul lor de gardieni ai interesului public prin stabilirea sau menţinerea unei
distincţii între diferitele tipuri de infracţiuni”. Nu putem vorbi de contravenţie fără a
defini răspunderea contravenţională ca reprezintă principala formă a răspunderii
administrative, care intervine numai în situaţia săvârşirii unei fapte calificate expres de
lege drept contravenţie.
Această definiţie nu mai conţine referirea la pericolul social al contravenţiei,
care ar fi mai redus ca cel al infracţiunii, aşa cum prevedea art.1 din Legea nr.32/1968.
Prevederea conţinută în vechea lege avea la bază concepţia potrivit căreia unica distincţie
între contravenţii şi infracţiuni o reprezenta pericolul social al faptei. Această concepţie s-
a reflectat în majoritatea actelor normative care prevedeau şi sancţionau contravenţii, care
conţineau formule de genul „Constituie contravenţii următoarele fapte, dacă nu au fost
săvârşite în astfel de condiţii, încât să fie considerate, potrivit legii penale, infracţiuni”.
Referirea la pericolul social ca element fundamental de distincţie între contravenţii şi
infracţiuni a fost criticată de mai mulţi autori, considerându-se că aceasta „cuprinde
germenii unor situaţii confuze, ai unei abordări neştinţifice şi ai unei practici legislative
neadecvate”10. Potrivit acestui autor, confuzia era cauzată de faptul că textul vechii legi
nu arăta expres dacă este vorba de pericolul social generic sau de pericolul social concret.
În măsura în care este vorba de pericolul social generic, este de neînţeles de ce anumite
contravenţii sunt sancţionate mai grav decât multe infracţiuni, astfel încât criteriul
pericolului social nu este de natură să ajute la deosebirea contravenţiilor de alte fapte
antisociale. Eliminarea din definiţia contravenţiei a referirii la gradul de pericol social a
fost apreciata de unii autori care consideră că în acest mod definiţia contravenţiei este mai
aproape de un concept ştiinţific. Alţi autori consideră că „eliminarea sintagmei referitoare
la gradul de pericol social este inoportună, întrucât practica Curţii Europene a Drepturilor
Omului este în sensul în care contravenţia ţine de domeniul penal al statului, chiar dacă
dreptul naţional nu o prevede”11
În limbajul curent, prin termenul de contravenţie se înţelege orice faptă ilicită,
adică orice acţiune sau inacţiune prin care se incalcă o regulă juridică sau de altă natură.
De asemenea, contravenţia este o faptă care încalcă o norma juridică, în timp ce regulile
extrajuridice care reglementează anumite activităţi sportive, culturale sau de altă natură,
revin nu numai sferei contravenţiilor, ci oricărei categorii juridice.

10
Iulian Poenaru, Răspunderea pentru contravenţii, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.18.
11
Mircea Ursuţa, Procedura contravenţională, ,Universul Juridic Bucureşti, 2008, op.cit., p 69.
- 10 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

Definiţia legală generală a contravenţiei este utilă deoarece constituie un


instrument pe care practicienii îl folosesc cu prilejul aplicării legii contravenţionale.
Totodata, definiţia legală a contravenţiei, reflectă unele dintre principiile dreptului
contravenţional sau anumite laturi ale acestora. De asemenea, cu ajutorul noţiunii
generale a contravenţiei se poate mai uşor diferenţia sfera ilicitului contravenţional de
domeniul celorlate specii de ilicit, adica sfera contravenţiilor de cea a infracţiunilor, a
delictelor civile, a abaterilor disciplinare, etc.
Dintre toate celelalte specii de fapte ilicite- infracţiuni, delicte civile, abateri
disciplinare,etc., contravenţia se asemamănă cel mai mult cu infracţiunea. Această
apropiere se datorează originii comune a celor două forme de ilicit. În reglementarea
actuală, legiuitorul nu defineşte contravenţia prin compararea pericolului său social cu cel
al infracţiunii, cum o făcea în cuprinsul Legii nr. 32 1986 privind stabilirea şi
sancţionarea contravenţiilor, ci numai prin trei elemente, respectiv: latura
obiectivă,elementul legal şi latura subiectivă.

1.2 Trăsăturile contravenţiei

În definiţia dată de art.1 din Legea nr. 32/1968, se analizau trei trăsături ale
contravenţiei: fapta săvârşită cu vinovăţie, fapta care prezintă un grad de pericol social
mai redus decât infracţiunea şi fapta prevăzută de actele normative emise de organele
competente. Din definiţia legală a articolului 1 al O.G. nr.2/2001 aprobată prin Legea
nr.180/2002 se desprind tot trei trăsături, care după părerea mai multor autori permit
diferenţierea mai uşoara a contravenţiei faţă de alte forme de ilicit. Aceste trăsături sunt
fapta care aduce atingere unor valori sociale, fapta săvârşită cu vinovăţie şi fapta
prevăzuta şi sancţionată de legi si alte acte normative expres determinate prin lege.
Ca şi legiuitorul din 1968, şi legiuitorul actual reţine ca primă trăsătură a
contravenţiei faptul că este săvârşită cu vinovăţie, ceea ce determină concluzia că
„răspunderea contravenţională este o răspundere bazată pe culpă, neputând fii vorba
despre o răspundere obiectivă”12 adică vinovăţia există numai atunci când fapta ilicită
este săvârşită cu intenţie sau din culpă.
Trăsătura comună a celor două definiţii este fapta săvarşită cu vinovăţie. Ca orice
altă faptă ilicită, contravenţia are relevanţă juridică doar dacă este săvârşită cu vinovăţie.
Legislaţia contravenţională nu stabileşte clar vinovăţia, deci conform Codului penal,
există vinovăţie atunci când fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu intenţie sau
din culpă. Contravenţia este săvârşită cu intenţie directă atunci când făptuitorul prevede
urmările faptelor sale şi urmăreşte producerea lor prin comiterea acelei fapte, sau prin
intenţie indirectă, când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu urmăreşte să
se producă, acceptă posibilitatea producerii lui. Contravenţia este savărşită din culpă în
momentul în care făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu il acceptă, gândindu-se
12
Antonie Iorgovan, Tratat de Drept Administrativ, vol. II, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, pag. 385
- 11 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

fără garanţii că el nu se va produce sau când făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale
deşi trebuia să îl prevadă.
În oricare dintre forme, vinovăţia exprimă o anumită atitudine psihică a
făptuitorului faţă de faptă şi urmările sale. Făptuitorul comite fapta deşi cunoaşte urmările
sale sau ar trebui să le cunoască şi să îşi dea seama ca fapta sa este contrară legii şi că ar
putea produce urmări periculoase.
Fapta săvârşită cu vinovăţie este o trăsătura comuna majorităţii faptelor ilicite.
În materia contravenţională, gradele vinovăţiei nu sunt importante, întrucât potrivit
legislaţiei în vigoare, răspunderea contravenţională se angajează indiferent dacă fapta este
săvârşită cu intenţie sau din culpă. În practica judecătorească contravenţională s-a precizat
că în situaţia în care se invocă lipsa discernământului, instanţa este obligată să verifice
aceasta pe calea expertizei de specialitate. În cazul în care se face dovada celor susţinute,
persoana în cauză este apărată de răspundere. Spre deosebire de infracţiune, contravenţia
se sancţionează indiferent de forma vinovăţiei însă în cazul în care fapta produsă cu
vinovăţie lipseşte, acea faptă nu va fi considerată contravenţie, iar făptuitorul nu va fi tras
la răspundere. Aceste cazuri le întâlnim în situaţiile în care se acţionează cu legitimă
apărare sau când făptuitorul nu prevede rezultatul acţiunilor sale. Contravenţia, aşadar, ca
orice faptă contrară ordinii de drept, constituie o manifestare a conduitei umane, adică un
act al omului aflat sub controlul voinţei şi raţiunii sale.
O altă trăsătura comună celor două definiţii, ar fi că contravenţia este fapta
prevăzută şi sancţionată de legi şi alte acte normative expres determinate prin lege,
conform O.G. nr.2/2001 sau o altă exprimare a acestei trăsături, confom art. 1 din Legea
nr. 32/1968 , contravenţia este prevăzuta şi sancţionată prin acte normative.
O persoană poate fi trasă la răspundere contravenţională pentru o anumită
faptă, numai dacă această faptă este prevazută şi sancţionată ca atare în mod expres, într-
un act normativ emis de un organ al statului competent în acest sens. Cu alte cuvinte,
existanţa unei contravenţii si a răspunderii contravenţionale sunt excluse dacă fapta nu
este calificată astfel şi nu este slabilită sancţiunea în ipoteza săvârşirii ei. În răspunderea
contravenţională, se pot aplica cu succes cele două sentinţe caracteristice dreptului penal:
nullum crimen since lege(nicio infracţiune nu există în afară de lege) şi nulla poena sine
lege(nicio pedeapsă nu există în afară de lege).13 Conform art.1 din Legea 32/1968,
contravenţia era prevăzută şi sancţionată ca atare prin legi, decrete sau prin alte acte
normative ale organelor arătate prin legea de faţă.Acest text avea in vedere sistemul
normativ statornicit prin Constituţia din 1965, în care, după lege, ca forţă juridică urmau
decretele Consiliului de Stat. După 1991, potrivit noii Constituţii, decretele sunt emise de
Preşedintele României şi nu au caracter normativ, deci ele nu pot stabili şi sancţiona
contravenţii. La nivel central, contravenţiile se pot stabili prin legi ordinare, ordonanţe şi
hotărâri ale Guvernului iar pe plan local, pot fi stabilite contravenţii prin hotărâri ale

13
Alexandru Ţiclea, Ioan Doru Tărăcilă, Ion Niţă Stan, Constantin Rujoiu, Marin Corbu, Răspunderea
contraveţională, Editura Atlas Lex, Bucuresti,1996, p.7.
- 12 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

consiliilor locale, inclusiv judeţene, iar in situaţii excepţionale, prin dispoziţii ale
primarilor.
Fapta prevăzută şi sancţionată de legi şi alte acte nornative expres determinate
prin lege, trăsătura a definiţiei legale, conform art.1 a O.G. 2/2001 permite, de asemenea,
delimitarea contraveţiei de alte forme de ilicit juridic. La fel ca în materia penală, în
dreptul contravenţional operează principiul legalităţii stabilirii şi sancţionarii
contravenţiilor. Pentru a putea fi în prezenţa unei contravenţii este necesar ca printr-un
text expres să fie descrisă activitatea care constituie contravenţie. De asemena, norma
juridică trebuie să prevadă şi o sancţiune aplicabilă persoanelor care săvârşesc fapta
descsrisă.Art.3 din O.G. nr. 2/2001, prevede că „Actele normatice prin care se stabilesc
contravenţii cor cuprinde descrierea faptelor ce constituie contravenţii şi sancţiunea ce
urmează să se aplice pentru fiecare dintre acestea; în cazul sancţiunii cu amendă se vor
stabilii limita minimă sau maximă a acesteia sau, după caz, cote procentuale din anumite
valori; se pot stabili şi tarife de determinare a despagubirilor pentru pagube pricinuite
prin săvârşirea contravenţiilor.” Sub aspectul modului în care se intâlnesc normele de
sancţionare contravenţională în dreptul obiectiv, putem vorbi de norme contravenţionale
care formează obiectul unui act normativ şi norme contravenţionale cuprinse în acte
normative ce reglementează anumite domenii de activitate, adică majoritatea actelor ce
conţin dispoziţii cu caracter contravenţional.
Datorită acestei trăsături a contravenţiei se poate face distincţie de alte forme
de ilicit juridic, care nu necesită descrierea amănunţită a conduitei ilicite. Astfel, în
materie civilă, fapta ilicită înseamnă orice faptă care, aducând atingere dreptului obiectiv,
produce un prejudiciu unei persoane. De asemenea, spre exemplu, în cazul unei abateri
disciplinare nu este necesară descrierea în parte a fiecărei conduite ilicite, încălcarea
obligaţiilor din contractul de muncă sau din actele normatibe care reglementează acest
domeniu putând constitui abatere disciplinară. Această trăsătura a contravenţiilor ajută şi
la delimitarea contravenţiei de infracţiune. Spre deosebire de sistemele de drept în care
contravenţia este o formă a ilicitului penal şi care presupune stabilirea contravenţiilor prin
acte nornative specifice dreptului penal, în ţara noastră se pot stabili şi sancţiona
contravenţii printr-o sumedenie de acte normative, în timp ce, în materie penală,
incriminarea se produce întotdeauna prin lege organică, conform Constituţiei. Potrivit
definiţiei legale din O.G. nr.2/2001, contravenţiile se pot stabili şi sancţiona prin lege,
ordonanţă, hotărâre a guvernului sau, după caz, prin hotărârea consiliilor comunale,
locale, judeţene, al municipiilor, al municipiului Bucureşti ori a Consiliului General al
Municipiului Bucureşti. Art.2 al O.G. nr. 2/200114 conferă competenţă anumitor organe
14
Art. 2. - (1) Prin legi, ordonante sau hotarari ale Guvernului se pot stabili si sanctiona contraventii in
toate domeniile de activitate.* (2) Prin hotarari ale autoritatilor administratiei publice locale sau judetene
se stabilesc si se sanctioneaza contraventii in toate domeniile de activitate pentru care acestora le sunt
stabilite atributii prin lege, in masura in care in domeniile respective nu sunt stabilite contraventii prin
legi, ordonante sau hotarari ale Guvernului.* (3) Consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucuresti
pot stabili si sanctiona contraventii in urmatoarele domenii: salubritate; activitatea din piete, curatenia si
igienizarea acestora; intretinerea parcurilor si spatiilor verzi, a spatiilor si locurilor de joaca pentru copii;
- 13 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

ale statului de a reglementa contravenţii, numai aceste organe putând să emită acte
normative de stabilirea şi sancţionare a contravenţiilor. Astfel, dacă Parlamentul şi
Guvernul au competenţă generală în a emite acte normative în materie contravenţională
pe întreg cuprinsul ţării, consiliile judeţene, locale şi Consiliul General al Municipiului
Bucureşti au o competenţă specifică având trei restricţii: nu pot stabili contravenţii decât
în legătură cu atribuţiile pe care le au stabilite prin lege, nu pot stabili contravenţii în
domenii în care sunt sancţionate contravenţii prin lege, ordonanţă sau hotărâre de guvern
şi, evident, nu pot stabili contravenţii decât pentru raza lor de competenţă teritorială.
Numărul mare de organe competente să emită acte normative de stabilire şi
sancţionare a contravenţiilor este de natură să conducă la o contravenţionalizare excesivă.
Prin numărul mare de organe care au competenţa de a emite acte normative
contravenţionale, cât şi prin posibilitatea ca unele fapte să fie considerate contravenţii
doar în unele părţi ale ţării, se aduce atingere celor două caracteristici care trebuie să stea
la baza sancţionării contravenţiilor: accesibilitatea şi previzibilitatea. Accesibilitatea
presupune posibilitatea reală a celui interesat de a cunoaşte norma sancţionatorie, în timp
ce previzibilitatea presupune posibilitatea subiectului interesat de a presupune că fapta pe
care ar săvârşi-o ar fi sancţionată de legea penală sau legea contravenţională. După
părerea mai multor autori, potrivit reglementării actuale cele două cerinţe nu sunt
îndeplinite. Multe dintre contravenţiile prevăzute în diferite acte ale autorităţilor
administrative locale sunt greu de cunoscut de către locuitorii acestor unităţi
administrative, cât despre cetăţenii care locuiesc în alte zone ale ţării le este imposibil
cunoaşterea acestora. Pentru a asigura o minimă accesibilitatea cu privire la norma
contravenţională, art.4 al O.G. nr.2/2001 prevede că „ Dispoziţiile din actele normative
prin care se stabilesc şi se sancţionează contravenţiile intră în vigoare în termen de 30 de
zile de la data publicării, iar îm cazul hotărârilor consiliilor locale sau judeţene, punerea
în aplicare se face şi cu respectarea condiţiilor prevăzute la art.50 aliniatul (2) din Legea
administraţiei publice locale nr.215/200115.
În a treia trăsătură, privind definiţia dată de art.1 din Legea nr.32/1968, se
observă schimbarea data de O.G. din anul 2001. Aici se pune accentul mai mult pe
pericolul social prezentat de contravenţie. Totuşi este vorba despre un pericol social
redus, faţă de pericolul social regăsit în infracţiune. Este expusă ca fiind acea trăsătură
esenţială, care indică măsura în care fapta contravenţională aduce atingere uneia dintre
amenajarea si curatenia spatiilor din jurul blocurilor de locuinte, precum si a terenurilor virane;
intretinerea bazelor si obiectivelor sportive aflate in administrarea lor; intretinerea strazilor si trotuarelor,
a scolilor si altor institutii de educatie si cultura, intretinerea cladirilor, imprejmuirilor si a altor
constructii; depozitarea si colectarea gunoaielor si a resturilor menajere.* (4) Consiliul General al
Municipiului Bucuresti poate stabili si alte domenii de activitate din competenta consiliilor locale ale
sectoarelor, in care acestea pot stabili si sanctiona contraventii. (5) Hotararile consiliilor locale sau
judetene ori, dupa caz, ale sectoarelor municipiului Bucuresti, prin care s-au stabilit contraventii cu
nesocotirea principiilor prevazute la alin. (2)-(4), sunt nule de drept. Nulitatea se constata de instanta de
contencios administrativ competenta, la cererea oricarei persoane interesate.*
*Alineatele 1, 2 si 3 au fost modificate prin articolul unic, pct. 2 din Legea nr. 180/2002.
- Alineatul 5 a fost introdus prin articolul unic, pct. 3 din Legea nr. 180/2002.
15
Mircea Ursuţa, op. cit., p.83.
- 14 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

valorile sau relaţiile sociale ocrotite printr-un act normativ şi pentru care legea prevede
necesitatea aplicării unei forme de constrîngere, respectiv cea a sancţiunii
contravenţionale. Spre deosebire de infracţiune, contravenţia prezintă un grad de pericol
social mai redus. Acest grad de pericol, se stabileşte de către legiuitor, atunci când
reglementează unele fapte ca fiind infracţiuni, iar altele ca fiind contravenţii. El are in
vedere acel pericol social abstract sau generic al faptei, în funcţie de obiectul ocrotirii,
persoana făptuitorului, împrejurările săvârşirii faptei, etc.
În literatura juridică de specialitate se arată că dacă „pericolul social” este un
criteriu calitativ, gradul de pericol social apare ca o apreciere cantitativă. Pericolul social,
era luat în considerare la elaborarea şi adoptarea actului normativ prin care se stabilesc
contravenţiile respective, prevăzându-se ca atare numai faptele considerate „in abstracto”
că prezintă asemenea însuşire, dar într-un grad mai redus decât infracţiunea. Odată
stabilită contravenţia, existenţa pericolului social nu trebuia dovedită.16
După intrarea în vigoare a noii legi, unii autori nu mai reţin pericolul social ca
trăsătură a contravenţiei, în timp ce alţii consideră că nu se poate renunţa la această
trăsătură, desi legea nouă nu o mai prevede în mod expres. Totuşi, fapta care aduce
atingere unor valori sociale este trăsătura analizată de majoritatea autorilor.
Alături de infracţiune, contravenţia este singura faptă ilicita care aduce atingere
unor valori sociale generice, respectiv, prin săvărşirea unei contravenţii, se aduce atingere
unor valori care interesează întreaga comunitate. Dacă prin alte forme de ilicti se aduce
atingere, în general, unor relaţii sociale care reglementează buna desfăşurare a activităţii
într-un anumit domeniu sau unor drepturi subiective ori interese legitime, prin săvârşirea
unei contravenţii se lezează valori care sunt ale întregii comunităţi. Spre exemplu,
răspunderea civilă se angajează prin săvârşirea unei fapte ilicite care produce un
prejudiciu unei persoane; în cazul abaterii disciplinare se aduce atingere unor relaţii care
ocrotesc raporturile de muncă; răspunderea administrativ disciplinară a funcţionarului
public se declanşează de asemena, în cazul comiterii unei fapte care aduce atingere
raporturilor de serviciu; aplicarea unei amenzi judiciare de către instanţă de judecată
prevăzute de Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală are loc în condiţiile
în care se încalcă regulile care reglementează desfăşurarea în bune condiţii a procesului
civil sau a procesului penal. Când o faptă este prevăzută într-un text legal, ca fiind
contravenţie, se consideră că acea faptă aduce atingere unor valori sociale generice.
De aceea, în doctrină, a fost criticată tendinţa de a se sancţiona contravenţional
multe fapte care aduceau atingere doar unor relaţii sociale cu privire la încălcarea
raporturilor de muncă, fapte care constituiau clar, abateri disciplinare.
Curtea Europeană a drepturilor Omului apreciază că prin săvârşirea unei
contravenţii se aduce atingere unor valori ale întregii comunităţi, atâta timp cât dispoziţia
încălcată prin săvârşirea contravenţiei are un caracter general şi nu se adresează unui
grup de persoane determinat, ci tuturor cetăţenilor. Această prevedere stabileşte un
16
Alexandru Ţiclea, Ioan Doru Tărăcilă, Ion Niţă Stan, Constantin Rujoiu, Marin Corbu, op.cit, p.7.
- 15 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

anumit comportament, iar prin sancţiunea atrasă de nerespecatare ei se încearcă în acelaşi


timp atât să se prevină cât şi să se reprime.
Deci reiese că această trăsătura a contravenţiei o reprezintă atingerea adusă
unor valori aparţinând întregii comunităţi. Numai o faptă care aduce atingere unor relaţii
sociale care interesează comunitatea în ansamblul ei poate fi considerată contravenţie, în
sens contrar fiind în prezenţa unei alte forme de ilicit, astfel încât, datorită acestei
trăsături se poate face distincţia între contravenţie şi alte fapte ilicite.

- 16 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

II. ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE


CONTRAVENŢIEI

Contravenţia, ca formă conduită ilicită, presupune îndeplinirea mai multor


elemente, în lipsa cărora aceasta se situează în afara sferei dreptului contravenţional şi nu
poate constitui temei ai răspunderii contravenţionale. Elementele concrete, indispensabile
existenţei contravenţiei, sunt înscrise în normele contravenţionale care reglementează
faptele ce constituie contravenţii.
În ştiinţa dreptului se face distincţie între conţinutul juridic sau componenta
juridică, care cuprinde condiţia privitoare la existenţa faptei prevăzută de lege sau care îi
determina gravitatea, adica prevederea faptei într-un act normativ, elementul legal, şi
conţinutul constitutiv sau componenta obiectivă, care cuprinde totalitatea condiţiilor
necesare pentru existenţa contravenţiei şi pe care le realizează făptuitorul, fapta
exteriorizată. Acestea sunt componentele contravenţiei, privite din punct de vedere
abstract şi ele reprezintă părţile componente ale contravenţiei care o particularizează,
deosebind-o de celelalte fapte ilicite.
Deşi contravenţia se prezintă ca o unitate, ea are în conţinut anumite elemente
extrinseci sau intrinseci.17 Fiind o faptă umană, contravenţia este atribuită unei persoane,
adică subiectul activ, este orientată către sau împotriva unei valori sociale, obiectul, care
la rândul lui aparţine altei persoane, subiectul pasiv. Contravenţia este o descărcare de
energie pe planul relaţiilor sociale, este o manifestare externă a individului uman, adică
aspectul obiectiv al faptei, şi elementul subiectiv este exteriorizarea faţă de care
făptuitorul a avut o anumită reprezentare sau elementul moral ori vinovăţia. Manifestarea
exterioară de voinţă a făptuitorului se axează uneori pe o situaţie premisă, se desfăşoara în
spaţiu şi timp şi presupune folosirea unor mijloace sau instrumente.
În domeniul conduitei umane, nu pot intra evenimentele naturale (cutremurul,
inundaţiile, moartea, etc.) sau reacţiile animalelor. Dincolo de controlul uman nu poate
exista contravenţie. Pentru a îmbrăca haina contravenţiei, comportamentul uman trebuie
sa fie exteriorizat, ceea ce înseamnă că este necesar să depăşească limitele gândului,
deoarece simplul cuget contravenţional nu este şi nu poate fi considerat periculos pentru
valorile sociale. Pe de altă parte, este necesar ca activitatea umană exteriorizată să provină

17
Mihai Adrian Hotca, op.cit., p. 15.
- 17 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

de la o persoană cu discernământ, care beneficiază de libertatea de voinţă şi acţiune. Fapta


săvârşită cu vinovăţie, este necesar să fie prevăzută şi sancţionată de un act normativ
dintre cele enumerate de art.1 din O.G. nr.2/2001.
Elementele constitutive ale contravenţiei se referă la o faptă contravenţională
concretă. La fel ca infracţiunea, se caracterizează prin patru elemente: subiectul, obiectul,
latura subiectivă(vinovăţia) şi latura obiectivă(fapta).
În activitatea de prevenire, constatare şi sancţionare a contravenţiilor, o
importanţă deosebită o are necesitatea analizării fiecărei fapte în parte, în sensul de a
vedea dacă sunt întrunite sau nu elementele constitutive ale unei anumite contravenţii,
respectiv trăsăturile specifice privind obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura
subiectivă.

2.1 Obiectul

Întrucât contravenţia este, alături de infracţiune, singura formă de ilicit care


aduce atingere unor valori sociale aparţinând întregii comunităţi, obiectul generic al
contravenţiei îl reprezintă relaţiile sociale ocrotite de norma de drept contravenţional.
Fiecare contravenţie are însă şi un obiect specific, subsumat celui generic, ce rezultă din
textul actului normativ ce o prevede. De regulă, contravenţiile sunt grupate în actele
normative potrivite obiectului lor juridic. Şi în materia contravenţională operează
distincţia între obiectul juridic şi obiectul material. Majoritatea contravenţiilor nu au
obiect material, fiind fapte de pericol.18
Obiectul contravenţiei îl constituie valorile, relaţiile sociale, bunurile sau
interesele legitime, apărate prin normele de drept administrativ cărora li se aduce atingere
sau sunt puse în pericol de fapta săvârşită. Este valoarea socială şi relaţiile sociale
generate de aceasta, vătămate prin acţiunea sau inacţiunea interzisă de norma
contravenţională. În cazul contravenţiei, vătămarea sau periclitarea valorilor sociale,
bunurilor, intereselor legitime, în jurul cărora şi datorită lor există aceste relaţii sociale.
Fiecare contravenţie, are un obiect specific, ce rezultă din textul actului normativ pe care
o prevede. Obiectul contravenţiei se deosebeşte de cel al infracţiunii prin aceea că
valorile, relaţiile sociale, bunurile sau interesele legitime, apărate prin norme de drept
administrativ au o importanţă socială mai redusă, ele fiind legate de activitatea organelor
ce realizează administraţia publică în anumite domenii de activitate sau rpivesc unele
raporturi sociale de o rezonanţă mai redusă, pe când obiectul infracţiunii vizează valorile
fundamentale ale statului. Spre exemplu, infracţiunea constând în deţinerea ilegală a unei
arme de foc are ca obiect relaţiile sociale care apără viaţa şi integritatea oamenilor,
persoanelor, ordinea şi liniştea publică deci valori fundamentale ale societăţii, pe când
contravenţia constând în neprezentarea titularului permisului de armă de vânătoar pentru

18
Mihai Adrian Hotca, Drept contravenţional, Partea generală, Ed. Editas, Bucureşti, 2003, p.122.
- 18 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

a i se aplica viza anuală de către poliţie, are ca obiect relaţiile sociale privind evidenţa
armelor şi muniţiilor.19
Dreptul contravenţional ocroteşte relaţiile sociale importante care nu sunt
protejate de legea penală. Obiectul contravenţiei este o entitate preexistentă săvârşirii
acesteia, deoarece are fiinţă anterioară actului de conduită, ceea ce înseamnă că obiectul
trebuie să existe. De exemplu, lipsa obiectului de la locul unde credea făptuitorul că se
află are ca efect rămânerea faptei în stadiul de tentativă. Cunoaşterea exactă a obiectului
contravenţiei este importantă din perspectiva încadrării juridice a faptei ce constituie
contravenţie, în special în cazul unor norme contravenţionale asemănătoare. Obiectul
material al contravenţiei nu se confundă cu instrumentele sau mijloacele materiale cu
ajutorul cărora a fost comisă contravenţia şi nici cu lucrurile produse prin contravenţie.
Valorile sociale ce formează obiectul contravenţiei pot fi vătămate în cele mai diverse
forme. Astfel,în cazul valorilor sociale neexprimate fizic, vătămarea constă într-o stare de
tulburare a relaţiilor sociale privind aceste valori, iar în cazul valorilor sociale ce au
aspect material, vătămarea poate consta fie într-o lezare fizică, fie numai într-o stare de
periclitare a acestora.20
Obiectul juridic al contravenţiei este reprezentat de valoarea socială ocrotită şi
relaţiile sociale generate de aceste. Obiectul material al contravenţiei este entitatea fizică
împotriva căreia este îndreptat elementul material al contravenţiei. De exemplu, în cazul
contravenţiei de construire fără autorizaţie, obiectul material îl constituie edificiul realizat
de către contravenient. Important este de menţionat că numai obiectul juridic este o
condiţie preexistentă, generală a contravenţiei, în timp ce obiectul material este o
condiţie specifică numai anumitor contravenţii. Au obiect material numai contravenţiile
ce vizează valori sociale exprimate fizic sau care au şi un aspect fizic. De exemplu, nu au
obiect material contravenţiile referitoare la circulaţia pe drumurile publice. În unele
cazuri, se poate spune că obiectul material rezidă în obiectul sau persoana împotriva
căreia este orientat elementul material al contravenţiei. Majoritatea contravenţiilor nu au
obiect material. În cazul contravenţiilor ce au obiect material, acesta trebuie cercetat
pentru a se constata urmările pe care acţiunea sau inacţiunea le-a produs. Pe de altă parte,
în cazul contravenţiilor cu obiect material trebuie să verifice existenţa şi starea acestuia la
momentul săvârşirii faptei, deoarece dacă obiectul nu există fizic la acel moment, fapta se
situează în afara dreptului contravenţional, iar dacă acesta suferise deja o vătămare fizică,
fapta va fi apreciată prin luarea în considerare a acestei vătămări.
Majoritatea contravenţiilor, au un singur obiect juridic, excepţie făcând
contravenţiile complexe care pot avea două sau mai multe obiecte juridice specifice.
Obiectul juridic complex este specia de obiect al contravenţiei ce curpinde două sau mai
multe obiecte juridice specifice reunite. Dintre aceste obiecte unul este principal, iar

19
Alexandru Ţiclea, Ioan Doru Tărăcilă, Ion Niţă Stan, Constantin Rujoiu, Marin Corbu, op.cit, p.9.
20
Mihai Adrian Hotca,Regimul juridic al contravenţiilor, Ed. C.H. Beck, 2008, p.18.
- 19 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

celălalt sau celelalte sau secundare. Calificarea unui obiect juridic ca fiind principal sau
secundar se face ţinând seama de obiectul juridic generic al contravenţiei respective.
În cazul anumitor contravenţii, legiuitorul prevede necesitatea realizării unor
condiţii referitoare la obiectul contravenţiei. Spre exemplu, una dintre condiţiile
contravenţiei de împiedicare sau obligare, prin ameninţări sau prin alte violenţe, a unui
salariat sau a unui grup de salariaţi să participe la grevă ori să muncească în timpul
grevei, are ca obiect material persoana asupra căreia s-a exercitat activitatea de
împiedicare de a participa la grevă. Dacă norma care prevede contravenţia impune
condiţii privitoare la obiectul contravenţiei, acestea trebuie îndeplinite, deoarece, în caz
contrar, fapta nu este contravenţie sau va realiza conţinutul altei contravenţii.

2.2 Subiectul contravenţiei

Potrivit articolului 5, aliniatul 2 din Legea nr.32/1968, subiectul contravenţiei


este persoana fizică ce comite fapta contravenţională. Contravenţia, fiind o activitate
ilicită, este atribuită unei persoane care a încălcat obligaţia de conformare21.Pentru ca o
asemenea persoană să poată fi subiect al unei contravenţii trebuie să aibe vârsta de cel
puţin 14 ani. Unele acte normative derogă de la aceasta prevedere, ridicând limita minimă
de vârstă. De exemplu, în Legea nr.61/1991, potrivit Constituţiei, pentru sancţionarea
faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială prevede că sancţiunea închisorii
contravenţionale poate fi aplicată minorilor numai dacă au împlinit vârsta de 16 ani. Cu
exepţia minorilor sub 14 ani şi a iresponsabililor permanenţi, toţi membrii societăţii sunt
susceptibili de a săvârşi contravenţii. Stabilirea unei vârste minime este justificată de
faptul că această calitate de subiect al contravenţiei presupune aptitudinea psihică a
persoanei de a înţelege şi de a-şi asuma obligaţiile de comportare prevăzute de normele
dreptului administrativ, precum şi capacitatea de a-şi stăpîni şi dirija în mod conştient
actele de conduită în rasport cu aceste norme. În afară de vârstă, o altă condiţie referitoare
la subiectul contravenţiei este responabilitatea. Ea presupune atât un factor intelectiv,
care constă în capacitatea persoanei de a înţelege ceea ce face, de a distinge caracterul
periculos al unor fapte, de caracterul nepericulos al altora, cât şi un factor volitiv, care
constă în puterea ei de de a se conduce şi de a fi stăpână pe faptele sale. Persoanele cărora
le lipsesc asemena însuşiri nu pot fi considerate ca subiecţi ai contravenţiei, deoarece
faptele lor nu oglindesc o poziţie conştientă , astfel că sancţiunea nu ar fi în măsură să le
îndrepte. Responsabilitatea este o calitate generală a oamenilor şi din această cauză ea se
prezumă, că există la orice persoană. Iresponsabilitatea fiind excepţie, trebuie sa fie
dovedită.
O altă condiţie legată de subiectul contravenţiei este libertatea de hotărâre şi
acţiune. O persoană, chiar dacă îndeplineşte condiţiile de vârstă şi responsabilitatea,

21
Mihai Adrian Hotca,op.cit., p.19.
- 20 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

pentru a avea calitatea de subiect al unei contravenţii trebuie să fi avut libertatea de a


acţiona în raport de hotărârea luată. În cazul în care ea a fost constrânsă de o forţă
exterioară, fizic sau psihic, să comită o faptă contravenţională, constrângere căreia nu i-a
putut rezista, fapta nu va fi caracterizată ca atare, lipsindu-i vinovăţia subiectului.
Pot avea calitatea de subiect activ al contravenţiei nu numai persoanele fizice, ci
şi persoanele juridice. Pe de altă parte, toate subiectele de drept sunt titulare de valori
sociale care pot fi vătămate prin contrevenţii. Aşadar, fie activ, fie pasiv, subiectele de
drept pot fi angrenate în săvârşirea unei contravenţii.
Subiecţii contravenţiei sunt contravenientul, subiectul activ, persoana vătămată şi
subiectul pasiv sau victima. Noţiunea de subiect al contravenţiei nu trebuie confundată cu
cea de subiect de drept contravenţional, deoarece aceasta din urmă constituie genul
proxim al speciei subiect al contravenţiei. Diferenţa specifică o reprezintă subiectele
raporturilor contravenţionale de conformare. O problemă discutată în practica judiciară
este aceea determinată de situaţia în care este sancţionat proprietarul unui autovehicul
aflat în legătura cu săvârşirea faptei. Opinia că prezumţia de la care pornesc organele
constatatoare este relativă, iar nu absolută, deoarece nu pot exista prezumţii absolute de
răspundere juridică, cel puţin nu în materia dreptului contravenţional şi al dreptului penal.
Dacă s-ar admite teza opusă, ar putea fi sancţionat contravenţional inclusiv proprietarul
unui autotorism furat, deci cel care a comis contravenţia este hoţul, ceea ce pare a fi
inadmisibil în materie contravenţională. Din punctul de vedere al sarcinii probei,
proprietarul sancţionat , dacă nu este el cel care a săvârşit contravenţia este necesar, şi
totodată suficient, să probeze că nu el a comis-o.22

2.2.1 Subiectul activ – persoana fizică

Subiectul activ al contravenţiei este persoana ce săvârşeşte o faptă prevăzută de


legea contravenţională, prin acte de executare, de determinare sau de complicitate. Deci,
contravenientul este persoana fizică ce participă la săvârşirea unei contravenţii în calitate
de autor, instigator sau complice, dacă aceeastă faptă este consumată. Persoana fizică
poate fi un cetăţean român, un cetăţean străin sau apatrid, fără a interesa domiciliul
acestuia. De la principiul generalităţii răspunderii contravenţionale, legea face două
excepţii, anume:
- militarii în termen, cărora nu li se aplică sancţiuni contravenţionale, ci
sancţiuni administrative-disciplinare, în cazul în care au săvârşit contravenţii. Astfel,
conform art.44 din O.G. nr.2/200123, procesul-verbal de constatare se trimite comandantului
22
Ovidiu Podaru, Radu Chiriţă, O.G. 2 2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.Comentată şi
adnotată, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, p.25-27.
23
Art. 44. - (1) Sanctiunile prevazute in prezenta ordonanta nu se aplica in cazul contraventiilor savarsite de
militarii in termen. Procesul-verbal de constatare se trimite comandantului unitatii din care face parte
contravenientul, pentru a i se aplica masuri disciplinare, daca se constata ca acesta este intemeiat.
(2) Daca prin contraventia savarsita de un militar in termen s-a produs o paguba sau daca sunt bunuri
supuse confiscarii, organul competent potrivit legii va stabili despagubirea pe baza de tarif si va dispune
- 21 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

unităţii din care face parte contravenientul pentru a i se aplica, dacă procesul-verbal este
întemeiat, măsuri disciplinare.
- minorii între 14-18 ani au capacitate de exerciţiu restrânsă, care se răsfrânge şi în
domeniul răspunderii lor contravenţionale. Ei răspund contravenţional pe jumătate, în
sensul că minimul şi maximul amenzii se reduc la jumătate din minimul şi maximul
amenzii stabilite în actul normativ pentru fapta săvârşită.
Subiectul activ al contravenţiei nu se confundă cu făptuitorul deoarece calitate
de făptuitor este dată de împrejurarea comiterii unei fapte prevăzute şi sancţionate de
legea contravenţională, care poate sau nu să fie contravenţie. Făptuitorul devine
contravenient numai dacă fapta pe care a comis-o realizează toate condiţiile obiective şi
subiective de existenţă a contravenţiei. Corelaţia între noţiunea de făptuitor şi cea de
contravenient este una gen-specie.24 Prin art.10 alin.1 din actul normativ-cadru se prevede
că dacă aceeaşi persoană a săvârşit mai multe contravenţii, sancţiunea se aplică pentru
fiecare contravenţie în parte. Astfel, se reglementează pluralitatea de contravenţii, atunci
când o persoană a săvârşit mai multe fapte de acelaşi gen, în acelaşi timp şi constatate
de agentul constatator în acelaşi timp.
O contravenţie poate fi comisă şi de mai multe persoane, fiind vorba despre
instituţia participaţiei, a pluralităţii de contravenienţi. Art.10 alin.3, stabileşte că atunci
când au luat parte mai multe persoane, sancţiunea urmează să se aplice fiecărei persoane
în mod separat. De asemena, subiectul activ al contravenţiei nu trebuie confundat cu
subiectul de drept contravenţional care curpinde toate persoanele implicate în raporturi
juridice contarvenţionale, respectiv subiectele active şi pasive ale raporturilor juridice
contravenţionale de conformare şi conflict.
Pentru ca o faptă prevăzută de legea contravenţională să fie contravenţie este necesar ca
făptuitorul să fi împlinit vârsta de 14 ani şi să aibe discernământ. Nu are capacitate
juridică contravenientul care a decedat după săvârşirea contravenţie. În acest caz, actul
constatator este lovit de nulitate virtuală, deoarece moartea contarvenientului nu este
menţionată expres printre cauzele de nulitate.În nicio situaţie nu poate fi acceptată teza ca
obligaţia de plată a amenzii aplicate anterior decesului contravenientului s-ar transmite la
moştenitori, deoarece răspunderea contravenţională are caracter personal.25
O altă condiţie a subiectului activ al contravenţiei este cea referitoare la existenţa
responsabilităţii acestuia. Responsabilitatea este starea psihofizică a unei persoane de a
avea capacitatea reprezentării conduitei sale şi a urmărilor acesteia, orientându-şi în mod
voit energia sa fizică în raport cu această conduită. Din perspectiva dreptului,
responsabilitatea există sau nu, dar din punct de vedere medical ea poate avea mai multe
grade de intensitate. Omul perfect normal fiind o excepţie, cvasitotalitatea oamenilor au
unele deficienţe psihofizice. Eventualele alterări ale facultăţii mintale ale
asupra confiscarii. Cate o copie de pe procesul-verbal se comunica contravenientului, partii vatamate si
celui caruia ii apartin bunurile confiscate.
24
Mihai Adrian Hotca, op.cit., p.20.
25
Ovidiu Podaru, Radu Chiriţă, op.cit., p.23.
- 22 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

contravenientului care nu abolesc discernământul vor fi apreciate cu ocazia


individualizării sancţiunilor aplicabile, dar ele nu produc niciun efect referitor la
existaenţa responsabilităţii sale. Sunt anumite legislaţii care consideră diminuarea
responsabilităţii o cauză de atenuare a răspunderii. Responsabilitatea, condiţie a
subiectului activ al contravenţiei, nu se confundă cu responsabilitatea juridică sau
răspunderea juridică, deoarece prima este o categorie psihologică ce vizează capacitatea
psihofizică a omului de a realiza semnificaţia acţiunilor sau inacţiunilor sale şi a
consecinţelor acestora, asupra cărora el are controlul. În această accepţiune,
responsabilitatea este opusă iresponsabilităţii, caracterizare ce reiese din interpretarea
articolului 48 al Codului Penal.
Responsabilitatea şi capacitatea făptuitorului persoană fizică sunt necesare
pentru dobândirea calităţii de contravenient, dar ele nu sunt şi suficiente. Pe lângă cerinţa
responsabilităţii şi a condiţiei capacităţii juridice, mai trebuie îndeplinită una, şi anume
libertatea de voinţă şi de acţiune. Ca şi celelate condiţii, nici cea privind existanţa
libertăţii de voinţă şi acţiune nu este prevăzută expres de lege, dar ea se desprinde din
art.11 al O.G., care face referire la art.46 din Codul penal, care reglementează
constrângerea fizică şi morală drept cauze de inexistenţă ale vinovăţiei. Legiuitorul,
uneori, din raţiuni de politică judiciară sau datorită particularităţilor unor categorii de
subiecţi activi ai contravenţiei, impune şi îndeplinirea unor condiţii speciale referitoare la
subiectul activ al acesteia. Subiectul activ al unei asemenea contravenţii este numit în
doctrină subiect calificat.
De exemplu, în practica judiciară a fost anulat un proces verbal de sancţionare
a unei persoane fizice care nu îndeplinea condiţiile prevăzute de lege.

Nerespectarea obligaţiei de a păstra şi a prezenta acte contabile şi registrele


contabile.
O.G nr.15/1996 art.9 lit.b)
Obligaţia de a păstra şi de a prezenta actele contabile revine angajaţilor cu
atribuţii în domeniul contabilităţii sau administratorului, care are obligaţia de a
organiza contabilitatea firmei. În aceste condiţii aplicarea amenzii prevăzute de art. 9
lit.b) din O.G nr.15 1996 contestatoarei care, potrivit fişei postului şi contractului de
muncă, nu are astfel de atribuţii este nelegală.
Furnizarea de lămuriri în momentul întocmirii procesului-verbal şi semnarea
acestui act fără obiecţiuni, nu echivalează cu o renunţare la dreptul de a formula
contestaţie în măsura în care ulterior, în cadrul termenului de 15 zile de la comunicarea
sau înmânarea actului persoana sancţionată ajunge la concluzia că procesul verbal este
nelegal.
TRIBUNALUL BUCUREŞTI SECŢIA a –VIII-a , DECIZIA
CIVILĂ NR.2850 DIN 15 DECEMBRIE 2005

- 23 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

„Prin sentinţa civilă nr.5034/19.09.2005, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a


admis plângerea formultă de petenta G.M şi a anulat procesul-verbal de contravenţie
seria E nr.0050504 din data de 09.05.2005 întocmit de intimata Garda-Financiară-
Comisariatul General.Pentru a hotărâ astfel, prima instanţă a reţinut că prin procesul
verbal de contravenţie atacat a fost sancţionată cu amendă de 1000000 lei vechi numita
G.M angajată la SC.D.S.2000 SRL pentru încălcarea normelor prevăzute de art.9 lit.b)
din O.G. nr. 15/1996 reţinându-se că nu păstrează şi nu prezintă la sediul social declarat
documentele justificative care stau la baza înr.egistrărilor în contabilitatea şi a
registrelor contabile legale.
Din contractul de muncă şi din fişa postului contestatoarei nu rezultă că aceasta
ar avea atribuţii în domeniul financoar-contabil în cadrul instituţiei controlate astfel
încât nu putea fi persoana vinovată de neregulile depistate. Prima instanţă mai reţine şi
faptul că semnarea procesului verbal fără obiecţiuni nu echivalează cu o renunţare la
dreptul de a formula contestaţie. Înpotriva sentinţei a declarat recurs intimata.
În susţinerea recursului, recurenta a arătat că activitatea pentru care s-a
aplicat sancţiunea nu este în legătură cu Legea nr.82/1992 iar contestatoarea a fost
întrucât s-a prezentat ca reprezentantă a societăţii şi a dat lămuriri agenţilor
constatatori semnând proceul verbal fără obiecţiuni.
Analizănd materialul probator administrat în cauză, Tribunalul constată că recursul este
nefondat.
Prima instanţă a reţinut în mod corect că din contractul de muncă şi din fişa
postului persoanei sancţionate nu rezultă că aceasta ar fi avut atribuţii în ceea ce
priveşte păstrarea şi prezentarea actelor solicitate de organele de control. Chiar dacă nu
este vorba de o sancţiune întemeiată pe legea nr.82/1992, prima instanţă a reţinut în mod
corect că, fiind vorba de acte contabile, gestionarea lor se face de către angajaţii cu
atribuţii în domeniul contabilităţii sau de către administrator, care are obligaţia de a
organiza contabilitatea firmei iar contestatoarea nu face parte din categoria aceasta,
atribuţiile sale în cadrul firmei neavând legătură cu gestionarea actelor contabile.
Cât priveşte faptul că a furnizat agenţilor constatatori lămuriri şi a semnat
procesul-verbal fără obiecţiuni, prima instanţă a reţinut în mod corect că acest fapt nu
echivalează cu o renunţare a dreptului de a formula contestaţie în măsura în care
ulterior, în cadrul termenului de 15 zile de la comunicare sau înmânarea
actului, persoana sancţionată ajunge la concluzia că procesul-verbal este nelegal.
Faţă de aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ., Tribunalul va
respinge recursul ca fiind nefondat26”

Calitatea subiectului activ este fie o cerinţă esenţială, fie un element


circumstanţial de calificare. În practia juridică, dacă se constată faptul că a fost

26
Tribunalul Bucureşti, secţiunea a VIII-a, decizia nr.2850/2005 în Daniel Severin, Răspunderea
contravenţională, Practică judiciară, Editura Hamangiu , 2007, op. cit., p.19.
- 24 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

sancţionată o altă persoană decat cea care potrivit legii putea avea calitatea de
contravenient, actul constatator este anulat. Astfel, în această speţă , instanţa a anulat
procesul-verbal de contravenţie încheiat pe numele administratorului societăţii
comerciale, considerând că obligaţia de a elibera bon foscal revine operatorului aparatului
de marcat electronic fiscal, iar nu altei persoane fizice sau juridice. În virtutea regulii
personalităţii răspunderii contarvenţionale, de asemena, instanţele consideră că nu poate fi
sancţionat un club de fotbal pentru faptele comise de suporteri.

Subiect activ al contravnţiei. Nelegalitatea sancţionării unui club de fotbal


pentru faptele contravenţionale ale suporterilor
O.U.G. nr.2/2001, art. 13 alin. (1), art.26, alin.(3

În procesul-verbal de contravenţie se reţine că suporterii echipei au scandat


sloganuri prin care au creat o atmosferă ostilă, degradantă, umilitoare, ofensatoare la
adresa suporterilor echipei adverse.
Nu se poate trece la analiza răspunderii intimatei contestatoare pentru faptele
suporterilor săi în condiţiile în care în procesul verbal nu a fost reţinută decât fapta
suporterilor, şi nu a S.C F.C.S. S.A
Având în vedere modalitatea în care a fost încheiat, procesul verbal conţine
neconcordanţe între persoana care a săvârşit contravenţia şi cea amendată, Tribunalul
constată că acesta este lovit de nulitate.
TRIBUNALUL BUCUREŞTI, SECŢIA a-VIII-a, DECIZIA
CIVILĂ NR.2565 DIN 3 NOIEMBRIE 2005

Prin senţinţa civilă nr.4092/17.06.2005 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6


Bucureşti în dosarul nr. 5584/2005 a fost admisă expceţia nulităţii absolute a
procesului-verbal de contravenţie seria CND 2003 nr.0000090 din 11.05.2005, cu
consecinţa admiterii plângerii contravenţionale formulate de petenta S.C.F.C.S Bucureşti
SA împotriva procesului – verbal de contravenţie şi a exonerării acesteia de plata
amenzii contravenţionale de 40.000.000 milioane lei vechi.
S-a reţinut sancţionarea petentei ca urmare a scandării de sloganuri prin care
au creat o atmosferă ostilă, degradantă, umilitoare şi ofensatoare la adresa suporterilor
echipei F.C.R , prin utilizarea frecventă, în sens sugestiv, a termenului „ţigan”,lozinci ce
au fost scandate în mod organizat, dirijat de către şefii galeriei S.
Instanţa a reţinut că prin procesul verbal de contravenţie nu s-a stabilit
săvârşirea de către petentă a contravenţiei de a nu lua măsuri pentru stoparea
manifestărilor discriminatorii ale galeriei astfel că nu s-a putut pune problema
responsabilităţii petentei pentru această faptă-nereţinută în procesul verbal de
contravenţie - cu toate că agentul constatator a dezvoltat în întâmpinare ipoteza
responsabilităţii petentei pentru neimplicarea sa în stoparea acestor manifestări.
- 25 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

În al doilea rând, s-a reţinut că procesul verbal de contravenţie a fost încheiat în


data de 11.05.1005 pentru o faptă săvârşită în data de 13.04.2005, nu numai în lipsa
contravenientei, dar şi fără ca aceasta să fie înştiinţată despre încheierea unui proces-
verbal, încheind procesul-verbal fără ştirea contravenientului, acestuia fiindu-i încălcat
dreptul de a formula obiecţiuni.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs Consiliul Naţional Pentru
Combaterea Discriminării, invocând nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei civile
pronunţată de instanţa fondului, faptul că instanţa de fond a făcut greşită aplicarea a
dispoziţiilor art.47 din O.G. nr.2/2001, acestea fiind incidente doar pentru aspectele
juridice ce nu sunt reglementate de legea speciala, or O.G. nr. 2/2001 reglementează
expres posibilitatea încheierii procesului-verbal de contravenţie în lipsa
contarvenientului, prin formularea de obiecţiuni la contestarea procesului-verbal de
contarvenţie, iar cu privire la aplicarea sancţiunii contravenţionale, recurenta
menţionează că această măsură se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii
faptei, conform art. 13, alin.(1) din O.G. nr.2/2001, iar in conformitate cu cu art.26 alin.
(3), în cazul în care contravenientul nu este prezent, sau, deşi prezent, refuză să semneze
procesul-verbal, comunicarea acestuia precum şi a înştiinţării de plată se face de către
organul constatator în termen de cel mult o lună de la data încheierii.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct.9 şi art. 304 C.proc.civ.
La dosar au fost depuse acte. Analizând probele administrative în cauză,
Tribunalul constată că recursul nu este fondat.
Instanţa de recurs constată că în mod corect a fost reţinută nelegalitatea
procesului-verbal de către instanţa de fond, în condişiile în care actul de constatare şi
sancţionare a contravenţiilor nu conţine descrierea faptei săvârşite de către S.C. F.C.S
Bucureşti SA.
Astfel, conform menţiunilor din procesul verbal, la data de 13.04.2005 cu
ocazia desfăşurării meciului de fotbal dintre F.C.S. şi F.C.R, suporterii echipei S. au
scandat sloganuri prin care au creat o atmosfera ostilă, degradantă, umilitoare la adresa
suporterilor echipei F.C.R,prin utilizarea frecventă în sens sugestiv al
termenului„ţigan”. Lozincile au fost scandate în mod organizat, dirijat de către şefii
galeriei echipei S.
Se constată că agentul constatator face referire la suporterii echipei S. şi nu la
SC F.C.S Bucureşti SA.
Tribunalul apreciază că nu se poate trece la analiza răspunderii intimatei
contestatoare pentru faptele suporterilor săi în condiţiile în care procesul-verbal nu a
fost reţinută decât fapta suporterilor şi nu cea SC F.C.S. SA.
Având în vedere că, modalitatea în care a fost încheiat procesul verbal conţine
necorcondanţe între persoana care a săvârşit contravenţia şi cea amendată, Tribunalul
constată că acesta este lovit de nulitate.

- 26 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

Având în vedere aceste considerente, în conformitate cu prevederile art. 312


alin.(1) C.proc.civ, Tribunalul va respinge recursul constatând că celelalte motive
invocate nu vor fi analizate, faţă de nelegalitatea actului de sancţionare reţinută în
analiza primului motiv.27”

2.2.2 Subiectul activ - persoana juridică

Persoana juridica, aşa cum prevede Ordonanţa nr.2/2001 privind regimul


juridic al contravenţiilor, poate răspunde contravenţional în cazurile şi condiţiile
prevăzute de actele normative in materie.
Persoanelor juridice care au săvârşit abateri administrativ – contravenţionale li
se pot aplica unele sancţiuni care nu pot fi aplicate persoanelor fizice sau funcţionarilor
publici, cum ar fi: închiderea unităţii, retragerea licenţei sau avizului pentru anumite
operaţiuni sau pentru activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv. Trebuie
precizat însă că persoanelor juridice nu li se poate aplica sancţiunea obligării la o
activitate in folosul comunităţii.
Potrivit unui punct de vedere exprimat în doctrina recentă, din concepţia greşită
privind natura juridică a răspunderii contravenţionale s-a ajuns la răspunderea
contravenţională a persoanei juridice, deşi fosta lege cadru în materia contravenţiilor –
Legea nr.32/1968 – nu instituia o astfel de răspundere. Dispoziţia care a permis o astfel de
abordare a fost art.5 alin.3 din Legea nr.32/1968, care stabilea că amenda pentru
contravenţii poate fi aplicată şi persoanei juridice, dacă se prevede astfel într-un act
normativ de nivelul legii. Raţiunea textului, de natură exclusiv procedurală, a fost
supralicitată, adoptându-se acte normative care fac din persoana juridică subiect activ al
contravenţiei. Această „trecere” de la aspectul procedural al aplicării amenzii
contravenţionale persoanei juridice la aspectul de fond, specific dreptului contravenţional,
s-a operat expres prin O.G. nr.23/1992 privind modificarea unor sancţiuni
contravenţionale care, modificând Legea nr.12/1990 privind protejarea populaţiei
împotriva unor activităţi comerciale ilicite, a introdus în art.20 alin.1 ipotezele unor fapte
noi (literele d, e, f), sancţionându-le în cazul în care au fost săvârşite de persoane juridice.
Un pas mai departe în abordarea greşită a problemei a fost făcut prin actele
normative, cu precădere din perioada post-decembristă, în care amenzile contravenţionale
aplicabile persoanelor juridice au fost fixate în cuantum sensibil majorat faţă de cele
prevăzute pentru persoana fizică, fără să se abroge textul care prevedea că în cazul
aplicării amenzii persoanei juridice, aceasta trebuie să recupereze suma prin decizie de
imputaţie emisă împotriva persoanei fizice vinovate de săvârşirea contravenţiei. În acest
mod, contrar oricărei logici, persoana fizică putea fi sancţionată contravenţional cu
amendă, de exemplu, până la 50.000 lei, dacă sancţiunea i se aplica în mod direct, sau
până la 5 milioane lei, dacă sancţiunea era aplicată prin intermediul persoanei juridice.
27
Trib. Bucureşti , s.a VIII-a, dec.nr.2565/2005, în Daniel Severin, idem, Op.cit., p 27-29.
- 27 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

Astfel, prin H.G. nr.127/199428 privind stabilirea şi sancţionarea unor contravenţii la


normele pentru protecţia mediului înconjurător s-a distins de plano între limitele
amenzilor prevăzute pentru persoanele fizice şi cele prevăzute pentru persoanele juridice,
cele din urmă fiind sensibil mai mari faţă de cele dintâi, iar H.G. nr.922/1995 privind
stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor în domeniul îmbunătăţirilor funciare s-a referit în
art.4 la persoanele juridice vinovate de săvârşirea faptelor contravenţionale.
Un exemplu pregnant îl oferă Legea nr.169/199729 pentru modificarea şi
completarea Legii fondului funciar nr.18/1991, prin care modificându-se art.90, s-a
prevăzut că sancţiunile contravenţionale pot fi aplicate şi persoanelor juridice, dar în
cuantum majorat de 10 ori faţă de cele aplicabile persoanelor fizice. Legea modificatoare
necuprinzând însă nicio dispoziţie cu privire la art.5 alin.3 din Legea nr.32/1968 referitor
la acţiunea în regres a persoanei juridice împotriva persoanei fizice vinovate, limitele
maxime, astfel majorate, ale amenzii pentru persoanele juridice erau, în fapt, aplicabile
persoanei fizice.
De altfel, trebuie menţionat şi faptul că sub legea cadru anterioară persista şi o
anumită confuzie între autorul contravenţiei – persoană fizică şi autorul contravenţiei –
persoană juridică. Astfel, Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor (abrogată în
prezent) prevedea în art.38 că amenzile contravenţionale pot fi aplicate atât persoanelor
fizice, cât şi persoanelor juridice, părând a reglementa un fel de coautorat al acestora în
săvârşirea contravenţiei. O dispoziţie similară a fost inserată în O.U.G. nr. 60/2001
privind achiziţiile publice (abrogată în prezent), în art.99 alin.2. În O.G. nr.47/2000
privind stabilirea unor măsuri de protecţie a monumentelor istorice care fac parte din
Lista patrimoniului mondial s-a distins însă între persoana fizică şi cea juridică,
prevăzându-se în art.12 alin.3 că sancţiunile contravenţionale se aplică persoanelor fizice
şi persoanelor juridice, după caz, potrivit legii, ceea ce trebuie apreciat ca fiind mai
aproape de sensul juridic al răspunderii contravenţionale.
Toate aceste observaţii, pe deplin întemeiate în opinia noastră, sunt acum de
domeniul istoriei legislaţiei. Prin art.3 alin.2 al O.G. nr.2/2001 a fost instituită
răspunderea contravenţională a persoanei juridice.
Una dintre condiţiile răspunderii contravenţionale a persoanei juridice este
existanţa capacităţii juridice a acesteia.Conform art. 35 din Decretul nr. 31/1954: „
Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale.
Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost
conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi. Faptele ilicite săvârşite de organele sale
obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei
lor. Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit atât faţă de
persoana juridică , cât şi faţă de cel de-al treilea.”

28
Publicată în Monitorul Oficial 94 din 12 aprilie 1994.
29
Publicat in Monitorul Oficial nr. 299 din 04/11/1997

- 28 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

Persoanele juridice care sunt supuse înr.egistrării au capacitatea de a avea


drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor. Celelalte persoane juridice au capacitatea
de a avea drepturi şi obligaţii, după caz, de la data actului de dispozitie care le înfiinţează,
de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de legea care reglementează persoana
juridică în cauză. Răspunderea contravenţională a persoanei juridice este directă şi
personală, ceea ce înseamnă ca eventualul drept de regres al persoanei juridice împotriva
presupusului său excede raportului juridic contravenţional de conflict.30 Dreptul de regres
al persoanei juridice împotriva persoanei fizice care este răspunzătoare de comiterea
contravenţiei este exercitabil în temeiul răspunderii civile delictuale. Entităţile fără
personalitate juridică nu răspund contarvenţional. De exemplu, consiliul local, formele de
organizare a unor profesii liberale care nu au personalitate juridică, etc.
Conform art. 3, alin.(2) din O.G. nr.2/2001, persoana juridică răspunde
contravenţional în cazurile şi în condiţiile prevăzute de actele nornative prin care se
stabilesc şi se sancţionează contravenţii. De pildă, potrivit art. 50 alin(2) din O.G.
nr.21/1992 privind protecţia consumatorilor, sancţiunile contravenţionale prevăzute de
alin(1) al aceluiaşi articol se pot aplica şi persoanelor juridice.
În practica judiciară, în aplicarea art.26 alin(1) lit.i şi a art.26 alin(5) din Legea
50/1991, s-a decis că este nelegală sancţionarea instituţiei în care lucrează funcţionarul
„responsabil de verificarea documentaţiilor care stau la baza emiterii certificatului de
urbanism şi a autorizaţiilor de construire sau de desfiinţare(...)”31. Într-o asemenea situaţie
trebuie sancţionat funcţionarul în cauză, nu instiuţia. Răspunderea contravenţională a
persoanei juridice nu este exclusă de o eventuală răspundere a persoanei fizice, dar nici
nu o exclude pe aceasta, astfel că cele două pot coexista cu privire la una şi aceeaşi
faptă.32

2.2.3 Subiectul pasiv al contravenţiei – victima

Subiectul pasiv al contravenţiei este persoana fizică sau juridică titulară a valorii
sociale vătămate prin contravenţie. Astfel spus, subiectul pasiv al contravenţiei este
victima acesteia sau persoana vătămată. Spre deosebire de contravenient, subiectul pasiv
nu trebuie sa îndeplinească nici o condiţie generală, decât aceea de a i se fi cauzat o
vătămare materială sau morală prin contravenţie. Nu trebuie însă să se confunde, chiar
dacă de cele mai multe ori este aşa, persoana vătămată prin contravenţie cu persoana
prejudiciată prin aceasta. Persoana prejudiciată este cea are a suferit un prejudiciu
material sau moral prin contravenţie. Această persoană este subiect de drept civil, adică
titulatura acţiunii civila ce rezultă din săvârşirea contravenţiei. De exemplu, în cazul
contravenţiilor prevăzute de art.83 din Legea nr.137/1995 privind protecţia mediului,

30
Iulian Poenaru, op.cit., p.55.
31
Mihai Adrian Hotca, op.cit., p.25
32
Ovidiu Podaru, Radu Chiriţă, op.cit., p.22
- 29 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

subiectul pasiv al contravenţiei este statul, iar subiectul de drept civil este persoana fizică
sau juridică prejudiciată prin activitatea contravenţională.
În cazul contravenţiilor la care nu identificăm un subiect de drept lezat, altul
decât statul, acesta din urmă are calitatea de subiect pasiv al contravenţiei (de exemplu, în
cazul unor fapte contravenţionale constând în nesocotirea regulilor de circulaţie). Aşa
cum am precizat, subiectul pasiv al contravenţiei nu trebuie să îndeplinească condiţii
generale, dar unele norme de stabilire şi sancţionare a contravenţiilor impun, pentru
existenţa contravenţiei sau a unei variante calificate a acesteia, ca subiectul pasiv să aibă
anumite calităţi sau însuşiri. De pildă, pentru existenţa contravenţiei prevăzută de art. 276
alin.1 lit.c din Codul muncii33, subiectul pasiv trebuie să aibă calitatea de salariat.
Aşa cum am văzut, subiectul activ al unei contravenţii poate fi orice persoană
fizică sau juridică (regulă), iar subiect pasiv o persoană fizică, o persoană juridică sau
statul. În cazul răspunderii contravenţionale, subiectele acestei forme de răspundere
administrativă sunt persoanele fizice şi juridice.
Sancţiunile contravenţionale se aplică persoanelor fizice sau juridice care au
săvârşit contravenţii. Persoana fizică sau persoana juridică sunt socotite subiect pasiv al
răspunderii, adică cel asupra căruia se aplică sancţiunea juridică de către subiectul activ.
Subiectul activ al răspunderii contravenţionale este, de regulă, o autoritate a
administraţiei publice centrale sau locale, adică fie o autoritate de stat, fie o autoritate a
comunităţii locale. S-a arătat că subiectul activ al răspunderii contravenţionale poate fi, în
condiţiile legii, şi o persoană juridică de drept privat, dacă este implicată în realizarea
unui serviciu public.
Dacă pe baza fostei reglementări, persoana fizică era, de regulă, subiectul pasiv al
contravenţiei, conform actualei legi-cadru, calitatea de subiect pasiv poate să o aibă şi o
organizaţie nestatală sau chiar cu caracter statal, un agent public, în funcţie de subiectul
nemijlocit al contravenţiei.

2.3 Latura obiectivă

La fel ca şi în cazul infracţiunilor, contravenţiile se pot comite fie prin acţiune, fie
prin omisiune. Acţiunea constă în realizarea a ceea ce norma contravenţională interzice,
iar inacţiunea constă în abţinerea de a efectua o acţiune pe care legea pretinde a fi
îndeplinită, încălcându-se în acest fel o normă onerativă. Contravenţiile săvârşite prin
acţiune sunt contarvenţii comisive, în timp ce contravenţiile săvârşite prin omisiune se
numes contravenţii omisive. De asemenea, la fel ca în dreptul penal, putem vorbi de
categoria contravenţiilor omisive improprii. În măsura în care contravenţia are un obiect
material, aceasta se consumă în momentul în care este lezat acest obiect, întrucât legea

33
Art. 276. [contravenţii: enumerare, constatare şi sancţionare] c) împiedicarea sau obligarea, prin
ameninţări ori prin violenţe, a unui salariat sau a unui grup de salariaţi să participe la grevă ori să
muncească în timpul grevei, cu amendă de la 1.500 lei la 3.000 lei;
- 30 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

contravenţională nu sancţionează tentativa la contravenţii. De regulă, însă, contravenţiile


fiind fapte de pericol, se consumă în momentul în care se realizează acţiunea sau
inacţiunea sancţionată de norma contravenţională. Dacă fapta descrisă în procesul-verbal
nu întruneşte elementele laturii obiective a unei contarvenţii, instanţa va dispune anularea
procesului-verbal contravenţional.34
Latura obiectivă a contravenţiilor este aspectul exterior al acesteia, adică acea
parte a contravenţiei care se poate observa de către ceilalţi şi constă în acţiunea sau
inacţiunea descrisă şi interzisă de norma prin care este stabilită contravenţia, rezultatul
produs şi raportul cauzal între acestea. Latura obiectivă a contravenţiei este alcătuită din
mai multe elemente. Elementele oricărui act de conduită sunt: elementul material,
urmarea imediată şi raportul de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată.
Latura obiectivă mai poate fi denumită latura fizică, perioada externă, conţinutul
constitutiv obiectiv sau aspectul fizic. Perioada externă a contravenţie se poate realiza în
întregime, poate rămâne în stare de tentativă sau numai în faza actelor preparatorii.
Una dintre componentele aspectului obiectiv al contravenţiei este acţiunea sau
inacţiunea interzisă de norma ce prevede contravenţia. Descrierea activităţii interzise este
făcută de norma contravenţională printr-o expresie care poartă denumirea de verbum
regens.35 Acţiunea sau inacţiunea se poate realiza prin acte materiale, prin cuvinte sau în
scris.
În conţinutul anumitor contravenţii, legiuitorul prevede două sau mai multe
modalităţi normative de producere a faptei,care pot forma alternativ conţinutul obiectiv al
aceleiaşi contravenţii. În aceste cazuri, relizarea elemntului material, în una sau mai multe
dintre modalităţile alternative, nu influenţează unitatea contravenţională, ci numai,
eventual individualizarea răspunderii contarvenţionale.
Nu se confundă, însă, contravenţiile ce au mai multe modalităţi normative, cu
cele complexe, care au un element material plural. În cazul contravenţiilor complexe,
elementul material este alcătuit din două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni, lipsa uneia
având ca efect excluderea existenţei contravenţiei complexe.
Acţiunea este o activitate a unei persoane prin care aceasta face ceea ce este
interzis de legea contravenţională. Inacţiunea este activitatea unei persoane, care nu face
ceea ce legea contravenţională o obligă să facă. Contravenţiile al căror verbum regens
obligă destinatarul să nu aibe o anumită conduită se numesc contravenţii comisive,
deoarece cel obligat desfăşoară o activitate oprită de lege, iar contravenţiile al căror
verbum regens obligă destinatarul să iasă din pasivitate şi să îndeplinească o anumită
activitate sunt denumite contravenţii omisive.
În cazul unor contravenţii, legiuitorul impune ca acţiunea sau inacţiunea să
întrunească unele cerinţe, în lipsa cărora fapta nu este contravenţie. Ataşarea cerinţelor
esenţiale elementului material poate privi comiterea faptei într-un anumit loc, într-un

34
Mircea Ursuţa, op.cit., p.93
35
Mihai Adrian Hotca,op.cit., p.39.
- 31 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

anumit timp, prin anumite mijloace, etc. Cerinţele esenţiale sunt, de fapt, condiţii ale
elementelor constituive obiective, fără de care actul de conduita nu poate realiza
conţinutul juridic al contravenţiei. Dacă instanţa constată că acţiunea sau inacţiunea
descrisă de norma contravenţională nu a fost efectuată, va anula actul constatator pentru
lipsa elementului legal, care este un element constitutiv al contravenţiei.
Urmarea imediată este acea componentă a laturii obiective ce constă în consecinţa
pe care acţiunea sau inacţiunea a produs-o valorii sociale împotriva căreia a fost
îndreptată. Valoarea socială ocrotită poate fi lezată sau numai periclitată, în funcţie de
împrejurarea dacă aceasta are sau nu o existenţă materială. Rezultatul faptei, component
al laturii obiective a conţinutului contravenţiei, este impus atât de realitate, cât şi de
definiţia vinovăţiei, care trebuie să fie raportată la o anumită consecinţă sau urmare.
Urmarea imediată nu se confundă cu efectele subsecvente ale contravenţiei. Urmarea
imediată este o componentă a laturii obiective de care depinde fiinţa contravenţiei, în timp
ce consecinţele următoare sunt doar elemente circumstanţiale, cu caracter accidental, care
pot fi prezentate sau pot lipsi. Lipsa acestor elemente circumstanţiale va avea ca efect
doar excluderea existanţeoi conţinutului agravat asu calificat al contravenţiei. În cazul
contravenţiilor pentru care legea pretinde un rezultat fizic, acesta trebuie să se producă
deoarece altfel fapta nu va fi contravenţie sau va rămâne în stare de tentativă. Aceste
contravenţii sunt numite şi contravenţii de rezultat. În schimb, dacă legea nu impune
producerea unui rezultat material, fapta respectivă va fi contravenţie fără ca în lumea
înconjurătoare să aibă loc o modificare fizică. Aceste contravenţii sunt numite
contravenţii formale sau de pericol. Determinarea momentului producerii urmării
imediate este foarte importantă, întrucât la data survenirii sale contravenţia s-a consumat
sau epuizat. Sunt contravenţii la care momentul consumării nu coincide cu cel al
epuizării. O asemenea formă de contravenţie este contravenţia continuă care se epuizează
în momentul în care agentul a realizat acţiunea sau inacţiunea şi s-a produs umarea
imediată specifică acelei contravenţii. Apoi, stabilirea momentului producerii rezultatului
este importantă pentru incidenţa sau nu a unor cauze de inexistanţă a contravenţiei. De
regulă, data apariţiei rezultatului este cea în funcţie de care se determină incidenţa unor
acte de clemenţă, aplicarea legii contravenţionale în timp şi spaţiu, incidenţa instituţiei
minorităţii, aplicarea instituţiei prescripţiei, calcularea unor termene substanţiale, etc.
Anumite instituţii de drept contravenţional au incidenţă în funcţie de momentul
încetării acţiunii sau inacţiunii, chiar dacă epuizarea are loc la o perioadă de timp foarte
îndelungată de la realizarea acţiunii sau inacţiunii. De exemplu, dacă un minor comite o
contravenţie înainte de împlinirea vârstei de 14 ani, iar rezultatul se produce după
împlinirea acestei vârste, minorul nu va răspunde contravenţional indiferent dacă a avut
sau nu discernământul activităţii sale.
Legătura de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată este o
componentă a laturii obiective ce constă în relaţia de la cauză la efect ce trebuie să existe
între aceste două elemente ale laturii obiective. Deşi legiuitorul nu prevede expres acest
- 32 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

element în cadrul laturii obiective a conţinutului contravenţiei, existanţa sa este dedusă


din normele de stabilirea şi cele de sancţionare a contravenţiei care, mai ales în cazul
contravenţiilor ce produc vătămări fizice, impun implicit acaestă componentă. Relaţia
cauzală este acel raport între două fenomene în care unul precede şi determină pe celălalt.
Primul fenomen poartă de numirea de fenomen-cauză, iar cel de-al doilea este denumit
fenomen-efect.
Legătura de cauzalitate nu se confundă cu raportul de independenţă şi nici cu
raportul de condiţionare. Raportul de interdependenţă este acea specie de legătură între
două fenomene, ce presupune că unul dintre acestea este dependent de celălalt. Raportul
de condiţionare este acea relaţie între două fenomene, în cadrul căruia unul dintre cele
două fenomene, favorizează apariţia celuilalt fenomen. Cu toate că legătura de cauzalitate
este un element indispensabil oricărei contravenţii, problema stabilirii acesteia apare
relevantă pragmatic numai în cazul contravenţiilor de rezultat. Legătura de cauzalitate
trebuie cercetată numai în cazul faptelor îndreptate împotriva unor valori sociale ce au
existenţa materială, deoarece în cazul contravenţiilor ce aduc atingere unor valori sociale
neexprimate fizic ea rezultă din săvârşirea faptei. Stabilirea raportului de cauzalitate în
majoritatea cazurilor nu ridică dificultăţi, dar sunt unele speţe care pun problema
determinării existenţei acestuia datorită condiţiilor speciale în care sunt săvârşite anumite
fapte. Există raport de cauzalitate chiar dacă între momentul realizării elementului
material al conţinutului contravenţiei şi data survenirii rezultatului a trecut o perioadă de
timp mare, dacă rezultatul se datorează în mod obiectiv acţiunii sau inacţiunii
făptuitorului. Indiferent de numărul şi diversitatea cauzelor, legătura de cauzalitate trebuie
stabilită exclusiv între activităţile de natură umană şi rezultatul acestora. Cauzalitatea în
drept se stabileşte diferit faţă de alte domenii ale ştiinţei, cum ar fi stiinţele naturii sau
filozofia. În multe speţe cercetarea legăturii de cauzalitate se realizează uşor. Sunt însă, şi
cazuri atipice, neobişnuite, în privinţa cărora este foarte greu de stabilit legătura de
cauzalitate. Pe de altă parte, sunt unele cazuri foarte complexe, care solicită mai mult
eforturile practicianului pentru determinarea cauzalităţii. Aceste situaţii au determinat
formularea mai multor teorii asupra cauzalităţii doar în măsura în care poate controla
activitatea sau utilizează energiile sale în sensul producerii rezultatului antisocial.
Teoria şi doctrina au demonstrat că toate concepţiile referitoare la cauzalitate au
unele neajunsuri, deoarece nu acoperă întreaga paletă de situaţii ivite în cazuistică. De
aceea, probabil stabilirea legăturii de cauzalitare este o sarcină a organului care transpune
în realitate legea. Organele implicate în aplicarea legii vor lua în considerare scopul
edictării normei juridice încălcate prin fapta ilicită. Practic, pâna la urma, stabilirea
relaţiei cauzale este o problemă lăsată la înţelepciunea organului care aplică legea.36

36
Mihai Adrian Hotca,op.cit., p. 42
- 33 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

Deci, latura obiectivă o formează acţiunea sau inacţiunea producătoare a


urmărilor socialmente periculoase sau care ameninţă anumite valori sociale şi urmarea
imediată sau rezultatul faptei37

2.4 Latura subiectivă

Latura subiectivă se referă la atitudinea psihică a contravenientului faţă de fapta


săvârşită şi urmările sale. Elementul principal al laturii subiective este vinovăţia , care
constă în poziţia contravenientului din punct de vedere al dorinţei şi voinţei sale cu
privire la fapta săvârşită şi consecinţele acesteia. La majoritatea contravenţiilor acest
element are forma de intenţie, însă la unele fapte putem întâlni şi culpa. Aceste forme de
vinovăţie pot influenţa gravitatea contravenţiei, nu însă şi existenţa sa ca atare. Desigur,
este de la sine înţeles că săvârşirea faptei cu intenţie prezintă un pericol social mai ridicat
decât atunci când aceasta se comite din culpă. Practic, este greu să se stabileasca
întotdeauna forma de vinovăţie cu care a acţionat făptuitorul deci legiuitorul nu face nici
o diferenţă între intenţie şi culpă. Organul constatator va trebui să ţină seama de forma de
vinovăţie cu care a acţionat făptuitorul cu ocazia individualizării şi aplicării sancţiunii
contravenţionale. 38
Aspectul subiectiv al conduitei contravenţionale este desemnat prin termenul de
vinovăţie. Potrivit articolului 1 din O.G. nr.2/2001, contravenţia este o faptă săvârşită cu
vinovăţie. În lipsa vinovăţiei nu poate exista răspundere contravenţională. În concepţia
reglementării actuale, vinovăţia presupune ca activitatea ilicită a persoanei să se bazeze
pe convingerea acesteia şi libertatea sa de deliberare şi rezoluţie. Ca orice activitate
umană, contravenţia apare întâi de toate în mintea persoanei care o va săvârşi. Într-adevăr,
chiar dacă s-a săvârşit o faptă periculoasă social, nu este suficient ca aceasta să fie
caracterizată contravenţie, ci mai trebuie ca ea să fie imputabilă unei persoane, deoarece
contravenţia nu este o simplă descărcare de energie fizică, ci un act de conduită
reprobabil. Vinovăţia contravenientului constă în totalitatea condiţiilor cerute de lege
referitoare la atitudinea psihică a făptuitorului, pentru că acea faptă să constituie
contravenţie. Conţinutul contravenţiei nu este realizat decât, dacă, alături de aspectul
obiectiv al contravenţiei, coexistă şi aspectul moral, latura subiectivă a faptei, adică
laboratorul unde a fost concepută şi hotărâtă săvârşirea contravenţiei. Chiar dacă latura
subiectivă poate fiinţa fără latura obicetivă, în lipsa acesteia din urmă rămâne fără niciun
efect pe planul dreptului contravenţional. Pe de altă parte, existenţa obiectivă a unei fapte
este nerelevantă contravenţional, dacă nu are corespondenţă morală, pentru că fapta ce
constituie contravenţie nu este o simplă degajare sau descărcare de energie, ci este o
activitate conştientă şi voită. Anumite norme contravenţionale pretind că latura subiectivă
a contravenţiei să mai cuprindă unele cerinţe, respectiv un anumit mobil sau un anume
37
Alexandru Ţiclea, Ioan Doru Tărăcilă, Ion Niţă Stan, Constantin Rujoiu, Marin Corbu, op.cit., p. 11
38
Ibidem, p.11
- 34 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

scop. În toate cazurile în care lipseşte vinovăţia, o faptă prevăzută de legea


contravenţională nu poate fi considerată contravenţie.
Vinovăţia este atitudinea psihică a persoanei ce comite fapta contravenţională,
care se manifestă fără constrângere pe planul relaţiilor sociale, de prevedere a rezultatului
faptei sale ori de posibilitatea reprezentării acestuia. Pentru ca o faptă să fie contravenţie
nu este suficientă săvârşirea acesteia, chiar dacă este prevăzută de legea contravenţională,
ci mai trebuie realizată o cerinţă, respectiv ca făptuitorul să fi avut la momentul săvârşirii
faptei reprezentarea conduitei sale şi a rezultatului produs de fapta sa. Altfel, oricât de
reprobabil ar fi gândul unei persoane, dacă nu se exteriorizează, rămâne fără relevanţă pe
planul răspunderii contravenţionale. Stabilirea existenţei sau inexistanţei vinovăţiei
făptuitorului presupune cercetarea gândului cu care acesta a săvârşit fapta. Un făptuitor va
fi considerat contravenient numai dacă a comis fapta având reprezentarea că face ceva
negativ sau a avut o conduită neglijentă ori uşuratică, în cazurile când legea pretinde
subiecţilor să fie prudenţi şi chibzuiţi. Întrucât nu se poate pătrunde în mintea persoanei
pentru a se putea detemina direct care a fost atitudinea acesteia faţă de elementul material,
latura subiectivă a actului de conduită va fi dedusă din examinarea datelor şi
împrejurărilor cauzei. Însă, sunt cazuri atipice în care aspectul obiectiv al faptei nu
coincide cu cel subiectiv, situaţie ce face mai complicată operaţiunea de stabilire a
vinovăţiei. În aceste situaţii, dacă ar fi luate în considerare numai aparenţele, s-ar ajunge
la erori judiciare. Pentru evitarea acestor neajunsuri, organele competente trebuie, mai
întâi, să constate săvârşirea faptei, iar dacă această operaţiune va avea un răspuns pozitiv,
ele sunt obligate să determine vinovăţia făptuitorului. Vinovăţia este atitudinea
făptuitorului faţă de elementele laturii obiective. Elementul moral al contravenţiei, în
cazul celor mai multe contravenţii, nu trebuie sa îndeplinească nicio cerinţă specială.
Există unele contravenţii în conţinutul cărora legiuitorul a prevăzut anumite cerinţe pe
care elementul moral trebuie să le îndeplinească. Aceste cerinţe pot privi fie o finalitate
specială urmărită de către făptuitor, fie o anumită motivaţie a acestuia. Ştiinţa dreptului
numeşste finalitatea specială vizată de agent cu termenul scop, iar motivaţiei speciale
existente în mintea făptuitorului i-a atribuit termenul mobil. În cazurile când scopul şi
mobilul sunt cerinţe ale normei de stabilire şi sancţionare a contravenţiei, ele capătă
calitatea de cerinţe ale normei de stabilire şi sancţionare a contravenţiei.
Contravenţia, ca faptă a omului, cuprinde şi alte elemente subiective, cum ar fi motivul
sau scopul Faptele omului sunt determinate în general de anumite necesităţi, dorinţe,
interese, emoţii, sentimente, pasiuni,care, în anumite situaţii, devin adevărate motive sau
mobiluri ale faptei ilicite.
Mobilul este o condiţie accidentală a elementului moral al contravenţie, ce constă
în cauza psihică a actului de conduită. Nicio activitatea umană, dacă provine de la o
persoană cu discernământ,nu este efectuată fără o cauză internă, fără un impuls interior.
Deşi prezent la orice faptă, cu excepţia celor comise de iresponsabili, mobilul nu face
parte decât rar din conţinutul contrevanţiei. Dar o corectă individualizare a răspunderii şi
- 35 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

a sancţiunilor contravenţionale presupune analiza persoanei contravenientului şi,


implicit , a mobilurilor care au stat la geneza săvârşirii faptei sale. Mobilul nu trebuie
ignorat din analiza personalităţii contravenientului, deoarece s-ar ajunge la consacrarea
unui drept contravenţional abstract. Legea poate atribui mai multe funcţii mobilului
contravenţiei, respectiv de condiţie esenţială, de condiţie circumstanţială sau de
circumstanţă.
De multe ori, printr-o faptă ilicită se urmăreşte un scop, care devine călăuză a
întregii atitudini a contravenientului.
Scopul contravenţiei este o condiţie accidentală a vinovăţiei ce constă în
obiectivul actului de conduită. De regulă, finalitatea contravenientului este de a produce o
anumită schimbare în lumea înconjurătoare.
Obiectivele contravenienţelor pot fi însă şi de natură morală, situaţii în care nu
are loc nicio mutaţie în realitatea obiectivă. Ca şi mobilul, scopul apare numai accidental
în conţinutul unor contravenţii. Deşi este strâns legat de mobil, scopul nu se confundă cu
acesta, pentru că în timp ce mobilul este de regulă, iraţional, scopul este factorul psihic
conştient şi raţional, care constă în reprezentarea de către subiect a obiectivului pe care îl
urmăreşte prin realizarea actului. Scopul poate fi imediat şi final(mediat). Scopul imdiat
al contravenţiei este finalitatea vizată de făptuitor în raport de norma contravenţională,
care nu este decât o etapă pentru realizarea scopului imediat. Scopul final este obiectivul
urmărit, cel mai îndepărtat în timp, şi care dă satisfacţie impulsului ce a determinat
săvârşirea contravenţiei. La fel ca şi mobilul, scopul trebuie luat în considerare cu prilejul
individualizării răspunderii contravenţionale şi a sancţiunilor de drept contravenţional.
Vinovăţia făptuitorului poate avea grade diferite de intensitate, legiuitorul penal
a reglementat două forme şi patru modalităţi ale acesteia, respectiv intenţia şi culpa.
Alături de formele reglementate, doctrina susţine existenţa unei a treia forme de
vinovăţie, dedusă din anumite norme de stabilire şi sancţionare a contravenţiilor, si anume
intenţia depăşită. Toate aceste forme pot fi preluate şi de către dreptul contravenţional.
Atenţia acordată formelor şi modalităţilor vinovăţiei se datorează în primul rând,
împrejurării că trebuie delimitată zona unde încetează vinovăţia de ce a fortuitului. În al
doilea rând, se impune departajarea elementului moral al contravenţiei de anumite cauze
care-l exclud., cum ar fi: minoritatea, eroarea de fapt, iresponsabilitatea, beţia etc. Nu în
ultimul rând, sunt unele contravenţii la care elementul subiectiv trebuie să îmbrace forma
intenţiei, determinată de scop.
Intenţia este o formă a vinovăţiei ce constă în atitudinea făptuitorului de a
prevedea rezultatul faptei sale, pe care îl urmăreşte sau îl acceptă. Intenţia presupune ca
făptuitorul să-şi dea seama de efectele pe care le cauzează elementul material şi urmăreşte
aceste consecinţe sau numai acceptă eventualitatea survenirii lor. Din definiţia intenţiei
reiese că aceasta poate avea două modalităţi: intenţia directă şi intenţia indirectă. Intenţia
directă este când făptuitorul urmăreşte producerea rezultatului şi cea indirectă când
făptuitorul acceptă eventualitatea survenirii rezultatului. Din punct de vedere cantitativ,
- 36 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

intenţia poate fi premeditată, repentină sau afectivă şi obişnuită sau simplă. Când
făptuitorul comite fapta cu detaşare psihică şi după o prealabilă pregătire a acesteia,
intenţia este premeditată. Intenţia este când făptuitorul ia decizia spontană de a comite
fapta deoarece se află sub influenţa unei tulburări sau a unei emoţii puternice.
Provocarea este o specie de intenţie repentină. Intenţia este obişnuită atunci când
făptuitorul comite fapta netulburat şi nestăpânit de emoţie, dar fără o pregătire a comiterii
acesteia. În funcţie de existenţa sau nu a unui scop, în norma de incriminare, intenţia este
simplă şi calificată. Intenţia este simplă atunci când agentul prevede şi urmăreşte
survenirea rezultatului, fără ca norma de incriminare să vizeze existenţa unui anumit scop.
Intenţia calificată există când făptuitorul doreşte producerea rezultatului în vederea
realizării unei anumite finalităţi înscrise în norma ce prevede contravenţia. În raport de
momentul reprezentării, intenţia este iniţială şi supravenită. Intenţia este iniţială când
făptuitorul prevede rezultatul faptei sale de la început şi intenţia este supravenită dacă
reprezentarea urmării a apărut pe parcursul săvârşirii faptei. În funcţie de numărul
faptelor pe care urmează sp le comită făptuitorul, intenţia este: unică şi complexă.
O altă formă a vinovăţiei este culpa, ce constă în atitudinea făptuitorului de
prevedere a rezultatului faptei fără ca acesta sa-l urmărească, apreciind nefondat că acesta
nu se va produce, ori de neprevedere a rezultatului faptei, deşi trebuia sa-l prevadă. În
cazul culpei, făptuitorul trebuie să fie conştient de împrejurarea că prin efectuarea
acţiunii sau inacţiunii sale există un risc substanţial şi nejustificat al apariţiei unor
vătămări ale valorilor sociale. Riscul ivirii rezultatului poate fi prefigurat, dar neacceptat,
sau poate fi neprezentat, deşi făptuitorul avea această obligaţie.
Culpa are doua modalităţi normaative: culpa cu prevedere şi culpa simplă. Culpa
cu prevedere este o modalitate a culpei ce constă în atitudinea făptuitorului de a prevedea
rezultatul faptei sale, pe care nu-l urmăreşte, socotond fără temei că el nu se va produce.
În cazul culpei cu prevedere, delicventul precepe riscul, dar îl ignoră. Culpa simplă este
acea modalitate a culpei ce constă în în atitudinea făptuitorului de a nu prevedea rezultatul
faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă. Această modalitate a culpei este aplicabilă,
de regulă, în cazul persoanelor care desfăşoară anumite activităţi reglementate, iar
datorită neatenţiei celor care le desfăşoară, activităţile respective cauzează anumite
rezultate periculoase.
Ultima formă a vinovăţiei, o reprezintă praeterintenţia sau intenţia depăşită.
Praeterintenţia este o formă de vinovăţie ce cuprinde în conţinutul său atât intenţia cât şi
culpa. Intenţia depăşită este singura formă de vinovăţie nereglementată în general, dar
legiuitorul face acpclicaţii ale acesteia în cazul anumitor contravenţii. În cazul
praeterintenţiei, făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, îl urmăreşte sau îl acceptă, dar
peste acest rezultat se produce un alt rezultat mai grav, pe care, deşi l-a prevăzut, nu l-a
acceptat sau pe care nu l-a prevăzut, deş trebuia şi putea să îl prevadă. În unele opinii, se
susţine că praereintenţia poate reuni numai intenţia şi culpa simplă. Această opinie nu se
regăseşte în practică instanţei supreme, fiind contestată de unii autori.
- 37 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

III. ASEMĂNĂRI ŞI DEOSEBIRI ÎNTRE


CONTRAVENŢIE SI ALTE FORME DE ILICIT

Contravenţia, fiind o formă distinctă de ilicit şi constituind unicul temei al


răspunderii contravenţionale, se individualizează faţă de alte fapte ilicite prin trăsăturile
sale generale care se desprind din definiţia legală şi prin particularităţile de reglementare
în dreptul obiectiv. Importante criterii de diferenţiere sunt sistemul sancţionar şi
procedura aplicabilă constatării şi sancţionării contravenţiilor, care diferă de procedura
aplicabilă în cazul sancţionarii altor fapte ilicite.
În continuare, vom încerca să prezentăm cele mai importante şi semnificative
diferenţe între contravenţie si alte fapte ilicite cu care aceasta se aseamănă, cum ar fi
infracţiunea, fapta prevăzuta de legea penală care nu prezintă în concret gradul de pericol
social al unei infracţiuni şi abaterea disciplinară.

3.1 Contravenţia şi infracţiunea

Potrivit Codului Penal, infracţiunea este definită ca fiind „fapta care prezintă
pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”. În sensul său cel mai
gerenal, infracţiunea, la fel ca şi contravenţia, este o faptă a omului, un act de conduită
exterioară a acestuia, interzis de lege sub o sancţiune specifică, care este pedeapsa.
Atât contravenţia, cât şi infracţiunea sunt fapte ilicite comise cu vinovăţie, care
prezintă pericol pentru societate şi fiecare dintre ele constituie temeiul angajării uneia din
formele răspunderii juridice. Contravenţia este temeiul răspunderii contravenţionale şi
infracţiunea temeiul răspunderii penale. Spre deosebire de infracţiune, care prezintă un
pericol social mai ridicat, cu consecinţe mai grave şi care dăinuie în timp, la contravenţie,
acest pericol este mai redus, iar urmările sunt mai răstrânse. Criteriile generale de
deosebire între infracţiuni şi contravenţii pot fi intrinseci sau extrinseci, după cum ţin de
însăşi natura faptelor sau sunt exterioare acestora. Printre criteriile intrinseci se înscriu în
primul rând valoriile şi relaţiile sociale aferente care sunt lezate sau periclitate prin
săvârşirea faptei. Astfel, faptele îndreptate împotriva relaţiilor sociale legate de valori de
care depinde însăşi existenţa comunităţii, prezintă cel mai înalt grad de pericol social. De
aceea, faţă de ele legiuitorul reacţionează prin mijloacele dreptului penal. În comparaţie

- 38 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

cu acestea, faptele prin a căror săvârşire se pun în pericol valori de care nu depinde însăşi
existanţa societăţii şi a componentelor sale, ci funcţionarea normală a unui domeniu sau
altul de activitate, sunt contravenţii.
Pe lângă obiectul ocrotirii juridice, la stabilirea gradului de pericol social trebuie
avute în vedere şi urmările faptei, respectiv dacă s-a produs o lezare efectivă sau doar o
stare pericol. Este de remarcat că unele fapte antisociale vatămă sau pun în pericol valori
esenţiale; ele constituie infracţiuni numai atunci când se săvârşesc într-un anumit mod ori
în anumite condiţii. În lipsa acestor împrejurări, fapta constituie contravenţie.39
Un alt criteriu intrinsec priveşte rezonanţa socială diferită pe care o provoacă în
rândul colectivităţii cele două categorii de fapte antisociale. Faptele care vatămă viaţa,
libertatea, integritatea şi sănătatea persoanei umane, faptele de furt, tâlhărie, delapidare,
trădare, acte de diversiune, atentat, evadare, falsificare de monedă, trafic de stupefiante
sau arme, au o vie rezonanţă socială, provoacă o evidentă stare de nelinişte, de
nesiguranţă socială. Dimpotrivă, faptele care pun în pericol valori de mică însemnătate,
au o rezonanţă restrânsă şi nu provoacă tendinţa membrilor societăţii de a reacţiona
represiv, ca de pildă în ce priveşte circulaţia rutieră, pescuitul, etc.
Ultimul criteriu intrensec se referă la posibilitatea de restaurare a relaţiilor sociale
vătămate, de restabilire a ordinii dereglate, prin comiterea acelei fapte. În cazul
infracţiunii, este necesar să se aplice o pedeapsă, uneori cu executarea în penitenciar, pe
când la contravenţie se va aplica o sancţiune mult mai uşoară, făcându-se apel la simţul de
răspundere al făptuitorului.
Criteriile extrinseci de diferenţiere a infracţiunii de contravenţie sunt o consecinţă
şi reflectă diferenţa de grad de pericol social dintre cele două categorii de fapte
antisociale. Se numără printre criteriile extrinseci: sursa legislativă, adică sediul normelor
juridice care prevăd cele două genuri de ilicit, felul sancţiunilor şi modul de aplicare şi
executare al acestor sancţiuni. În privinţa faptelor penale, actele normative care le prevăd
nu pot emana decât de la organele supreme ale puterii legislative. Dimpotrivă,
contravenţiile pot fi stabilite nu numai prin legi, ci şi prin hotărâri şi ordonanţe ale
guvernului, precum şi, în anumite condiţii, limite şi materii, prin hotărâri ale organelor
locale. Referitor la modul de sancţionare, sancţiunile contravenţionale nu vizează decât
excepţional, în cazuri limitate şi pe scurtă durată libertatea persoanei.
În comparaţie cu sancţiunile penale, cele contravenţionale, chiar când sunt formal
asemănătoare, sunt totdeauna mai uşoare, modul lor de executare mai puţin aspru ori
consecinţele produse sunt mai reduse. Specific pedepselor, este faptul că acestea nu pot fi
stabilite şi aplicate decât în instanţele de judecată, pe când sancţiunile contravenţionale se
constată şi se aplică de anumite persoane şi organe din cadrul puterii executive. Şi
procedura diferă; la contravenţii există reguli mult mai simple şi o operativitate sporită în
instrumentarea cauzelor. Întrebarea care se pune frecvent este cine determină în concret
gradul de pericol social, adică cine stabileşte dacă o anumită faptă ilicită constituie
39
Alexandru Ţiclea, Ioan Doru Tărăcilă, Ion Niţă Stan, Constantin Rujoiu, Marin Corbu, op.cit, p. 12.
- 39 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

contravenţie sau infracţiune. Această posibilitate aparţine organului competent să constate


asemenea fapte, care trebuie să dea dovadă de discernâmănt în aprecierea pe care o face.
În acest sens este seminicativ art.10 din Legea 61/1991, potrivit căreia în cazul în care
agentul constator apreciază că sancţiunea amenzii este îndestulătoare, aplică amenda
procedând potrivit dispoziţiilor Legii nr.32/1968. În caz contrar, procesul verbal de
constatare se trimite de îndată judecătoriei competente care va hotărâ asupra sancţiunii
contravenţionale ce urmează a fi aplicată. Pe de altă parte, atunci când organul constatator
apreciază că fapta a fost săvârşită în astfel de condiţii încât potrivit legii penale ea
constituie infracţiune, va sesiza organul de urmărire penală. Aplicarea unei sancţiuni
contravenţionale nu înlătură răspunderea penală, atunci când se constată ulterior că
această faptă este infracţiune.
Într-o asemenea situaţie, răspunderea penală ia locul răspunderii contravenţionale.
Dimpotrivă, în cazul în care fapta a fost urmărită ca infracţiune şi ulterior s-a stabilit prin
rezoluţie sau ordonanţă a procurorului, ori prin hotărâre judecătorească, că ea ar putea
constitui contravenţie, actul de sesizare sau de constatare a faptei, împreuna cu copia
ordonanţei sau a hotărârii se trimit organului în drept sa aplice sancţiunea. Într-un astfel
de caz, răspunderea contravenţională înlocuieşte răspunderea penală. Soluţia se impune în
ambele ipoteze, deoarece răspunderea penală şi cea contravenţională nu pot coexista. Într-
adevar, nu este posibil să se aplice pentru aceeaşi faptă o pedeapsă şi o sancţiune
contravenţionlă, întrucât printr-o asemenea faptă s-a adus atingere aceleiaşi relaţii sociale
ocrotite de lege.
În problematica diferenţierii contravenţiei de infracţiune trebuie pornit de la
faptul că, până la dezincriminarea contrevenţiilor ce a avut loc prin Decretul nr.184/1954,
acestea reprezentau în dreptul românesc a treia categorie de ilicit penal considerat a fi cel
mai puţin grav. Prin reglementarea actuală a contravenţiei, această remarcă nu mai poate
fi susţinută, atâta timp cât multe contravenţii sunt sancţionate mai sever decât unele
infracţiuni. În următoarele rânduri, vom încerca sa prezentam principalele diferenţe între
contravenţie şi infracţiune. Nu se poate porni această analiză, fără a arăta că nu se poate
face abstracţie de natura penală a contravenţiei şi de multiplele asemănări care există între
aceste forme de ilicit.40
Aşa cum a arătat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în mai multe speţe,
contravenţia, chiar dacă este reglementată în dreptul intern ca o formă distinctă de ilicit,
prezintă o latură penală care nu poate fi ignorată. În esenţă, s-a stabilit în practica Curţii
că pentru o faptă să aparţină domeniului penal, trebuie avute în vedere trei criterii:
calificarea faptei potrivit dreptului naţional, natura faptei incriminate şi natura şi
gravitatea sancţiunii. Aceste criterii nu este neapărat a se aplica cumulativ, fiind suficient
ca fapta să fie una penală din punct de vedere al Convenţiei ori să fie expus făptuitorul la
o sancţiune care prin natura şi gravitatea sa aparţine sferei penale, astfel încât, chiar dacă
fapta este reglementată în dreptul intern drept contravenţie, ea poate fi calificată ca
40
Tudor Drăganu, Liberul acces la justiţie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p.251.
- 40 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

aparţinând materiei penale datorită naturii sale juridice şi a sancţiunii aplicate, neputându-
se recunoaşte unui stat posibilitate de a sustrage anumite fapte aplicării prevederilor art.6
al Convenţiei. Cele trei criterii au fost folosite constant în jurisprudenţa Curţii.41
Această practică a Curţii Europene a Drepturilor Omului a fost receptată în
câteva decizii ale Curţii Constituţionale. Din păcate, în alte decizii ale judecătorului
constinuant, natura penală a contravenţie nu este analizată corespunzător, pronunţându-se
anumite decizii care ignoră caracterul penal al contravenţiei. Mai mult, deşi CEDO a
pronunţat o hotărâre de condamnare a statului român tocmai în considerarea „naturii
penale” a contravenţiei, Curtea Constituţională, ulterior acestei decizii, îşi menţine
practica în sensul ignorării „caractrului penal” al acesteia. Spre exemplu, prin Decizia
nr.727/200842, Curtea a apreciat că cele reţinute de instanţa europeană în decizia Anghel
împotriva României nu sunt incidente în speţă, arătând că spre deosebire de instanţa
europeană, Curtea Constituţională nu procedează la examinarea în fond a elementelor de
fapt ce au general cauza, atunci când este învestită cu soluţionarea unei excepţii de
neconstituţionalitate. Atribuţii precum interpretarea şi aplicarea corectă a legii revin în
exclusivitatea instanţelor de judecată, care, de asemena sunt investite, potrivit legii cu
soluţionarea căilor de atac împotriva unor acte administrative ori jurisdicţionale pretins a
fi nelegale. Aceste aprecieri ale Curţii sunt însă în totală contradicţie cu unele hotărâri
ale instanţelor judecătoreşti, care ulterior pronunţării CEDO au dispus anularea
proceselor-verbale de contravenţie tocmai în virtutea prezumţiei de nevinovăţie, element
care caracterizează „materia penală”. În esenţă, între contravenţie şi infracţiune există şi
alte asemănări decurgând din originea comună şi natura juridică apropiată, care justifică
ceea ce CEDO denumeşte latura penală pe care o prezintă contravenţia. Astfel, ambele
fapte presupun lezarea unor valori sociale generice, fiind singurele fapte ilicite care aduc
atingere unor asemenea valori şi implică vinovăţia autorului lor. Sub acest al doilea
aspect, trebuie remarcat că infracţiunea presupune de regulă intenţia ca formă a
vinovăţiei, în cazul contravenţiei fiind irelevant gradul de vinovăţie. Şi în ceea ce priveşte
contravenţia îşi are aplicabilitatea principiul legalităţii stabilirii şi sancţionarii
contravenţiei, identic, ca esenţă cu principiul legalităţii incriminării consacrat de dreptul
penal. Spre deosebire însă de dreptul penal, unde se poate incrimina doar prin lege
organică, în materie contravenţională se pot stabili şi sancţiona contravenţii şi prin
anumite acte administrative normative prevăzute expres de legea cadru. Atât
contravenţiile cât şi infracţiunile sunt fapte expres reglementate prin anumite norme
juridice. De aceea, nu se poate considera că o faptă care este prevăzută într-o normă
penală ca infracţiune ar putea deveni contravenţie datorită condiţiilor concrete în care ea a
fost săvârşită, sau că o contravenţie, prin modul în care a fost comisă, să devină
infracţiune. În ipoteza în care fapta prevăzută de legea penală prezintă în concret un grad
de pericol social redus, se va putea angaja răspunderea specifică prevăzută în art. 18 al

41
Internet, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, www.echr.coe.int.
42
Publicată în monitorul Oficial nr.557 din 23.07.2008.
- 41 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

Codului penal, iar în ipoteza în care contravenţia prezintă o gravitate ridicată se va putea
aplica o sancţiune contravenţională orientată spre maximul special. Astfel, nu se justifică
problema ridicată în doctrină potrivit căreia ar trebui să se găsească un răspuns la
întrebarea „cine apreciază, cine determină în concret gradul de pericol social, adică cine
stabileşte dacă o anumită faptă ilicită constituie contravenţie sau infracţiune?”,
ajungându-se la concluzia că această competenţă revine agentului constatator care trebuie
să dea dovadă de discernământ în ceea ce face.
Majoritatea autorilor consideră că nici agentul constatator, nici vreun alt organ
adminitrativ sau jurisdicţional nu poate să facă această apreciere, întrucât, potrivit
principiului legalităţii, doar actele normative de incriminare sau de stabilire a
contravenţiei indică cu exactitate ce fapte constituie infracţiuni şi ce fapte constituie
contravenţii. Dacă fapta se încadrează în textul de incriminare, vom fi în prezenţa unei
infracţiuni, iar dacă această faptă realizează latura obiectivă a unei contravenţii se va
angaja răspunderea cntravenţională a persoanei care a săvârşit-o. Agentul constatator,
organul de urmărire penală sau instanţa de judecată trebuie doar să verifice dacă fapta
săvârşită reprezintă o infracţiune sau o contravenţie, pericolul social neputând constitui un
criteriu în aprecierea în concret a unei fapte ilicite.43
De aceea, autorul Mircea Ursuţa susţine că nu există deosebiri de natură
intrinsecă între contravenţie si infracţiune, întrucât nu poate fi justificată o diferenţă
calitativă între aceste fapte ilicite. După părerea sa , toate deosebirile între aceste două
forme de ilicit au un caracter extrinsec.
În anumite cazuri, nu este uşor de încadrat în concret o anumită faptă ilicită
datorită unor asemănări între conţinutul unor infracţiuni şi al unor contravenţii. De
asemenea, în multe situaţii, diferenţa între o contravenţie şi o infracţiune este dată de un
criteriu cantitativ cum ar fi valoarea prejudiciului, de anumiţi indici de valoare sau de
repetarea unei fapte care ar prezenta conţinutul unei contravenţii. De aceea, avându-se în
vedere că, în unele cazuri, este greu a se face o încadrare a faptei săvârşite, fie
contravenţie, fie infracţiune, O.G. nr.2/2001 admite posibilitatea ca agentul constatator,
dacă apreciază că fapta a fost săvârşită în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale
constituie infracţiune, să sesizeze organul de urmărire penală competent. Această sesizare
este necesară mai ales în ipoteza în care nu se poate determina cu exactitate în momentul
constatării faptei dacă acea faptă este contravenţie sau infracţiune. De exemplu, în ipoteza
în care unui conducător auto i se recoltează probe biologice care atestă o alcoolemie în
sânge care ar face ca fapta sa fie infracţiune, agentul constatator va trebui să sesiseze
organul de urmărire competent. În urma administrării unei expertize medico-legale se va
putea ajunge însă la concluzia că alcoolemia era, la momentul săvârşirii faptei sub limita
infracţională, astfel încât fapta constituie contravenţie. În situaţia încălcării unei reguli de
circulaţie pe drumurile publice soldate cu vătămări corporale ale unei persoane, până ce
nu se constată că victima are nevoie de mai mult de 10 zile de îngrijiri medicale şi doreşte
43
Mircea Ursuţa, op.cit., p.97
- 42 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

să formuleze plângere penală, nu se poate cunoaşte cu certitudine dacă este vorba de


infracţiunea de vătămare corporală din culpă sau de o contravenţie, astfel încât agentul
constatator nu va încheia proces verbal, ci va înainta dosarul organului de urmărire
penală. Ca asemănare, remarcăm şi faptul că legislaţia contravenţională a preluat din
dreptul penal cauzele care fac ca fapta să nu fie contravenţie, respectiv: legitima apărare,
cazul fortuit, iresponsabilitatea, beţia involuntară completă şi eroarea de fapt, adăugând la
acestea infirmitatea, cauza exoneratoare specifică dreptului contravenţional.
Principalele diferenţe între contravenţie şi infracţiune constau în sistemul
sancţionar şi procedura aplicabilă. Nu trebuie omise şi alte particularităţi pe care le
prezintă reglementarea actuală a contravenţiilor, cum ar fi: în materie contravenţională nu
este sancţionată nicio altă formă de participaţie în afară de de autorat, tentativa nu se
sancţionează niciodată, concursul de contravenţii presupune regula cumulului aritmetic cu
anumite limitări şi recidiva contravenţională nu este prevăzută de legea cadru.
Prescripţia în materie contravenţională presupune, de asemenea alte forme şi
termene decât răspunderea penală, reprezentând o instituţie specifică dreptului
contravenţional. În ceea ce priveşte sistemul de sancţiuni, în materie penală, sancţiunile
se numesc pedepse şi sunt: detenţiunea pe viaţă, închisoarea şi amenda penală, în timp ce
săvârşirea unei contravenţii poate fi sancţionată cu avertisment, amendă sau prestarea
unei activităţi în folosul comunităţii. Prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului
nr.108/200344 s-au abrogat dispoziţiile cu privire la sancţiunea închisorii contravenţionale,
avându-se în vedere prevederile art.23 alin. 13 din Constituţia României Revizuită
potrivit cărora „Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală”. Şi în
ceea ce priveşte pedepsele complementare, ele diferă în dreptul contravenţional faţă de
cel penal. Prin art.8, alin.1, al O.G. nr.2/2001 s-a menţinut caracterul administrativ al
amenzii contravenţionale prevăzut pentru prima dată de Decretul nr.184/1954, prin
aceasta considerându-se că se diferenţiază amenda penală de amenda administrativă. În
realitate însă, chiar menţinandu-se caracterul administrativ al amenzii, nu putem vorbi de
o sancţiune mai uşoară decât amenda penală, întrucât, aşa cum a arătat Curtea Europeană
a drepturilor Omului, pe lângă natura sancţiunii un criteriu de diferenţiere îl constituie şi
gravitatea ei şi că, în esenţă, este o „realitate incontestabilă” că amenda este o sancţiune
cu caracter patrimonial, foarte multe contravenţii fiind sancţionate cu o amendă în
cuantum mai ridicat decât amenda penală.
Cea mai importantă diferenţă între infracţiuni şi contravenţii considerăm că
decurge din procedura de constatare şi sancţionare a acestor fapte ilicite. Dacă în materie
penală se aplică normele procesual penale, care asigură anumite garanţii procesuale
persoanei acuzate, iar o pedeapsă se aplică întotdeauna de o instanţă independentă şi
imparţială, în domeniul contravenţional există o procedură sumară, efectuate de persoane
din sfera administraţiei publice, iar sancţiunile se aplică, în marea majoritate a cazurilor,

44
Publicată în Monitorul Oficial nr.747 din 26 octombrie 2003.
- 43 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

de către organele administrative, această procedură completându-se, cu dispoziţiile


Codului de procedură civilă.
Prin procedura reglementată de dreptul internaţional nu se asigură garanţiile
elementare de care ar trebui să beneficieze persoana acuzată de săvârşirea unei
contravenţii. În momentul în care o persoană sancţionată contravenţional atacă cu
plângere la instanţa judecătorească competentă procesul-verbal de sancţionare
contravenţională, această persoană are cea mai dificilă poziţie procesuală din dreptul
românesc deoarece, aplicându-se normele procesual civile, ea va avea poziţia unui
veritabil reclamant, trebuind să răstoarne prezumţia de legalitate de care se bucură
procesul-verbal, sarcina probei revenindu-i potrivit prevederilor art.1169 al Codului Civil.
Ca un ultim aspect, decurgând din diferenţierea celor două forme de ilicit,
întrucât ambele fapte care aduc atingere unor valori sociale, doctrina consideră, în mod
întemeiat, că o faptă concretă nu poate constitui , în acelaşi timp, infracţiune şi
contravenţie.

3.2 Contravenţia şi abaterea disciplinară

Spre deosebire de infracţiune, între contravenţie şi abaterea disciplinară nu există


asemănări esenţiale. Totuşi analiza comparativă a acestor forme de ilicit este prilejuită
doar de faptul că în societatea socialistă, datorită tendinţei de dezincriminare a unor
infracţiuni care se consideră că prezintă un pericol social mai redus, unele dintre aceste au
fost calificate contravenţii iar altele abateri disciplinare. Pe de altă parte, a existat tendinţa
„contravenţionalizării” abaterilor disciplinare, în sensul în care foarte multe fapte, care
prin natura lor, constituiau veritabile abateri disciplinare au fost prevăzute şi sancţionate
drept contravenţii. Diferenţele notabile constau în diferenţele existente în valorile ocrotite,
sistemul sancţionar şi procedura aplicabilă.
Potrivit Codului Muncii, abaterea disciplinară este definită astfel: „încălcarea cu
vinovăţie de către cel încadrat în munca-indiferent de funcţie sau postul pe care îl ocupă-a
obligaţiilor sale, inclusiv normelor de comportare”. Abaterea disciplinară reprezintă
condiţia necesară-unicul temei pentru declanşarea răspunderiidisciplinare, după cum
contravenţia este temeiul declanşării răspunderii contravenţionale. Atât abaterea
disciplinară cât şi contravenţia sunt fapte ilicite, antisociale, care prezintă pericol social,
comise cu vinovăţie. Însă, spre deosebire de contravenţie, abaterea disciplinară prezintă o
periculozitate cantonată, prin însăşi conţinutul său, la câmpul raporturilor de muncă dintr-
o anumită unitate. Contravenţia, chiar dacă se săvârşeşte într-o societate comercială de
către personalul său, are o rezonanţă mai largă depăşind cadrul acesteia.
În primul rând, contravenţia aduce atingere unor valori sociale generice, în timp ce
abaterea disciplinară lezează doar anumite relaţii sociale referitoare la disciplina muncii.
Datorită acestei trăsături a contravenţiei, în doctrină se admite cumulul răspunderii

- 44 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

contravenţionale cu răspunderea disciplinară. Este important de menţionat că este posibil


cumulul răspunderii contravenţionale cu cea disciplinară fără ca astfel să se încalce
principiul non bis in idem adica principiul care nu mai permite declanşarea unei noi
judecăţi cu privire la aceeaşi faptă şi aceeaşi persoană, dacă acestea au făcut obiectul unei
judecăţi pentru care există o hotărâre definitivă. Raţiunea acestei soluţii se află în sfera de
relaţii sociale diferite ocrotite de fiecare din cele două categorii de norme.45 Sancţionarea
contravenţională a unei persoane pentru o faptă determinată nu înlătură sancţionarea
aceleiaşi persoane, pentru aceeaşi faptă, cu o sancţiune disciplinară
Spre deosebire de actele normative care prevăd şi sancţionează contravenţiile,
descriind, în mod explicit aceste fapte ilicite, legislaţia muncii ca regulă, nu cuprinde
enumerarea abaterilor disciplinare.Abaterile disciplinare sunt determinate doar implicit
prin arătarea obligaţiilor de serviciu ale salariaţilor. Ca urmare, pentru a stabili dacă o
anumită faptă constituie abatere disciplinară este necesar să se vadă dacă sunt întrunite
elementele constitutive ale abaterii şi apoi să se analizeze prin prisma trăsăturilor generale
ale faptei şi în ordinea firească a cauzalităţii, dacă urmările dăunătoare asupra relaţiilor de
muncă din acea unitate sunt efectul direct al faptei salariatului, precum şi în măsura în
care efectul dăunător prezintă gradul de intensitate minim care să justifice declanşarea
răspunderii disciplinare.
Sub aspectul laturii obiective, atât în cazul răspunderii disciplinare, cât şi în cazul
cele contarvenţionale suntem în prezenţa unei fapte ilicite, contrară unor norme juridice,
dar diferită sub aspectul gravităţii, al periculozităţii urmărilor pe care le produc, adica a
gradului de perturbare a relaţiilor sociale. Aceeaşi faptă poate constitui în funcţie de o
seamă de elemente cum ar fi importanţa obiectului ocrotit, împrejurările în care a fost
comisă fapta, felul şi intensitatea vinovăţiei, scopul urmărit, importanţa faptei, etc., fie
abatere disciplinară, fie contravenţie sau şi una şi alta. Gravitatea şi periculozitatea socială
a rezultatului faptei constituie în ultimă analiză elementul laturii obiective care exprimă
cel mai bine diferenţele de grad, de intensitate, situând o anumită faptă concretă deasupra
sau dedesubtul pragului care separă cele două răspunderi şi determină dozarea gradată a
sancţiunii înăuntrul fiecăruia dintre ele. În acelaşi timp, în funcţie de acest indice de
periculozitate, reflectat în urmările ei directe, fapta se situază dedesubtul sau deasupra
limitei minime a reglementării şi a răspunderii juridice, în general. O faptă al cărei efect
dăunător este imperceptibil , apare ca vădit lipsită de importanţă şi nu angajează niciun
fel de răspundere. Trebuie precizat că subiectul unei abateri disciplinare este întotdeauna
determinat, circumstanţiat, calificat şi anume un salariat sau angajat pe baza unui contract
de muncă, pe când un contravenient, chiar autor al unei contravenţii prevăzută în cazul
personalului societăţilor comerciale poate să nu aibă această calitate. Într-adevăr,
administratorii societăţilor comerciale, de exemplu, fie ei asociaţi sau neasociaţi îşi
exercită funcţia de multe ori în baza doar a unui raport civil(contract de mandat). Într-o

45
Alexandru Ţiclea, Ioan Doru Tărăcilă, Ion Niţă Stan, Constantin Rujoiu, Marin Corbu, op.cit., p.14.
- 45 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

asemena ipoteză, un astfel de administrator nu va răspunde disciplinar, ci conform


regulilor mandatului şi bineînţeles, când este cazul contravenţional.
O altă deosebire esenţială decurge din modul în care aceste fapte sunt prevăzute în
dreptul obiectiv. Dacă în ceea ce priveşte contravenţia operează principiul legaltăţii
stabilirii şi sancţionării contravenţiilor, abaterile disciplinare nu sunt prevăzute expres
într-o normă juridică, ele constituid, încălcări ale legislaţiei muncii. Astfel, se consideră
că răspunderea disciplinară intervine ori de câte ori persoana încadrată în muncă încalcă
prin fapta sa, săvârşită cu vinovăţie, obligaţia de a respecta disciplina muncii instituită în
unitatea în care îsi desfăşoară activitatea.
Dacă sancţiunile contravenţionale principale sunt avertismentul, amenda şi
prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, fiind prevăzute în legea cadru, sancţiunile
disciplinare sunt mai variate putând fi prevăzute inclusiv în anumite acte specifice cum
sunt statutele de personal sau regulamantele interne. În ceea ce priveşte procedura
aplicabilă, dacă în materie disciplinară angajatorul este competent să constate încălcările
legislaţiei muncii care constituie abatere disciplinară, contravenţiile sunt constatate
întotdeauna de agenţii constatatori competenţi, prevăzuţi în actul normativ special de
stabilire a contravenţiilor.

3.3 Contravenţia şi fapta prevăzută de legea penală care nu prezintă


pericolul social al unei infracţiuni

Legea prevede că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă


prin atingerea minimă (neinsemnată) adusă uneia dintre valorile apărate de lege prin
conţinutul ei concret este lipsit în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol
social al unei infracţiuni. În urma analizei şi evaluării pericolului social concret al
infracţiunii se poate stabili că fapta, deşi prevăzută de legea penală, nu constituie
infracţiune şi nu atrage răspunderea penală deoarece lipseşte una dintre trăsăturile sale
esenţiale, respectiv pericolul social. În astfel de situaţii procurorul sau instanţa de judecată
aplică una din sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute de lege. Sub aspect
procesual, când fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, fiind unul
dintre cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată,
se dipune, după caz, scoaterea de sub urmărire penală în faza urmăririi penale, sau
achitarea, în cursul judecăţii. Este util a prezenta asemănările şi deosebilire care
caracterizează aceste două forme de ilicit, întrucât, în ipoteza în care se săvârşesc
asemenea fapte, se angajează două tipuri de răspundere diferite: răspunderea
contravenţională în cazul contravenţiei şi o răspundere specifică, sui generis, în cazul
săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală care nu prezintă în concret pericolul social
al unei infracţiuni. În sens contrar, s-a considerat că aceste fapte ar constitui abateri sau
contravenţii. Nu se poate spune cu exactitate dacă această opinie este bună, deoarece nu

- 46 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

se poate considera că o infracţiune poate deveni contravenţie sau abatere prin simplul
pericol social mai redus, deoarece astfel s-ar produce atingere principiului legalităţii
incriminării.
Această răspundere sui generis a fost calificată în doctrină inclusiv ca o formă a
răspunderii adminitrative, diferită de răspunderea contravenţională.46 Mulţi autori nu pot
fi de acord cu această opinie, apreciind că se află în prezenţa unei răspunderi de sine
stătătoare, care nu poate fi calificată nici ca formă a răspunderii penale, nici ca formă a
răspunderii adiminitrative. Pe de altă parte, nu se poate considera că, prin săvârşirea unei
asemena fapte, s-ar aduce atingere unui raport adminitrativ de subordonare, atâta timp cât
se realizează latura obiectiva a unei fapte penale, aducându-se atingere unor valori sociale
generice.47
Instituţia prevăzută de art.18 48 din Codul penal reprezintă una dintre instituţiile
cele mai controversate în doctrina românească, putând fi considerată „un specific al
dreptului penal român”. Ea a fost introdusă, pentru prima dată, prin Decretul nr.212/1960
prin modificarea art. 1 al vechiului Cod Penal, fiind justificată de faptul că dreptul
socialist considera pericolul social ca unic criteriu de delimitare al infracţiunilor de alte
forme de ilicit. În măsura în care nu se poate dispune înlocuirea răspunderii penale cu o
răspundere extrapenală prin efectul unei legi de dezincriminare, s-a considerat că o
evaluare a pericolului social va putea fi făcută şi pe cale judiciară. Această instituţie nu a
mai fost prevăzută în forma iniţială a Codului Penal din 1969, fiind introdusă prin Legea
nr.1/1973, într-o formă îmbunătăţită faţă de precedenta reglementare. Faptele care atrag
această răspundere sui generis, sunt practic faptele prevăzute de legea penală, care se
apreciază că nu ar prezenta gradul de pericol social al unei infracţiuni. De aceea, multe
dintre asemănările şi deosebirile dintre contravenţie şi infracţiune sunt şi asemănări şi
deosebiri între contravenţie şi fapta prevăzută de legea penală care nu prezintă pericolul
social al unei infracţiuni. Spre exemplu, cu privire la faptele prevăzute de legea penală
care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni se aplică prescripţia specifică
dreptului penal, pe când răspunderea contravenţională se va prescrie potrivit normelor
dreptului contravenţional. Sancţiunile prevăzute de lege cu privire la aceste două tipuri de
ilicit sunt asemănătoare. Săvârşirea unei fapte care nu prezintă în concret pericolul social
al unei infracţiuni este sancţionată cu una dintre sancţiunile prevăzute în art.91 al Codului
penal, care nu au caracterul unei pedepse, respectiv mustrarea, mustrarea cu avertisment,

46
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, ed.4, vol.II, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p.339
47
Mircea Ursuţa, op.cit., p.101
48
ART. 18/1Faptã care nu prezintã pericolul social al unei infractiuni.
Nu constituie infractiune fapta prevãzutã de legea penalã, dacã prin atingerea minimã adusã uneia din
valorile apãrate de lege si prin continutul ei concret, fiind lipsitã în mod vãdit de importantã, nu prezintã
gradul de pericol social al unei infractiuni.
La stabilirea în concret a gradului de pericol social se tine seama de modul si mijloacele de sãvârsire a
faptei, de scopul urmãrit, de împrejurãrile în care fapta a fost comisã, de urmarea produsã sau care s-ar fi
putut produce, precum si de persoana si conduita fãptuitorului.
În cazul faptelor prevãzute în prezentul articol, procurorul sau instanta aplicã una din sanctiunile cu caracter
administrativ prevãzute în art. 91.
- 47 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

amenda de la 10 lei la 1000 lei. Spre deosebire de legislaţia contravenţională, unde se


precizează că doar amenda are caracter administrativ, art.18 al Codului Penal prevede că
toate sancţiunile prevăzute în art.91 au caracter administrativ. Trebuie remarcat
cuantumul redus al limitei maxime a amenzii prevăzute de art.91 al Codului penal
întrucât, datorită acestui cuantum redus, în practică se poate ajunge la situaţii injuste.
Astfel, presupunând că se săvârşeşte o faptă care întruneşte cerinţele laturii obiective a
unei fapte prevăzute de legea penală, dar care se apreciază că nu prezintă pericolul social
al unei infracţiuni, i se va aplica făptuitorului o amendă, conform prevederilor art.91 al
Codului Penal, al cărei cuantum nu va putea depăşi1000 lei. Dacă, prin aprecierea unui
criteriu cantitativ sau de valoare, fapta este prevăzută în actele normative drept
contravenţie, va fi aplicată o sancţiune contravenţională, care va putea fi mult mai mare
decât 1000 lei. Spre exemplu, prin aplicarea art. 18 la o faptă prevăzută de art.97 din
Codul Silvic49, o persoană ar putea fi sancţionată cu maxim 1000 lei în timp ce, dacă fapta
ar putea fi considerată contravenţie prin cuantumul prejudiciului de sub 5 ori preţul mediu
al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, realizându-se latura obiectivă a
contravenţiei prevăzută de art.1 litera din Legea nr.31/ 2000 privind stabilirea şi
sancţionarea contravenţiilor silvice, limita minimă ar fi de 1000 lei, sancţiunea aplicată
putând ajunge pănâ la 3000 lei.
Din punct de vedere procedural, sancţiunile specifice răspunderii pentru fapta
care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni sunt aplicate fie de instanţa penală, fie
ca o caracteristică specifică acestei forme de ilicit, de către procuror , în condiţiile
Codului de procedură penală, în timp ce sancţiunile contravenţionale sunt aplicate fie de
agentul constatator, fie de un alt organ administrativ, fie de instanţa de judecată conform
dispoziţiilor O.G. nr.2/2001 şi a legilor speciale, aceste acte normative completându-se cu
dispoziţiile Codului de procedură civilă. Distincţia iniţială între cele două forme de ilicit
constă în modul în care ele sunt prevăzute în actele normative. Întotdeauna, în măsura în
care lipseşte pericolul social al unei fapte prevăzute de legea penală, vom fi în prezenţa
acestei instituţii specifice dreptului penal, fapta neputând constitui în niciun caz
contravenţie. O faptă este contravenţie doar atunci când acţiunea sau inacţiunea unei
persoane se circumscrie condiţiilor stabilite printr-un act normativ de stabilire a
contravenţiei. În măsura în care acea acţiune sau inacţiune este prevăzută de legea
penală, fapta va putea constitui după caz, fie infracţiune, fie o faptă prevăzută de art.18
al Codului Penal. Evident, răspunderea specifică, prevăzută de art.18 50 din Codul penal nu
se poate cumula cu răspunderea contravenţională. O acţiunea sau inacţiune ilicită va putea
49
Art. 97. - Taierea sau scoaterea din radacini, fara drept, de arbori, puieti sau lastari din fondul forestier
national sau de pe terenurile cu vegetatie forestiera prevazute la art. 6, daca valoarea pagubei este de peste 5
ori mai mare decit pretul mediu al unui metru cub de masa lemnoasa pe picior sau daca valoarea pagubei
este sub aceasta limita, dar fapta a fost savirsita de cel putin doua ori in intervalul de 2 ani, se pedepseste cu
inchisoare de la 6 luni la 4 ani sau cu amenda.
50
Art. 18 Dispoziţii generale(1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă a fost
comisă în condiţiile vreuneia dintre cauzele justificative prevăzute de lege.(2) Efectul cauzelor justificative
se extinde şi asupra participanţilor.
- 48 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

atrage fie aplicare unei sancţiuni contravenţionale, fie aplicarea unei sancţiuni prevăzute
în art.9151 din Codul penal.

3.4 Concluzii
Din analiza naturii juridice şi a trăsăturilor contravenţiei, rezultă că aceasta
reprezintă o faptă ilicită care are o individualitate proprie, constituind unicul temei al unei
forme distincte a răspunderii juridice- răspunderea contravenţională. Alături de
infracţiune, contravenţia este singura formă de ilicit juridic care aduce atingere unor
valori sociale generice. Chiar dacă este incontestabil că fapta contravenţională are o latură
penală, decurgând din asemănările ce caracterizează aceste fapte ilicite, considerăm că
dezvoltarea socială nu ar mai permite revenirea contravenţiei în sistemul dreptului penal,
fiind necesară o procedură mai rapidă de constatare şi sancţionare contravenţională. Aşa
cum am arătat, nu se poate susţine nici apartenenţa contravenţiei la dreptul administrativ,
astfel încât, este necesară recunoşterea unei noi ramuri de drept- dreptul contravenţional. 52
Pe de altă parte, nu se poate susţine că reglementarea actuală este în afara oricăror critici,
legislaţia în materie fiind de multe ori confuză şi lăsând posibilitatea legiuitorului să
stabilească, pe baza unor criterii pur subiective, ce fapte sunt infracţiuni şi ce fapte sunt
contravenţii. De asemenea, în legea cadru există anumite prevederi care fac extrem de
dificilă stabilirea naturii juridice şi a trăsăturilor contravenţiei. Pentru înlăturarea acestor
dificultăţi, este imperios necesar elaborarea unui Cod Contravenţional, ale căror prevederi
trebuie corelate cu prevederile legislaţiei penale. Se consideră că denumirea de Cod
Contravenţional este mai potrivită decât cea de Cod al Contravenţiilor, întrucât confirmă
existenţa unei noi ramuri de drept-dreptul contravenţional şi indică faptul că acest cod
reprezintă ceva mai mult decât gruparea într-un act normativ unic a principalelor
contravenţii. Este o utopie să se considere că în partea specială a acestui cod se vor putea
regăsi toate contravenţiile, întrucât şi în materie penală există numeroase legi speciale, dar
sistematizarea legislaţiei contravenţionale ar conduce la o mai bună accesibilitate şi
previzibilitate în această materie.
Considerăm că acest Cod Contravenţional ar trebui sa aibă valoarea unei legi
organice, pentru ca să nu se poată deroga, prin legi ordinare, în special de la prevederile
părţii generale şi a dispoziţiilor de procedură. Deoarece, contravenţia nu reprezintă
teoretic decât o infracţiune care, într-un moment dat de dezvoltarea socială şi culturală,
este resimţită ca mai puţin gravă, sancţiunea contravenţională nu ar trebui sa depăşească
ca gravitate limita minimă a pedepsei legale.

51
Art. 91. - Sanctiunile cu caracter administrativ
Când instanta dispune înlocuirea raspunderii penale, aplica una dintre urmatoarele sanctiuni cu caracter
administrativ:a) mustrarea;b) mustrarea cu avertisment;c) amenda de la 10 lei la 1.000 lei.
52
Tudor Drăganu, op.cit, p.261.
- 49 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

IV. SANCŢIUNILE CONTRAVENŢIONALE

Contravenţia are ca geneză diverşi factori sociali, psihologici, biologici,


economici, culturali, politici, etc. Din totalitatea contravenţiilor care se săvârşesc în
societate numai o parte sunt cunoscute de organele competente, celelate rămânând
necunoscute.
Faţă de Legea 32/1968, O.G. nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor a
introdus un sistem nou sancţionator, diversificat, mai suplu şi, cel puţin teoretic, mai
funcţional, s-a apreciat în doctrina recentă.
Astfel, spre deosebire de reglementarea anterioară, care prevedea trei tipuri de
sancţiuni (avertismentul, amenda şi confiscarea administrativă), Ordonanţa are o
concepţie modernă, stabilind în art. 5(1) că sancţiunile contravenţionale sunt principale şi
complementare53.
Statul, prin organele specializate, trebuie să se preocupe atât de faptele
contravenţionale relevante, cât şi de cele necunoscute. Reacţia socială contra faptelor
ilicite pentru a fi eficientă, trebuie să se desfăşoare pe mai multe planuri, respectiv
politic, educaţional, economic şi juridic. Dintre diversele tipuri de reacţie socială, un loc
important îl ocupă aplicarea sancţiunilor juridice persoanelor care nu-şi conformează
comportamentul normelor juridice. Pentru restabilirea ordinii, legiuitorul a delegat
organelor competente atribuţia de a aplica sancţiuni destinatarilor care încalcă preceptele
normelor contravenţionale. Sancţiunea contravenţională este o măsură de constrângere şi
reeducare, care se aplică contravenientului în scopul îndreptării acestuia şi a prevenirii
săvârşirii contravenţiilor. Scopul dreptului contravenţional se realizează atât prin
înscrierea faptelor în legea contravenţională, cât şi prin aplicarea sancţiunilor persoanelor
care încalcă normele care sancţionează contravenţiile.
Sancţiunile contravenţionale se împart în două ramuri, cele principale şi cele
complementare. Contravenţiile principale sunt avertismentul, amenda contravenţională,
prestarea unei activităţi în folosul comunităţii şi închisoarea contravenţională, abrogată
prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.108/2003 şi sancţiunile contravenţionale
complementare sunt confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din
contravenţii, suspdendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizaţiei
de exercitare a unei activităţi, închiderea unităţii, blocarea contului bancar, suspendarea

53
Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Ed. Accent, Cluj – Napoca, 2004, pag. 511.
- 50 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

activităţii agentului economic, retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni
ori pentru activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitv, şi desfiinţarea lucrărilor şi
aducerea terenului în stare iniţială. Prin legi speciale se pot stabili şi alte sancţiuni
principale sau complementare şi ele trebuie să fie proporţionale cu gradul de pericol
social al faptei săvârşite şi ele se aplică în funcţie de natura şi gravitatea faptei. Pentru una
şi aceeaşi contravenţie se poate aplica numai o sancţiune contravenţională principală şi
una sau mai multe complementare.
Legalitatea sancţiunilor contravenţionale, prin principiul legalităţii sancţiunilor
contravenţionale, presupune stabilirea oricăror sancţiuni de această specie exclusiv printr-
un act normativ dintrece cele enumerate în art.1 din O.G. nr.2/2001. Determinarea legală
a sancţiunilor contravenţionale nu trebuie înţeleasă în mod absolut, ci în sensul că legea
prevede felurile sancţiunilor, limitele acestora şi criteriile lor de individualizare. Organele
care aplică sancţiunile contravenţionale nu pot aplica alte sancţiuni decât cele prevăzute
în legea contravenţională şi numai în limitele prevăzute de această lege. Pentru a fi pe
depline eficiente, sancţiunile contravenţionale trebuie să fie agreate de societate, atât din
perspectivă juridică, cât şi din punct de vedere moral. Stabilirea unor sancţiuni pe care
majoritatea membrilor societăţii să le agreeze este un aspect al umanismului dreptului
contravenţional. Având în vedere marea diversitate de modalităţi practice în care poate fi
săvârşită o contravenţie, dar şi particularităţile diverşilor contravenienţi, este necesar ca
legiuitorul să stabileasca pedepse uşor adaptabile. Dând eficienţă acestui principiu,
legiuitorul a stabilit, pentru multe dintre contravenţii, sancţiuni alternative. De aseemenea,
cu prilejul aplicării sancţiunilor, practicianul va individualiză sancţiunile contravenţionale
în limitele prevăzute de lege şi ţinând seama de periculozitatea contravenientului şi a
contravenţiei. Fiind în atribuţia statului, aplicarea sancţiunilor contravenţionale nu se
poate extinde asupra altor persoane decât cele care au calitatea de contravenienţi,
indiferent de relaţia care există între cei în cauză. Sancţiunea contravenţională se aplică
doar persoanei care a nesocotit norma contravenţională şi se execută, de asemenea, tot de
către aceasta. La moartea contravenientului persoană fizică, sau la încetarea existenţei
contravenientului persoană juridică, în modurile prevăzute de lege, se stinge şi executarea
sancţiunilor contravenţioanale. Deci, sancţiunile contravenţionale nu se transmit pe cale
succesorală sau prin reorganizare.
Organul competent să aplice sancţiunea, indiferent dacă este vorba de agentul
constatator sau de către o altă persoană stabilită prin actul normative special, trebuie să se
ţină cont la individualizarea sancţiunii de criteriile prevăzute în alin.3 al art.21 al O.G.
nr.2/200154. Aceste criterii de individualizare sunt asemănătoare cu cele prevăzute în
art.7255 al Codului penal, ceea ce este pe deplin normal, întrucât contravenţia, sub
aspectul naturii sale juridice, nu este altceva decât o infracţiune resimţită ca mai puţin
54
Art.21 al O.G. nr.2/2001 (3) Sancţiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ şi trebuie să fie
proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de împrejurările în care a fost
săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă,
precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului şi de celelalte date înscrise în procesul-verbal.
- 51 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

gravă, diferenţiindu-se de faptele prevăzute de legea penală, în special prin procedura


aplicabilă. Sancţiunea contravenţională va fi aplicată între limita minimă şi maximă a
sancţiunii prevăzute de lege. Spre deosebire de dreptul penal, legea contravenţională nu
lasă posibilitatea persoanei care aplică sancţiunea de a aplica fie o sancţiune sub
minimul special, fie peste maximul speical, ca urmare a reţinerii unor circumstanţe
agravante. Aceasta, deoarece se consideră că, fiind în prezenţa unei fapte de o gravitate
mai redusă decât infracţiunea, nu se impune o putere de apreciere atât de largă a persoanei
competente să aplice sancţiunea. Ca atare, persoana competentă are trei posibilităţi: să
aplice avertismentul în situaţia în care consideră, potrivit celorlate criterii de
individualizare, că acesta ar fi suficient pentru ca sancţiunea contravenţională să-şi atingă
scopul, să aplice amenda între limita minimă şi limita maximă, să sesizeze instanţa de
judecată, în situaţia în care consideră că se impune aplicarea sancţiunii prestării unei
activităţi în folosul comunităţii, iar această sancţiune este prevăzută în actul normativ de
stabilire a contravenţiei.

4.1 Sancţiunile contravenţionale principale

Având în vedere criteriile stabilite de lege pentru individualizarea sancţiunilor,


persoana competentă va individualiza sancţiunea principală ce va fi aplicată. Potrivit
dispoziţiilor O.G. nr.2./2001, sancţiunile principale contravenţionale sunt: avertismentul,
amenda şi prestarea unei activităţi în folosul comunităţii. Dintre cele trei sancţiuni
contravenţionale principale, două-avertismentul şi amenda-pot fi aplicate oricărui
contarvenient, iar prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, numai contravenienţilor
persoanelor fizice.

4.1.1 Avertismentul

55
Art. 72 - Criteriile generale de individualizare
La stabilirea si aplicarea pedepselor se tine seama de dispozitiile partii generale a acestui cod, de
limitele de pedeapsa fixate în partea speciala, de gradul de pericol social al faptei savârsite, de persoana
infractorului si de împrejurarile care atenueaza sau agraveaza raspunderea penală. Când pentru
infractiunea savârsita legea prevede pedepse alternative, se tine seama de dispozitiile alineatului precedent
atât pentru alegerea uneia dintre pedepsele alternative, cât si pentru proportionalizarea acesteia.La
stabilirea si aplicarea pedepselor pentru persoana juridică se tine seama de dispozitiile părtii generale a
prezentului cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială pentru persoana fizică, de gravitatea
faptei săvârsite si de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

- 52 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

Conform art.7 din O.G. nr.2/200156, avertismentul constă în atenţionarea verbală


sau scrisă a contravenientului asupra pericolului social al faptei săvârşite, însoţită de
recomandarea de a respecta dispoziţiile legale. Avertismentul se aplică în cazul în care
fapta este de gravitate redusă şi el se poate aplica şi în cazul în care actul normativ de
stabilire şi sancţionare a contravenţiei nu prevede această sancţiune.
Avertismentul este cea mai blândă sancţiune contravenţională principală. S-a
constatat că în practică, agenţii constatatori abuzează prin aplicarea de amenzi
contravenţionale chiar şi celor mai neînsemnate contravenţii57 cu toate că ar fi mai indicat
să uzeze mai mult de sancţiunea contravenţională, după părera mai multor autori. S-a
constatat o exigenţă sporită în ceea ce priveşte aplicarea sancţiunilor contravenţionale şi
se merge chiar spre limita maximă a amenzilor nicidecum spre aplicarea avertismentului.
De aceea, se impune ca organele competente să înţeleagă că orice sancţiune juridică,
inclusiv cea contravenţională, nu reprezintă un scop în sine, ci un mijloc de reglare a
raporturilor sociale, de formare a unui spirit de responsabilitate, iar pentru aceasta nu este
nevoie ca în toate cazurile să se aplice sancţiunea amenzii. Sancţiunile juridice constituie
nu mijloace de răzbunare a societăţii, ci de prevenire a săvârşirii lor.
Sancţiunea contravenţională nu prezintă un scop în sine, ci un mijloc de ocrotire a
relaţiilor sociale si de formare, a unui spirit de responsabilitate . Avertismentul este, ca
natură, o sancţiune pur morală aplicabilă unor contravenţii ce prezintă un grad de pericol
social redus, iar contravenienţii o periculozitate scăzută. În cazul unor plângeri
contravenţionale prin care se invocă netemeinicia aplicării sancţiunii amenzii
contravenţionale, instanţa poate dispune înlocuirea acesteia cu avertismentul.
Avertismentul este o variantă modernă a sancţiunii mustrării, sancţiune morală aplicată în
dreptul român, în dreptul canonic şi în dreptul medieval. Avertismentul se adresează oral,
atunci când contravenientul este prezent la constatarea contravenţiei, şi este aplicat de
agentul constatator. În celelalte cazuri, avertismentul se socoteşte executat prin
comunicarea procesului-verbal de constatare a contravenţiei, cu rezoluţia
corespunzătoare. 58
Avertismentul constă în atragerea atenţiei contravenientului asupra pericolului
faptei sale şi în recomandarea ca pe viitor să se respecte dispoziţiile legale. Prin natura
sa intrisecă, avertismentul este o sancţiune morală, el se deobsebeşte de amendă care este
o sancţiune pecuniară. Practic, avertismentul constă în dojenirea, dezaprobarea
făptuitorului pentru ceea ce a săvârşit, arătarea pericolului social al faptei comise, a
urmărilor provocate, sfătuirea contravenientului să se îndrepte, să aibe o conduită mai
bună. Avertismentul mai constă în atragerea atenţiei acestuia că dacă pe viitor va mai
săvârşi o altă contravenţie, i se va aplica o sancţiune mai aspră. Aşadar, pe lângă
56
Art. 7. - (1) Avertismentul consta in atentionarea verbala sau scrisa a contravenientului asupra pericolului
social al faptei savarsite, insotita de recomandarea de a respecta dispozitiile legale. (2) Avertismentul se
aplica in cazul in care fapta este de gravitate redusa. (3) Avertismentul se poate aplica si in cazul in care
actul normativ de stabilire si sanctionare a contraventiei nu prevede aceasta sanctiune.
57
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ,Vol. II, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 409.
58
Mihai Adrian Hotca, op.cit.,p. 118.
- 53 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

elementul de mustrare, el cuprinde şi pe acela de atenţionare cu privire la conduita ce


trebuie avută ulterior. El se poate aplica şi atunci când actul normativ de stabilire şi
sancţionare a contravenţiei nu prevede această sancţiune. Este o derogare de la principiul
potrivit căruia stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor se aplică numai dacă sunt
prevăzute în actul normativ respectiv. Dispoziţia citată lasă un câmp larg de apreciere
organelor competente să aplice sancţiunea, care vor putea să decidă dacă este cazul ori nu
să substituie avertismentul amenzii. Aprecierea se face ţinând seama de persoana
contravenientului, de comportarea sa anterioară, de atitudinea acestuia faţă de faptă, de
angajamentul că pe viitor nu o va mai repeta, de împrejurările în care a fost comisă
contravenţia, de urmările ei, etc. Prin însăşi natura şi scopul său educativ, avertismentul
se adresează oral contravenientulului la constatarea faptei.59 Avertismentul poate fi aplicat
şi dacă actul normativ special nu prevede această posibilitate. Cu toate acestea, pot fi
întâlnite şi decizii greşite prin care se apreciază, eronat, că instanţa nu poate aplica
avertismentul,dacă acesta nu este prevăzut în actul normativ special.60
Dispoziţiile care reglementează executarea sancţiunii avertismentului sunt
prevăzute de art.28 al O.G. 2/200161. Avertismentul poate fi executat fie oral, fie în scris
în funcţie de actul prin care se aplică şi prezenţa contravenientului. Astfel, avertismentul
se aplică oral de către agentul constatator când sunt îndeplinite două condiţii: sancţiunea
se aplică pe loc de către agentul constator şi contravenientul este prezent la constatarea
contravenţiei. În toate celelalte situaţii, legea reglementează executarea în formă scrisă a
avertismentului. Astfel, dacă sancţiunea este aplicată în lipsa contravenientului,
avertismentul se consideră executat prin comunicarea procesului-verbal contravenţional
prin care această sancţiune a fost aplicată. În ipoteza în care agentul constatator aplică
sancţiunea amenzii, sau sesizează instaţa de judecată pentru aplicarea sancţiunii prestării
unei activităţi în folosul comunităţii, apreciază că se impune aplicarea sancţiunii
avertismentului, avertismentul se consideră executat prin comunicarea hotărârii instanţei.
În doctrină s-a apreciat că, deşi alin.3 al art. 38 prevede că executarea avertismentului în
acest caz se face prin încunoştiinţare scrisă, nu este necesară redactarea unui înscris, altul
decât sentinţă instanţei.62
Executarea sancţiunii avertismentului poate însă produce anumite situaţii extrem
de problematice. În ipoteza în care agentul constatator execută oral sancţiunea
avertismentului, iar ulterior persoana sancţionată atacă actul de sancţionare, iar instanţa

59
Alexandru Ţiclea, Ioan Doru Tărăcilă, Ion Niţă Stan, Constantin Rujoiu, Marin Corbu, op.cit, p.34.
60
Mircea Ursuţa, op.cit, p.181.
61
Art. 28. - (1) Contravenientul poate achita pe loc sau în termen de cel mult 48 de ore de la data
încheierii procesului-verbal jumătate din minimul amenzii prevăzute în actul normativ, agentul constatator
făcând menţiune despre această posibilitate în procesul-verbal. În actul normativ de stabilire a
contravenţiilor această posibilitate trebuie menţionată în mod expres. (2) Plata amenzii se face la Casa de
Economii şi Consemnaţiuni sau la trezoreria finanţelor publice, iar o copie de pe chitanţă se predă de
către contravenient agentului constatator sau se trimite prin poştă organului din care acesta face parte, în
termenul prevăzut la alin. (1). (3) În cazul în care contravenientul a achitat jumătate din minimul amenzii
prevăzute în actul normativ pentru fapta săvârşită orice urmărire încetează.
62
Alexandru Ţiclea, Reglementarea contravenţiilor, ed. a V-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007,p.76
- 54 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

dispune anularea procesului-verbal, faţă de persoana respectivă s-a executat în mod


nelegal o sancţiune contravenţională. În situaţia în care agentul constatator aplică amenda,
iar instanţa de fond aplică avertismentul, acesta se consideră executat prin comunicare
sentinţei. Dacă însă petentul formulează recurs, iar instanţa de control judiciar admite
recursul şi anulează procesul verbal rezultă că sancţiunea contravenţională a fost
executată în mod nelegal. Dacă se admite recursul intimatului şi se menţine procesul
verbal, practic contravenientul va executa două sancţiuni: sancţiunea avertismentului prin
comunicarea sentinţei primei instanţe şi sancţiunea amenzii dispusă prin procesul-verbal
confirmat de instanţa de recurs. În situaţia în care prima instanţă menţine sancţiunea
amenzii dispusă prin procesul-verbal, dar instanţa de recurs admite recursul petentului şi
dispune înlocuirea amenzii cu avertisment, această sancţiune nu va fi executată, deoarece
hotărârile irevocabile nu se comunică.
Unii autori propun ca pentru a fi înlăturate aceste situaţii, avertismentul să fie
executat astfel: oral, numai în situaţia în care nu se aplică sancţiuni complementare, iar în
scris prin încunoştinşare scrisă în situaţia în care procesul verbal nu a fost atacat sau după
rămânerea irevocabilă a hotarării judecătoreşti.

4.1.2 Amenda

Cea mai întâlnită sancţiune contravenţională este amenda. Amenda


contravenţională este o sancţiune pecuniară ce afectează contravenientul prin diminuarea
patrimoniului acestuia, fapt pentru care a fost denumită sancţiune patrimonială. Amenda
contravenţională constă în luarea silită din patrimoniul contravenientului a unei sume de
bani şi trecerea acesteia în patrimoniul statului sau al unităţilor administrativ teritoriale.
Potrivit art. 8 din O.G. nr. 2/200163, amenda contravenţională are caracter administrativ.
Limita minimă a amenzii contravenţionale este de 25 lei, iar limita maximă nu poate
depăşi sumele maxime stabilite în funcţie de organul care a stabilit şi sancţionat
caontravenţia. Indiferent de gravitatea faptei sau de particularităţile făptuitorului, limitele
amenzii, stabilite prin art.8 din O.G. nr. 2/2001 nu pot fi depăşite decât dacă această
depăşire este prevăzută expres într-o lege sau ordonanţă. Sumele provenit din amenzi se
63
Art. 8. - (1) Amenda contravenţională are caracter administrativ. (2) Pentru contravenţiile stabilite prin
hotărâri ale Guvernului se pot prevedea amenzi între 500.000 lei şi 100.000.000 lei. (3) Pentru
contravenţiile stabilite prin hotărâri ale consiliilor locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor sau ale
sectoarelor municipiului Bucureşti, ale consiliilor judeţene ori ale Consiliului General al Municipiului
Bucureşti se pot prevedea amenzi între 250.000 lei şi 25.000.000 lei.
(4) Limitele amenzilor prevăzute în actele normative care conţin reglementări cu privire la stabilirea şi
sancţionarea unor fapte ce constituie contravenţii, precum şi limitele minime şi maxime ale amenzilor
prevăzute la alin. (2) şi (3) pot fi reduse sau majorate periodic prin hotărâri ale Guvernului.
(5) Sumele provenite din amenzi se fac venit la bugetul de stat, cu excepţia celor provenite din amenzile
aplicate în temeiul hotărârilor autorităţilor administraţiei publice locale sau judeţene prevăzute la alin.
(3), care se fac venit la bugetul local respectiv, precum şi a celor pentru care legea prevede altfel.
Amenzile aplicate în temeiul unei legi sau al unei hotărâri a Guvernului se fac venit la bugetul de stat în
cotă de 75%, diferenţa revenind unităţii din care face parte agentul constatator. Această sumă se reţine
integral ca venituri extrabugetare, cu titlu permanent, şi va fi repartizată pentru dotarea cu mijloace
specifice activităţilor din domeniu.
- 55 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

fac venit la bugetul stat, cu excepţia celor provenite din amenzile aplicate în temeiul
hotărârilor autorităţilor administraţiei publice locale, care se fac venit la bugetul local,
precum şi a celor pentru care legea prevede astfel. Sumele provenite din amenzile aplicate
persoanelor fizice în conformitate cu legislaţia în vigoare se fac venit integral la bugetele
locale. Din punct de vedere fiscal, amenzile contravenţionale sunt creanţe fiscale. În
prezent, amenda contravenţională nu mai poate fi transformată în închisoare
contravenţională. Potrivit art. 23 alin.(13) din legea fundamentală, sancţiunea privativă
de libertate nu poate fi decât de natură penală, ceea ce înseamă că atâta timp cât
contravenţiile rămân în afara dreptului penal, închisoarea nu poate fi aplicată pentru
contravenţii.
Sarcina individualizării amenzii revine organului competent să aplice sancţiunea,
care va aprecia de la caz la caz, în limitele prevăzute de actul normativ, în funcţie de
împrejurările în care fapte a fost săvârşită, urmările ei, persoana contravenientului, etc. În
plus, uneori se va ţine cont la stabilirea amenzii şi de alte considerente. De exemplu,
art.90 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar prevede că „la aplicarea
sancţiunii, lângă împrejurările prevăzute de lege, se vor avea în vedere şi mărimea
suprafeţei, categoria de folosinţă şi clasa de fertilitate a terenului afectat”.
Individualizarea sancţiunii, fiind o obligaţie legală pentru agentul constatator, ea este
cenzurabilă de organele care soluţionează plângerea împotriva sancţiunilor aplicate.
Amenda are un caracter legal. Ca urmare, nu s-ar putea aplica o sancţiune într-un
cuantum care să nu se situeze în limitele stabilite ori să fie determinată pe baza altor
criterii decât decât cele reglementate. Mai trebuie precizat ca amenda contravenţională
spre deosebire de cea penală nu atrage decăderi sau interdicţii pentru persoanele
sancţionate şi nici nu constituie antecedent care să influenţeze asupra unei eventuale
sancţionări viitoare.
Spre deosebire de celelalte sancţiuni contravenţionale, principale sau
complementare, sancţiunea amenzii contravenţionale, care constă în plata unei sume de
bani, poate fi executată benevol de către contravenient, chiar înainte de a exista un titlu
executoriu. Deci, sancţiunea amenzii contravenţionale poate fi executată în două moduri:
voluntar sau prin executare silită.
Amenda poate fi achitată voluntar de către contravenient în mai multe ipoteze.
Contravenientul achită pe loc agentului constatator jumătate din minimul amenzii în
situaţia în care actul normativ special prevede această posibilitate sau contravenientul
poate achita în maxim 24 de ore de la înmânarea procesului-verbal jumătate din limita
minică a amenzii cu condiţia să existe această posibilitate legală. De asemenea,
contravenientul poate achita amenda dispusă prin procesul verbal sau hotărârea
judecătorească oricând înainte de începerea executării silite .
În situaţia executării voluntare a amenzii contravenţionale, pentru a fi
încunoştiinţat organiul de executare şi pentru a se înceta orice urmărire, contravenientul

- 56 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

trebuie să predea o copie de pe chitanţa care atestă plata amenzii organului din care face
parte agentul constatator sau să o trimită prin poştă cu confirmare de primire.64
Dacă persoana sancţionată contravenţional nu achită voluntar amenda
contravenţională, se procedează la executarea silită a acesteia. Art.39, alin.1 din O.G.
nr.2/2001 prevede că:„punerea în executare a sancţiunii amenzii contravenţionale se face
astfel: a) de către organul din care face parte agentul constatator, ori de câte ori nu se
exercită calea de atac împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei în
termenul prevăzut de lege;b) de către instanţa judecătorească, în celelalte cazuri”.
Aceste organe au obligaţia de a comunica, din oficiu, titlurile executorii organelor
competente să efectueze executarea silită în termenul prevederilor Codului de procedură
fiscală, în a căror rază teritorială domiciliază contravenientul, executarea silită a amenzii
urmând a fi făcută de aceste organe în condiţiile Codului de procedură fiscală, amenzile
contravenţionale constituind creanţe bugetare potrivit alin.3 al art.39 al O.G. nr.2/2001.
Primind titlurile executorii, organele de executare fiscală vor proceda la executarea silită
a sumelor datorate cu titlu de amenzi în condiţiile prevăzute de Codul de procedură
fiscală. Trebuie menţionat că în conformitate cu dispoziţiile art.141 alin.7 din Codul de
procedură fiscală, netransmiterea titlului executoriu în termen de 90 de zile organelor de
executare silită, conduce la anularea acestuia. Întrucât executarea silită a acestor sume nu
diferă de executarea altor creanţe bugetare, acestea sunt reglementate de dreptul
financiar. O precizare se impune cu privire la executarea silită a amenzilor
contravenţionale. Printr-o decizie recentă a Curţii Constituţionale, s-a admis excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.12 al O.G. nr.2/2001, constatându-se că aceste
dispoziţii sunt neconstituţionale în măsura în care prin sintagma “nu se mai
sancţionează” prevăzută din text se înţelege doar aplicarea sancţiunii contravenţionale, nu
şi executarea acesteia. În acord cu această decizie a Curţii Constituţionale urmează ca de
fiecare dată când “decontravenţionarea” faptei intervine înainte de finalizarea executării
silite, amenda sau restul de amendă neexecutat să nu se mai execute. Pentru identitate de
raţiune, apreciem că această situaţie este aplicabilă şi în cazul celorlalte sancţiuni
contravenţionale principale sau complementare. Prescripţia executării amenzii
contravenţionale, confom art. 128 din Codul de procedură fiscală operează în termen de 5
ani de a data de 1 ianuarie a anului următor celui în care procesul-verbal sau hotărârea
judecătorească devin titluri executorii.
Potrivit art.113 alin.5 din Codul de procedură fiscală: “pentru înstrăinarea
dreptului de proprietate asupra clădirilor, terenurilor şi a mjloacelor de transport,
contribuabulii trebuie să prezinte certificate de atestare fiscală prin care să ateste achitarea
tuturor obligaţiunilor fiscale locale datorate autorităţii administraţiei publice locale pe a
cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează. Actele prin care se
înstrăinează clădiri, terenuri, respective mijloace de transport, cu încălcarea prevederilor
prezentului alineat, sunt nule de drept”. Practic, această prevedere legală reglementează o
64
Alexandru Ţiclea, op.cit., p.77
- 57 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

nouă formă de executare a amenzilor contravenţionale care poate fi denumită “executare


atipică” pentru faptul că nu reprezintă nici o executare benevolă şi nici o executare silită a
amenzii contravenţionale. Nu poate fi executare benevolă atâta timp cât contravenientul
este condiţionat în încheierea unor acte juridice de plata amenzii contravenţionale şi nici
executare silită, atâta timp cât executarea se face la iniţiativa contravenientului.
Reglementarea este criticabilă, atât din punct de vedere al constituţionalităţii, cât şi din
punct de vedere al situaţiilor absurde pe care le poate genera în practică.
În primul rând, aceste dispoziţii aduc atingere exercitării dreptului de
proprietate, în opinia multor autori acestea fiind neconstituţionale. Şi exercitarea
dreptului de proprietate poate fi suspus unor limitări şi restricţiii, dar este la fel de
adevărat că aceste limitări trebuie să fie proporţionale cu situaţia care le-a creat şi nu pot
afecta însăşi fiinţa dreptului de proprietate. Or, în prezenţa situaţie, organul de executare
poate oricând să procedeze la executarea silită a amenzii contravenţionale, astfel că
limitarea atributului dispoziţiei juridice, ca element al dreptului de proprietate apare ca
fiind neconstituţională. Atâta timp cât contravenientul deţine clădiri, terenuri sau mijloace
de transport, este absurd ca organul de executare să nu recurgă la executarea silită, ci să
aştepte ca persoana sancţionată contravenţional să încheie acte juridice, aceasta fiind
condiţionat la încheierea acestor acte juridice de achitarea amenzii contravenţionale. Pe
de altă parte, neachitarea unei amenzi contravenţionale nu poate reprezenta o situaţie care
să conducă la o limitare a exercitării dispoziţiei juridice, ca atribut al dreptului de
proprietate. Din punct de vedere al situaţiilor care pot apărea în practică, art.113 alin.5 din
Codul de procedură fiscală poate provoca mari neajunsuri. Astfel, se poate întampla ca un
proces-verbal să nu fie comunicat în mod legal persoanei sancţionate, dar să fie trimis
organelor de executare silită, în conformitate cu dispoziţiile art. 39 alin. 2 din O.G.
nr.2/2001. În această situaţie, persoana va afla de existenţa sancţiunii doar în momentul în
care va obţine certificatul de atestare fiscală, fiind nevoită să promoveze fie o plângere
contravenţională, fie o contestaţie la executare, în acest timp neputând înstrăina nici un
teren construcţie sau autotorism ce se află în patrimonial său. Pe de altă parte, se poate
întâmpla, datorită necorelării legislative, să se comunice către organele de executare
procese-verbale care au fost atcate în termen, ipoteză în care petentul nu va putea să
înstrăineze nici un bun dintre cele enumerate în textul legal, până la soluţinarea
irevocabilă a contestaţiei la executare.
O altă situaţie absurdă se poate ivi în ipoteza în care în certificatul de atestare
fiscală ar apărea creanţe fiscale constând în amenzi care se fac venit la bugetele locale,
creanţe care a căror executare ar fi prescrisă conform dispoziţiilor art.128 din Codul de
procedură fiscală.65În această situaţie, contravenientul este forţat practic să execute o
65
In baza art 128 din codul de procedură fiscală, termenul de prescripţie prevăzut la art. 127 se suspendă:
a) în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de prescripţie a dreptului la
acţiune;
b) în cazurile şi în condiţiile în care suspendarea executării este prevăzuta de lege ori a fost dispusă de
instanţa judecatorească sau de alt organ competent, potrivit legii;
c) pe perioada valabilităâii înlesnirii acordate potrivit legii;
- 58 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

sancţiune care nu mai putea fi adusă la îndeplinire pe calea executării silite. Acestei
afirmaţii i s-ar putea obiecta faptul că persoana a cărei creanţe s-au prescris ar avea la
dispoziţie calea contestaţiei la executare. Evident că aceasta este soluţia legală, dar, pe de
altă parte, este extrem de probabil că foarte puţine personae vor prefera să aştepte
soluţionarea unei asemena contestaţii, ci vor achita amenzile, chiar prescrise, pentru a
putea încheia actele de înstrainare a bunului.

4.1.3 Prestarea unei activităţi în folosul comunităţii

Prestarea unei activităţi în folosul comunităţii poate fi stabilită numai prin lege şi
numai pe o durată ce nu poate depăşi 300 de ore. Sancţiunea prevăzută la alin.1 se
stabileşte alternativ cu amenda. În cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în
termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancţiunii şi nu există posibilitatea
executării silite, organul din care face parte agentul constatator va sesiza instanţa de
judecată pe a cărei rază teritorială s-a săvârşit contravenţia, în vederea înlocuirii amenzii
cu sancţiunea obligării contravenietului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii,
ţinându-se seama de partea de amendă care a fost achitată. La primul termen de judecată,
instanţa, cu citarea contravenientului, poate acorda acestuia, la cerere, un termen de 30 de
zile, în vederea achitării integrale a amenzii. În cazul în care contravenientul nu a achitat
amenda în termenul prevăzut la alin. 4, instanţa procedează la înlocuirea amenzii cu
sancţiunea obligării la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, cu acordul acestuia.
Hotărârea prin care s-a aplicat sancţiunea prestării unei ativităţi în folosul comunităţii este
supusă recursului.
Obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul colectivităţii este
o sancţiune contravenţională recent introdusă între sancţiunile contravenţionale. Iniţial,
această sancţiune a fost prevăzută de Legea nr.82/1999 privind înlocuirea închisorii
contravenţionale cu sancţiunea obligării contravenientului la prestarea unei activităţi în
folosul comunităţii, care a fost abrogată prin O.G. nr.55/2002 privind regimul juridic al
sancţiunilor prestării unei activităţi în folosul comunităţii şi închisorii contravenţionale.
Sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii poate fi prevăzută numai în legi
sau ordonanţe ale Guvernului prin care se stabilesc şi se sancţionează anumite fapte ce
constituie contravenţii.
Această sancţiune contravenţională se aplică numai persoanelor fizice. Sancţiunea
obligării contravenientului la prestarea activităţii în folosul comunităţii trebuie să fie
prevăzută întotdeauna alternativ cu sancţiunea amenzii contravenţională şi poate fi
aplicată numai de instanţă. De asemenea, sancţiunea prestării unei activităţi în folosul
comunităţii poate fi aplicată numai dacă există consimţământul contravenientului.
Activitatea în folosul comunităţii se prestează în domeniul serviciilor publice, pentru

d) cât timp debitorul îşi sustrage veniturile şi bunurile de la executarea silită;


e) în alte cazuri prevăzute de lege.
- 59 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

întreţinerea locurilor de agreement, a parcurilor şi a drumurilor, păstrarea curaţeniei şi


igienizarea localităţilor, desfăşurarea de activităţi în folosul căminelor pentru copii şi
bătrâni, al orfelinatelor, creşelor, grădiniţelor, şcolilor, spitalelor şi al altor aşezăminte
social-culturale. Sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii se execută după
programul de muncă, ori, după caz, programul şcolar al contravenientului, pe o durată
cuprinsă între 50 de ore şi 300 de ore, de maximum 3 ore pe zi, iar în zilele nelucrătoare
de 6-8 ore pe zi. În cazul în care contravenientul are posibilitatea să execute sancţiunea în
fiecare zi din cursul săptămânii, iar autorităţile publice locale, prin persoanele
împuternicite, pot asigura supravegherea activităţii contravenientului, durata maximă de
lucru nu poate depăşi 8 ore pe zi. În cazul în care contravenientul este de accord cu
aplicarea sancţiunii prestării unei activităţi în folosul comunităţii, instanţa judecătorească
pronunţă o hotărâre în acest sens. În toate situaţiile, după luarea consimţământului
contravenientului, instanţa, prin hotărâre, stabileşte natura activităţilor ce vor fi prestate
de acesta în folosul comunităţii, pe baza datelor communicate de primarul localităţii în
care contravenientul îşi are domiciliul sau reşedinţa, ţinând seama de aptitudinile sale
fizice şi psihice, precum şi nivelul pregătirii profesionale. Datorită faptului că sancţiunea
închisorii contravenţionale a fost eliminată dintre sancţiunile contravenţionale, ca urmare
a revizuirii Constituţiei, obligarea la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii a
devenit practic inaplicabilă. Cei care săvârşesc sancţiuni nu sunt de acord să presteze
activităţi în folosul societăţii, ştiind că dacă nu plătesc amenda nu riscă o sancţiune mai
severă.
Potrivit art.6 din O.G. nr. 55/2002 “în cazul contravenţiilor pentru care legea
prevede sancţiunea amenzii alternative cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul
comunităţii, dacă agentul constatator apreciază că sancţiunea amenzii este îndestulătoare,
aplică amenda procedând potrivit dispoziţiilor O.G. nr. 2/2001. Dacă în raport cu
gravitatea faptei, se apreciază că amenda nu este îndestulătoare, agentul constatator
încheie procesul-verbal de constatare a contravenţiei şi îl înaintează, în cel mult 48 de ore,
instanţei competente”. Competenţa aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie a fost
săvârşită contravenţia, termenul se fixează de urgenţă, cu citarea contavenientului şi a
agentului constatator. Completul de judecată este format dintr-un singur judecător.
Contravenientul poate fi asistat de apărător. În cazul în care contravenientul este minor,
asistenţa juridică este obligatorie. Instanţa dispune citarea părţilor sau a reprezentanului
legal al minorului. Participarea procurorului este obligatorie. În urma judecăţii instanţa
apreciază asupra legalităţii şi a temeiniciei procesului-verbal şi pronunţă una dintre
următoarele soluţii: aplică sancţiunea amenzii, aplică sancţiunea prestării unei activităţi în
folosul comunităţii, cu consimţământul contravenientului, dacă apreciază că aplicarea
amenzii contravenţionale nu este îndestulătoare ori contravenientul nu dispune de
mijloace materiale şi financiare pentru plata acesteia sau anulează procesul-verbal.
Dacă o persoană a săvârşit mai multe contravenţii, constatate prin acelaşi proces-
verbal, în cazul în care pentru toate faptele sau numai pentru unele dintre ele se prevede
- 60 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

sancţiunea pretării unei activităţi în folosul comunităţii, sancţiunile se cumulează fără a


putea depăşi maximul general stabilit de lege.66
După rămânerea definitivă a sancţiunii, o copie de pe dispozitivul hotărârii însoţită
de mandatul de executare se comunică primarului şi unităţii de poliţie în raza cărora îşi
are domiciliul contravenientul. Mandatul de executare se întocmeşte în 4 exemplare şi
cuprinde: denumirea instanţei care l-a emis, data emiterii, numărul şi data hotărârii care se
execută, datele privitoare la persoana contravenientului: numele, prenumele, data şi locul
naşterii, domiciliul şi reşedinţa, dacă este cazul, şi codul numeric personal, precum şi
durata şi natura activităţii ce urmează sa fie prestată de contravenient. Primarul este
obligat să aducă la îndeplinire mandatatul de executare stabilind, de îndată, conţinutul
activităţii ce urmează să fie prestată de contravenient, condiţiile în care acesta execută
sancţiunea, precum şi programul de lucru, încunoştinţând despre măsurile luate unitatea la
care se va presta activitatea. La stabilirea conţinutului activităţii ce urmează să fie prestată
de contravenient, primarul va avea în vedere pregătirea profesională şi starea sănătăţii
acestuia. Este interzisă stbilirea pentru contravenient a prestării de activităţi în subteran,
în mine, metrou ori în alte asemenea locuri cu un grad ridicat de risc în prestarea
activităţii, precum şi în locuri periculoare ori care, prin natural or, pot pricinui suferinţe
fizice sau pot produce daune sănătăţii persoanei.
În situaţia în care contravenientul nu se prezintă,cu rea voinţă, la executarea
sancţiunii, art.21 al O.G. nr.55/2002 reglementează posibilitatea înlocuiirii sancţiunii
prestării unei activităţi în folosul comunităţii cu sancţiunea amenzii.67 Potrivit articolului
21 din O.G. nr. 55/2002, “în cazul în care contravenientul, cu rea-voinţă, nu se prezintă
la primar pentru luarea în evidenţă şi executarea sancţiunii, se sustrage de la executarea
sancţiunii după începerea activităţii, sau nu îşi îndeplineşte îndatoririle ce îi revin la
locul de muncă, judecătoria, la sesizarea primarului, a unităţii de poliţie sau a
conducerii unităţii la care contravenientul avea obligaţia să se prezinte şi să presteze
activitatea în folosul comunităţii, poate înlocui această sancţiunea cu sancţiunea
amenzii.” Art.968 din O.G. nr. 2/2001 prevede şi posibilitatea înlocuirii amenzii cu
66
Mihai Adrian Hotca, op.cit., p. 123.
67
Mircea Ursuţa, op.cit, p. 312.
68
Art. 9. - (1) Prestarea unei activitati in folosul comunitatii poate fi stabilita numai prin lege si numai pe o
durata ce nu poate depasi 300 de ore.
(2) Sanctiunea prevazuta la alin. (1) se stabileste alternativ cu amenda.*
(3) In cazul in care contravenientul nu a achitat amenda in termen de 30 de zile de la ramanerea definitiva a
sanctiunii si nu exista posibilitatea executarii silite, organul din care face parte agentul constatator va sesiza
instanta de judecata pe a carei raza teritoriala s-a savarsit contraventia, in vederea inlocuirii amenzii cu
sanctiunea obligarii contravenientului la prestarea unei activitati in folosul comunitatii, tinandu-se seama de
partea din amenda care a fost achitata.*
(4) La primul termen de judecata, instanta, cu citarea contravenientului, poate acorda acestuia, la cerere, un
termen de 30 de zile, in vederea achitarii integrale a amenzii.*
(5) In cazul in care contravenientul nu a achitat amenda in termenul prevazut la alin. (4), instanta
procedeaza la inlocuirea amenzii cu sanctiunea obligarii la prestarea unei activitati in folosul comunitatii, cu
acordul acestuia.*
(6) Hotararea prin care s-a aplicat sanctiunea prestarii unei activitati in folosul comunitatii este supusa
recursului.*
__________
- 61 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

prestarea unei activităţi în folosul comunităţii. Potrivit textului menţionat, în cazul în care
contravenientul nu a achitat amenda în 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancţiunii
şi nu există posibilitatea executării silite, organul din care face parte agentul constatator
va sesiza instanţa de judecată pe a cărei rază teritorială s-a săvârşit contravenţia, în
vederea înlocuirii amenzii cu sancţiunea obligării contravenientului la prestarea unei
activităţi în folosul comunităţii, ţinându-se seama de partea amenzii care a fost achitată.
La primul termen de judecată, instanţa, cu citarea contravenientului, poate acorda
acestuia, la cerere, un termen de 30 de zile, în vederea achitării integrale a amenzii. În
cazul în care contravenientul nu a achitat amenda la termenul stabilit, instanţa procedează
la înlocuirea amenzii cu sancţiunea obligării la prestarea unei activităţi în folosul
comunităţii, cu acordul acestuia. Hotărârea prin care s-a aplicat sancţiunea prestării unei
activităţi în folosul comunităţii este supusă recursului.
În conformitate cu art.21 din O.G. nr.55/2002 astfel cum a fost modificat prin
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.108/2003 pentru desfiinţarea închisorii
contravenţionale, executarea sancţiunii prestării unei activităţi în folosul comunităţii se
prescrie în termen de 2 ani de la data rămânerii irevocabilă a hotărârii judecătoreşti prin
care s-a aplicat sancţiunea.
Dacă până la punerea în executare a mandatului de executare a sancţiunii prestării
unei activităţi în folosul comunităţii sau dacă în timpul executării sancţiunii prestării unei
activităţi în folosul comunităţii a intervenit o hotărâre definitivă de condamnare la o
pedeapsă privativă de libertate, cu executare, sancţiunea contravenţională nu se mai
execută.
Împotriva măsurilor luate cu privire la conţinutul activităţii, la condiţiile în care
se realizează, precum şi la modul în care se exercită supravegherea, contravenientul poate
face plângere, care se depune la primar, sau la unitatea de poliţie de care aparţine agentul
însărcinat cu supravegherea activităţii. Plângerea împreună cu actul de verificare a
aspectelor sesizate se înaintează , în termen de 5 zile de la înregistrare, judecătoriei în a
cărei circumscripţie se execută sancţiunea. Plângerea se soluţionează în termen de 10
zile, iar dacă este considerată întemeiată se dispune, după caz, schimbarea activităţii sau a
măsurilor de supraveghere.

4.2 Sancţiunile contravenţionale complementare

Sancţiunile contravenţionale complementare prevăzute de O.G. nr.2/2001 sunt:


confiscarea bunurilot destinate, folosite sau rezultate din contravenţii, suspendarea sau
anularea avizului, acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei activităţi, închiderea
unităţii, blocarea contului bancar, suspendarea activităţii afentului economic, retragerea

*Articolul a fost modificat prin art. I pct. 4 din O.U.G. nr. 108/2003.
- Alineatele (3), (4), (5) si (6) au fost introduse prin art. unic pct. 1 din Legea nr. 352/2006.
- 62 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni sau pentru activităţi de comerţ exterior,
temporar sau definitiv; desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea lui iniţială.69
În situaţia în care actul normativ special prevede că se aplică şi anumite sancţiuni
complementare, persoana competentă va aplica una sau mai multe sancţiuni
complementare. Sancţiunile complementare sunt prevăzute în legea cadru, precum şi în
actele normative speciale de sancţionare a unor contravenţii. În ipoteza în care actul
normativ special de stabilire a contravenţiilor impune aplicarea unei sancţiuni
complementare alături de o sancţiune principală, persoana competentă să dispună
sancţiunea va trebui sa dispună prin procesul-verbal sau prin rezoluţie pe procesul-verbal
şi aplicarea acestei sancţiuni complementare. Atâta timp cât o sancţiune complementară
nu a fost dispusă prin procesul-verbal, deşi era obligatoriu a fi dispusă, ea nu va putea fi
executată, contravenientul putând invoca acest aspect pe calea plângerii contravenţionale,
fie pe calea unei contestaţii la executare.
În privinţa executării sancşiunilor contravenţionale complementare, O.G.
nr.2/2001 este extrem de lapidară prevăzând în art.40 că: “Executarea sancţiunilor
contravenţionale complementare se face potrivit dispoziţiilor legale”. În doctrină s-a
afirmat că această prevedere este “ în cel mai bun caz inutilă”.70 Rezultă aşadar că
reglementarea executării sancţiunilor contravenţionale complementare se face prin actele
normative speciale care prevăd aplicarea acestor sancţiuni.

4.2.1 Confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii.

Confiscarea este sancţiunea complementară contravenţională ce constă în trecerea silită a


unui bun în proprietatea statului. Reglementarea sancţiunii confiscării suferă din cauza
lipsei unor menţiuni referitoare la condiţiile în care se poate dispune. În opinia mai multor
autori, trebuie introduse anumite norme care să stabilească în mod detailat regimul juridic
al acestei sancţiuni, care pot fi similare cu cele care există în dreptul penal în privinţa
măsurii de siguranţă a confiscării speciale, legea penală putând fi o sursă de inspiraţie
pentru legiuitor.
Potrivit art. 112 din Codul penal: “(1) Sunt supuse confiscării speciale:
a) bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală;
b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând
altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor;
c) bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea
făptuitorului sau păstrarea folosului ori produsului obţinut, dacă sunt ale făptuitorului
sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor;

69
Alexandru Ţiclea, op.cit, p.47
70
Ovidiu Podaru, Radu Chiriţă, op.cit., p.184
- 63 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

d) bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor;
e) bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzută de legea penală, dacă nu sunt
restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia;
f) bunurile a căror deţinere este interzisă de legea penală.
(2) În cazul prevăzut în alin.(1) lit.b) şi c), dacă valoarea bunurilor supuse
confiscării este vădit disproporţionată faţă de natura şi gravitatea faptei, se dispune
confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ţinând seama de urmarea produsă sau care
s-ar fi putut produce şi de contribuţia bunului la aceasta. Dacă bunurile au fost produse,
modificate sau adaptate în scopul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală, se dispune
confiscarea lor în întregime.
(3) În cazurile prevăzute la alin.(1) lit. b) şi c), dacă bunurile nu pot fi confiscate
întrucât nu aparţin infractorului, iar persoana căreia îi aparţin nu a cunoscut scopul
folosirii lor, se va confisca echivalentul în bani al acestora, cu aplicarea dispoziţiilor
alin. (2).
(4) Dispoziţiile alin. (1) lit. b) nu se aplică în cazul faptelor săvârşite prin presă.
(5) Dacă bunurile supuse confiscării potrivit alin.(1) lit.b) - e) nu se găsesc, în
locul lor se confiscă bani şi bunuri până la concurenţa valorii acestora.
(6) Se confiscă, de asemenea, bunurile şi banii obţinuţi din exploatarea bunurilor
supuse confiscării precum şi bunurile produse de acestea, cu excepţia bunurilor
prevăzute în alin.(1) lit.b) şi c).”71
Confiscarea bunurilor destinate ori folosite la săvârşirea contravenţiilor se dispune
de către agentul constatator, prin acelaşi proces-verbal de constatare a contravenţiei, odată
cu aplicarea sancţiunii amenzii. Confiscarea bunurilor constă în trecerea silită şi gratuită
în proprietatea privată a statului a bunurilor ce au legătură cu săvârşirea contravenţiei.
Aplicarea sancţiunii confiscării este în competenţa agentului care constată contravenţia şi
aplică sancţiunea principală. În cazurile în care agentul constatator nu are şi atribuţia
aplicării sancţiunii confiscării, el va ridica bunurile supuse confiscării şi le va remite
organului competent să ia măsura confiscării bunurilor. Agentul constator este obligat să
individualizeze bunurile supuse confiscării, prin consemnarea particularităţilor acestora
în procesul-verbal, astfel încât ele să poată fi identificate ulterior. De asemenea, în
procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, trebuie înscrise datele de
identificare a persoanei prorpietarului bunurilor confiscate, cu excepţia cazurilor în care
o asemenea operaţiune nu este obiectiv posibilă. Bunurile confiscate sunt supuse
prevederilor O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare
a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului. Conform art. 3 din O.G.
nr. 14/2007 “(1) Bunurile confiscate sau neridicate, conform legii, în orice procedură
judiciară trec în proprietatea privată a statului, în temeiul unei ordonanţe emise de
procuror sau al unei hotărâri judecătoreşti definitive-irevocabile prin care se dispune
71
Codul Penal, art.112.
- 64 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

valorificarea acestora.(2)În cazul bunurilor ridicate cu ocazia constatării şi sancţionării


contravenţiilor pe bază de proces-verbaşl în care acesta nu a fost contestat în termenul
legal sau dacă a fost contestat şi contestaţia a fost respinsă printr-o hotărâre
judecătorească definitivă şi irevocabilă.”72
Până în anul 2002, în aplicarea dispoziţiilor Legii nr.12/1990, privind protejarea
populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite, republicată, astfel cum a fost
modificată prin O.G. nr.126 din 29 august 1998, instanţele de judecată nu au avut un
punct de vedere unitar, soluţionând în mod diferit plângerile îndreptate împotriva actelor
de constatare şi sancţionare a contravenţiilor prevăzute la art.1 din această lege. Au fost
pronunţate soluţii diferite cu privire la problema dacă, în cazul aplicării sancţiunii
confiscării, pentru imposibilitatea dovedirii legale a provenienţei mărfurilor, această
probă poate fi făcută şi ulterior. Unele instanţe au respins plângerea formulată împotriva
procesului-verbal de constatare a contravenţiei, menţinând amenda aplicată şi măsura
confiscării mărfii, chiar dacă contravenientul a prezentat ulterior acte ce dovedesc
provenienţa licită a bunurilor, motivând că documentele justificate trebuie să însoţească
permanent marfa. De asemenea, se preciza că în toate cazurile în care bunurile sunt
însoţite de documente de provenienţă, acestea urmează a fi confiscate.
Alte instanţe au menţinut sancţiunea amenzii contravenţionale, dar au considerat
că bunurile confiscate trebuie restituite. Au fost şi instanţe care, dimpotrivă, fiind sesizate
cu plângere împotriva actelor de constatare şi sancţionare a unor astfel de contravenţii, în
cazul prezentării ulterioare, de către cei sancţionaţi, a documentelor prin care se justifică
provenienţa mărfurilor, au dispus anularea procesului-verbal de constatare a
contravenţiei, au exonerat contravenientul de plata amenzii şi au restituit bunurile
confiscate. Fiind sesizată cu recurs în interesul legii, Curtea Supremă de Justiţie, în Secţii
Unite, prin Decizia nr.1 din 18 februarie 200273, a considerat că ultimele instanţe au
procedat corect. S-a motivat, că, dacă cel sancţionat contravenţional dovedeşte ulterior, în
faţa instanţei căreia i s-a plans împotriva actului de constatare şi sancţionare, că
documentele de justificare a provenienţei mărfurilor existau la data întocmirii procesului
verbal de constatare a contravenţiei şi că nu a avut posibilitatea să le prezinte în
momentul efectuării controlului, condiţiile de existenţă a contravenţiei nu sunt îndeplinite
şi sancţiunea nu poate fi menţinută.
Instanţa e obligată conform Codului de procedură civilă, să încuviinţeze
administrarea tutror dovezilor susceptibile a duce la dezlegarea pricinii, printer care şi
documnetele de provenienţă a bunurilor comercializate. Nu mai este justificată nici
menţinerea sancţiunii amenzii contravenţionale, nici cea a măsurii confiscării mărfurilor.
Această soluţie este impusă şi de reglementarea articolului 41 alin.ul (2) din O.G.
nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, prin care se stabileşte că în caz de
anulare sau de constatare a nulităţii procesului-verbal bunurile confiscate, cu excepţia

72
Monitorul Oficial, nr.82 din 2 februarie 2007.
73
Monitorul Oficial, nr.326 din 16 mai 2002
- 65 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

celor a căror deţinere sau circulaţie este interzisă prin lege, se restituie de îndată celui în
drept. Tot astfel, dacă bunurile ce au făcut obiectul confiscprii au fost, între timp,
valorificate potrivit alin.(3) din acelaşi articol va trebui să se dispună, de către instanţă
achitarea unei despăgubiri stabilite în raport cu valoarea lor de circulaţie.
În consecinţa, Curtea Supremă de Justiţie a decis că “în cazul plângerilor
îndreptate împotriva actelor de constatare şi sancţionare a contravenţiilor prevăzute la
art.1 lit. e) din Legea nr.12/1990, modificată prin O.G. nr.126 din 29 august 1998,
prezentarea ulterioară, în faţa instanţelor judecătoreşti, a actelor prin care se dovedeşte
provenienţa licită a bunurilor ce nu erau însoţite, în momentul constatării contravenţiei,
de astfel de documente atrage anularea procesului-verbal de contravenţie, exonerarea
contravenientului de plata amenzii aplicate şi restituirea mărfii confiscate.”
Nu pot fi confiscate doar bunurile destinate, sau rezultate din contravenţii. În
doctrină, s-a arătat că posibilitatea de a fi confiscate bunurile unui terţ aduce atingere
dreptului de proprietate aşa cum este reglementat de art.44 din Constituţie74 şi Protocolul
Nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Întrucât măsura confiscării este o
măsură complementară ea nu poate fi dispusă decât alături de o sancţiune principală.
Dacă fapta sancţionată prin procesul-verbal nu este contravenţie, evident măsura
confiscării este nelegală întrucât bunurile confiscate nu au fost destinate, folosite sau
rezultate dintr-o faptă ilicită calificată de lege drept contravenţie. Aşadar, ori de câte ori
instanţa de judecată dispune anularea procesului-verbal de contravenţional nu va putea
menţine măsura confiscării. Cu toate acestea există decizii ale practicii judiciare prin care
s-a menţinut măsura confiscării bunurilor, cu motivare că bunurile nu aparţin
contravenientului, iar proprietarul bunurilor nu a formulat plângere contravenţională, deşi
a fost admisă plângerea contravenţională formulată de către contravenient şi s-a dispus
anularea procesului-verbal contravenţional datorită inexistenţei contravenţiei.
Aceste soluţii sunt nelegale, în lipsa unei contarvenţii neputând fi dispusă
confiscarea, deoarece s-ar încălca dispoziţiile imperative ale art. 44 alin.8 şi 975 din

74
Art.44 (1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi
limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. (2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod
egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată
asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte
tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege
organică, precum şi prin moştenire legală. (3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de
utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. (4) Sunt interzise
naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza
apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor. (5) Pentru
lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu
obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum
şi pentru alte daune imputabile autorităţii. (6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc
de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie. (7) Dreptul de proprietate obligă la
respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea
celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului. (8) Averea dobândită licit nu
poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă. (9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate
din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.
75
Constituţia României revizuită, art.44 (8) Averea dobândita licit nu poate fi confiscata. Caracterul licit al
dobândirii se prezumă. (9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi
- 66 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

Constituţia României revizuită. Indiferent cui aparţin bunurile confiscate de la


contravenient, în lipsa contravenţiei acestea trebuie restituite persoanei de la care au fost
ridicate, raporturile juridice dintre acesta şi proprietarul bunurilor rămânând în afara
raportului de drept contravenţional.76
Deşi plângerea contravenţională suspendă executarea sancţiunilor dispuse prin
procesul-verbal, în cazul confiscării, înregistrarea plângerii nu conduce la restituirea
bunurilor confiscate, fapt ce ne face să afirmăm că plângerea contravenţională nu
suspendă executarea acestei sancţiuni contravenţionale complementare.77 În realitate,
plângerea suspendă doar procedura de valorificare a bunurilor confiscate. Conform art.6
alin.6 al O.G. nr.14/2007 78pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a
bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, anumite categorii de
bunuri confiscate cum ar fi, spre exemplu, alimentele perisabile, plantele şi animalele vii,
sau bunurile a căror garanţie expiră înainte de pronunţarea unei hotărâri irevocabile, se
valorifică după o procedură rapidă, în aceste situaţii, în caz de anulare a procesului
verbal, petentul urmând a fi despăgubit conform art.6 alin.879 din acelaşi act normativ. În
acelaşi sens, art.41, alin.3 al O.G. nr.2/2001, prevede că dacă bunurile confiscate au fost
valorificate, instanţa va dispune să se achite proprietarului bunurilor confiscate o
despăgubire stabilită în raport cu valoarea de circulaţie a bunurilor. În doctrină s-a afirmat
că ar fi vorba de o dispoziţie “bizară” a legii, atâta timp cât formularea plângerii ar
conduce la suspendarea procedurii de valorificare a bunurilor confiscate.80
În celelate situaţii, bunurile confiscate trec în proprietatea statului fie la data la
care expiră termenul de formulare a plângerii contravenţionale, fie la data la care
hotărârea judecătorească devine irevocabilă, fiind valorificată după o procedură prevăzută
de O.G. nr.14/2007. În măsura în care se constată nelegalitatea măsurii confiscării ,
bunurile vor fi restituite, cu excepţia situaţiei în care deţinerea acelor bunuri este interzisă
de lege.
În trecut, confiscarea însoţea sancţiunea principală, de obicei amenda sau
închisoarea contravenţională. Potrivit art.8 din Legea nr.32/1968, erau supuse confiscării
lucrurile produse prin contravenţie, lucrurile care au servit la săvârşirea contravenţiei dacă
sunt ale contravenientului şi bunurile dobândite prin săvârşirea contravenţiei, dacă nu sunt
restituite persoanei vătămate.81

confiscate numai în condiţiile legii.


76
Ovidiu Podaru, Radu Chiriţă, op.cit, p. 44.
77
Mircea Ursuţa, op.cit, p.314.
78
Monitorul Oficial, nr.82, din 2 februarie 2007
79
O.G. nr.14/2007,art.6,(8) n cazul in care prin hotarare judecatoreasca ramasa definitiva se dispune
restituirea bunurilor prevazute la alin. (6) si (7), sumele obtinute din valorificarea acestora se achita
persoanei de la care au fost preluate bunurile respective, conform prevederilor din hotararea judecatoreasca
definitiva si irevocabila, de la bugetul de stat sau de la bugetul local, dupa caz, la nivelul actualizat al
preturilor in situatia in care in hotarare nu se prevede suma
80
Ovidiu Podaru, Radu Chiriţă, op.cit., p.188.
81
Alexandru Ţiclea, Ioan Doru Tărăcilă, Ion Niţă Stan, Constantin Rujoiu, Marin Corbu, op.cit., p.36
- 67 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

4.2.2 Suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului, sau a autorizaţiei
de exercitare a unei activităţi.

În cazul acestei sancţiuni complementare pot fi întâlnite două situaţii. Dacă


sancţiunea este dispusă de organul care a emis acordul, avizul sau autorizaţia de
exercitare a activităţii respective, tot acel organ va proceda şi la punerea în executare a
sancţiunii contravenţionale complementare. Spre exemplu, retragerea avizului de
comercializare a aparatelor electronice de marcat fisele se face tot de agenţii Gărzii
Financiare după o procedură reglementată de art.12 al Hotărârii de Guvern nr.479/2003
privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de Urgenţă a
Guvernului nr.28/1999. Dacă sancţiunea a fost dispusă de un alt organ decât cel care a
emis avizul, acordul sau autorizaţia de exercitare a activităţii, organul care a aplicat
sancţiunea va înainta titlul executoriu către organul care a emis aceste acte, care va pune
în executare sancţiunile, cu excepţia situaţiei în care prin actul normative special, organul
care a aplicat sancţiunea nu are şi competenţa de a o pune în executare.82
Sancţiunea complementară examinată poate fi dispusă în cazul în care pentru
derularea unei activităţi sunt necesare avize, acorduri sau atorizaţii. De exemplu, potrivit
Legii nr.107/1996, legea apelor,83 pentru efectuarea unor lucrări prevăzute de această lege
sunt necesare anumite avize sau acorduri. Această sancţiune este prevăzută şi de art.273
din legea nr.297/2004, privind piaţa de capital.84. Potrivit art.273, săvârşirea
contravenţiilor prevăzute la art.272 se sancţionează, alături de alte sancţiuni, cu
suspendarea autorizaţiei şi retragerea acesteia. Anularea sau retragerea permisului de
armă poate fi dispusă în temeiul art.133 din Legea nr.295/2004 privind regimul armelor şi
muniţiilor.85
Există şi alte acte nornative care prevăd sancţiunea complementară analizată. De
exemplu, art.105 din Legea nr.52/1994 privind valorile mobiliare si bursele de valori,
prevedere că în caz de săvârşire cu intenţie sau din culpă prin comisiune sau omisiune a
vreuneia din contravenţiile stabilite de art.104 din aceeaşi lege, sancţiunile ce se aplică
sunt: amenda, retragerea autorizaţiei, anularea autorizaţiei şi interzicerea temporară sau
definitivă, pentru persoanele fizice sau juridice, a intermedierii de valori mobiliare pentru
o categorie, pentru unele sau pentru toate categoriile de opreţiuni pe care aceasta le
include. Amenda poate fi aplicată cumulativ cu oricare dintre aceste sancţiuni. La rândul
lor, retragerea şi anularea autorizaţiei se aplică cumulativ cu interzicerea temporară sau
definitivă a exercitării intermedierii de valori mobiliare.
De asemenea, art.33 din O.G. nr.4/1995 privind fabricarea, comercializarea şi
utilizarea produselor de uz fitosanitar pentru combaterea bolilor, dăunătorilor şi
buruienilor în agricultură şi silivicultură prevede anularea definitivă sau suspendarea pe
82
Ovidiu Podaru, Radu Chiriţă, op.cit, p.185.
83
Monitorul Oficial, nr.244 din 8 octombrie 1996
84
Monitorul Oficial, nr.547 din 9 iunie 2004
85
Monitorul Oficial, nr.583 din 30 iunie 2004
- 68 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

perioada cuprinsă între 1 şi 6 luni a autorizaţiei de comercializare, a autorizaţiei de


utilizare, a autorizaţiei de prestări servicii cu produse de uz fitosanitar, în următoarele
situaţii: când aceasta est cerută de către personalul împuternicit cu atribuţii de control
din partea inspectoratului judeţean pentru protecţia muncii şi a altor unităţi competente, în
cazul săvârşirii repetate, în decurs de 2 ani, a uneia dintre contravenţiile reglementate de
actul nornativ respectiv, când autorizaţia a fost obţinută pe baza unor informaţii false care
au indus în eroare, când agentul economic autorizat nu anunţă emitentul, în termenul
prevăzut, că în documentaţia depusă la autorizare au intervenit modificări. Potrivit art.7,
alineatul final din Hotărîrea Guvernului nr.181/1992, comiterea unei contravenţii la
regimul jocurilor de noroc conduce automat la anularea autorizaţiei şi încetarea activităţii
respective. Retragerea autorizaţiei de a efectua operaţiuni bancare este prevăzută de
Legea nr.33/1991 privind activitatea bancară.86

4.2.3 Închiderea unităţii

Această sancţiune complementară constă în închiderea unui punct de lucru al


contravenientului şi poate fi dispusă în cazurile prevăzute de lege. De exemplu, în cazul
unor unităţi de alimentaţie publică.
Punerea în executare a acestei sancţiuni complementare se face prin transmiterea
de către organul care a aplicat sancţiunea a unei copii a procesului-verbal către structura
teritorială a Oficiului Registrului Comerţului la care este înregistrată societatea
respectivă87. Dacă este vorba de o altă persoană de drept privat sau de o entitate fără
personalitate juridică(de exemplu o unitate deţinută de o persoană fizică autorizată), copia
de pe procesul-verbal sau hotărârea judecătorească va fi transmisă instituţiei la care
această structură este înregistrată.

4.2.4 Blocarea contului bancar


În vederea executării acestei sancţiuni, organul din care face parte agentul
constatator care a aplicat sancţiunea va comunica unităţii bancare la care contravenientul
are deschis contul bancar, o copie a procesului-verbal sau a hotărârii judecătoreşti.
Blocarea contului bancar poate fi dispusă în cazul contravenţiilor privind activitatea
bancară sau financiară. Blocarea contului bancar poate dura de la 10 zile la o lună.
Această sancţiune se poate lua, în temeiul art.3 din Hotărârea Guvernului
nr.569/1991, în caz de abateri repetate de la Regulamentul operaţiunilor cu numerar emis
de Banca Naţională a României. Această măsură echivalează practic cu suspendarea sau
chiar cu încetarea activităţii agentului economic, pentru că închiderea contului crează
imposibilitatea desfăşurarii acestei activităţi.

86
Alexandru Ţiclea, Ioan Doru Tărăcilă, Ion Niţă Stan, Constantin Rujoiu, Marin Corbu, op.cit, p.38
87
Ovidiu Podaru, Radu Chiriţă, op.cit, p.185.
- 69 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

Nu se poate deduce un termen pentru care se închide contul, de unde se poate


deduce că măsura nu este definitivă. Din dispoziţiile textului citat, rezultă că închiderea
contului este obligatorie în caz de abateri repetate. Dar, numărul acestor abateri nu este
specificat, el rămânând la aprecierea organului competent să dispună sancţionarea.

4.2.5 Suspendarea activităţii agentului economic

Această sancţiune complementară se aduce la îndeplinire de organul care a şi


aplicat-o. Spre exemplu, conform art.1388 al Hotărârii de Guvern nr. 479/2003 privind
aprobarea normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.
28/1999, unitatea va fi sigilată, afişându-se la loc vizibil şi un anunţ care indică motivul
suspendarii. Pe parcursul acestei perioade, organele care au aplicat sancţiunea sunt
obligate să verifice respectarea sancţiunii.
De exemplu, potrivit art.3 din Legea nr.61/1991 pentru sancţionarea faptelor de
încălcare a unor norme de convieţuie socială, a ordinii şi liniştii publice 89 republicată,
suspendarea activităţii agentului economic poate fi luată în cazul în care se comite fapta
de servire cu băuturi alcoolice a unor consumatori în alte condiţii decât cele legale.
Legea nr.30/1991 privind organizarea şi funcţionarea controlului financiar şi a
Gărzii Financiare prevede că în cazul repetării contravenţiilor de la art.8 literele a şi b din
aceeaşi lege, respective nepunerea la dispoziţia organelor de control a registrelor şi a altor
documente supuse controlului, precum şi neprezentarea valorilor gestionate sau aflate în
păstrare, se poate lua măsura suspendării activităţii agentului economic pe o perioadă de
până la 6 luni. De asemenea, conform art.3, alin.2 din Legea nr.61/1991, pentru
sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii
publice, în cazul săvârşirii contravenţiilor prevăzute la art.2, se poate dispune şi
suspendare activităţii localului public pe o perioada între 10 şi 30 de zile. În acest caz este
vorba de servirea de băuturi alcoolice consumatorilor aflaţi în stare de ebrietate şi a
minorilor, precum şi refuzul resposabilior sau patronilor localurilor publice de a acorda
sprijin organelor de poliţie în restabilirea ordinii publice.
O primă constatare ce se despinde din cele de mai sus, este aceea că
suspendarea activităţii agentului economic constituie o sancţiune complementară pe lângă
cea principală. Cea dea două, este aceea că măsura respectivă nu este obligatorie, ci
facultativă. Ca urmare, organul competent să aplice sancţiunea va aprecia dacă este cazul
sau nu să dispună suspendarea şi va stabili, în cadrul limitelor prevăzute şi durata
concretă a acesteia.

88
Art. 13. - (1) Agentii economici care desfasoara activitati de amanetare sunt exceptati de obligatia de a
utiliza aparate de marcat electronice fiscale pentru serviciile de creditare, inclusiv pentru comisionul
aferent acestor servicii.
89
Monitorul Oficial nr.387 din 18 august 2000
- 70 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

4.2.6 Retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru
activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv

Această sancţiune reprezintă săvârşirea unor contravenţii la regimul activităţilor


de import şi export. Şi în cazul acestei sancţiuni, de regulă este competent să o aducă la
executare organul care a emis licenţa sau avizul, din oficiu, dacă a aplicat sancţiunea
contravenţională, sau la cererea organului sancţionar. Art.16 din Hotărârea de Guvern nr.
340/1992 prevede că, în cazuri deosebite, odată cu sancţiunea contravenţională principală,
aplicată pentru nerespectarea normelor la regimul de import al deşeurilot şi reziduurilot
de orice natură, precum şi al altor mărfuri periculoase, pentru sănătatea populaţiei şi a
mediului înconjurător, Ministerul Comerţului şi Turismului, la propunerea Ministerului
Mediului, este autorizat să refuze agentului economic în cauză eliberarea licenţei de
import pe o perioadă de la 2 ani la 10 ani, ori după caz, să-i retragă avizul acordat de a
efectua operaţiuni de comerţ exterior.90

4.2.7 Desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială

Această sancţiune complementară nu poate fi dispusă decât de către instanţa de


judecată la sesizarea autorităţii administrative care a aplicat sancţiunea contravenţională,
în conformitate cu prevederile art.32 din Legea nr.5/1991, fiind executată de primar, cu
sprijinul organelor de poliţie, pe cheltuiala contravenientului. Prin excepţie, construcţiile
realizate fără autorizaţie pe terenuri aparţinând domeniului public sau privat al statului
vor putea fi desfiinţate şi pe cale administrativă, fără a fi nevoie de încuviinţarea instanţei.
Executarea lucrărilor de construcţii este permisă numai pe baza unei autorizaţii de
construire sau de desfiinţare. Autorizaţia de construire sau de desfiinţare se emite la
solicitarea deţinătorului titlului de proprietate asupra unui imobil - teren şi/sau construcţii
- ori a altui act care conferă dreptul de construire sau de desfiinţare, în condiţiile prezentei
legi. Construcţiile civile, industriale, inclusiv cele pentru susţinerea instalaţiilor şi
utilajelor tehnologice, agricole sau de orice altă natură se pot realiza numai cu respectarea
autorizaţiei de construire, emisă în condiţiile prezentei legi, şi a reglementărilor privind
proiectarea şi executarea construcţiilor. Autorizaţia de construire se emite în temeiul şi cu
respectarea prevederilor documentaţiilor de urbanism, avizate şi aprobate potrivit legii.
Constituie contravenţii următoarele fapte, dacă nu au fost săvârşite în astfel de
condiţii încât, potrivit legii, să fie considerate infracţiuni: executarea sau desfiinţarea,
totală ori parţială, fără autorizaţie a lucrărilor prevăzute la art.3, executarea sau
desfiinţarea, cu nerespectarea prevederilor autorizaţiei şi a proiectului tehnic, a lucrărilor
prevăzute la art.3, aprobarea furnizării de utilităţi urbane, ca urmare a executării de lucrări
de branşamente şi racorduri la reţele pentru construcţii noi neautorizate, menţinerea după
expirarea termenului prevăzut prin autorizaţie sau după terminarea lucrărilor autorizate
90
Alexandru Ţiclea, Ioan Doru Tărăcilă, Ion Niţă Stan, Constantin Rujoiu, Marin Corbu, op.cit., p.39.
- 71 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

ori adaptarea în alte scopuri faţă de cele prevăzute în autorizaţie a construcţiilor, lucrărilor
şi amenajărilor cu caracter provizoriu, neaducerea terenului la starea iniţială de către
investitor, după terminarea lucrărilor prevăzute la art.3 lit. c), precum şi nerealizarea
lucrărilor de curăţare, amenajare ori degajare, după caz, a amplasamentului şi/sau a
terenurilor adiacente ocupate temporar pe durata execuţiei, o dată cu încheierea lucrărilor
de bază, împiedicarea ori sustragerea de la efectuarea controlului, prin interzicerea
accesului organelor de control abilitate sau prin neprezentarea documentelor şi a actelor
solicitate, neanunţarea datei începerii lucrărilor de construcţii autorizate, în conformitate
cu prevederile art.7 alin. (8), precum şi depăşirea termenului legal prevăzut la art.7 alin.
(1), emiterea de certificate de urbanism incomplete ori cu date eronate, care nu conţin
lista cuprinzând avizele şi acordurile legale necesare în raport cu obiectivul de investiţii,
sau eliberarea acestora cu depăşirea termenului legal, emiterea de autorizaţii de
construire/desfiinţare, neorganizarea şi neexercitarea controlului privind disciplina în
autorizarea şi executarea lucrărilor de construcţii de către compartimentele abilitate din
cadrul aparatului propriu al consiliilor judeţene şi al primăriilor, în unităţile lor
administrativ-teritoriale, potrivit prevederilor art.27 alin.(3) şi (4), precum şi neurmărirea
modului de îndeplinire a celor dispuse de Inspectoratul de Stat în Construcţii, potrivit
dispoziţiilor art.29 alin.(3), neîndeplinirea, la termenul stabilit, a măsurilor dispuse de
Inspectoratul de Stat în Construcţii la controlul anterior, refuzul nejustificat sau
obstrucţionarea sub orice formă a accesului persoanelor fizice sau al reprezentanţilor
persoanelor juridice la documentele prevăzute la art.34 alin.(7), şi depăşirea termenului
de 15 zile pentru emiterea avizelor şi acordurilor necesare în vederea autorizării lucrărilor
de construcţii, conform prevederilor art.7 alin. (20).91

4.3 Constatarea contravenţiei, aplicarea sancţiunilor contravenţionale,


agenţii constatatori ai contravenţiei şi executarea sancţiunilor
contravenţionale
Dreptul contravenţional substanţial se realizează prin intermediul acţiunii
contravenţionale, instrument juridic prin care organele competente constată, sancţionează,
sau pun în executare sancţiunile contravenţionale, iar contravenienţii îşi exercită
drepturile prevăzute de lege. Normele juridice care prevăd faptele antisociale cuprind
instituţionalizarea aducerii conflictului născut prin săvârşirea contravenţiei înaintea
organelor competente. Ca orice acţiune, acţiunea contravenţională există virtual în norma
juridică contravenţională, ea devenind concretaă şi putând fi folosită numai în momentul
în care această normă a fost încălcată prin comiterea faptei ce constituie contravenţie. Se
poate spune că „acţiunea contravenţională nu se naşte din comiterea contravenţiei,

91
LEGE nr.50 din 29 iulie 1991 privind autorizarea executarii constructiilor şi unele masuri pentru
realizarea locuintelor ,Textul actului republicat în Monitorul Oficial nr. 933/13 oct. 2004
- 72 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

deoarece ea era în fiinţă în acel moment. În momentul săvârşirii contravenţiei se


realizează numai condiţia exercitabilităţii”.92
Activităţile desfăşurate în cadrul procesului contravenţional constau în acte
proceduale şi procesuale. Procesul contravenţional are 3 faze procesuale: faza constatării
contravenţiei şi aplicării sancţiunii contravenţionale, faza de judecată şi faza punerii în
executare a sancţiunilor contravenţionale. Fazele procesului contravenţional sunt
momente sau diviziuni ale acestuia, în cadrul cărora anumiţi aubiecţi desfăşoară activităţi
succesive prevăzute de lege.

4.3.1 Constatarea contravenţiei

Faza constatării contravenţiei şi aplicării sancţiunii contravenţionale este


prima fază a procesului contravenţional şi constă în activitatea de stabilire a existenţei
contravenţiei şi dispunerii sancţiunilor contravenţionale prevăzute de lege pentru aceasta.
În această fază procesuală participă, de regulă, următoarele persoane: agentul constatator,
contravenientul şi martorii. În ceea ce priveşte participanţii la prima fază procesuală
contravenţională, agentul constatator şi contravenientul sunt cei mai importanţi. Deşi s-ar
putea spune că agentul constatator trebuie să surprindă direct săvârşirea contravenţiei, se
apreciază ca o asemenea teză nu poate fi primita fiind contrară legii. Faza de judecată
constă în ansamblul actelor procesuale şi procedurale care pot fi desfăşurate în faţa
instanţei de judecată, începând cu formularea plângerii contravenţionale şi până la data
rămânerii irevocabile a hotărârii instanţei. Faza punerii în executare a sancţiunilor
contravenţionale constă în activităţile efectuate după ce actul de aplicare a sancţiunilor
contravenţionale dobândeşte caracter irevocabil, respectiv executarea silită a sancţiunilor
contravenţionale. Constatarea contravenţiei se face printr-un proces – verbal încheiat de
persoanele prevăzute în actul normativ care stabileşte şi sancţionează contravenţia,
denumite, agenţi constatatori. Dacă o persoană săvârşeşte mai multe contravenţii
constatate în acelaşi timp, de acelaşi agent constatator, se va proceda la încheierea unui
singur proces–verbal.Putem aprecia că procesul–verbal de constatare a contravenţiei este
un act administrativ prin care se individualizează fapta ilicită şi contravenientul şi nu un
act administrativ jurisdicţional.Problema stabilirii naturii juridice a procesului–verbal de
constatare şi sancţionare a contravenţiei s-a aflat în mod constant în atenţia specialiştilor.
Astfel, într-o opinie, acesta a fost calificat ca un act administrativ cu caracter
jurisdicţional urmând ca, în perspectiva unui drept contravenţional, să constituie un act
procesual contravenţional93.Reprezentanţii Şcolii de la Cluj consideră, dimpotrivă, că
procesul – verbal de constatare a contravenţiei este un simplu act administrativ, prin care
se individualizează fapta ilicită şi contravenientul94.În doctrina administrativă întâlnim şi
92
Mihai Adrian Hotca,op.cit., p.244
93
Antonie Iorgovan, op. cit.., pag. 428.
94
Rodica Narcisa Petrescu, op.cit., pag. 527.
- 73 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

opinia potrivit căreia procesul – verbal de constatare a contravenţiei reprezintă o


operaţiune tehnico – materială, realizată în forma scrisă, constatatoare a faptului illicit.
Procesul – verbal de constatare a contravenţiei trebuie să cuprindă: data şi locul
unde a fost încheiat;numele, prenumele, calitatea şi instituţia din care face parte agentul
constatator;datele personale din actul de identitate, inclusiv codul numeric personal,
ocupaţia şi locul de muncă al contravenientului;descrierea faptei contravenţionale cu
indicarea datei, orei şi locului în care a fost săvârşită, precum şi arătarea tuturor
împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravităţii faptei şi la evaluarea eventualelor
pagube pricinuite;indicarea actului normativ prin care se stabileşte şi se sancţionează
contravenţia;indicarea societăţii de asigurări în situaţia în care fapta a avut ca urmare
producerea unui accident de circulaţie;posibilitatea achitării în termen de 48 de ore a
jumătate din minimul amenzii prevăzute de actul normativ, dacă acesta prevede o
asemenea posibilitate;termenul de exercitarea căii de atac şi organul la care se depune
plângerea. Când contravenientul este o persoană juridică, procesul – verbal va cuprinde
menţiuni cu privire la: denumirea, sediul, numărul de înregistrare în registrul comerţului
şi codul fiscal al acesteia, precum şi datele de identificare ale persoanei care o reprezintă.
Lipsa unuia dintre elementele pe care trebuie să le cuprindă procesul – verbal considerate
de lege esenţiale, atrage nulitatea actului respective. De la regula formei scrise în care se
încheie procesul – verbal de constatare este doar o singura excepţie: avertismentul sub
forma atenţionării verbale, în cazul în care agentul constatator apreciază că această
măsură este suficientă, fără a se mai încheia act constatator.

4.3.2 Aplicarea sancţiunilor contravenţionale

În cazul în care prin actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiilor


nu se prevede altfel, agentul constatator, prin procesul-verbal de constatare, aplică şi
sancţiunea.
Dacã agentul constatator aplică şi sancţiunea, iar contravenientul este prezent la
încheierea procesului-verbal, copia de pe acesta şi înştiinţarea de plată se înmânează
contravenientului, pe bază de semnătură de primire. În cazul în care contravenientul nu
este prezent sau, deşi prezent, refuză să semneze procesul-verbal, comunicarea acestuia se
face de către agentul constator în termen de cel mult o lună de la data încheierii.
Comunicarea procesului-verbal şi a înştiinţării de plată se face prin poştă, cu aviz de
primire sau prin afişare la domiciliul persoanei fizice sau la sediul persoanei juridice
contraveniente; operaţiunea de afişare se consemnează într-un proces-verbal semnat de
cel puţin un martor.. Dacă, potrivit actului normativ de stabilire şi sanctionare a
contravenţiei, agentul constatator nu are dreptul să aplice şi sancţiunea, procesul-verbal
de constatare se trimite de îndată organului sau persoanei competente să aplice
sancţiunea. În acest caz sancţiunea se aplică prin rezoluţie scrisă pe procesul-verbal.
Sancţiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ şi trebuie să fie proporţională
- 74 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de împrejurarile în care a


fost săvârşita fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de
urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului şi de
celelalte date înscrise în procesul-verbal. În cazul în care prin săvârşirea contravenţiei s-
a cauzat o pagubă şi exista tarife de evaluare a acesteia, persoana împuternicită să aplice
sancţiunea stabileşte şi despăgubirea, cu acordul expres al persoanei vătămate, făcând
menţiunea corespunzătoare în procesul-verbal. Dacă nu există tarif de evaluare a pagubei
persoana vătămată îşi va putea valorifica pretenţiile potrivit dreptului comun. Persoana
împuternicită să aplice sancţiunea dispune şi confiscarea bunurilor destinate, folosite sau
rezultate din contravenţii. În toate situaţiile agentul constatator va descrie în procesul-
verbal bunurile supuse confiscării şi va lua în privinţa lor măsurile de conservare sau de
valorificare prevăzute de lege, făcând menţiunile corespunzătoare în procesul-verbal. În
cazul în care bunurile nu se găsesc contravenientul este obligat la plata contravalorii lor.
Agentul constatator are obligaţia să stabileasca cine este proprietarul bunurilor confiscate
şi, dacă acestea aparţin unei alte persoane decât contravenientul, în procesul-verbal se vor
menţiona datele de identificare a proprietarului sau se vor preciza motivele pentru care
identificarea nu a fost posibilă. Procesul-verbal se va înmana sau, după caz, se va
comunica, în copie, contravenientului şi, dacă este cazul, părţii vătămate şi proprietarului
bunurilor confiscate. Comunicarea se face de către organul care a aplicat sancţiunea, în
termen de cel mult o lună de la data aplicării acesteia.
În situaţia în care contravenientul a fost sancţionat cu amendă, precum şi dacă a
fost obligat la despăgubiri, o dată cu procesul-verbal, acestuia i se va comunica şi
înştiinţarea de plată. În înştiinţarea de plată se va face menţiunea cu privire la
obligativitatea achitării amenzii la instituţiile abilitate să o încaseze, potrivit legislaţiei în
vigoare şi, după caz, a despăgubirii, în termen de 15 zile de la comunicare, în caz contrar
urmând să se procedeze la executarea silită.
Dacă agentul constatator aplică şi sancţiunea, iar contravenientul este prezent la
încheierea procesului-verbal, copia de pe acesta şi înştiinţarea de plată se înmânează
contravenientului, făcându-se menţiune în acest sens în procesul-verbal. Contravenientul
va semna de primire.
În cazul în care contravenientul nu este prezent sau, deşi prezent, refuză să
semneze procesul-verbal, comunicarea acestuia, precum şi a înştiintării de plată se face de
către agentul constatator în termen de cel mult o lună de la data încheierii.
Comunicarea procesului-verbal şi a înştiinţării de plată se face prin posta, cu aviz
de primire, sau prin afişare la domiciliul sau la sediul contravenientului. Operaţiunea de
afişare se consemnează într-un proces-verbal semnat de cel puţin un martor.
Contravenientul poate achita, pe loc sau în termen de cel mult 48 de ore de la data
încheierii procesului-verbal ori, după caz, de la data comunicării acestuia, jumătate din
minimul amenzii prevăzute în actul normativ, agentul constatator făcând menţiune despre

- 75 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

această posibilitate în procesul-verbal. În actul normativ de stabilire a contravenţiilor


această posibilitate trebuie menţionată în mod expres. Termenele statornicite pe ore încep
să curgă de la miezul nopţii zilei următoare, iar termenul care se sfârseste într-o zi de
sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat se va prelungi pănă la sfârşitul primei
zile de lucru următoare.
Amenzile care se cuvin bugetului de stat pot fi achitate la Casa de Economii şi
Consemnaţiuni - C.E.C. - S.A. sau la unităţile Trezoreriei Statului, iar amenzile cuvenite
bugetelor locale se achită la Casa de Economii şi Consemnaţiuni - C.E.C. - S.A. sau la
casieriile autorităţilor administraţiei publice locale ori ale altor instituţii publice abilitate
să administreze veniturile bugetelor locale, indiferent de localitatea pe a cărei raza acestea
funcţioneaza, de cetăţenia, domiciliul sau de reşedinţa contravenientului ori de locul
săvârşirii contravenţiei, precum şi la ghiseul unic din punctele de trecere a frontierei de
stat a României. O copie de pe chitanţă se predă de către contravenient agentului
constatator sau se trimite prin poşta organului din care acesta face parte.
Amenzile contravenţionale pot fi achitate şi prin intermediul instrumentelor de
plată electronică în cadrul Ghişeului virtual de plăţi, proiect-pilot coordonat de Ministerul
Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei, parte a Sistemului e-guvernare, din cadrul
Sistemului Electronic Naţional. În acest caz achitarea unei amenzi contravenţionale se
dovedeşte prin prezentarea extrasului de cont al plătitorului sau a dovezii de plată emise
de Ghişeul virtual de plăţi, aceasta specificând data şi ora efectuării plăţii, se elimină
obligativitatea pentru plătitor de a preda o copie de pe extrasul de cont sau de pe dovada
de plată emisă de Ghişeul virtual de plăţi către agentul constatator sau organul din care
acesta face parte.
Dacă persoana împuternicita să aplice sancţiunea apreciază că fapta a fost
săvârşită în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, constituie infracţiune, sesizează
organul de urmărire penală competent.
În cazul în care fapta a fost urmărită ca infracţiune şi ulterior s-a stabilit de
către procuror sau de către instanţa ca ea ar putea constitui contravenţie, actul de sesizare
sau de constatare a faptei, împreuna cu o copie de pe rezoluţia, ordonanţă sau, după caz,
de pe hotărârea judecatorească, se trimite de îndata organului în drept să constate
contravenţia, pentru a lua măsurile ce se impun conform legii. Termenul de 6 luni pentru
aplicarea sancţiunii începe de la data sesizării organului în drept să aplice sancţiunea.95
Aplicarea sancţiunii contravenţionale reprezintă a doua fază a procedurii
contravenţionale. În lipsa aplicării sancţiunii, procesul-verbal de constatare a
contravenţiei nu produce nici un efect juridic faţă de contravenient, fiind necesar a i se
comunica acestuia un process-verbal prin care se dispune şi o sancţiune, conform art.25
din O.G. nr.2/2001. Legea cadru în materie, respctiv O.G. nr.2/2001 stabileşte, ca regulă
generală, aplicarea sancţiunii contravenţionale de către agentul constatator . Totuşi, alin.2
al art. 21 al legii cadru, lasă posibilitatea legiuitorului ca, prin actele normative speciale
95
Internet: www.contabilul.ro, Articol publicat in data 04-Oct-2007.
- 76 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

de stabilire şi sacţionare a unor contravenţii, să prevadă ca sancţiunea să fie aplicată de


către o altă persoană. De asemenea, prin actul normative special, se poate stabili
competenţa altei persoane, fie pentru a dispune atât asupra sancţiunii principale, cât şi
asupra sancţiunilor complementare, fie sancţiunea principală este aplicată de către agentul
constator, urmând ca o altă persoana să dispună numai asupra sancţiunii complementare.96
În cazul unor contravenţii rutiere, sancţiunea principală se dispune de agentul constator
iar sancţiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce pe drumurile publice
se dispune, după caz, de către şeful poliţiei rutiere a judeţului sau a municipiului
Bucureşti ori de şeful poliţiei rutiere din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei
Române sau adjunctul acestuia, conform articolului 96 alin.1 din Codul Rutier.
În aceste situaţii, agentul constatator este obligat să înainteze de îndată,
procesul-verbal de constatare a contravenţiei organului sau persoanei competente să
aplice sancţiunea, sancţiune care va fi aplicată prin rezoluţie pe procesul-verbal de
constatare a contravenţiei. Este evident că, şi în cazul aplicării sancţiunii de către altă
persoană decât agentul constatator, este imperios necesar a se respecta normele
imperative cu privire la competenţă, aplicarea unei sancţiuni de către un organ material
sau teritorial necompetent atrăgând nulitatea absolută a procesului-verbal.97
O altă situaţie de excepţie, în care agentul constator nu are dreptul de a aplica
sancţiunea contravenţională este aceea când, potrivit actului normative de stabilire şi
sancţionare a contravenţiei, prestarea unei activităţi în folosul comunităţii este prevăzută
ca sancţiune contravenţională alternativă cu amenda, iar persoana competentă să aplice
sancţiunea apreciază că se impune aplicarea sancţiunii contravenţionale a prestării unei
activităţi în folosul comunităţii. În această situaţie, sancţiunea contravenţională, indiferent
dacă va fi prestarea unei activităţi în folosul comunităţii sau amenda, va fi aplicată numai
de către instanţa de judecată. De asemenea, în cazul anumitor contravenţii, sancţiunea
contravenţională, alta decât aplicarea sancţiunii prestării unei activităţi în folosul
comunităţii, va putea fi aplicată numai de instanţa de judecată, care este sesizată de către
agentul constatator prin înaintarea procesului-verbal de constatare a contravenţiei.

4.3.3 Agenţii constatatori ai contravenţiei

Stabilirea existenţei contravenţiei şi aplicarea sancţiunii contravenţionale sunt


activităţi pe care le desfăşoară anumite persoane investite de lege cu această competenţă.
Legislaţia românească desemnează persoane competente să constate contravenţiile şi să
aplice sancţiunile corespunzătoare prin expresia „agenţi constatatori”. În doctrină a fost
criticată această denumire şi s-a propus ultizarea expresiei „agenţi administrativi”.

96
Alexandru Ţiclea, op.cit., p.52.
97
Alexandru Ţiclea, Ioan Doru Tărăcilă, Ion Niţă Stan, Constantin Rujoiu, Marin Corbu, op.cit, p.58.
- 77 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

Contravenţiile se constată de către persoane anume prevăzute în actul normative care


stabileşte şi sancţionează contravenţii, persoane denumite, agenţi constatatori. Conform
art.15 alin.2 al O.G. nr.2/2001 sunt competenţi să constate contravenţii: primarii, ofiţerii
şi subofiţerii din cadrul Ministerului de Interne, special abilitaţi, persoanele împuternicite
în acest scop de miniştri şi de alţi conducători ai autorităţilor administraţiei publice
centrale, de prefecţi, preşedinţi ai consiliilor judeţene, precum şi alte personae prevăzute
în legi speciale.
Ofiţerii şi agenţii din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei administrative,
constată contravenţii privind: apărarea ordinii publice, circulaţia pe drumurile publice,
regulile generale de comerţ, vânzarea, circulaţia şi trasportul produselor alimentare şi
nealimentare, ţigărilot şi băuturilor alcoolice, alte domenii de activitatea stabilite prin lege
sau prin hotărâri alea Guvernului.
Conform art.61 din Legea nr.215/2001 a administraţiei publice locale 98
republicată, primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică. Primarul asigură
respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, ale prevederilor
Constituţiei, precum şi punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României,
a hotărârilor şi ordonanţelor de Guvern, a hotărârilor consiliului local, dispune măsurile
necesare şi acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor şi instrucţiunilr cu caracter normativ
ale miniştrilor, ale celorlalţi conducători ai autorităţilor administrative publice centrale,
ale prefectului, precum şi a hotărârilor consiliului judeţean, în condiţiile legii. Primarii au
în competenţă constatarea şi sancţionarea contravenţiilor în domenii foarte diverse, de
exempu, în domeniul apărării ordinii şi liniştii publice, actelor normative ale autorităţilor
locale, executarea lucrărilor edilitare, prevenirea şi combaterea epidemiilor, întreţinerea
drumurilor, etc.
Conducătorii anumitor instituţii sau autorităţi publice au competenţa de a
împuternici anumite persoane să constate şi să sancţioneze contravenţii. Autorităţile
publice care au structuri militare vor stabili prin regulamentele interne organele
competente să constate şi să aplice sancţiunile în cazul contravenţiilor săvârşite de cadrele
militare şi de angajaţii civili în legătura cu serviciul. Persoanele care mandatează alte
persoane să fie agenţi constatatori, pot fi la rândul lor agenţi constatori, potrivit
argumentului qui potest plus, potest et minus99.
Spre deosebire de vechea lege cadru, Legea nr.32/1968, care reglementa o
competenţă generală pentru primar şi organele de poliţie cu privire la constatarea oricărei
contravenţii, O.G. nr.2/2001, nu mai reglementează o competenţă generală a acestor
agenţi constatatori, întrucât, potrivit prevederilor art.15 alin.1 din ordonanţă, actul
normative special de stabilire a contravenţiilor trebuie să prevadă în mod expres care sunt

98
Monitorul Oficial, nr.123 din 20 februarie 2007
99
Ovidiu Podaru, Radu Chiriţă,op.cit, p.114-115.
- 78 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

agenţii constatatori competenţi a constata contravenţiile prevăzute şi sancţionate de actul


normativ special.100
Alin.3 al art.15 din O.G. nr.2/2001 reglementează o competenţă destul de largă
a ofiţerilor şi subofiţerilor din Ministerul de Interne, respectiv aceştia sunt competenţi să
constate contravenţii privind: apărarea ordinii publice, circulaţia pe drumurile publice,
regulile generale de comerţ, vânzarea, circulaţia şi transportul produselor alimentare şi
nealimentare, ţigărilor şi băuturilor alcoolice, alte domenii de activitate stabilite prin lege
sau hotărâri ale guvernului. Conform opiniei exprimate în doctrină, potrivit căreia nişte
agenţi constatatori sunt competenţi numai dacă actul normativ special nu stabileşte o
competenţă exclusivă în favoarea altor persoane, iar acest act normativ special are cel
puţin forţa juridică a unei legi ordinare.101 Asadar, O.G. nr. 2/2001 stabileşte categoriile
de persoane care pot avea calitatea de agent constatator.
Normele de competenţă cu privire la agenţii constatatori sunt norme de ordine
publică, astfel încât nerespectarea competenţei este sancţionată cu nulitatea absolută a
procesului verbal, nulitate care poate fi invocată şi din oficiu de către instanţă. Chiar dacă
nu ne aflăm în prezenţa unei nulităţi exprese, cum sunt cele prevăzute de art.17 O.G.
nr.2/2001, avându-se în vedere faptul că normele de competenţă sunt norme procedurale
imperative, ocrotind un interes general, se consideră că încălcarea acestra atrage nulitatea
absolută a actului încheiat. Or, în materie contravenţională, actul încheiat de către agenţii
constatatori este procesul-verbal contravenţional. Sancţiunea nulităţii absolute se aplică
atât în cazul nerespectării normelor de competenţă materială, cât şi în situaţia nesocotirii
competenţei teritoriale a agentului constatator. În măsura în care acest process-verbal este
încheiat de către agenţii constatatori cu nesocotirea regulilor imperative de competenţă,
petentul va putea invoca pe calea plângerii contravenţionale acest aspect, având ca
finalitate anularea procesului-verbal de sancţionare contravenţională. De exemplu, în
practica judiciară s-a constatat un astfel de caz:

Legea nr.50/1991, 26 alin(1), art.27 alin (3)


O.G. nr. 2/2001, ar.t 19

Constatarea contravenţiilor prevăzute de art.26 alin. (1) din Legea nr.50/1991


este de competenţa agenţilor constatatori din subordinea consiliului local de sector, nu a
agenţilor constatatori din subordinea Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
Întocmirea unui proces verbal de către un organ constatator necompetent se
sancţionează cu nulitatea absolută, normele legale ce reglementează competenţele de
emitere a autorizaţiilor de construcţie şi de sancţionare a contravenţiilor fiind imperative
şi edictate pentru protejarea unui interes public, nu numai privat.

100
Ibidem, p.116.
101
Mircea Ursuţa, op.cit., p.112
- 79 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

TRIBUNALUL BUCUREŞTI, SECŢIA A VIII-a DECIZIA


CIVILĂ NR.1671 DIN 7 IULIE 2005

„Prin sentinţa civilă nr.289 26.01.2005, pronunţată în dosarul civil


nr.39/2005, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a
plângerii introduce de petentul P.S.D împotriva intimatei Primăria Municipiului
Bucureşti, reţinându-se că fapta contravenţională a fost săvârşită pe teritoriul
administrativ al sectorului 4 Bucureşti, şi nu 5, cum în mod eronat a menţionat intimata.
Urmare a acestei declinări, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei
Sectorului 4 Bucureşti sun numărul de dosar 1163/2005.
Prin sentinţa civilă nr.1923/01.04.2005, pronunţată în dosarul civil
nr.1163/2005, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a admis plângerea introdusă de
petenetul P.S.D împotriva intimatei Primăria Municipiului Bucureşti şi a anulat procesul
verbal de contravenţie nr.6349 05.11.2004 întocmit de intimată, exonerând totodată
petentul de obligaţia de plată a amenzii contravenţionale aplicate. Pentru a pronunţa
această soluţie, instanţa a reţinut că prin procesul-verbal de contravenţie nr.6349
05.11.2004 întocmit de intimată, petentul a fost sancţionat contravenţional cu amendă în
cuantum de 100.000.000 lei, pentru încălcarea prevederilor art.26 alin.(1) din Legea
nr.50/1991, reţinându-se că aceasta a amplasat pe pastila verde din mijlocul B-dului
Unirii, în dreptul numerelor 15, bloc 3 şi 14, bloc 6, sector 5 Bucureşti, fără avizul
Direcţiei Urbanism şi amenajarea a Teritoriului din cadrul primăriei Municipiului
Bucureşti, un balon electoral de culoare albastră.
Instanţa de fond a reţinut că procesul-verbal de contravenţie a fost încheiat
de un organ constatator necompetent, reţinându-se că fapta a fost săvârşită pe raza
sectorului 4 Bucureşti şi că sancţiunea trebuia aplicată de către reprezentanţii Primăriei
Sectorului 4 Bucureşti, şi nu de cei ai Primăriei Municipiului Bucureşti, potrivit art.227
alin.(3) din Legea nr.50/1991.
Împotriva acestei sentinţe civile, intimate a introdus recurs, înregistrat pe
rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a în data de 03.06.2005, afirmând că pentru
amplasarea balonului electoral, petenta avea nevoie de avizul Direcţiei Urbanism şi
Amenajarea a Teritoriului din Cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti. În drept,
recursul a fost întemeiat pe art.304, pct.9 şi 10 C.procesul civil. Intimata nu a depus
întâmpinarea în dovedirea recursului, recurenta nu a propus probe.
Analizând recursul civil de faţă, atât prin prisma motivelor invocate de
recurentă, cât şi a celor prevăzue de art.304 C. proc.civ, instanţa constată următoarele:
Prin procesul-verbal de contravenţie nr. 6349 05.11.2004 întocmit de intimată,
petentul a fost sancţionat contravenţional cu amendă în cuantum de 100.000.000 lei,
pentru încălcarea prevederilor art.26 alin.(1), lit.1) din Legea nr.51/1991, reţinându-se
că aceasta a amplasat pe pastila verde din mijlocul B-dului Unirii, în dreptul numerelor
15, bloc 3 şi 14, bloc 6 sector5, Bucureşti, fără avizul Direcţiei Urbanism şi Amenajarea
- 80 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

a Teritoriului din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti, un balon electoral de culoare


albastră.
Instaţa constată că organul constatator a apreciat că fapta ilicită săvârşită de
către petenta constă în contravenţia prevăzută de art.26, alin(1), lit a)din Legea nr.50
1991.
Potrivit art.27 alin.(3) din acelaşi act normativ, contravenţia prevăzută de
art.26, alin.(1), lit.a) din Legea nr.50/1991, se constată şi se sancţionează de către
organele de control ale consiliilor locale, ale sectoarelor municipiului Bucureşti, pentru
faptele săvârşite în teritoriul administrativ al sectoarelor municipiului Bucureşti, potrivit
competenţelor de emitere a autorizaţiilor construire-desfiinţare.
În aceste condiţii, întocmirea procesului-verbal de contravenţie trebuia
realizată de agenţii constatatori din subordinea Consiliului Local al Sectorului 4
Bucureşti, în teritoriul administrativ căruia a fost săvârşită contravenţia, şi nu de ce din
subordinea Primăriei Municipiului Bucureşti.
Întocmirea unui process verbal de către un organ constatator necompetent se
sancţionează, după cum în mod concret a reţinut prima instanţă, cu nulitatea absolută,
normele legale ce reglementează competenţele de emitere a autorizaţiilor de construcţie
şi de sancţionare a contravenţiilor fiind impretive şi edictate pentru protejarea unui
interes public, nu numai privat.
În consecinţă, instanţa constată că sentinţa atacată este legală şi temeinică,
motiv pentru care urmează a respinge recursul, ca neîntemeiat.”102

Avându-se în vedere faptul că în dreptul public s-a susţinut în mod argumentat


existanţa unei sancţiuni diferite de nulitatea absolută, respective inexistanţa actului
administrative, se ridică întrebarea dacă nu cumva sancţiunea care se aplică, ca urmare a
nerespectării competenţei, ar fi inexistanţa procesului-verbal de constatare a
contravenţiei? Răspunsul poate fi afirmativ, însă problema trebuie nuanţată. Astfel, actul
inexistent a fost considerat de doctrină a fi acel act care este lovit de vicii atât de vizibile,
încât o persoană cu inteligenţă mijlocie nu îi poate recunoaşte nici măcar o singură clipă
caracterul obligatoriu. Aşadar, în măsura în care procesul-verbal de constatare a
contravenţiei este încheiat de un agent constatator care, în mod evident, nu ar putea fi
considerat de nici o persoană că ar putea avea competenţa de a dresa un asemenea act,
sancţiunea ar fi inexistanţa procesului verbal. În cazul proceselor-verbale inexistente,
persoana interesată va putea cere instanţei, chiar şi după expirarea termenului de 15 zile,
să constate inexistanţa acestora întrucât, fiind întocmite cu încălcarea grosolană a legii nu
beneficiază nici un moment de prezumţia de legalitate. În majoritatea situaţiilor însă,
întrucât este destul de greu de imaginat că în practică, s-ar putea întocmi procese-verbale
inexistente, sancţiunea nerespectării competenţei agentului constatator este nulitatea
absolută a procesului-verbal de constatare a contravenţiei. Agenţii constatatori care
102
Trib. Bucureşti , s.a VIII-a, dec.nr.1671/2005, în Daniel Severin, op.cit, p.50-52.
- 81 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

îndeplinesc condiţiile de competenţă reglementate de legislaţia contravenţională, potrivit


unei opinii exprimată în doctrină, trebuie să îndeplinească condiţiile esenţiale de
moralitate şi profesionalism.103

103
Iulian Poenaru, Regimul juridic al contravenţiilor, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.103.
- 82 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

V. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL

CONTRAVENŢIONAL AL FAPTEI

Este fără nici o îndoială că o faptă capătă caracter contravenţional prin voinţa
legiuitorului. Prin aceeaşi voinţă poate fi înlăturat un caracter atare şi să se prevadă că o
faptă sau o categorie de fapte, reglementate drept contravenţii, dacă sunt săvârşite în
anumite condiţii, nu constituie totuşi fapte ilicite şi deci temei ai răspunderii
contravenţionale. Legea admite că în prezenţa anumitor stări, situaţii, cazuri, împrejurări,
etc., caracterul contravenţional obisşnuit al unei fapte să fie în mod excepţional
îndepărtat. Este vorba de cauzele care înlatură caracterul conatrvenţional al unor fapte
ilicite. Potrivit legii, nu constituie contravenţie fapta săvârşită în stare de legitimă apărare,
din cauza unei întâmplări ce nu putea fi prevăzută sau înlăturată, precum şi aceea
săvârşită din constrângere, eroare de fapt sau îm stare de necesitate. Tot astfel, nu
constituie contarvenţie fapta săvârşită de o persoană care din cauza stării mintale sau
vreunei infirmităţi nu poate răspunde de fapta imputată.
Aşa cum se arată pe bună dreptate în literatura juridică, cauzele care înlătură
răspunderea contravenţională sunt, în principiu, aceleaşi ca în situaţia răspunderii penale.
Potrivit doctrinei, trebuie deosebite două categorii de cauze care determina inexistenţa sau
nerealizarea elementelor raportului contravenţional de constrângere, şi anume: cauze care
împiedică realizarea premisei raportului contravenţional de conflict, cauze care împiedică
realizarea elementelor raportului contravenţional de conflict. Cauzele din prima categorie
sunt cele de inexistenţă a contravenţiei, determinând lipsa temeiului unic al naşterii
raportului penal de constrângere. De exemplu, înainte de condamnarea definitivă,
contravenientul a decedat sau este adoptat un act de clemenţă, etc. Cauzele care opresc
întrunirea unuia dintre elementele raportului contravenţional de constrângere pot fi
denumite cauze de inexistanţă a răspunderii contravenţionale sau cauze de nesancţionare.
Cauzele de inexistenţă a răspunderii contravenţionale nu trebuie confundate niciodata cu
cauzele de inexistenţă a contravenţie, deoarece primele nu exclud alte forme de
răspundere, în timp ce, de regulă, inexistanţa contravenţiei atrage şi inexistanţa altor
forme de răspundere. În cazul cauzelor de inexistanţă a contravenţiei lipsesc toate
elementele raportului contravenţional de conflict, cât timp în situaţia incidenţei cauzelor
de inexistanţă a răspunderii lipseşte numai unul sau două dintre elementele acestui raport.

- 83 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

Art.11 al O.G. nr.2/2001 prevede anumite cauze care înlătură caracterul


contravenţional al faptei şi anume: legitima apărare, starea de neceitate, constrângerea
fizică sau morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beţia volunată completă, şi eroarea de
fapt. Faptele realizate in oricare dintre conditiile precizate nu vor constitui contraventii
pentru ca le lipseste un element esential – vinovatia 104.
Aceste cauze sunt identice cu cele prevăzute de Codul Penal în articolele 44-
51, cu excepţia infirmităţii, care însă a fost considerată ca un caz particular de
constrângere fizică, astfel încât doctrina le-a analizat pe baza definiţiilor prevăzute în
legea penală.105
Art.11 alin.5 al O.G. nr.2/2001 prevede că aceste cauze se constată numai de
instanţa de judecată, deşi nu se întelege care este raţiunea acestei prevederi, atâta timp cât
instanţa trebuie să anuleze procesele-verbale prin care se aplică sancţiuni
contravenţionale, în ipoteza intervenţiei unei cauze justificative. Având în vedere faptul
că legiuitorul a considerat că agentul constatator nu ar putea avea capacitatea de a
constata intervenţia unei cauze care înlătură caracterul contravenţional al faptei, se
consideră ca trebuia să se prevadă că, în aceste situaţii, agetul constatator să nu încheie
procesul-verbal, ci să sesizeze instanţa competentă care să se pronunţe asupra acestui
aspect.

5.1 Legitima apărare

În cadrul relaţiilor socale se pot ivi anumite situaţii de conflict, care, uneori
îmbracă forme destul de grave. În asemena situaţii, persoana care consideră că interesele
şi drepturile sale legitime sunt pe nedrept lezate sau puse în pericol, simte instinctiv
pornirea de a răspunde la violenţă prin diferite forme de autoapărare. În statul de drept,
interesele ordinii juridice interzic justiţia privată, impunând ca orice situaţie să se rezolve
numai de către organele statului abilitate în acest sens. Deci, nimănui nu-i este îngăduit
să-si facă singur dreptate recurgând la acte şi procedee contrare ordinii de drept pentru a-
şi apăra drepturile şi interesle legitime lezate prin acţiunea altei persoane.
Expresia „legitimă apărare” în înţelesul obişnuit are seminificaţia situaţiei în care,
fiind ţinta unei agresiuni, o persoană are dreptul să riposteze pentru a se apăra. Într-un
atare caz, riposta în apărare este legitimă, corespunzând sentimentului general de dreptate
şi siguranţă personală. În înţelesul tehnic, potrivit legii, poate invoca stare de legitimă
apărare persoana care comite o contravenţie pentru a înlătura un atac material, direct,
imeidat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes public, atac ce
pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public.106

104
Rodica Narcisa Petrescu, Op. cit., 2004, p. 521
105
Alexandru Ţiclea, Ioan Doru Tărăcilă, Ion Niţă Stan, Constantin Rujoiu, Marin Corbu, op.cit., p. 20-21.
106
Ibidem, p.23.
- 84 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

Spre exemplu, este în legitimă apărare o persoană agresată, care în timpul nopţii,
tulbură liniştea publică prin strigăte de ajutor. De asemenea, se află în legitimă apărare o
persoană care aruncă asupra unui agresor substanţe iritante lacrimogene.
Deşi, de regulă, nimeni nu-şi poate face singur dreptate, totuşi legiuitorul permite,
în cazul unor situaţii excepţionale, ca persoanele fizice să înlăture orice atac care pune în
pericol valorile sociale referitoare la viaţa persoanei, integritatea sa coroprală, sănătatea
sa, ori la interesele publice. Sâvârşirea unor fapte în stare de legitimă apărare nu a fost
niciodată sancţionată, în decursul istoriei, deoarece o asemenea faptă nu reprezintă
altceva decât înlăturarea unei agresiuni ce vizează valori sociale importante. Nu poate fi
sancţionată o conduită care nu prezintă pericol sau care, dimpotrivă, prezintă utilitate
social.
Legitima apărare este o ripostă la un atac îndreptat împotriva celor mai importante
valori sociale, ripostă determinată de nevoia apărării acestor valori. Fapta săvârşită în
stare de legitimă apărare nu este contravenţie.
Codul penal reglemetează detailat toate condiţiile în care fapta prevăzută de norma
de lege este caracterizată ca fiind săvârşită în stare de legitimă apărare. Condiţiile
legitimei apărări au menirea de a împiedica subiectivismul, arbitrariul sau abuzul
organelor competente ori al destinatarilor legii penale. Din prevderile art.44107 ale Codului
penal reiese că, pentru existanţa legitimei apărări , trebuie îndeplinite două categorii de
condiţii: condiţii referitoare la atac şi condiţii referitoare la apărare. Condiţiile atacului
sunt: să fie material, direct, imeidat şi injust, să fie îndreptat contra drepturilor unei
persoane sau unui interes general, să pună în pericol drepturile vizate sau interesul
general. Condiţiile atacului sunt: să fie necesar, să fie orientat împotriva agresorului, să
fie proporţională cu gravitatea pericolului, să îmbrace forma unei fapte prevăzute de legea
penală.108

5.1.1 Atacul

107
Art. 44 Pedepsele complementare, accesorii şi măsurile de siguranţă în caz de pluralitate de
infracţiuni(1) Dacă pentru una dintre infracţiunile săvârşite s-a stabilit şi o pedeapsă complementară,
aceasta se aplică alături de pedeapsa principală.(2) Când s-au stabilit mai multe pedepse complementare
de natură diferită, sau chiar de aceeaşi natură dar cu un conţinut diferit, acestea se aplică alături de
pedeapsa principală.(3) Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeaşi natură şi cu
acelaşi conţinut:
a) în caz de concurs de infracţiuni sau de pluralitate intermediară se aplică cea mai grea dintre acestea;b)
în caz de recidivă, partea neexecutată din pedeapsa complementară anterioară se adaugă la pedeapsa
stabilită pentru noua infracţiune.(4) În cazul condamnărilor succesive pentru infracţiuni concurente,
partea din pedeapsa complementară executată până la data contopirii pedepselor principale se scade din
durata pedepsei complementare aplicate pe lângă pedeapsa rezultată.(5) Dacă pe lângă pedepsele
principale au fost stabilite una sau mai multe pedepse accesorii se aplică dispoziţiile alin.(1) - (3),
pedeapsa accesorie rezultată executându-se până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei
principale.(6) Măsurile de siguranţă de natură diferită, sau chiar de aceeaşi natură dar cu un conţinut
diferit, luate în cazul infracţiunilor săvârşite, se cumulează.(7) Dacă s-au luat mai multe măsuri de
siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut dar pe durate diferite, se aplică măsura de siguranţă cu
durata cea mai mare. Măsurile de siguranţă luate conform art. 112 şi 113 se cumulează.
108
Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu, Ioan Molnar, Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi, Valerică
Lazăr,Drept Penal, Partea Generală, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1997, p.291-298.
- 85 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

Atacul poate fi definit ca o activitate ofenisvă violentă a unei persoane fizice


îndreptată spre valorile sociale ocrotite de legea contravenţională. Numai omul poate
declanşă un atac, ceea ce înseamnă că animalele sau alte enitităţi nu pot determina
agresiuni, care să dea dreptul la o apărare legitimă.În acest caz, se are în vedere numai
reacţia neinfluenţată, liberă, a animalelor, deoarece dacă omul foloseşte animalul ca pe un
instrument nu mai vorbim de fapta animalului, ci de fapta omului. Există atac şi în cazul
în care două persoane au impresia reciprocă şi concomitentă că sunt agresate una de către
cealaltă. În acest caz, riposta fiecăreia dintre cele persoane este justificată, dar legitima
apărare intră în conexitate cu eroarea de fapt. Există atac chiar dacă acesta provine de la
persoana care iniţial a fost victimă, în situaţile în care riposta victimei originare are loc
după consumarea atacului ce a vizat-o.
Atacul este material când se îndreaptă împotriva aspectului fizic al valorii sociale.
Legitima apărare este incidentă numai în cazul faptelor îndreptate împotriva unor valori
sociale care pot fi lezate prin acte fizice, întrucât doar aceste valori sociale pot fi atacate
material. Faptele săvârşite în scris, prin gesturi, sau verbal cu toate că insuflă în multe
cazuri temeri sau afectează demnitatea persoanei nu pot îmbrăca deregulă, forma unui
atac în sensul legii penale. În cazuri speciale, insulta poate să se concretizeze şi într-o
agresiune ce justifică o ripostă pe căi de fapt. De exemplu, se obiectivizează prin anumite
gesturi cum ar fi scuipături, aruncarea cu diverse lichide, etc. Dacă o persoană
reacţionează la atacuri imateriale, săvârşind o faptă prevăzută de legea penală, în funcţie
de datele şi împrejurările ripostei, ea va putea beneficia de efectele unor circumstanţe
atenuante. Atacul este material şi atunci când agresorul îşi orientează energia fizică
împotriva bunurilor unei persoane, fie prin punerea în executare a hotărârii de a le
distruge, fie prin acţiunea de trecere în stăpânirea sa. Relaţiile duşmănoase dintre agresor
şi victimă nu constituie un atac împotriva primului. De asemenea, un conflict verbal nu
poate da dreptul la o ripostă ce ar punea în pericol viaţa victimei. În toate cazurile, atacul
nu poate fi material dacă se concretizează prin cuvinte sau în scris.
Atacul este direct când se îndreaptă asupra unei valori sociale, chiar dacă nu are
un contact fizic cu valoarea socială împotriva căreia este orientat. Atacul nu este direct
dacă între victimă şi agresor se află un obstacol material, care a împiedicat victima să
acţioneze şi să pericliteze viaţa persoanei care a ripostat. Condiţia analizată presupune
existenţa unei relaţii cauzale între agresiune şi pericol, iar nu neapărat contactul fizic între
actele ofensive violente ale agresorului şi valoarea periclitată.
Când este imitent sau actual, atacul este imediat. După gradul său de realizare
poate fi: eventual, viitor, iminent, actual şi consumat. Dintre aceste cinci forme, numai a
treia şi a patra sunt vizate de lege. Atacul are caracter eventual dacă nu este sigur că se va
declanşa, adică are un caracter nesigur în ceea ce o priveşte. Când atacul este îndepărtat,
atunci se poate numi atac viitor. Un asemenea atac nu este luat în considerare pentru că
lipseşte relaţia de cauzalitate dintre agresiune şi pericol. Până la momentul iminenţei
- 86 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

urmează să mai aibă loc şi alte descărcări de energie. Dacă durata de timp până la
declanşarea este aproape imperceptibilă şi atacul este pe cale să apară, atacul este iminent.
Îndepărtarea în timp şi spaţiu a unui atac declanşat nu acordă dreptul la o ripostă legitimă
cât timp pericolul nu este iminent, deoarece un atac iminent, dar lipsit de un pericol
identic, nu primejduieşte valoarea socială vizată. Atacul este actual când a început şi se
desfăşoară, dar şi în acest caz trebuie realizată cerinţa iminenţei sau existenţei pericolului.
Atacul este consumat în momentul când a încetat şi nu mai există iminenţa reluării
acestuia de către agresor.
Atacul nu mai este actual sau iminent dacă agresorul a fost dezarmat definitiv.
De asemenea, atacul nu este iminent dacă nu era pe cale să se producă. În toate cazurile,
cât timp nu a existat un atac efectiv din partea victimei, care să întrunească cerinţele
prevăzute de lege, nu se poate reţine că fapta a fost săvârşită în legitimă apărare, pentru că
atacul nu era iminent. În concluzie, un atac eventual, un atac viitor, sau un atac consumat
nu dau dreptul la ripostă, deoarece în cazul atacului eventual, pericolul nu este sigur că va
surveni, în cazul atacului viitor acesta nu crează un pericol iminent, iar în ipoteza
agresiunii consumate valoarea socială nu mai este pusă în pericol. Dacă atacul a luat
sfârşit, riposta nu mai poatea avea loc, pentru că ea ar realiza conţinutul unei răzbunări,
care îşi pierde caracterul de apărare, deoarece se transformă într-o agresiune.
Atacul este injust când se efectuează împotriva legii. Injusteţea atacului poate
îmbrăca haina infracţiunii sau cea a altor forme de ilicit. Atacul nu este injust dacă
agresiunea are loc în cadrul unui joc sportiv ce se desfăşoară potrivit regulilor sale de
desfşăurare sau când organele statului intervin pentru restabilirea ordinii şi a liniştiii
publice, respectând toate condiţiile legale necesare unei asemenea intervenţii. Atacul unui
iresponsabil este un atac ce nu poate fi calificat ca fiind injust. Dacă totuşi cel ce
ripostează nu cunoaşte starea de iresponsabilitate, legitima apărare va fi incidentă, dar în
concurs cu eroarea de fapt. În situaţia inversă, când o persoană iresponsabilă respinge un
atac provenit de la o persoană responsabilă, riposta primei persoane nu este în legitimă
apărare, ci în stare de iresponsabilitate deoarce acesteia îi lipseşte voinţa de a se apăra. În
stare de necesitate se va afla şi cel care va reacţiona la un atac ce emană de la o persoană
aflată sub incidenţa celorlalte cauze ce determină inexistanţa contravenţiei, deoarece în
atare situaţii atacul nu poate fi apreciat ilicit. Agresiunea exercitată de o persoană pentru
a imobiliza un infractor, în cazul infracţiunilor flagrante, este o activitate permisă de lege.
O altă condiţie a atacului este să fie îndreptat împotriva unei persoane, drepturile
acesteia sau împotriva unui interes general. Valorile sociale împotriva cărora este
îndreptat atacul sunt cele mai importante: viaţa, integritatea corporală, sănătatea,
libertatea, drepturile persoanei ori vreun interes public. Sfera valorilor sociale contra
cărora este orientată agresiunea poate fi împărţită în umătoarele două categorii: drepturile
persoanei fizice şi interesele generale. Persoana fizică este protejată împotriva oricăror
atacuri ce privesc dreptul la viaţă, dreptul la integritate corporală, dreptul la sănătate,
dreptul la libertate, dreptul la demnitate şi drepturile patrimoniale. Legiuitorul a inclus în
- 87 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

categoria valorilor sociale ce pot fi lezate de atac întreg catalogul drepturilor subiective şi
al intereselor publice. Deşi orice drept ar putea forma ţinta unei agresiuni, totuşi, datorită
obiectului specific al unor drepturi, unele sunt de principiu excluse din sfera atacului,
pentru că ocrotirea lor se poate realiza prin alte modalităţi decât prin utilizarea
mijloacelor particulare de ripostă, pentru raţiunea că reacţia privată este o excepţie de la
principiul conform căruia aceasta trebuie realizată de stat prin organele sale. Dacă atacul
agresorului vizează bunuri neimportante, nu se poate riposta în legitimă apărare prin
comiterea unei fapte îndreptate împotriva agresorului. Nu poate fi vorba de interes public
dacă fapta agresorului viza furtul unor bunuri publice obişnuite.
Ultima condiţie a atacului, este să pună în pericol grav drepturile persoanei sau
interesul general. Cu toate că orice drept subiectiv sau interes public pot fi agresate, nu
orice atac le pune într-un pericol grav care să legitimeze o ripostă pe căi de fapt. Nu orice
pericol justifică o reacţie prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea contravenţională,
ci numai un pericol grav. Gravitatea pericolului se apreciază în raport cu valoarea
primejduită, de persoana făptuitorului şi de împrejurările cauzei. Pericolul este grav dacă
este de natură să producă o vătămare iremediabilă sau greu de înlăturat, dacă pericolul nu
ar fi fost oprit. În lipsa unui pericol grav, agresorul iniţial nu este îndreptăţit la o ripostă
de natură să pericliteze viaţa victimei. După cele amintite mai sus, pericolul trebuie sa fie
iminent sau actual, ceea ce înseamnă că un pericol evetual, viitor sau consumat nu poate
justifica o ripostă. În toate cazurile, împrejurările ce sunt luate în considerare la aprecierea
pericolului sunt cele contemporane existenţei pericolului. Cerinţa gravităţii pericolului nu
este necesară printre condiţiile legitimei apărări, întrucât este imposibil de cântărit
gravitatea consecinţei pe care pericolul ar fi produs-o, dacă aceasta nu a survenit Această
dificultate are ca efect soluţii eronate şi arbitrarii, dar condiţia gravităţii pericolului este
şi inutilă, cât timp legea pretinde respectarea proporţiei între reacţie şi pericol.

5.1.2Apărarea

Apărarea folosită pentru a înlătura un atac care întruneşte condiţiile analizate


anterior se materializează sub forma unei reacţii fireşti contrar unei agresiuni ce
periclitează valorile sociale. Prin urmare, apărarea în cazul legitimei apărări este o faptă
prevăzută de legea contravenţională prin care o persoană anihilează un atac material,
direct, imediat, injust şi periculos, orientat împotriva drepturilor unei persoane sau a
interesului general. Riposta poate lua forma oricărei fapte prevăzute de legea
contravenţională, indiferent de încadrarea juridică a acesteia. Reacţia poate fi individuală
sau colectivă şi poate proveni de la victimă sau orice altă persoană, interesată sau nu.
Pentru a fi legitimă, reacţia la atac, adică apărarea, trebuie să respecte unele condiţii
analizate în următoarele rânduri.
Apărarea trebuie să fie necesară pentru înlăturarea atacului şi ea devine necesară
când se impune faţă de natura şi condiţiile atacului, adică este o reacţie firească şi
- 88 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

proporţională cu natura agresiunii. Condiţia necesităţii apărării pentru înşăturarea atacului


este una care trebuie analizată în concreto pentru ca intensitatea apărării este privită în
raport cu gravitatea atacului. Apărarea este necesară şi în cazurile în care cel agresat putea
să evite agresiunea prin alt mijloc, deoarece ex post este de multe ori greu sau imposibil
de stabilit dacă victima atacului putea sau nu să-l evite. În cazurile în care atacul putea fi
evitat şi acest lucru se poate stabili cu certitudine, apărarea este necesară, deoarece
curajul, demnitatea şi solidaritatea socială sunt virtuţi care imprimă ripostei caracter
necesar. A accepta contrariul ar însemna să admitem umilinţa, laşitatea sau egosimul. Pe
de altă parte, fuga nu se confundă cu retragerea demnă din faţa agresiunii. Necesitatea se
apreciază în raport cu valoarea socială vizată, intensitatea actului, caracterul imediat al
atacului, locul atacului, timpul atacului şi persoana făptuitorului. Aşadar, apărarea este
necesară chiar dacă victima avea şi altă cale de a înlătura atacul. Astfel spus, victima unei
agresiuni ce realizază cerinţele legii are dreptul să înfrunte pericolul determinat de atac. În
cazul faptelor comise în domiciliul persoanei, legiuitorul a instituit o prezumţie de
existanţă a legitimei apărări sub toate condiţiile sale, inclusiv condiţia necesităţii.
Conceptul de necesitate, în cazul legitimei apărări, se desprinde dub realizarea condiţiilor
instituite de lege referitoare la pericolul atacului, în timp ce, la starea de necesitate,
necesitatea este pretinsă de inevitabilitatea îndepărtării pericolului. Riposta victimei sau a
terţului care acţionează pentru apărarea victimei, nu-şi pierde caracterul necesar nici în
cazurile în care mijloacele acestora sunt insuficiente pentru a îndepărta agresiunea. În
cazul legitimei apărări, riposta nu trebuie să fie indispensabilă. Activitatea de apărare
poate fi exercitată de către victimă sau orice altă persoană care doreşte să intervină în
sprijinul victimei şi independent de existenţa sau nu a vreunei legături, de orice natură,
între victimă şi terţa persoană. De altfel, în cazul apărării interesului general, întotdeauna
riposta porneşte de la o terţă persoană. Terţul poate să intervină, chiar dacă victima nu-i
cere ajutorul, inclusiv în cazul în care victima n-ar dori acest lucru. Uneori, ca urmare a
ripostei, cel care sare în ajutorul victimei sau pentru apărarea interesului public poate
ajunge în postura de victimă, caz în care sunt create condiţiile unei noi apărări, pe care o
poate derula aceasta din urmă sau un terţ. Însă, ca şi victima, terţii care efectuează
activitatea de apărare trebuie să respecte toate cerinţele apărării,inclusiv proporţionalitatea
ripostei cu agresiunea.
Pentru a se încadra în condiţiile cerute, apărarea trebuie să se îndrepte împotriva
atcatorului sau a mijloacelor folosite la atac. Reacţia prin care se urmăreşte anihilarea
unei agresiuni trebuie orientată contra agresorului sau mijloacelor folosite ca atare. Dacă,
din eroare, riposta este orientată asupra altei persoane decât atacatorul, legitima apărare
intră în concurs cu eroarea de fapt. În acest caz, trebuie îndeplinite atât condiţiile legitimei
apărări, cât şi ale erorii de fapt. Pe de altă parte, în cazul în care agresiunea provine de la
mai multe persoane, riposta poate fi nedeterminată dacâ agentul nu are posibilitatea
identificării agresorului. În acest caz, legitima apărare este concurentă cu starea de
necesitate. Riposta făptuitorului nu poate fi îndreptate niciodată împotriva bunurilor
- 89 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

agresorului, dacă acestea nu au nici o legătură cu atacul, în sensul că nu au fost utilizate şi


nici nu urmează a fi folosite de către atacator. Dacă prin reacţia asupra bunurilor
agresorului nu se urmăreşte paralizarea atacului şi nici nu se putea realiza în concret un
asemenea efect, riposta îmbracă arma răzbunării.
Apărarea trebuie să fie proporţională cu gravitatea pericolului şi ea presupune
existenţa unui raport de proporţionalitate între apărare şi atac.Aprecierea proporţionalităţii
apărării cu gravitatea atacului se face printr-o echivalare relativă. Cântărirea proporţiei se
face cu luarea în calcul a tutror datelor şi împrejurărilor cauzei, dându-se pondere diferită
unora dintre ele comparativ cu altele. De pildă, derularea atacului pe timp de noapte,
existanţa unui conflict anterior între părţi, disproporţia de forţe între agresor şi victimă,
etc, relativizează condiţia proporţiei apărării cu pericolul determinat de atac. Pe de altă
parte, proporţionalitatea apărării cu efectul posibil al pericolului nu înseamnă asemănarea
sau echivalenţa mijloacelor, pentru că mijloacele în sine nu sunt relevante. Ceea ce are
importanţă este efectul ultilizării mijloacelor, pentru că cel ce reacţionează la un atac, de
regulă surprinzător, este prins nepregătit şi nu acţionează absolut liber. Reacţia are loc,
aşadar, prin folosirea mijloacelor aflate la îndemână şi sub stresul atacului. Cel care
ripostează la o agresiune poate să-şi aleagă mijloacele cu care se opune atacului, fără ca
apărarea sa să fie considerată disproporţionată. În esenţă, evaluarea proporţiei dintre atac
şi apărare se face prin măsurarea aproximativă a gravităţii pericolului şi a împrejurărilor
în care a avut loc atacul. Pentru existenţa depăşirii limitelor legitimei apărări este necesar
ca agentul să reacţioneze la un atac care întruneşte condiţiile necesare şi legale, deoarece
depăşirea înseamnă trecerea peste barierele legitimei apărări. Mai mult, depăşirea
limitelor legitimei apărări presupune, pe lângă condiţiile atacului şi realizarea cerinţelor
apărării, mai puţin cea referitoare la proporţia dintre atac şi ripostă. Dacă nu sunt întrunite
oricare dintre celelalte condiţii, cu excepţia condiţiei proporţionalităţii, nu poate fi vorba
de depăşirea limitelor legitimei apărări. În asemenea cazuri poate fi incidentă vreo altă
cauză de inexistanţă a contravenţiei, poate fi incidentă provocarea sau pur şi simplu
riposta rămâne fără nici un efect pe planul existanţei contravenţiei sau al individualizării
răspunderii contravenţionale. Prin urmare, excedul de apărare nu se poate concretiza
decât din punct de vedere al intensităţii reacţiei, iar nu şi prin alte modalităţi, cum ar fi
riposta întârziată sau prematură. Dacă riposta este exagerată, adică depăşeste limitele
comparabile cu efectele agresiunii, apărarea devine şi ea un atac ce acordă dreptul la o
reacţie legitimă. Acest lucru este posibil, deoarece persoana care ripostează în mod
disproporţionat se situează în afara limitelor dreptului la apărare, încâlcând legea ceea ce
are seminificaţia unui atac ce legitimează o reacţie. Excesul de apărare este de două
feluri: justificat şi scuzabil. În cazul excesului justificat de apărare, cel care se apără
încalcă regula proporţionalităţii între gravitatea actului şi consecinţele apărării datorită
unei alterări a facultăţilor sale mintale, survenită pe fondul unei pierderi parţiale a
controlului energiei fizice. Sunt cazuri în care, deşi este vorba de o depăşire a limitelor
legitimei apărări, cel ce riposetază nu este totuşi subiect activ al unei contravenţii,
- 90 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

deoarece excesul de apărare se datorează apariţiei, în momentul ripostei, a unei stări de


iresponsabilitate. În asemena ipoteze, inexistanţa contravenţiei se datorează alterării totale
a facultăţilor mintale ale celui ce reacţionează. Cazuri de exces de apărare, ce determină
inexistanţa contravenţiei, sunt şi acelea în care riposta este disproporţionată din cauza
reprezentării false, de către agent, a altor date ale realităţii contemporane momentului
reacţiei. În aceste cazuri depăşirea limitelor legitimei apărări întră în conjuncţiune cu
eroarea de fapt.
Excesul de apărare este scuzabil când depăşirea proporţiei dintre apărare şi atac
nu se datorează temerii sau tulburării făptuitorului. Riposta este scuzabilă numai dacă se
grefează pe o situaţie de fapt ce întruneşte toate condiţiile legitimei apărări, mai puţin
proporţiei dintre apărare şi atac. Numai excesul justificat este asimilat de legiuitor cu
legitima apărare şi constituie cauza de inexistanţă a contravenţiei. Excesul este scuzabil,
deoarece, riposta este într-o disproporţie vădită faţă de atac, deşi sunt întrunite toate
condiţiile atacului. Acesta însă nu trebuie confundat cu provocarea, circumstanţa
atenuantă ce constă în săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau
emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă,
printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă. Depăşirea
limitelor legitimei apărări, în mod scuzabil, se diferenţiază de provocare prin aceea că se
grefrează pe existenţa tutror condiţiilor de aplicare a legitimei apărări, cu excepţia
condiţiei proporţiei, şi lipsa tulburării sau temerii, în timp ce provocarea are ca premisă
preexistenţa unei tulburări sau emoţii, dar îi lipseşte una sau mai multe dintre condiţiile pe
care le presupune depăşirea limitelor legitimei apărări..
Constatarea legitimei apărări sau a excesului justificat are ca efect inexistanţa
contravenţiei. O faptă comisă în legitimă apărare nu are caracter ilicit. Legitima apărare
este o cauză ce exclude caracterul ilicit de orice natură: contravenţional sau extra
contravenţional al faptei. Această cauză, deşi nereglementată decât în materia răspunderii
penale, este împrumutată în toate ramurile dreptului, condiţiile de incidenţă prevăzute de
lgea penală sunt aceleaşi în toate ramurile dreptului, inclusiv în materia răspunderii
contravenţionale. Dacă anterior agresiunii cel care s-a apărat îl provocase pe agresor,
atunci victima va suporta prejudiciul suferit proporţional cu gradul vinovăţiei sale.
Excesul justificat de apărare exclude caracterul ilicit al faptei, excluzând şi răspunderea
civilă. Însă, în cazul excesului scuzabil, răspunderea civilă va fi înlăturată numai
proporţional cu prejudiciul produs până în momentul depăşirii echivalenţei agresiunii.
Legitima apărare poate intra în concurs cu alte cauze de inexistanţă a contravenţiei. Cel
mai adesea legitima apărare poate coexista cu stare de necesitate sau cu eroarea de fapt.
Legitima apărare este o cauză de inexistanţă a contravenţiei şi produce efecte in rem, ceea
ce înseamnă că, dacă s-a probat existanţa legitimei apărări, conscinţele sale se vor extinde
asupra tuturor participanţilor la săvârşirea faptei. Efectele legitimei apărări sunt generale,

- 91 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

adică determină inexistanţa oricărei forme de ilicit, contravenţional penal, civil,


disciplinar, administrativ, etc.109
5.2 Starea de necesitate

Se află în stare de necesitate persoana care comite o contravenţie pentru a salva de la


un pericol iminent, şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau
sănătatea sa, sau a altuia, precum şi un interes public. Comiterea unei contravenţii în
asemenea condiţii este caracteristică stării de necesitate. În această situaţie pericolul
inevitabil şi iminent face ca titularul valorii ameninţate, sub presiunea constrângerii, să
sâvărşească o faptă necesară, indispensabilă pentru salvarea acestor valori. În momentul
apaiţiei pericolului, făptuitorul este obligat, pentru a apăra valoarea socială ameninţată, să
sacrifice o valoare socială de mai mica importanţă. Existenţa pericolului inevitabil şi
imminent constrânge pe contravenient să comită o faptă ilicită, dar necesară salvării
valorii ameninţate. Conceptual de necesitate este legat de ideea de inevitabilitate, de
constrângere şi nu de ideea utilităţii raportului de valori aflate în joc. Pentru a exista
starea de necesitate, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii:fapta
contravenţională să se săvârşească ca urmare a unui pericol neprevăzut, pericolul să fie
iminent şi inevitabil, fapta să fie săvârşită numai în scopul de a salva viaţa, integritatea
corporală sau sănătatea făptuitorului, a altei persoane, un bun material al său, al altuia ori
un interes public şi prin contravenţia comisă să nu se producă, în mod conştient urmări
mai grave decât dacă nu se intervenea. 110
Starea de necesitate nu se confundă cu starea de asediu, sau cu starea de urgenţă,
deşi ambele pot fi surse ale stării de necesitate. Cel care intervine în stare de necesitate
apără de la un pericol iminent valori sociale deosebite-viaţa, integritatea corporală sau
sănătatea, un bun important sau un interes public. Acţiunea de salvare poate aparţine atât
persoanei titulare a valorii sociale periclitate, cât şi a altei persoane interesate sau
neinteresate şi chiar împotriva voinţei persoanei aflate în pericol. Sursele pericolului pot
fi dintre cele mai diverse, cum ar fi: fenomene naturale, fapte ale unor personae
iresponsabile, reacţii ale animalelor, activităţi umane, defectarea unor instalaţii tehnice,
etc.
Un exemplu potrivit pentru a prezenta starea de necesitate, ca fiind o cauza care
înlătură caracterul contravenţional al faptei, reiese din următoarea speţă:

Situaţia medicală de urgenţă. Starea de necessitate.

O.U.G. nr. 195-2002, art.90 lit.e)


O.G. nr. 85-2003, art.231 lit. h)
O.G. nr.2-2001

109
Mihai Adrian Hotca, op.cit., p.186.
110
Alexandru Ţiclea, Ioan Doru Tărăcilă, Ion Niţă Stan, Constantin Rujoiu, Marin Corbu, op.cit, p.24
- 92 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

Urgenţa cu care recurentul-petent a acţionat pentru a ajunge în timp util la spital


cu o pacientă pe care o trasporta, ceea ce a determinat imposibiiitatea prezentării la
organele de poliţie în vederea anunţării accidentului ca şi în împrejurarea că la
momentul producerii evenimentului rutier celălat conducător auto implicat a declarat că
nu ar aprecia că care pagube materiale, împrejurare care a întărit convingerea
recurentului că nu ar exista în fapt pagube pentru anunţarea cărora să fie necesară
anunţarea organelor de poliţie, constituie elemente care, coroborate, conduc spre
reţinerea în favoarea recurentului a unor cauze care înlătură caracterul contravenţional
al faptei, prevăzute la art.90 lit.e) din O.U.G. nr.195/2002, respective starea de
necessitate în care s-a aflat recurentul-petent.

TRIBUNALUL BUCUREŞTI SECŢIA A – VIII-a,


DECIZIA CIVILĂ NR.700 DIN 17 MARTIE 2005

Prin sentinţa civilă nr.6 12.01.2005, pronunţată în dosarul nr.9523/2004,


Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a admis în parte plângerea contravenţională
formulată de contestatorul I.I împotriva procesului verbal de contravenţie seria AU
nr.003441 12.09.2004 încheiat de intimata M.A.I–D.G.P.M.B, a înlăturat măsura
reţinerii atestatului profesional seria CTPX nr.02046 eliberat de MTCT-Autoritatea
Rutieră Română, obligând intimatie să restituie atestatul contestatorului, şi a menţinut
celelalte dispoziţii ale procesului verbal.
Pentru a hotărâ în acest sens, prima instanţă a reţinut că fapta petentului
constituie contravenţia prevăzută de art.160 alin.(1) din H.G. nr.85/2003, neexistând
niciunul din motivele de nulitate absolută a procesului-verbal prevăzute de O.G.
nr.2/2001 şi a constatat că procesul-verbal este legal şi temeinic în ceea ce priveşte
aplicarea sancţiunii amenzii.
Instanţa de fond a apreciat că în mod correct a fost reţinut permisul de
conducere însă în ceea ce priveşte reţinerea permisului profesional a constatat ca s-a
realizat cu încălcarea art.236 alin.(1) din H.G. nr.85/203, potrivit căruia reţinerea
atestatului se poate realiza doar atunci când se constată că valabilitatea acestuia a
expirat, ori atesatul petentului era valabil până la data de 17.12.2008.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs petentul, cauza fiind înregistrată
pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a la data de 23.02.2005 sub nr.
1604/CV/2004.
În motivarea recursului, recurentul a arătat că în mod greşit s-a reţinut în
procesul-verbal, şi ulterior, de către prima instanţă că a condus autotorismul B-53-XPA
pe Calea Vitan pentru că în realitate evenimentul rutier a avut loc în parcarea-
Policlinicii “Sf. Ioan” şi că nu a fost vorba de o manevră greşită, ci de o alunecare
înspre spatele maşinii, determinată de înclinarea terenului.

- 93 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

Recurentul a mai arătat că faptul de a nu se fi prezentat la unitatea de poliţie


pentru anunţarea accidentului care a avut ca urmare pagube materiale s-a datorat
urgenţei în care se afla, fiind nevoit să însoţească la policlinică clienta pe care o avea şi
care se afla într-o stare gravă, ceea ce a necesitat şi operarea ei.
Potrivit susţinerilor recurentului, hotărârea de a nu se prezenta la organul de
poliţie a luat-o în comun accord cu celălalt şofer implicat în accident, care a acceptat să
meargă cu recurentul la târg, în vederea cumpărării unei bare cu care să fie înlocuită
cea care a crăpat în momentul atingerii, situaţie în care acesta nu a apreciat că ar fi fost
păgubit.
Intimata, deşi legal citată nu s-a prezentat în instanţă şi nu a formulat
întâmpinare.
În cadrul probei cu înscrisuri, care a fost admisă la cererea recurentului, au
fost depuse la dosarul cauzei adeverinţa nr. 594/15.10.2004 eliberată de SC B.T. SRL,
care confirmă absolvirea de către recurent a cursurilor de siguranţă rutieră organizate
conform prevederilor art.242 din H.G. nr.85/2003, chitanţa şi factura fiscală cu care s-a
achitat contravaloarea cursului de siguranţă rutieră, o schiţă a locului accidentului şi o
scrisoare medicală eliberată după consultarea clientei care se afla în autotorismul
condus de recurent în momentul producerii accidentului
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de dispoziţiile art.304 C
proc.civ., Tribunalul apreciază că recursul este întemeiat pentru considerentele ce se vor
prezenta în cele ce urmează. Se reţine în primul rând faptul că prin procesul-verbal de
contravenţie contestat recurentul-petent a fost sancţionat cu amendă contravenţională de
2.000.000 lei în baza art.90 lit.e) din O.U.G. nr.195/2002, raportat la art. 226 lit.a) din
H.G.R. nr. 85/2003.
Totodată, în baza articolului 231 lit.h) din O.G. nr.85/2003, s-a dispus
reţinerea permisului de conducere şi a atestatului profesional a petentului, faptele
reţinute în sarcina acestuia fiind aceea de a nu se fi asigura la schimbarea direcţiei de
mers, ceea ce a avut drept consecinţă tamponarea vehicului B-13-NSK care se afla
staţionat- şi aceea de a nu se fi prezentat în termenul stabilit de lege pentru anunţarea
accidentului.
Aşa cum rezultă din actele dosarului, recurentul-petent nu s-a asigurat
corespunzător că poate să pornească din loc fără a pune în pericol ceilalţi participanţi la
trafic, astfel că în mod corect s-a dispus sancţionarea sa contravenţională cu amenda
pentru această faptă prevăzută la art.160 alin. (1) din H.G. nr.83 2003.
În ceea ce priveşte însă cea de-a doua faptă constatată, neprezentarea
termenului prevăzut de lege la unitatea de poliţie pe raza căruia s-a produs accidentul de
pe urma căruia au rezultat numai pagube materiale, se cuvine a fi reevaluat întreg
materialul aflat la dosarul cauzei.

- 94 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

Se reţine că recurentul a recunoscut săvârşirea faptei ce i se impută, însă pe


lângă această recunoaştere, în baza probatoriilor administrate se conturează şi
împrejurările săvârşirii faptei.
Urgenţa cu care recurentul-petent a acţionat pentru a ajunge în timp util la
spital cu o pacientă pe care o trasnporta, ceea ce a determinat imposibilitatea prezentării
la organele de poliţie în vederea anunţării accidentului, ca şi împrejurarea că la
momentul producerii evenimentului rutier celălalt conducător auto a declarat că nu ar
aprecia că are pagube materiale, împrejurare care a întărit convingerea recurentului că
nu ar exista pagube pentru anunţarea cărora să fie necesară anunţarea organelor de
poliţie, constituie elemente, care ccoroborate, conduc spre reţinerea în favoarea
recurentului a unor cause care înlătură caracterul contravenţional al faptei prevăzute la
art.90 lit.e) din O.U.G. nr.195/2002, respectiv stare de necesitate în care s-a aflat
recurentul petent.
Se reţine totodată, aşa cu corect a apreciat şi instanţa de fond, că măsura
reţinerii atestatului profesional a fost nelegal aplicată, nefiind îndeplinită în cauza
condiţia prevăută la art. 236 alin. (1) din H.G. nr.85/2003, respectiv valabilităţii
atestatului.
Pentru aceste motive şi în raport de condiţiile reţinute, situaţia în care s-a aflat
recurentul la data producerii faptei prevăzute de art.90 lit.e) din O.G. nr.195/2002,
conduc spre reţinerea în favoarea acesteia a stării de necesitate, ca o cauză de înlăturare
a răspunderii contravenţionale, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta.”111

Constatarea existenţei stării de necessitate are ca efect excluderea caracterului


contravenţional al faptei prevăzute de lege şi, pe cale de consecinţă, imposibilitatea
tragerii la răspundere specifică, deoarece numai contravenţia este temeiul răspunderii
contravenţionale. În unele cazuri, activitatea de salvare desfăşurată în stare de necesitate
lezează valori sociale ale unor personae fără nicio implicare în declanşarea pericolului.
Valoarea socială salvată aparţine de cele mai multe ori făptuitorului, dar sunt şi cazuri
când valoarea socială salvată aparţine unui terţ. Starea de necesitate poate intra în concurs
cu legitima apărare dacă două sau mai multe persoane se află în stare de necesitate
comună şi sunt nevoite să-şi îndrepte acţiunea una împotriva alteia. Dacă o persoană
aflată în stare de necesitate apreciază fals pericolul, această cauză intră în concurs cu
eroarea de fapt. Dacă făptuitorul şi-a dat seama, la data săvârşirii activităţii de salvare, că
produce efecte mai grave decât cele care ar fi avut loc în ipoteza în care rămânea în
pasivitate, deşi nu beneficiază de efectele stării de necesitate, este recunoscută totuşi în
favoarea sa circumstanţa atenuată privind depăşirea limitelor stării de necesitate. Starea
de necesitate poate intra în concurs cu toate celelalte cauze de inexistenţă ale
contravenţiei.

111
Trib. Bucureşti , s.a VIII-a, dec.nr. 700/2005, în Daniel Severin, op.cit., p.46-49.
- 95 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

5.3 Constrângerea fizică sau morală

Fapta săvârşită din cauza unei constrângeri exercitate asupra făptuitorului de


către o altă persoana nu constituie contravenţie. Contravenţia poate fi comisă datorită unei
constrângeri fizice, căreia făptuitorul nu i-a putut rezista, sau din cauza unei constrângeri
morale, exercitată prin ameninţarea cu un pericol grav pentru persoana sa, ori alteia şi
care nu putea fi înlăturată decât prin comiterea faptei respective. Deci, există constrângere
fizică şi contrângere morală, cunoscută şi sub denumirea de ameninţare.
În accepţiune juridică obişnuită, constrângerea este o împrejurare exterioară,
excepţională, imprevizibilă şi de neînlăturat, ce determină comiterea unei fapte
antisociale. În cazul incidenţei constrângerii, conduita făptuitorului se situează în afara
controlului acestuia, datorită unei energii străine lui, care îl determină să acţioneze sau să
rămână imobilizat. În momentul săvârşirii faptei, făptuitorul trebuie să aibă voinţa liberă,
să nu fie supus niciunei forţe exterioare, care să-i paralizeze factorul volitiv. Pentru a fi
cauză ce exclude vinovăţia, energia străină făptuitorului trebuie să determine în
exclusivitate fapta antisocială. Dacă energia exterioară nu a fost singura cauză a
rezultatului, ci a intrat în conjuncţiune cu alte energii, este necesar să se stabilească gradul
de contribuţie cauzală al fiecăreia dintre energiile cu rol cauzal.
Ambele forme constituie cauze care pun persoana făptuitorului în
imposibilitatea de a-şi determina liber voinţa şi ca atare, prezenţa lor exclude caracterul
contravenţional al faptei. Motivul care înlătură acest caracter constă în lipsa trăsăturii
esenţiale a contraveţiei–vinovăţia-corelată cu lipsa libertăţii de voinţă şi acţiune a
făptuitorului, condiţie indispensabilă subiectului oricărei contravenţii.
Pentru a fi vorba de constrângere fizică trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
fapta comisă să fie prevăzută şi sancţionată drept contravenţie într-un act normativ,
contravenţia să fie săvârşită datorită unei acţiuni exterioare de constrângere fizică
exercitată asupra făptuitorului prin care este paralizată capacitatea contravenientului de
a-şi dirija liber voinţa şi acţiunile sale, constrângerea fizică exercitată trebuie să fie de
natură a paraliza libertatea de voinţa şi acţiune a făptuitorului care nu poate întreprinde
alte măsuri decât comiterea contravenţiei respective. Deci, făptuitorul devine un
instrument care este pus în mişcare sau oprit să acţioneze de un factor exterior căruia el
nu-i poate rezista în niciun fel. Dacă se stabileşste că persoana faţă de care s-a exercitat
constrângerea avea posibilitatea să opuna rezistenţă ori să se sustragă acestei constrângeri
nu se poate reţine existenţa acestei cauze de înlăturare a caracterului contravenţional.
Constrângerea morală există atunci când persoană comite o sancţiune prevăzută şi
sancţionată de un act normativ, datorită unei ameninţări cu un pericol grav pentru
persoana sa ori a altuia, pericol ce nu poate fi înlăturat în alt mod. Ca şi constrângerea
fizică cea morală este ca o cauză care răpeşte persoanei constrânse posibilitatea de a-şi
putea determina şi dirija liber voinţa fapt ce exclude existenţa vinovăţiei şi pe cale de

- 96 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

consecinţă, înlătură caracterul contravenţional al faptei. Pentru existenţa constrângerii


morale trebuie îndeplinite următparele condiţii: să se exercite asupra psihicului
făptuitorului o acţiune de constrângere de către o altă persoană prin ameninţare. Există
constrângere morală atunci când o persoană se află sub presiunea unei temeri puternice
provocată de ameninţarea venită din partea altei persoane care o constrânge să acţioneze
în sesnul dorit de cel care ameninţă. Persoana expusă unui pericol poate fi făptuitorul ori
altă persoana indiferent dacă între ele există vreo legatura de rudenie, prietenie, etc. De
asemenea, este necesar ca între răul cu care se ameninţă şi cel care ar rezulta din
săvârşirea contravenţiei să existe o anumită proporţie. În acelaşi timp se consideră că
pericolul cu care se ameninţă să fie grav, adică să se refere la un rău ireparabil sau greu de
remediat fiindcă numai teama de un astfel de rău va justifica existenţa constrângerii.
Această constrângere va avea efecte pe linia înlăturării caracterului contravenţional al
faptei, numai în măsura în care pericolul pe care îl vizează ameninţarea este actual sau
iminent, pe cale să se producă şi dacă are un caracter injust. O altă condiţie a
constrângerii morale este ca pericolul grav să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin
săvârşirea unei contravenţii prevăzută şi sancţionată de un act normativ, impusă de cel
care ameninţă. Cu alte cuvinte, cel constrâns nu are o alta posibilitate, decât cel mult să
suporte producerea răului cu care este ameninţat, ceea ce nu reprezintă o soluţie de
salvare.112

5.4 Cazul fortuit

Cazul fortuit este acea cauză de înlăturare a caracterului contravenţional al


faptei ce constă în comiterea unei fapte prevăzute de legea conatravenţională, al cărui
rezultat este consecinţa unei forţe a cărei intervenţie nu putea fi prevăzută. Cazul fortuit
este o împrejurare imprevizibilă care determină producerea unei consecinţe, fără ca
vreunei persoane să i se poată reţine vinovăţie. Cazul fortuit începe acolo unde încetează
culpa şi sfârşeste acolo unde începe forţa majoră. Cazul fortuit afectează fie factorul
intelectiv fie factorul volitiv, deoarece făptuitorul nu prevede rezultatul faptei ori îi
lipseşte manifestarea de voinţă. Cazul fortuit este o întâmplare imprevizibilă, care nu
poate fi stabilită decât ex post iar nu şi ex ante, întrucât accidentalitatea unei împrejurări
este o problemă ce se analizează in concreto. Conform art. 47 Codul penal: „Nu
constituie infracţiune fapta prevăzutaă de legea penală al cărei rezultat este consecinţa
unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.”
Din prevederile legale rezultă că pentru existenţa cazului fortuit, trebuie
îndeplinite anumite condiţii, prima dintre ele constând în cerinţa ca rezultatul faptei să fie
consecinţa unei împrejurpări imprevizibile.

112
Alexandru Ţiclea, Ioan Doru Tărăcilă, Ion Niţă Stan, Constantin Rujoiu, Marin Corbu, op.cit., p.25.
- 97 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

Imprevizibilitatea împrejurarii de care depinde caracterul contravenţional al faptei


trebuie să fie obiectivă, adică nici o altă persoană, aflată în locul făptuitorului, să nu fi
avut posibilitatea prevederii survenirii întâmplării şi efectelor acesteia. În caz contrar,
rezultatul faptei este previzibil, iar agentul înseamnă că a acţionat din culpă, situaţie în
care fapta prevăzută de legea contravenţională va fi contravenţie dacă legiuitorul o
sancţionează. În rândurile următoare, vom prezenta o speţă reprezentând situaţia de mai
sus.

„Lucrări de demolare a unor pereţi ai construcţiei în afara autorizaţiei de


construire. Caz fortuit. Lipsa dovezii.”
Legea nr.5/1991, art.26 alin.(1) lit.a) O.G. nr.2/2001, art. (1) alin. 1)

Chiar dacă în urma decopertării imobilului s-ar prăbuşi porţiuni din pereţii
mansardei şi etajului 1, petentul nu era în drept să procedeze la îndepărtarea integrală a
acestora, în mod voluntar, cât timp riscul de prăbuşire iminentă nu a fost dovedit.

TRIBUNALUL BUCUREŞTI SECŢIA a VIII DECIZIA CIVILĂ nr.2408 din 13.10. 2005

Prin plângerea înregistrată pe rolul judecătoriei secotului 1 Bucureşti, sub


numărul 10093/2005, petentul C.I., în contradictoriu cu intimata Primăria Sectorului 1
Bucureşti, a solicitat anularea procesului –verbal nr.33/10.03.2005 întocmit de intimată.
În motivarea plângerii, petentul a arătat că decopertarea pereţilor în vederea
executării lucarărilor conform autorizaţiei de construire, etajul superior şi mansarda s-
au prăbuşit, fiind necesară desfiinţarea acestora pentru a nu periclita persoane ori
bunuri învecinate.
Prin sentinţa civilă nr. 7160/11.07.2005 Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, s-a
respins ca neîntemeiată plângerea contravenţională, având în vedere că fapta îi este
imputabilă petentului în condiţiile în care o parte din pereţi au fost desfiinţaţi voluntar de
către petent, astfel cum a confirmat martorul audiat.
Petenetul a formulat recurs împotriva acestei sentinţe invocând oral motivul
prevăzut de art.304 pct.9c.proc.civ. susţinând că prăbuşirea a avut loc din cauza stării
imobilului, iar îndepărtarea porţiunilor rămase neprăbuşite era necesară pentru a nu
pune în pericol vieţi omeneşti.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Trobunalul reţine următoarele:
Prin procesul–verbal nr.33/10.03.2005, întocmit de intimată, s-a aplicat
recurentului o amendă de 100.000.000.lei pentru săvârşirea faptei prevăzute de art.26,
alin.(1) lit.a) din Legea nr.50 1991, reţinându-se că a efectuat lucrări de dezafectare la
un imobil fără autorizaţie de desfiinţare.
Apărările recurentului privind netemeinicia procesului-verbal sunt apreciate şi de
către Tribunal ca neîntemeiate. Astfel, chiar dacă în urma decopertării imobilului s-au
- 98 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

prăbuşit porţiuni din pereţii mansardei şi etajului 1, totuşi recurentul a procedat la


îndepărtarea integrală a acestora, în mod voluntar deşi nu poseda autorizaţie de
desfiinţare respectiv de construire pentru aceste lucrări, ci numai pentru consolidare şi
supraetajare. Necesitatea desfiinţării pereţilor pentru a nu pune în pericol persoane sau
bunuri înnvecinate, deci incidenţa unui caz fortuit ca împrejurare care înlătură
răspunderea contravenţională prevăzut de art.11 alin.1 din O.G. nr.2/2001 nu a fost
dovedită nici la fond şi nici la recurs.
Punctul de vedere exprimat extrajudiciar de un expert tehnic nu probează
iminenţa producerii unor pagube pentru a justifica dezafectarea pereţilor înainte de
obţinerea autorizaţiei. Nici obţinerea autorizaţiei de desfiinţare, după data întocmirii
procesului-verbal nu prezintă relevanţă fiind necesar ca aceasta să existe înainte de
începerea lucrărilor.
Prin urmare, este legală şi temeinică soluţia instanţei de fond de respingere a
plângerii ca neîntemeiată, Tribunalul urmărind să respingă recursul ca nefondat,
conform art. 312C. proc. civ”. 113

Sursele cazului fortuit sunt diverse, spre exemplu: starea maladivă a unei
persoane, o energie naturală, tehnicizarea activităţii, comportarea unei persoane, reacţia
animalelor, etc. Imprevizibilitatea, în situaţia cazului fortuit, se referă la intervenţia
împrejurării ce determină rezultatul, iar nu la însuşi rezultatul produs.
O altă condiţie necesară pentru existenţa cazului fortuit este ca împrejurarea
imprevizibilă să fi intrat în conjuncţiune cu fapta cărei consecinţă a determinat-o.Viteza
excesivă, defecţiunile la sistemul de frânare, neatenţie inculpatului şi reacţia tardivă a
acestuia sunt elemente care exclud cazul fortuit, chiar dacă şi victimei i se poate imputa
faptul că a traversat strada în fugă şi printr-un loc nepermis. Dacă accidentul este
imputabil exclusiv victimei, existenţa unei îmbibaţii alcoolice în sângele făptuitorului nu
are vreo influenţă cu privire la la excluderea caracterului infracţional al faptei, atâta
vreme cât stare de ebrietate nu are niciun rol cauzal.
Ultima condiţie pentru a avea loc cazul fortuit în cadrul dreptului contravenţional
este ca fapta care a produs rezultatul socialmente periculos datorită intervenirii
împrejurării fortuite să fie o faptă prevăzută de legea contravenţională. Numai fapta
prevăzută de legea contravenţională poate constitui premisa discutării incidenţei sau
neincidenţei cazului fortuit, cauză care determină inexistenţa contravenţiei. Se poate
spune ca imprevizibilitatea, în situaţia cazului fortuit, este obiectivă şi ţine de limitele
cunoaşterii, Dacă împrejurarea imprevizibilă a fost produsă de o persoană, fapta nu va fi
contravenţie în privinţa făptuitorului a cărui activitatea a produs rezultatul, dar va fi
contravenţie referitor la cel care a determinat împrejurarea imprevizibilă.

113
Trib. Bucureşti , s.a VIII-a, dec.nr. 2408/2005, Daniel Severin, op.cit, p.35-37.
- 99 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

Cazul fortuit este o cauză care exclude caracterul contravenţional al faptei


prevăzute de legea contravenţională. Cazul fortuit este o cauză reală, ceea ce înseamnă că
efectele sale se vor extimde asupta tuturor participanţilor.114

5.5 Iresponsabilitatea

Potrivit legilor în vigoare, fapta săvârşită de o persoană care din cauza stării
mintale sau vreunei infirmităţi nu poate să răspundă de fapta imputată nu este
contravenţie. Iresponsabilitatea datorită stării mintale a făptuitorului constituie o cauză de
înlăturare acaracterului contravenţional al faptei comise, deoarece ea nu este săvârşită de
un subiect responsabil. O asemenea persoană nu posedă însuşirile mintale necesare pentru
a înţelege de ce anumite acţiuni sau inacţiuni prezintă pericol social şi de ce au ele
caracter ilicit. Aceste însuşiri mintale sunt reprezentate de discernământ, inteligenţă,
conştiinţă şi raţiune.
Caracteristic stării de iresponsabilitate este lipsa acelor facultăţi psihice ale
persoanei datorită unor anomalii sau boli mintale(schizofrenie, cretinism, infantilism,
debilitate mintală, psihoză, etc.) care nu-i permit să înţeleagă natura şi semnificaţia
actelor sale de conduită sau să fie stăpână pe ele. În raport cu aceste cauze şi cu efectele
lor, starea de incapacitate psihică poate fi determinată sau temporară.
Pentru ca fapta prevăzută de legea penală să fie contravenţie, făptuitorul trebuie
să fie în deplinătatea facultăţilor psihice, adică să aibă capacitatea reprezentării actului
său de conduită şi rezultatului acesteia. În lipsa aptitudinii bio-psiho-fizice, persoana
fizică nu poate fi subiect pasiv al raportului contravenţional de constrângere, deoarece
este o persoană anormală, iar legea sancţionează exclusiv persoanele cu un comportament
firesc. Prin fire normală nu se înţelege idealul, ci tipul de om care îşi poate conştientiza
activitatea şi dirija voinţa. Lipsa vreunuia dintre cei doi factori psihici –intelectivi şi
volitivi- înseamnă incapacitate, fiindcă aceste persoane nu realizează caracterul ilicit al
faptelor lor sau nu se pot stăpâni. Incapacitatea intelectivă sau volitivă a persoanei este
datorată alienaţiei mentale sau altor cauze. Acastă cauză de excludere a vinovăţiei nu
trebuie confundată cu alte incapacităţi prevăzute de lege şi ea poate fi înnăscută sau
apărută după naştere. În esenţă, incapacitatea penală a persoanei fizice se datorează fie
stării de incoştienţă, fie imaturităţii acesteia. Bolile mintale sunt foarte diverse, dar ceea
ce este relevant în această problemă este efectul bolilor, care este necesar să abolească
discernământul făptuitorului.
Încă din trecut, în antichitate, iresponsabilii erau traşi la răspundere civilă, dar
nu erau sancţionaţi penal. În Evul Mediu, bolnavii psihici erau apreciaţi ca persoane
„posedate de diavol”, calificare ce atrăgea sancţiuni mult mai severe decât în cazul
oamenilor sănătoşi psihic. Sub influenţa ideilor umaniste, generată mai tarziu, a apărut

114
Mihai Adrian Hotca, op.cit., p.204.
- 100 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

nesancţionarea iresponsabililor, datorită lipsei discernământului. Foarte important de ştiut


este că la unele boli mintale, discernământul nu este înlăturat în întregime sau este prezent
doar cu caracter pasager. Dacă fapta este săvârşită în momentele de luciditate, agentul va
răspunde contravenţional. Starea de hipnoză trebuie asimilată cu iresponsabilitatea,
deoarece făptuitorul care se găseşte în această stare nu are capacitatea de a realiza
conduita sa şi consecinţele acesteia.
Pentru ca starea mintală a unei persoane să determine înlăturarea caracterului
contravenţional al unei fapte este necesar ca incapacitatea psihică să fie constatată de un
organ medical de specialitate. Constatarea iresponsabilităţii are loc pe baza unei expertize
de specialitate, întocmită de o comisie de medici legişti, care va trebui să decidă dacă
făptuitorul a avut sau nu discernâmânt în momentul comiterii faptei. În practică sunt luate
în considerarea şi alte acte medicale.
Iresponsabilitatea trebuie să îndeplinească anumite condiţii, printre care amintim
că făptuitorului trebuie sa îi lipsească unul dintre cei doi factori, intelectivi sau volitivi şi
lipsa celor doi factori, sau a unuia dintre ei, să existe în timpul comiterii contravenţiei,
starea de iresponsabilitate nu este determinată de beţie, minoritate sau eroare de fapt, ea
având propriile ei caracteristici, şi ultima condiţie, deşi cea mai importantă este ca fapta
comisă în stare de iresponabilitatea să fie prevăzută de legea contravenţională.
Iresponabilitatea constatată legal are ca efecte înlăturarea caracterului
contravenţional al faptei prevăzute de legea contravenţională. Dacă la săvârşirea
contravenţiei, alaturi de persoana iresponsabilă s-au aflat şi persoane responsbile, acestea
vor răspunde contravenţional. Pentru a exclude contravenţia, iresponsabilitatea trebuie să
fie totală. Lipsa parţială a discernământului nu are ca efect lipsa capacităţii psihofizice a
făptuitorului. Aceasta va putea totuşi să fie luată în considerare, la individualizarea
judiciară a sancţiunilor, ca o circumstanţă atenuată judiciară. Survenirea stării de
iresponsabilitate, într-un moment ulterior săvârşirii faptei, nu exlcude infracţiunea sau
contravenţia, ci va pune problema suspendării procesului penal sau a amânării ori
suspendării executării pedepsei. În cazul în care făptuitorul a comis mai multe fapte
dintre care unele în stare de normalitate, iar altele în stare de incapacitate, tratamentul
juridic va fi diferit, în funcţie de atitudinea bio-psiho-fizică a făptuitorului. Astfel, pentru
fapta sau faptele săvârşite în stare de anormalitate este exclusă răspunderea
contravenţională, iar pentru faptele ori fapta comisă în stare de normalitate făptuitorului i
se vor aplica sancţiunile corespunzătoare unei persoane capabile din punct de vedere
contravenţional. Faptul că achitarea s-a dispus pentru iresponsabilitate, nu constituie o
cauză pentru nerezolvarea acţiunii civile, lipsa descernământului având ca efect numai
excluderea răspunderii penale nu şi a celei civile.

5.6 Beţia

- 101 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

Beţia este o stare psihico-fizică anormală în care se găseşte o persoană datorită


efectelor pe care le are asupra organismului sau asupra facultăţilor mintale anumite
substanţe excitante sau narcotice consumate de acea persoană sau introduse în corpul său.
Cea mai frecventă formă de beţie este beţia alcoolică sau intoxicaţia etilică. După cum se
cunoaşte, beţia provoacă devieri specifice de la starea psiho-fizică normală, aceste devieri
duc la diminuarea, uneori chiar anihilarea a capacităţii psiho-fizice a persoanei, punând-o
în imposibilitatea de a-şi da seama şi de a fi stăpână pe acţiunile sau inacţiunile sale.
După atitudinea faţă de provocarea stării de beţie se face distincţie între beţia accidentală
provocată independent de voinţa persoanei şi beţia volunatară. Singura care înlătură
caracterul contravenţional al faptei este beţia accidentală completă.
Beţia este acea cauză care exclude vinovăţia datorită împrejurării că făptuitorul
se afla în momentul săvârşirii faptei prevăzute de legea contravenţională în stare de beţie
involuntară totală produsă de alcool sau alte substanţe. Sub denumirea de beţie, Codul
penal acoperă mai multe forma de intoxicare. După gradul de intoxicaţie, beţia poate fi
totală sau parţială. Beţia totală, este de trei feluri: psihopatică, epileptică şi totală. Primele
forme de beţii intră în sfera psihopatologiei şi ţin de incapacitate sau iresponsabilitate,
deoarece sunt specii de alienaţie mintală.Beţia completă este singura forma care intra în
sfera cauzei de înlăturare a vinovăţiei analizate.
Ca şi celelalte cauze care înlătura caracterul contravenţional al faptei, beţia
presupune căteva condiţii. Trebuie să fie accidentală, adica persoana în cauză să fi ajuns
în stare de beţie datorită unor împrejurări mai presus de voinţa sa. Persoana care ajunge
voit în stare de beţie, pentru prima oară în viaţă, nu beneficiază de această cauză de
excludere a caracterului contravenţional al faptei, întrucât starea nu a fost provocată de
cauze independente de voinţa sa. Beţia trebuie să fie completă, adica energia psihică a
persoanei să fie paralizată în totalitate. Nu poate fi reţinută beţia, chiar dacă este
completă, atâta timp cât făptuitorul a ajuns cu voia sa în stare de beţie. Beţia patologică
nu constituie cauză de excludere a caracterului contravenţional al faptei dacă făptuitorul
consumă voluntar alcool. Beţia nu este completă ori de câte ori făptuitorul a avut coerenţă
în vorbire. Beţia trebuie să existe în momentul comiterii faptei prevăzute de legea
contravenţională, existanţa sa după sau înaintea momentului săvârşirii faptei constituind
contravenţie. Numai fapta prevăzută de legea contravenţională realizează premisa
discutării incidenţei sau neincidenţeo beţiei, cauză care exclude caracterul contravenţional
al faptei.
Beţia este o cauză de înlăturare a caracterului contravenţional al faptei, numai
dacă este complet involuntară. În schimb, dacă este voluntară, persoanele consumând
alcool din obişnuinţă, nu numai ca nu beneficiază de un tratament sancţionar mai blând, ci
li se reţine circumstanţe agravante.

- 102 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

5.7 Minoritatea

Conform art.50 din Codul penal: „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de
legea penală, săvârşită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile
legale pentru a răspunde penal.” Minoritatea făptuitorului este acea cauză care exclude
vinovăţia, datorită faptului ca acesta nu a împlinit, la data comiterii faptei, vârsta minimă
prevăzută de lege. Dintre cele patru etape ale vietii, copilăria, adolescenţa, maturitatea şi
bătrâneţea, numai ultimele trei sunt cuprinse în sfera subiecţilor activi ai contravenţiei,
deoarece copilăria este o incapacitate bio-psiho-fizică normală, firească.
Adolescenţa este etapa ce debutează cu apariţia discernământului şi se finalizează
cu desăvârşirea acestuia. Prima parte a adolescenţei este denumită adolescenţă primară,
iar cea de-a doua adolescenţă secundară. În dreptul penal adolescenţii primari beneficiază
de prezumţia relativă de lipsă a discernământului. În schimb, adolescenţii secundari sunt
prezumaţi relativ că au discernământ. Din punct de vedere al dreptului contravenţional,
calitatea de subiect pasiv al raportului penal de constrângere o poate avea, fără nicio
deosebire, orice persoană fizică matură sau ajunsă la vârsta senectuţii.
Pentru a exclude caracterul contravenţional al faptei, minoritatea trebuie să
îndeplinească câteva condiţii. Dacă în momentul săvârşirii faptei minorul împlinise vârsta
de 14 ani, acesta va răspunde contravenţional, chiar dacă vârsta a fost împlinită în timpul
efectuării elementului material al faptei.Numai fapta prevăzută de legea contravenţioanală
realizează situaţia discutării incidenţei sau neincidenţei minorităţii, cauză care exclude
vinovăţia. Pe de altă parte, nu în toate minorul sub vârsta de 14 ani este lipsit de
capacitatea de reprezentare activităţii sale. Astfel, este posibil ca un minor să nu răspundă
contravenţional, deşi el a săvârşit fapta cu vinovăţie.
Fapta săvârşită de un minor care nu îndeplineşte condiţiile pentru a fi subiect activ
al contravenţiei nu constituie contravenţie. Minoritatea este o cauză personală de
inexistanţă a contravenţiei şi ea nu se răsfrânge asupra celoralţi participanţi decât dacă şi
aceştia se află în stare de minoritate. Minorul care nu răspunde contravenţional va
răspunde civil, ori de câte ori acesta a acţionat cu discernământ. De asemenea, alături sau
pentru minor, vor răspunde civil şi părinţii acestuia.115

5.8 Eroarea

Această cauză exoneratoare de răspundere presupune necunoaşterea sau


cunoaşterea greşită de către făptuitor, în momentul comiterii contravenţiei, a existenţei
unei stări de fapt, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul contravenţional al
unei fapte. Dacă el ar fi cunoscut în mod corect realitatea nu ar fi săvârşit contravenţia.
115
Mihai Adrian Hotca, op.cit, p.212
- 103 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

Eroarea de fapt se caracterizează prin accea că făptuitorul, deşi are capacitatea fizică şi
psihică, în momentul comiterii contravenţiei, îşi reprezintă greşit realitatea obiectivă,
deoarece nu cunoaşte anumite stări de fapt, situaţii sau împrejurări în momentul respectiv,
ori le cunoştea greşit, deformat, astfel încât, în ambele există o discorcondanţă între
această realitate obiectivă şi imaginea pe care şi-o face acea persoană despre realitate.
Această contradicţie între realitatea obiectivă şi reprezentarea sa subiectivă îl pune pe
contravenient în imposibilitatea de a-şi da seama de caracterul ilicit al faptei comise şi în
consecinţă de a-şi putea dirija voinţa şi acţiunea în mod conştient. De subliniat este faptul
că eroarea de drept, adică necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii, nu înlătură
caracterul contravenţional al faptei pentru că nimeni nu se poate apăra invocând
necunoaşterea legii, nemo censetur ignorare legem. În dreptul contravenţional numai
eroarea de fapt este socotită cauză care exclude vinovăţia făptuitorului. În sensul
afirmaţiilor ce preced, practica judiciară este fermă pe poziţia că nimeni nu poate invoca
necunoaşterea legii. Astfel, într-o speţă a fost respinsă apărarea unui conducător auto care
a invocat faptul ca nu avea cunosştinţă despre obligaţia sa de a anunţa organele de poliţie
în cazul accidentelor de circulaţie

„Eroare de drept. Inadmisibilitatea invocării necunoaşterii legii.


O.G. nr.2/2001, art.11

Necunoaşterea obligaţiei conducătorului auto implicat într-un accident de


circulaţie soldat cu pagube materiale de a se prezenta la organele de poliţie pentru
anunţarea accidentului nu constituie motiv de exonerare de răspundere. Nici lipsa
petentului din localitate nu se încadrează în prevederile art.11 din O.G. nr.2/2001.

Tribunalul Bucureşti, Secţia a VIII-a,


Decizia civilă nr.1764 din 21 iulie 2005

Prin sentinţa civilă nr.2283/22.04.2005, Judecătoria Sectorului 2 Bucureţti a


respins ca neîntemeiată plângerea formulată de petentul P.I. împotriva procesului-verbal
de contravenţie seria AU nr.0109858 01.01.2005, încheiat de intimata Brigada de Poliţie
Rutieră.
Instanţa a reţinut că petentul a fost sancţionat contravenţional cu amendă şi
reţinerea permisului în baza art.223 lit.c) din H.G nr.85/2003 deoarece nu s-a prezentat
la organele de poliţie în termenul de 48 de ore de la producerea accidentului în care a
fost implicat. Instanţa a mai reţinut că procesul-verbal de contravenţie este legal
întocmit, iar susţinerea petentului în sensul că a fost plecat din localitate în interes de
serviciu nu constituie cauză de înlăturare a caracterului contravenţional al faptei şi nu
poate servi drept temei pentru reducerea perioadei de suspendare a permisului.

- 104 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

Petentul a declarat recurs împotriva sentinţei, fără a formula motivele în scris. În


şedinţa publică din 21.07.2005 a arătat că nu avea la cunoştinţă de conţinutul legii şi
anume că trebuie să se prezinte la organele de poliţie în termen de 48 de ore şi oricum
era plecat din localitate în interes de serviciu.
Analizând actele dosarului în raport cu susţinerile petentului, Tribunalul constată
că recursul este nefondat, întrucât necunoaşterea legii nu poate fi invocată ca temei
pentru înlăturarea răspunderii contravenţionale, nefiind menţionată printre cauzele care
înlătură răspunderea contravenţională, prevăzute de art.11 din O.G. nr.2/2001.
Nici faptul că recurentul a fost plecat din localitate în perioada în care trebuia să
anunţe accidentul nu este în măsură să-l exonereze de răspunderea contravenţională,
deoarece nu se înscrie în prevederile textului legal citat mai sus.
Pentru considerentele expuse, Tribunalul constată că sentinţa atacată este legală
şi temeinică, astfel că va respinge ca nefondat recursul, în baza art.312 C.proc.civ.”116

.
În practică, se pot întâni şi situaţii când deşi făptuitorul se află în eroare de fapt, acest
lucru nu înlătura caracterul contravenţional al faptei. Una din aceste situaţii este întâlnită
în cazul contravenţiilor îndreptate împotriva persoanei, eroarea făptuitorului cu privire la
identitatea victimei(eror in personam) nu înlătură caracterul ilicit al faptei deoarece
normele de legalitate nu apără viaţa, integritatea corporală, sănătatea sau alte atribute ale
unei anumite persoane, ci ale oricărei fiinţe umane.117

5.9 Alte cauze de inexistenţă a contravenţiei

5.9.1 Scoaterea faptei din sfera contravenţiilor

Condorm art.12 alin(1) din O.G. nr. 2/2001, „dacă printr-un act normativ fapta nu mai
este considerată contravenţie, ea nu se mai sancţionează, chiar dacă a fost săvârşită
înainte de data intrării în vigoare a noului act normativ”. Practica judiciară este în acest
sens.

„Principiul aplicării legii contravenţionale mai favorabile. Dezincriminarea faptei


după momentul sancţionării.
O.G. nr.2/2001, art.32,
O.U.G., nr.158/2001, art.27 alin.(2)
Devreme ce principiul aplicării legii penale şi contravenţionale mai favorabile se
întinde până în momentul executării, este firesc să îşi găasească aplicare momentul
judecării cauzei privind legalitatea şi temeinicia sancţiunii aplicate.
116
Trib. Bucureşti, s.a VIII-a dec. nr.1764/2005, în Daniel Severin, op. cit., p.42-23.
117
Alexandru Ţiclea, Ioan Doru Tărăcilă, Ion Niţă Stan, Constantin Rujoiu, Marin Corbu, op.cit, p.27.
- 105 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

De altfel, potrivit art.32 din O.G nr.2/2001 în soluţionarea plângerii


contravenţionale, instanţa hotăreşte asupra acţiunii în cadrul acestui proces fiind avute
în vedere şi cauzele ce înlătură caracterul contravenţional al faptei, respectiv
răspunderea contravenţională.

Tribunalul Bucureşti, Secţia a VIII-a a, decizia civilă nr.1347 din 26 mai 2005.

Prin sentinţa civilă nr.6841/17.12.2004, pronunţată de Judecătoria sectorului 4


Bucureşti, în dosarul nr.11497/2003 a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia lipsei
calităţii procesuale active a S.C P.O.C. SRL, admise plângerile formulate de I.O.Y, prin
mandatar P.D. şi cea formulată de S.C P.O.C. SRL împotriva procesului verbal de
contravenţie nr 0095718/6.11.2003, întocmit de G.F. Bucureşti a fost admisă cerea de
intervenţie accesorie formulată de C.I., anulat acest proces-verbal al Gărzii Financiare
Bucureşti şi exonerată petenţa S.C P.O.C. SRL de plata amenzii şi a sumei confiscate.
Instanţa a reţinut de la data de 06.11.2003 contestatatorul I.O.Y. a fost sancţionat
cu amendă în cuantum de 1.500.000.000 lei în baza art.56 lit.(m) din O.U.G. nr.58/2001
constatându-se că S.C P.O.C. în calitate de importator de uleiuri minerale, a
comercializat aceste produse în ultimele 6 luni, obţinând venituri în valoare de
1.256.356.602 lei fără a utiliza facturi fiscale cu regim special pentru vânzarea uleiurilor
pentru motoare auto.
Instanţa a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale ative a SC
P.O.C. SRL- în conformitate cu dispoziţiile art.31 alin.(2) din O.G. nr.2/2001, având în
vedere că suma de 1.256365.602 lei a fost confiscată de la această contestatoare şi
numai amenda în cuantum de 1.500.000.000 lei a fost aplicată contestatorului I.O.Y.,
văzând şi dispoziţiile legale sus-menţionate, astfel că SC P.O.C. SRL are calitatea
procesuală activă în ceea ce priveşte amenda ce i-a fost aplicată.
Instanţa a constatat că fapta contravenţională a fost ulterior dezincriminată, la
data de 1.01.2004 intrând în vigoare Legea nr.571/2003, care a abrogat O.U.G. nr.158
2001 privind regimul accizelor, contravenţia prevăzută de art.56 lit.m) nemaifiind
preluată de noul Cod Fiscal. Dispoziţiile art.12 din O.G. nr.2/2001 au fost implicit
modificate prin Legea nr.429/2003 de revizuire a Constituţiei, care, în art.15 alin.(2)
consacră expres principiul retroacţivităţii legii penale, dar şi al celei contravenţionale
mai favorabile, dispoziţiile dezincriminatoare aplicându-se atât faptelor săvârşite înainte
de intrarea în vigoare a acestora, dar nesancţionate, relevant fiind doar momentul
pronunţării soluţiei în plângerea contestatorului împotriva actului de constatare nelegal
şi nu în momentul constatării şi sancţionării faptei de către agentul constatator.
A fost reţinută, de asemenea, şi declaraţia martorului C.I, care a arătat că, în
calitate de contabil al SC P.O.C. SRL a fabricat o adresă din partea Administraţiei
Financiare prin care se autoriza folosirea temporară a facturilor fiscale comune pe
economie, martorul arătând că nu au fost efectuate cercetări penale de către organele
- 106 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

abilitate şi că dosarul penal pentru infracţiunile de fals şi uz de fals fiind soluţionat prin
sancţionarea sa administrativă, astfel că instanţa a reţinut ca dovedită existanţa erorii de
fapt, necunoscută contravenientului şi de care depinde caracterul contravenţional al
faptei.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs Garda Financiară-Comisariatul
Regional Bucureşti, criticând motivarea instanţei de fond, care a adoptat soluţia
aplicării principiului retroactivităţii legii mai blânde în timp, la data de 6.11.2003-când
a fost întocmit procesul verbal de contravenţie- neputându-se aplica acest principiul
întrucât legea mai blândă nu exista.(Legea nr.571/2003 a intrat în vigoare la data de
1.01.2004)
La data soluţionării contestaţiei împotriva unui act de sancţionare deja întocmit,
instanţa de fond s-a substituit organului constatator şi a aplicat cu de la sine putere acest
principiul, ca şi când la data pronunţării sentinţei recurate s-ar fi constatat săvârşirea
faptei, rolul acesteia fiind de a se pronunţa asupra situaţiei existente, respectiv dacă la
data întocmirii actului contestat(6.11.2003) organele constatatoare au aplicat corect
legea şi principiu retroactivităţii legii mai blânde în timp, şi nu de a-l aplica ea însăşi.
Un alt punct de vedere al recurentei constă în faptul că administratorul societăţii,
chiar dacă este cetăţean străin, trebuie să răspundă de cunoaşterea legii ţării unde este
înregistrată firma şi de obţinerea tuturor documentelor necesare bunei desfăşurări a
activităţii, respectiv autorizaţii, documente legale de vânzare, etc.
Intimaţii SC P.O.C. SRL şi I.O.Y formulează întâmpinare în cauză solicitând
respingerea recursului ca nefondat.
La rândul său, numitul C.I formulează întâmpinare la recursul Gărzii Financiare-
Comisariatul Regional Bucureşti, în calitatea sa de intervenient accesoriu.
Analizând recursul dedus judecăţii prin prisma dispoziţiilor art.304-304
C.proc.civ. cât şi a criticilor formulate, Tribunalul îl constată nefondat şi îl va respinge,
având în vedere considerentele de mai jos:
Instanţa de fond a făcut în cauză aplicarea corectă a dispoziţiilor art.27 alin.(2)
din O.U.G. nr.158 2001, reţinând că subiect activ al contravenţiei nu poate fi decât o
persoană juridică sau persoană fizică autorizată, şi nu administratorul societăţii
comerciale.
Pe de altă parte, Tribunalul înlătură susţinerile recurentei în sensul că în mod
greşit Judecătoria a reţinut că fapta a fost dezincriminată.
În aplicare principiului constituţional al retroactivităţii legii contravenţionale mai
favorabile, fapta nu se mai sancţionează, chiar dacă a fost săvârşită anterior intrării în
vigoare a noului act normativ iar dacă a fost aplicată o sancţiune, aceasta nu se mai
execută.
Este adevărat că în speţă fapta a fost sancţionată înaintea intrării în vigoare a
actului normativ ce dezincriminează contravenţia, dar sancţiunea nu este definitivă.

- 107 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

De vreme ce principiul aplicării legii penale şi contravenţionale mai favorabile se


întinde până în momentul executării, este firesc să îşi găsească aplicare în momentul
judecării cauzei privind legalitatea şi temeinicia sancţiunii aplicate.
De altfel, potrivit art.32 din O.G. nr.2/2001, în soluţionarea plângerii
contravenţionale „instanţa hotăreşte asupra samcţiunii”, în cadrul acestui proces fiind
avute în vedere şi cauzele ce înlătură caracterul contravenţional al faptei, respectiv
răspunderea contravenţională
Având în vedere aceste considerente, faţă de prevederile art.312 alin.(1)
C.proc.civ., va respinge recursul ca nefondat.”118
Scoaterea unei fapte din domeniu contravenţiilor nu exclude însă incidenţa celorlalte
forme de răspundere juridică-civilă, disciplinară, etc. De asemenea abrogarea unei fapte
din rândul contravenţiilor prevăzută de o normă specială nu determină excluderea
caracterului său contravenţional ori de câte ori această este cuprinsă de o normă generală.
Înlăturarea unei contravenţii din legislaţie nu se confundă cu desuetudinea, care este o
cauză de neaplicare a legii datorită dispariţiei relaţiilor sociale pe care le disciplină. Dacă
relaţiile sociale reapar, legea căzută din desuetudine se aplică din nou, deoarece ea nu a
fost abrogată.

5.9.2 Infirmitatea

Conform art.11 din O.G. nr.2/2001, fapta nu constituie contravenţie dacă


făptuitorul se află în stare de infirmitate ce are legătura cu fapta săvârşita. Infirmitatea
este un defect fizic congenital sau survenit în uma unui accident, unei boli sau alte cauze
care determină săvârşirea unei fapte prevăzute de legea contravenţională. Pentru a fi
incidenţă, această cauză de inexistanţa a vinovăţiei este necesară ca starea de infirmitate
să existe în momentul săvârşirii contravenţiei şi fapta să se datoreze acestuia.
Practica judiciară consemneză cazuri în care a fost reţinută infirmitatea. De
exemplu, din actele medicale depuse la dosarul unei cauze a rezultat că „petentul a avut
probleme psihice încă din anul 2000, suferind de psihoză reatcivă, tulburări dizarmonice
de personalitate, tulburări de comportament. În cursul lunii septembrie 2003, petentul a
fost internat la Spitalul Judeţean Târgu-Jiu secţia psihiatrie pentru o tulburare de
dispoziţie, reţinându-se cu ocazia internării că acesta are cel puţin capacitatea de
raţionament redusă.”
Potrivit O.G aprobată prin Legea nr.180/2002 caracterul contravenţional al faptei
este înlăturat în cazul iresponsabilităţii precum şi al infirmităţii dacă are legătură cu fapta
săvârşită. Astfel , având în vedere tulburările de comportament ale petentului din perioada
săvârşirii contravenţiei, instanţa constată că în speţă lipseşte caracterul contravenţional al
faptei.

118
Trib. Bucureşti, s.a VIII-a dec. nr. 1347/2005, în Daniel Severin, op.cit., p.16-18.
- 108 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

5.9.3 Ordinul autorităţii ierarhice

Una din obligaţiile administratorilor, ale salariaţilor şi subordonaţilor în general,


este de a aduce la îndeplinire hotărârile adunării generale a asociaţilor, deciziile
consiliului de administraţie sau ordinile şefilor ierarhici.
În mod normal, oricare dintre aceştia primind un ordin legal – în fond sau
aparenţă- nu este ţinut, ba chiar mai mult, nici nu are dreptul de a-l cenzura sub aspectul
utilităţii şi oportunităţii lui şi de a condiţiona executarea lui de concluziile sale personale
asupra acestor aspecte, întrucât de ele răspunde superiorul care a emis ordinul.
Promovarea unei soluţii contrare ar interzice ideea de disciplină. Dacă astfel săvârşeşte o
contravenţie, el se poate apăra invocând ordinul autorităţii ierarhice.
Cu toate acestea, când apare vădit pentru oricine, la nivelul de pregătire cerut
pentru o anumită funcţie, că o dispoziţie este greşită - sub aspect tehnic, economic,
organizatoric, etc - şi deci este inoportună, cei în cauză au datoria să se opună la aducerea
ei la îndeplinire, şi în orice caz, să preîntâmpine urmările ei păgubitoare. În asemenea
situaţii-limită, care se apreciază în concret, de la caz la caz, persoana respectivă va
răspunde contravenţional pentru săvârşirea faptei ilicite, consecinţă a executării ordinului
vădit neoportun.
Dacă ordinul este vădit ilegal, fie numai sub aspectul conţinutul său, fie, mai ales
atunci când ordinul, ilegal în conţinut, este dat de un organ necompetent şi în alt formă
decât cea prevăzută de lege, cel care l-a executat nu va putea fi apărat de răspundere.
Chiar ordinul emis de organul competent şi în formele prescrise de lege trebuie considerat
totuşi vădit ilegal sub aspectul conţinutului ori de câte ori apare inadmisibil ca cel căruia
i-a fost adresat să nu fi observat ilegalitatea lui.
Potrivit art.45 din legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici
119
republicată, intrată în vigoare la 1 iunie 2007, funcţionarii publici răspund de
îndeplinirea atribuţiilor de serviciciu ce le revin din funcţia publică pe care o deţin,
precum şi a atribuţiilor ce le revin din funcţia publică pe care o deţin, precum şi a
atribuţiilor ce le sunt delegate. Funcţionarul public este obligat să se conformeze
dispoziţiilor date de funcţionarii cu funcţii publice de conducere cărora le sunt
subordonaţi direct, cu excepţia cazurilor în care apreciază că aceste dispoziţii sunt ilegale.
În asemena cazuri, funcţionarul public are obligaţia să motiveze în scris refuzul
îndeplinirii dispoziţiei primite. Dacă funcţionarul public care a dat dispoziţia stăruie în
executarea acesteia, va trebui să o formuleze în scris. În această situaţie, dispoziţia va fi
executată de cel care a primit-o. În cazul în care fapta funcţionarului public este
contravenţie, acesta nu va mai răspunde contravenţional, deoarece a executat ordinul
conducătorului ierarhic superior direct. În schimb, fapta conducătorului funcţionarului
public va realiza conţintului instigării la contravenţia respectivă.

119
Monitorul Oficial, nr.365 din 29 mai 2007.
- 109 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

Acordul unităţii se aseamănă cu ordinul de serviciu, constituind o cauză de


exonerare în cazul când unitatea, prin organele sale, autorizează un salariat să procedeze
la acţiuni care ar putea constitui contravenţii. Ca şi în cazul ordinului de serviciu, acordul
unităţii exonerează de răspundere numai dacă este vădit ilegal. Spre deosebire de ordinul
de serviciu, care poate emana de la orice superior ierarhic, în cazul acordului unităţii
consimţământului poate o dat numai de persoana care are calitatea de organ al persoanei
juridice. De asemenea, acordul unităţii reprezintă o încuviinţare, pe când ordinul de
serviciu obligă la executarea lui.

5.9.4 Consimţământul victimei

Consimţământul victimei este o cauză de inexistanţă a contravenţiei, ce presupune


acordul persoanei vătămate cu privire la desfiinţarea activităţii care realizează conţinutul
contravenţiei, dacă putea legal să dispună de valoarea socială lezată sau pusă în pericol.
Dacă victima contravenţiei este de acord cu săvârşirea faptei care apoi îi cauzează un
prejudiciu, cel care l-a cauzat nu va răspunde civil. Făptuitorul nu va răspunde nici
contravenţional, deoarece consimţământul victimei este cauză ce determină inexistenţa
contravenţiei. În acest caz, de fapt, suntem în prezenţa unei convenţii de răspundere. Deşi
admisibilitatea convenţiei de nerăspundere este controversată, unii autori cred ca o
asemenea înţelegere este valabilă dacă ea a avut loc anterior comiterii faptei.120

120
Mihai Adrian Hotca, op.cit, p.216-217.
- 110 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

CONCLUZII

După apariţia Ordonanţei Guvernului nr.2/2001 şi în special în ultimii ani, în


domeniul contravenţional s-au produs numeroase transformări. Reglementarea actuală a
sancţiunilor contravenţionale a introdus un regim sancţionator nu numai diversificat, dar
mai ales mult mai suplu, mai funcţional şi mai eficient. Cu toate acestea, unii doctrinari
susţin că aceasta nu este analizată si elaborată suficient, lăsând loc de interpretări greşite
şi unele confuzii.
Sfera sancţiunilor contravenţionale putem spune că este una vastă, termen
justificat prin dispoziţia cuprinsă în art. 5 alin.(4) al O.G. nr. 2/2001, ce prevede: „prin
legi speciale se pot stabili şi alte sancţiuni principale sau complementare”. Din
perspective noastră, un inconvenient ar fi acela că în privinţa unor sancţiuni (cu precădere
avertismentul), rămâne acea flexibilitate a agentului constatator de a hotărî necesitatea
aplicării sancţiunii unei sancţiuni cu alta, spre exemplu, aplicarea amenzii în locul
avertismentului, din simplu exces de zel. În cadrul social actual acest lucru duce, în
practică, la ivirea unor abuzuri nejustificate, care adesea rămân nesesizate, deoarece, mai
ales în cazul sancţiunilor pecuniare minore, contravenientul preferă să plătească jumătate
din minimul amenzii în termen de 48 de ore, decât să sesizeze organul competent cu o
plângere, şi să piardă această posibilitate ,de a plăti, practic, mai puţin, chiar şi animat de
convingerea că nu va mai fi nevoit să o plătească deloc. Acest lucru este un fenomen des
întâlnit în cazul sancţiunilor cu o valoare pecuniară mică şi datorită neîncrederii totale a
cetăţeanului de rând în sistemul justiţiei, sau, poate şi mai grav, a unei insuficiente
informări a populaţiei cu privire la drepturile sale.
Constatarea şi aplicarea sancţiunilor contravenţionale, cu eficienţă şi rigurozitate,
ori de câte ori este necesar, duce spre o ameliorare a comportamentului contravenientului,
în cele mai multe cazuri, cu privire la săvârşirea unor noi contravenţii
Majoritatea problemelor întâlnite în practica judiciară, îşi au originea în insuficienta
reglementare a fenomenului contravenţional. În opinia noastră, reglementarea acestora
poate fi făcută doar prin elaborarea unui Cod Contravenţional care pe lângă o parte
generală şi una specială, să includă şi o parte procedurală.

- 111 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

Bibliografie

1. Dobrinoiu Vasile, Pascu Ilie, Molnar Ioan, Nistoreanu Gheorghe, Boroi


Alexandru, Lazăr Valerică, Drept Penal, Partea Generală, Ed. Europa Nova,
Bucureşti, 1997.

2. Drăganu Tudor, Liberul acces la justiţie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003.

3. Hotca Mihai Adrian, Drept contravenţional, Partea generală, Ed. Editas,


Bucureşti, 2003.

4. Hotca Mihai Adrian, Regimul juridic al contravenţiilor, Editura C.H. Beck,


Bucureşti,2008

5. Iorgovan Antonie, Tratat de Drept Administrativ, vol. II, Ed. All Beck, Bucureşti,
2002.

6. Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, ed.4, vol.II, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2005.

7. Petrescu Rodica Narcisa, Drept administrativ, Ed. Accent, Cluj –Napoca, 2004.

8. Podaru Ovidiu, Chiriţă Radu, O.G. 2 2001 privind regimul juridic al


contravenţiilor.Comentată şi adnotată, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2004.

9. Poenaru Iulian, Noul regim al contravenţiilor, ordonanţa nr. 2/2001, in Revista


„Dreptul” nr.12/2001 (internet).

10. Poenaru Iulian, Răspunderea pentru contravenţii, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1998.

11. Poenaru Iulian, Regimul juridic al contravenţiilor, Ed.Lumina Lex, Bucureşti,


2002.

12. Popa Eugen, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed.Concordia, Arad,


2003.

13. Scăunaş Stelian, Drept Internaţional Public, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002.

14. Severin Daniel, Răspunderea contravenţională, Practică judiciară,Ed.Hamangiu,


2007.

15. Ţiclea Alexandru, Tărăcilă Ioan Doru, Stan Ion Niţă , Rujoiu Constantin, Corbu
Marin, Răspunderea contraveţională, Ed. Atlas Lex, Bucuresti,1996.

16. Ţiclea Alexandru, Reglementarea contravenţiilor, ed. a V-a, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2007.

- 112 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei

17. Ursuţa Mircea, Procedura contravenţională,Universul Juridic Bucureşti, 2008.

18. Constituţia României 2003, Ed. Stefan, Bucureşti, 2003.

19. Codul penal 2008, Meteor Press, Bucureşti, 2008.

20. Monitorul Oficial, Arhiva Monitorului Oficial, Internet.

21. www.echr.coe.int.

22. www.contabilul.ro

23. Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor -


actualizată la data de 27.04.2007

- 113 -

S-ar putea să vă placă și