Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
LUCRARE DE LICENŢĂ
COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
LECTOR UNIVERSITAR DOCTOR EUGENIA IOVĂNAŞ
ABSOLVENT:
2009
-1-
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
ELEMENTELE ŞI TRĂSĂTURILE
CONTRAVENŢIEI
-2-
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
2009
-3-
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
CUPRINS
INTRODUCERE
-4-
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
-5-
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
I. CE ESTE CONTRAVENŢIA?
-6-
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
1
Mihai Adrian Hotca, Regimul juridic al contravenţiilor, Editura C.H. Beck, Bucureşti, p.11
-7-
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
componenţi ai grupului din care face parte. Din perspectivă morală, contravenţia apare ca
o activitate contrară conştiinţei etice minime a societăţii.
Ilicitul contravenţional a fost consacrat legislativ în Codul Penal român din
1865, care diviza ilicitul penal în trei categorii: crime, delicte şi contraventii, având drept
criteriu de distincţie între acestea sancţiunea aplicată2. Regimul juridic al contraventiilor
se încadra în următoarele reguli: contravenţiile erau fapte neintenţionate, indiferent de
actul normativ care le consacra; subiecte ale contravenţiei erau numai persoanele fizice;
contravenţiilor li se aplicau circumstanţele atenuante, cauze de exonerare de răspundere,
recidiva; tentativa şi complicitatea la săvârsirea contravenţiilor nu se pedepseau; ca sistem
sancţionator existau pedepsele constând în amendă si închisoare; se putea lua măsura
confiscării, după regulile stabilite de cod; amenda se pronunţa singură sau însoţită de
închisoarea poliţienească, iar în caz de insolvabilitate a condamnatului amenda se putea
înlocui cu închisoare stabilită ca durată de judecatorie; exista posibilitatea stabilirii
contravenţiilor prin legi ale organelor administrative, acestora revenindu-le un rol
însemnat în constatarea, sancţionarea şi executarea contravenţiilor.
Codul Penal român din 1936 defineşte contravenţia în art.5793 şi 5804 şi aduce
ca noutate în reglementarea sancţionării contravenţionale instituirea răspunderii în situaţia
săvârşirii contravenţiei în baza raportului de prepusenie sau, în cazul în care subiectul
contravenţional se găsea sub îngrijirea altei persoane, prin art.5815 .
Sistemul instituit prin Codul Penal din 1936, cu modificările ulterioare, a fost
dezincriminat prin Decretul 184/1954, decret care a abrogat dispoziţiile din Codul penal
si din legile speciale privind sancţionarea faptelor ce constituie contravenţii. Încadrarea
contravenţiilor în cadrul ilicitului penal alături de crime si delicte dispare odată cu
Decretul nr.184/1954, când contravenţiile încep a fi abordate ca fapte cu un pericol social
redus, simple abateri administrative. Acesta este momentul în care ştiinţa dreptului
administrativ devine aceia îndreptăţită a defini elementele esenţiale ale răspunderii
contravenţionale. Decretul, care a fost republicat la 28 mai 1955, a consfinţit pentru prima
dată în istoria ţării noastre, regulile esenţiale ale constatării faptelor contravenţionale,
aplicării sancţiunii, executării căilor de atac şi executării sancţiunii, care în linii mari, au
2
Anterior Codului Penal din 1865, contravenţia, deşi nu era denumită terminologic ca atare, era inclusă în
diviziunea tripartită a ilicitului penal în Regulamentul Organic (art. 262, 416, 317 pentru Muntenia şi art.
342, 345 pentru Moldova). Condica criminală din anul 1841 şi Codicele penal Ştirbei din 1850 împărţeau
infracţiunile în trei categorii: abateri, vini şi crime. Codul Calimah consemna o diviziune bipartită a
infracţiunilor.
3
Art 579: ”Contravenţia este fapta pe care o declară ca atare: 1. legea, 2. regulamentul, 3. ordonanţa
autorităţii administrative sau poliţieneşti”
4
Art. 580: ”Regulamentul şi ordonanţa prevăzute la punctele 2 şi 3 din art.precedent sunt valabile numai
dacă se întemeiază pe lege şi pedepsele stabilite prin ele nu depăşesc pe cele prevăzute pentru contravenţie
în art. 24 din acest cod. Ordonanţa prevăzută la punctual 3 devine obligatore numai după trecerea unui
termen de minimum 5 zile de la publicare. În cazuri urgente, autoritatea în drept poate reduce acest termen
şi la 24 de ore. Instanţa nu poate discuta necesitatea şi oportunitatea regulamentului sau a ordonanţei.”
5
Art. 581: “Când o contravenţie a fost comisă de o persoană pusă sub autoritatea, direcţiunea sau
supravegherea altei persoane, este responsabilă şi se pedepseşte, în afară de infractor, şi persoana
investită cu autoritate, ori însărcinată cu direcţiunea sau supravegherea în aplicarea sau respectarea unor
dispoziţiuni în privinţa cărora s-a săvârşit contravenţia.”
-8-
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
modificări şi completări care îmbunătăţesc unele din textele iniţiale. În art. 1 teza I-a din
O.G. nr.2/2001 se stipulează că legea contravenţională apără valorile sociale care nu sunt
ocrotite prin legea penală.
Trebuie subliniat că nu numai în legislaţia românească contravenţiile au fost
scoase de sub incidenţa legii penale, ci şi în legislaţiile altor ţări: Germania, Cehia,
Slovacia. Curtea Constituţională din ţara noastră a arătat că „în jurisprudenţa sa, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a statuat ca nimic nu împiedică statele să-şi
îndeplinească rolul lor de gardieni ai interesului public prin stabilirea sau menţinerea unei
distincţii între diferitele tipuri de infracţiuni”. Nu putem vorbi de contravenţie fără a
defini răspunderea contravenţională ca reprezintă principala formă a răspunderii
administrative, care intervine numai în situaţia săvârşirii unei fapte calificate expres de
lege drept contravenţie.
Această definiţie nu mai conţine referirea la pericolul social al contravenţiei,
care ar fi mai redus ca cel al infracţiunii, aşa cum prevedea art.1 din Legea nr.32/1968.
Prevederea conţinută în vechea lege avea la bază concepţia potrivit căreia unica distincţie
între contravenţii şi infracţiuni o reprezenta pericolul social al faptei. Această concepţie s-
a reflectat în majoritatea actelor normative care prevedeau şi sancţionau contravenţii, care
conţineau formule de genul „Constituie contravenţii următoarele fapte, dacă nu au fost
săvârşite în astfel de condiţii, încât să fie considerate, potrivit legii penale, infracţiuni”.
Referirea la pericolul social ca element fundamental de distincţie între contravenţii şi
infracţiuni a fost criticată de mai mulţi autori, considerându-se că aceasta „cuprinde
germenii unor situaţii confuze, ai unei abordări neştinţifice şi ai unei practici legislative
neadecvate”10. Potrivit acestui autor, confuzia era cauzată de faptul că textul vechii legi
nu arăta expres dacă este vorba de pericolul social generic sau de pericolul social concret.
În măsura în care este vorba de pericolul social generic, este de neînţeles de ce anumite
contravenţii sunt sancţionate mai grav decât multe infracţiuni, astfel încât criteriul
pericolului social nu este de natură să ajute la deosebirea contravenţiilor de alte fapte
antisociale. Eliminarea din definiţia contravenţiei a referirii la gradul de pericol social a
fost apreciata de unii autori care consideră că în acest mod definiţia contravenţiei este mai
aproape de un concept ştiinţific. Alţi autori consideră că „eliminarea sintagmei referitoare
la gradul de pericol social este inoportună, întrucât practica Curţii Europene a Drepturilor
Omului este în sensul în care contravenţia ţine de domeniul penal al statului, chiar dacă
dreptul naţional nu o prevede”11
În limbajul curent, prin termenul de contravenţie se înţelege orice faptă ilicită,
adică orice acţiune sau inacţiune prin care se incalcă o regulă juridică sau de altă natură.
De asemenea, contravenţia este o faptă care încalcă o norma juridică, în timp ce regulile
extrajuridice care reglementează anumite activităţi sportive, culturale sau de altă natură,
revin nu numai sferei contravenţiilor, ci oricărei categorii juridice.
10
Iulian Poenaru, Răspunderea pentru contravenţii, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.18.
11
Mircea Ursuţa, Procedura contravenţională, ,Universul Juridic Bucureşti, 2008, op.cit., p 69.
- 10 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
În definiţia dată de art.1 din Legea nr. 32/1968, se analizau trei trăsături ale
contravenţiei: fapta săvârşită cu vinovăţie, fapta care prezintă un grad de pericol social
mai redus decât infracţiunea şi fapta prevăzută de actele normative emise de organele
competente. Din definiţia legală a articolului 1 al O.G. nr.2/2001 aprobată prin Legea
nr.180/2002 se desprind tot trei trăsături, care după părerea mai multor autori permit
diferenţierea mai uşoara a contravenţiei faţă de alte forme de ilicit. Aceste trăsături sunt
fapta care aduce atingere unor valori sociale, fapta săvârşită cu vinovăţie şi fapta
prevăzuta şi sancţionată de legi si alte acte normative expres determinate prin lege.
Ca şi legiuitorul din 1968, şi legiuitorul actual reţine ca primă trăsătură a
contravenţiei faptul că este săvârşită cu vinovăţie, ceea ce determină concluzia că
„răspunderea contravenţională este o răspundere bazată pe culpă, neputând fii vorba
despre o răspundere obiectivă”12 adică vinovăţia există numai atunci când fapta ilicită
este săvârşită cu intenţie sau din culpă.
Trăsătura comună a celor două definiţii este fapta săvarşită cu vinovăţie. Ca orice
altă faptă ilicită, contravenţia are relevanţă juridică doar dacă este săvârşită cu vinovăţie.
Legislaţia contravenţională nu stabileşte clar vinovăţia, deci conform Codului penal,
există vinovăţie atunci când fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu intenţie sau
din culpă. Contravenţia este săvârşită cu intenţie directă atunci când făptuitorul prevede
urmările faptelor sale şi urmăreşte producerea lor prin comiterea acelei fapte, sau prin
intenţie indirectă, când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu urmăreşte să
se producă, acceptă posibilitatea producerii lui. Contravenţia este savărşită din culpă în
momentul în care făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu il acceptă, gândindu-se
12
Antonie Iorgovan, Tratat de Drept Administrativ, vol. II, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, pag. 385
- 11 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
fără garanţii că el nu se va produce sau când făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale
deşi trebuia să îl prevadă.
În oricare dintre forme, vinovăţia exprimă o anumită atitudine psihică a
făptuitorului faţă de faptă şi urmările sale. Făptuitorul comite fapta deşi cunoaşte urmările
sale sau ar trebui să le cunoască şi să îşi dea seama ca fapta sa este contrară legii şi că ar
putea produce urmări periculoase.
Fapta săvârşită cu vinovăţie este o trăsătura comuna majorităţii faptelor ilicite.
În materia contravenţională, gradele vinovăţiei nu sunt importante, întrucât potrivit
legislaţiei în vigoare, răspunderea contravenţională se angajează indiferent dacă fapta este
săvârşită cu intenţie sau din culpă. În practica judecătorească contravenţională s-a precizat
că în situaţia în care se invocă lipsa discernământului, instanţa este obligată să verifice
aceasta pe calea expertizei de specialitate. În cazul în care se face dovada celor susţinute,
persoana în cauză este apărată de răspundere. Spre deosebire de infracţiune, contravenţia
se sancţionează indiferent de forma vinovăţiei însă în cazul în care fapta produsă cu
vinovăţie lipseşte, acea faptă nu va fi considerată contravenţie, iar făptuitorul nu va fi tras
la răspundere. Aceste cazuri le întâlnim în situaţiile în care se acţionează cu legitimă
apărare sau când făptuitorul nu prevede rezultatul acţiunilor sale. Contravenţia, aşadar, ca
orice faptă contrară ordinii de drept, constituie o manifestare a conduitei umane, adică un
act al omului aflat sub controlul voinţei şi raţiunii sale.
O altă trăsătura comună celor două definiţii, ar fi că contravenţia este fapta
prevăzută şi sancţionată de legi şi alte acte normative expres determinate prin lege,
conform O.G. nr.2/2001 sau o altă exprimare a acestei trăsături, confom art. 1 din Legea
nr. 32/1968 , contravenţia este prevăzuta şi sancţionată prin acte normative.
O persoană poate fi trasă la răspundere contravenţională pentru o anumită
faptă, numai dacă această faptă este prevazută şi sancţionată ca atare în mod expres, într-
un act normativ emis de un organ al statului competent în acest sens. Cu alte cuvinte,
existanţa unei contravenţii si a răspunderii contravenţionale sunt excluse dacă fapta nu
este calificată astfel şi nu este slabilită sancţiunea în ipoteza săvârşirii ei. În răspunderea
contravenţională, se pot aplica cu succes cele două sentinţe caracteristice dreptului penal:
nullum crimen since lege(nicio infracţiune nu există în afară de lege) şi nulla poena sine
lege(nicio pedeapsă nu există în afară de lege).13 Conform art.1 din Legea 32/1968,
contravenţia era prevăzută şi sancţionată ca atare prin legi, decrete sau prin alte acte
normative ale organelor arătate prin legea de faţă.Acest text avea in vedere sistemul
normativ statornicit prin Constituţia din 1965, în care, după lege, ca forţă juridică urmau
decretele Consiliului de Stat. După 1991, potrivit noii Constituţii, decretele sunt emise de
Preşedintele României şi nu au caracter normativ, deci ele nu pot stabili şi sancţiona
contravenţii. La nivel central, contravenţiile se pot stabili prin legi ordinare, ordonanţe şi
hotărâri ale Guvernului iar pe plan local, pot fi stabilite contravenţii prin hotărâri ale
13
Alexandru Ţiclea, Ioan Doru Tărăcilă, Ion Niţă Stan, Constantin Rujoiu, Marin Corbu, Răspunderea
contraveţională, Editura Atlas Lex, Bucuresti,1996, p.7.
- 12 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
consiliilor locale, inclusiv judeţene, iar in situaţii excepţionale, prin dispoziţii ale
primarilor.
Fapta prevăzută şi sancţionată de legi şi alte acte nornative expres determinate
prin lege, trăsătura a definiţiei legale, conform art.1 a O.G. 2/2001 permite, de asemenea,
delimitarea contraveţiei de alte forme de ilicit juridic. La fel ca în materia penală, în
dreptul contravenţional operează principiul legalităţii stabilirii şi sancţionarii
contravenţiilor. Pentru a putea fi în prezenţa unei contravenţii este necesar ca printr-un
text expres să fie descrisă activitatea care constituie contravenţie. De asemena, norma
juridică trebuie să prevadă şi o sancţiune aplicabilă persoanelor care săvârşesc fapta
descsrisă.Art.3 din O.G. nr. 2/2001, prevede că „Actele normatice prin care se stabilesc
contravenţii cor cuprinde descrierea faptelor ce constituie contravenţii şi sancţiunea ce
urmează să se aplice pentru fiecare dintre acestea; în cazul sancţiunii cu amendă se vor
stabilii limita minimă sau maximă a acesteia sau, după caz, cote procentuale din anumite
valori; se pot stabili şi tarife de determinare a despagubirilor pentru pagube pricinuite
prin săvârşirea contravenţiilor.” Sub aspectul modului în care se intâlnesc normele de
sancţionare contravenţională în dreptul obiectiv, putem vorbi de norme contravenţionale
care formează obiectul unui act normativ şi norme contravenţionale cuprinse în acte
normative ce reglementează anumite domenii de activitate, adică majoritatea actelor ce
conţin dispoziţii cu caracter contravenţional.
Datorită acestei trăsături a contravenţiei se poate face distincţie de alte forme
de ilicit juridic, care nu necesită descrierea amănunţită a conduitei ilicite. Astfel, în
materie civilă, fapta ilicită înseamnă orice faptă care, aducând atingere dreptului obiectiv,
produce un prejudiciu unei persoane. De asemenea, spre exemplu, în cazul unei abateri
disciplinare nu este necesară descrierea în parte a fiecărei conduite ilicite, încălcarea
obligaţiilor din contractul de muncă sau din actele normatibe care reglementează acest
domeniu putând constitui abatere disciplinară. Această trăsătura a contravenţiilor ajută şi
la delimitarea contravenţiei de infracţiune. Spre deosebire de sistemele de drept în care
contravenţia este o formă a ilicitului penal şi care presupune stabilirea contravenţiilor prin
acte nornative specifice dreptului penal, în ţara noastră se pot stabili şi sancţiona
contravenţii printr-o sumedenie de acte normative, în timp ce, în materie penală,
incriminarea se produce întotdeauna prin lege organică, conform Constituţiei. Potrivit
definiţiei legale din O.G. nr.2/2001, contravenţiile se pot stabili şi sancţiona prin lege,
ordonanţă, hotărâre a guvernului sau, după caz, prin hotărârea consiliilor comunale,
locale, judeţene, al municipiilor, al municipiului Bucureşti ori a Consiliului General al
Municipiului Bucureşti. Art.2 al O.G. nr. 2/200114 conferă competenţă anumitor organe
14
Art. 2. - (1) Prin legi, ordonante sau hotarari ale Guvernului se pot stabili si sanctiona contraventii in
toate domeniile de activitate.* (2) Prin hotarari ale autoritatilor administratiei publice locale sau judetene
se stabilesc si se sanctioneaza contraventii in toate domeniile de activitate pentru care acestora le sunt
stabilite atributii prin lege, in masura in care in domeniile respective nu sunt stabilite contraventii prin
legi, ordonante sau hotarari ale Guvernului.* (3) Consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucuresti
pot stabili si sanctiona contraventii in urmatoarele domenii: salubritate; activitatea din piete, curatenia si
igienizarea acestora; intretinerea parcurilor si spatiilor verzi, a spatiilor si locurilor de joaca pentru copii;
- 13 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
ale statului de a reglementa contravenţii, numai aceste organe putând să emită acte
normative de stabilirea şi sancţionare a contravenţiilor. Astfel, dacă Parlamentul şi
Guvernul au competenţă generală în a emite acte normative în materie contravenţională
pe întreg cuprinsul ţării, consiliile judeţene, locale şi Consiliul General al Municipiului
Bucureşti au o competenţă specifică având trei restricţii: nu pot stabili contravenţii decât
în legătură cu atribuţiile pe care le au stabilite prin lege, nu pot stabili contravenţii în
domenii în care sunt sancţionate contravenţii prin lege, ordonanţă sau hotărâre de guvern
şi, evident, nu pot stabili contravenţii decât pentru raza lor de competenţă teritorială.
Numărul mare de organe competente să emită acte normative de stabilire şi
sancţionare a contravenţiilor este de natură să conducă la o contravenţionalizare excesivă.
Prin numărul mare de organe care au competenţa de a emite acte normative
contravenţionale, cât şi prin posibilitatea ca unele fapte să fie considerate contravenţii
doar în unele părţi ale ţării, se aduce atingere celor două caracteristici care trebuie să stea
la baza sancţionării contravenţiilor: accesibilitatea şi previzibilitatea. Accesibilitatea
presupune posibilitatea reală a celui interesat de a cunoaşte norma sancţionatorie, în timp
ce previzibilitatea presupune posibilitatea subiectului interesat de a presupune că fapta pe
care ar săvârşi-o ar fi sancţionată de legea penală sau legea contravenţională. După
părerea mai multor autori, potrivit reglementării actuale cele două cerinţe nu sunt
îndeplinite. Multe dintre contravenţiile prevăzute în diferite acte ale autorităţilor
administrative locale sunt greu de cunoscut de către locuitorii acestor unităţi
administrative, cât despre cetăţenii care locuiesc în alte zone ale ţării le este imposibil
cunoaşterea acestora. Pentru a asigura o minimă accesibilitatea cu privire la norma
contravenţională, art.4 al O.G. nr.2/2001 prevede că „ Dispoziţiile din actele normative
prin care se stabilesc şi se sancţionează contravenţiile intră în vigoare în termen de 30 de
zile de la data publicării, iar îm cazul hotărârilor consiliilor locale sau judeţene, punerea
în aplicare se face şi cu respectarea condiţiilor prevăzute la art.50 aliniatul (2) din Legea
administraţiei publice locale nr.215/200115.
În a treia trăsătură, privind definiţia dată de art.1 din Legea nr.32/1968, se
observă schimbarea data de O.G. din anul 2001. Aici se pune accentul mai mult pe
pericolul social prezentat de contravenţie. Totuşi este vorba despre un pericol social
redus, faţă de pericolul social regăsit în infracţiune. Este expusă ca fiind acea trăsătură
esenţială, care indică măsura în care fapta contravenţională aduce atingere uneia dintre
amenajarea si curatenia spatiilor din jurul blocurilor de locuinte, precum si a terenurilor virane;
intretinerea bazelor si obiectivelor sportive aflate in administrarea lor; intretinerea strazilor si trotuarelor,
a scolilor si altor institutii de educatie si cultura, intretinerea cladirilor, imprejmuirilor si a altor
constructii; depozitarea si colectarea gunoaielor si a resturilor menajere.* (4) Consiliul General al
Municipiului Bucuresti poate stabili si alte domenii de activitate din competenta consiliilor locale ale
sectoarelor, in care acestea pot stabili si sanctiona contraventii. (5) Hotararile consiliilor locale sau
judetene ori, dupa caz, ale sectoarelor municipiului Bucuresti, prin care s-au stabilit contraventii cu
nesocotirea principiilor prevazute la alin. (2)-(4), sunt nule de drept. Nulitatea se constata de instanta de
contencios administrativ competenta, la cererea oricarei persoane interesate.*
*Alineatele 1, 2 si 3 au fost modificate prin articolul unic, pct. 2 din Legea nr. 180/2002.
- Alineatul 5 a fost introdus prin articolul unic, pct. 3 din Legea nr. 180/2002.
15
Mircea Ursuţa, op. cit., p.83.
- 14 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
valorile sau relaţiile sociale ocrotite printr-un act normativ şi pentru care legea prevede
necesitatea aplicării unei forme de constrîngere, respectiv cea a sancţiunii
contravenţionale. Spre deosebire de infracţiune, contravenţia prezintă un grad de pericol
social mai redus. Acest grad de pericol, se stabileşte de către legiuitor, atunci când
reglementează unele fapte ca fiind infracţiuni, iar altele ca fiind contravenţii. El are in
vedere acel pericol social abstract sau generic al faptei, în funcţie de obiectul ocrotirii,
persoana făptuitorului, împrejurările săvârşirii faptei, etc.
În literatura juridică de specialitate se arată că dacă „pericolul social” este un
criteriu calitativ, gradul de pericol social apare ca o apreciere cantitativă. Pericolul social,
era luat în considerare la elaborarea şi adoptarea actului normativ prin care se stabilesc
contravenţiile respective, prevăzându-se ca atare numai faptele considerate „in abstracto”
că prezintă asemenea însuşire, dar într-un grad mai redus decât infracţiunea. Odată
stabilită contravenţia, existenţa pericolului social nu trebuia dovedită.16
După intrarea în vigoare a noii legi, unii autori nu mai reţin pericolul social ca
trăsătură a contravenţiei, în timp ce alţii consideră că nu se poate renunţa la această
trăsătură, desi legea nouă nu o mai prevede în mod expres. Totuşi, fapta care aduce
atingere unor valori sociale este trăsătura analizată de majoritatea autorilor.
Alături de infracţiune, contravenţia este singura faptă ilicita care aduce atingere
unor valori sociale generice, respectiv, prin săvărşirea unei contravenţii, se aduce atingere
unor valori care interesează întreaga comunitate. Dacă prin alte forme de ilicti se aduce
atingere, în general, unor relaţii sociale care reglementează buna desfăşurare a activităţii
într-un anumit domeniu sau unor drepturi subiective ori interese legitime, prin săvârşirea
unei contravenţii se lezează valori care sunt ale întregii comunităţi. Spre exemplu,
răspunderea civilă se angajează prin săvârşirea unei fapte ilicite care produce un
prejudiciu unei persoane; în cazul abaterii disciplinare se aduce atingere unor relaţii care
ocrotesc raporturile de muncă; răspunderea administrativ disciplinară a funcţionarului
public se declanşează de asemena, în cazul comiterii unei fapte care aduce atingere
raporturilor de serviciu; aplicarea unei amenzi judiciare de către instanţă de judecată
prevăzute de Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală are loc în condiţiile
în care se încalcă regulile care reglementează desfăşurarea în bune condiţii a procesului
civil sau a procesului penal. Când o faptă este prevăzută într-un text legal, ca fiind
contravenţie, se consideră că acea faptă aduce atingere unor valori sociale generice.
De aceea, în doctrină, a fost criticată tendinţa de a se sancţiona contravenţional
multe fapte care aduceau atingere doar unor relaţii sociale cu privire la încălcarea
raporturilor de muncă, fapte care constituiau clar, abateri disciplinare.
Curtea Europeană a drepturilor Omului apreciază că prin săvârşirea unei
contravenţii se aduce atingere unor valori ale întregii comunităţi, atâta timp cât dispoziţia
încălcată prin săvârşirea contravenţiei are un caracter general şi nu se adresează unui
grup de persoane determinat, ci tuturor cetăţenilor. Această prevedere stabileşte un
16
Alexandru Ţiclea, Ioan Doru Tărăcilă, Ion Niţă Stan, Constantin Rujoiu, Marin Corbu, op.cit, p.7.
- 15 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
- 16 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
17
Mihai Adrian Hotca, op.cit., p. 15.
- 17 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
2.1 Obiectul
18
Mihai Adrian Hotca, Drept contravenţional, Partea generală, Ed. Editas, Bucureşti, 2003, p.122.
- 18 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
a i se aplica viza anuală de către poliţie, are ca obiect relaţiile sociale privind evidenţa
armelor şi muniţiilor.19
Dreptul contravenţional ocroteşte relaţiile sociale importante care nu sunt
protejate de legea penală. Obiectul contravenţiei este o entitate preexistentă săvârşirii
acesteia, deoarece are fiinţă anterioară actului de conduită, ceea ce înseamnă că obiectul
trebuie să existe. De exemplu, lipsa obiectului de la locul unde credea făptuitorul că se
află are ca efect rămânerea faptei în stadiul de tentativă. Cunoaşterea exactă a obiectului
contravenţiei este importantă din perspectiva încadrării juridice a faptei ce constituie
contravenţie, în special în cazul unor norme contravenţionale asemănătoare. Obiectul
material al contravenţiei nu se confundă cu instrumentele sau mijloacele materiale cu
ajutorul cărora a fost comisă contravenţia şi nici cu lucrurile produse prin contravenţie.
Valorile sociale ce formează obiectul contravenţiei pot fi vătămate în cele mai diverse
forme. Astfel,în cazul valorilor sociale neexprimate fizic, vătămarea constă într-o stare de
tulburare a relaţiilor sociale privind aceste valori, iar în cazul valorilor sociale ce au
aspect material, vătămarea poate consta fie într-o lezare fizică, fie numai într-o stare de
periclitare a acestora.20
Obiectul juridic al contravenţiei este reprezentat de valoarea socială ocrotită şi
relaţiile sociale generate de aceste. Obiectul material al contravenţiei este entitatea fizică
împotriva căreia este îndreptat elementul material al contravenţiei. De exemplu, în cazul
contravenţiei de construire fără autorizaţie, obiectul material îl constituie edificiul realizat
de către contravenient. Important este de menţionat că numai obiectul juridic este o
condiţie preexistentă, generală a contravenţiei, în timp ce obiectul material este o
condiţie specifică numai anumitor contravenţii. Au obiect material numai contravenţiile
ce vizează valori sociale exprimate fizic sau care au şi un aspect fizic. De exemplu, nu au
obiect material contravenţiile referitoare la circulaţia pe drumurile publice. În unele
cazuri, se poate spune că obiectul material rezidă în obiectul sau persoana împotriva
căreia este orientat elementul material al contravenţiei. Majoritatea contravenţiilor nu au
obiect material. În cazul contravenţiilor ce au obiect material, acesta trebuie cercetat
pentru a se constata urmările pe care acţiunea sau inacţiunea le-a produs. Pe de altă parte,
în cazul contravenţiilor cu obiect material trebuie să verifice existenţa şi starea acestuia la
momentul săvârşirii faptei, deoarece dacă obiectul nu există fizic la acel moment, fapta se
situează în afara dreptului contravenţional, iar dacă acesta suferise deja o vătămare fizică,
fapta va fi apreciată prin luarea în considerare a acestei vătămări.
Majoritatea contravenţiilor, au un singur obiect juridic, excepţie făcând
contravenţiile complexe care pot avea două sau mai multe obiecte juridice specifice.
Obiectul juridic complex este specia de obiect al contravenţiei ce curpinde două sau mai
multe obiecte juridice specifice reunite. Dintre aceste obiecte unul este principal, iar
19
Alexandru Ţiclea, Ioan Doru Tărăcilă, Ion Niţă Stan, Constantin Rujoiu, Marin Corbu, op.cit, p.9.
20
Mihai Adrian Hotca,Regimul juridic al contravenţiilor, Ed. C.H. Beck, 2008, p.18.
- 19 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
celălalt sau celelalte sau secundare. Calificarea unui obiect juridic ca fiind principal sau
secundar se face ţinând seama de obiectul juridic generic al contravenţiei respective.
În cazul anumitor contravenţii, legiuitorul prevede necesitatea realizării unor
condiţii referitoare la obiectul contravenţiei. Spre exemplu, una dintre condiţiile
contravenţiei de împiedicare sau obligare, prin ameninţări sau prin alte violenţe, a unui
salariat sau a unui grup de salariaţi să participe la grevă ori să muncească în timpul
grevei, are ca obiect material persoana asupra căreia s-a exercitat activitatea de
împiedicare de a participa la grevă. Dacă norma care prevede contravenţia impune
condiţii privitoare la obiectul contravenţiei, acestea trebuie îndeplinite, deoarece, în caz
contrar, fapta nu este contravenţie sau va realiza conţinutul altei contravenţii.
21
Mihai Adrian Hotca,op.cit., p.19.
- 20 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
unităţii din care face parte contravenientul pentru a i se aplica, dacă procesul-verbal este
întemeiat, măsuri disciplinare.
- minorii între 14-18 ani au capacitate de exerciţiu restrânsă, care se răsfrânge şi în
domeniul răspunderii lor contravenţionale. Ei răspund contravenţional pe jumătate, în
sensul că minimul şi maximul amenzii se reduc la jumătate din minimul şi maximul
amenzii stabilite în actul normativ pentru fapta săvârşită.
Subiectul activ al contravenţiei nu se confundă cu făptuitorul deoarece calitate
de făptuitor este dată de împrejurarea comiterii unei fapte prevăzute şi sancţionate de
legea contravenţională, care poate sau nu să fie contravenţie. Făptuitorul devine
contravenient numai dacă fapta pe care a comis-o realizează toate condiţiile obiective şi
subiective de existenţă a contravenţiei. Corelaţia între noţiunea de făptuitor şi cea de
contravenient este una gen-specie.24 Prin art.10 alin.1 din actul normativ-cadru se prevede
că dacă aceeaşi persoană a săvârşit mai multe contravenţii, sancţiunea se aplică pentru
fiecare contravenţie în parte. Astfel, se reglementează pluralitatea de contravenţii, atunci
când o persoană a săvârşit mai multe fapte de acelaşi gen, în acelaşi timp şi constatate
de agentul constatator în acelaşi timp.
O contravenţie poate fi comisă şi de mai multe persoane, fiind vorba despre
instituţia participaţiei, a pluralităţii de contravenienţi. Art.10 alin.3, stabileşte că atunci
când au luat parte mai multe persoane, sancţiunea urmează să se aplice fiecărei persoane
în mod separat. De asemena, subiectul activ al contravenţiei nu trebuie confundat cu
subiectul de drept contravenţional care curpinde toate persoanele implicate în raporturi
juridice contarvenţionale, respectiv subiectele active şi pasive ale raporturilor juridice
contravenţionale de conformare şi conflict.
Pentru ca o faptă prevăzută de legea contravenţională să fie contravenţie este necesar ca
făptuitorul să fi împlinit vârsta de 14 ani şi să aibe discernământ. Nu are capacitate
juridică contravenientul care a decedat după săvârşirea contravenţie. În acest caz, actul
constatator este lovit de nulitate virtuală, deoarece moartea contarvenientului nu este
menţionată expres printre cauzele de nulitate.În nicio situaţie nu poate fi acceptată teza ca
obligaţia de plată a amenzii aplicate anterior decesului contravenientului s-ar transmite la
moştenitori, deoarece răspunderea contravenţională are caracter personal.25
O altă condiţie a subiectului activ al contravenţiei este cea referitoare la existenţa
responsabilităţii acestuia. Responsabilitatea este starea psihofizică a unei persoane de a
avea capacitatea reprezentării conduitei sale şi a urmărilor acesteia, orientându-şi în mod
voit energia sa fizică în raport cu această conduită. Din perspectiva dreptului,
responsabilitatea există sau nu, dar din punct de vedere medical ea poate avea mai multe
grade de intensitate. Omul perfect normal fiind o excepţie, cvasitotalitatea oamenilor au
unele deficienţe psihofizice. Eventualele alterări ale facultăţii mintale ale
asupra confiscarii. Cate o copie de pe procesul-verbal se comunica contravenientului, partii vatamate si
celui caruia ii apartin bunurile confiscate.
24
Mihai Adrian Hotca, op.cit., p.20.
25
Ovidiu Podaru, Radu Chiriţă, op.cit., p.23.
- 22 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
- 23 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
26
Tribunalul Bucureşti, secţiunea a VIII-a, decizia nr.2850/2005 în Daniel Severin, Răspunderea
contravenţională, Practică judiciară, Editura Hamangiu , 2007, op. cit., p.19.
- 24 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
sancţionată o altă persoană decat cea care potrivit legii putea avea calitatea de
contravenient, actul constatator este anulat. Astfel, în această speţă , instanţa a anulat
procesul-verbal de contravenţie încheiat pe numele administratorului societăţii
comerciale, considerând că obligaţia de a elibera bon foscal revine operatorului aparatului
de marcat electronic fiscal, iar nu altei persoane fizice sau juridice. În virtutea regulii
personalităţii răspunderii contarvenţionale, de asemena, instanţele consideră că nu poate fi
sancţionat un club de fotbal pentru faptele comise de suporteri.
- 26 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
28
Publicată în Monitorul Oficial 94 din 12 aprilie 1994.
29
Publicat in Monitorul Oficial nr. 299 din 04/11/1997
- 28 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
Subiectul pasiv al contravenţiei este persoana fizică sau juridică titulară a valorii
sociale vătămate prin contravenţie. Astfel spus, subiectul pasiv al contravenţiei este
victima acesteia sau persoana vătămată. Spre deosebire de contravenient, subiectul pasiv
nu trebuie sa îndeplinească nici o condiţie generală, decât aceea de a i se fi cauzat o
vătămare materială sau morală prin contravenţie. Nu trebuie însă să se confunde, chiar
dacă de cele mai multe ori este aşa, persoana vătămată prin contravenţie cu persoana
prejudiciată prin aceasta. Persoana prejudiciată este cea are a suferit un prejudiciu
material sau moral prin contravenţie. Această persoană este subiect de drept civil, adică
titulatura acţiunii civila ce rezultă din săvârşirea contravenţiei. De exemplu, în cazul
contravenţiilor prevăzute de art.83 din Legea nr.137/1995 privind protecţia mediului,
30
Iulian Poenaru, op.cit., p.55.
31
Mihai Adrian Hotca, op.cit., p.25
32
Ovidiu Podaru, Radu Chiriţă, op.cit., p.22
- 29 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
subiectul pasiv al contravenţiei este statul, iar subiectul de drept civil este persoana fizică
sau juridică prejudiciată prin activitatea contravenţională.
În cazul contravenţiilor la care nu identificăm un subiect de drept lezat, altul
decât statul, acesta din urmă are calitatea de subiect pasiv al contravenţiei (de exemplu, în
cazul unor fapte contravenţionale constând în nesocotirea regulilor de circulaţie). Aşa
cum am precizat, subiectul pasiv al contravenţiei nu trebuie să îndeplinească condiţii
generale, dar unele norme de stabilire şi sancţionare a contravenţiilor impun, pentru
existenţa contravenţiei sau a unei variante calificate a acesteia, ca subiectul pasiv să aibă
anumite calităţi sau însuşiri. De pildă, pentru existenţa contravenţiei prevăzută de art. 276
alin.1 lit.c din Codul muncii33, subiectul pasiv trebuie să aibă calitatea de salariat.
Aşa cum am văzut, subiectul activ al unei contravenţii poate fi orice persoană
fizică sau juridică (regulă), iar subiect pasiv o persoană fizică, o persoană juridică sau
statul. În cazul răspunderii contravenţionale, subiectele acestei forme de răspundere
administrativă sunt persoanele fizice şi juridice.
Sancţiunile contravenţionale se aplică persoanelor fizice sau juridice care au
săvârşit contravenţii. Persoana fizică sau persoana juridică sunt socotite subiect pasiv al
răspunderii, adică cel asupra căruia se aplică sancţiunea juridică de către subiectul activ.
Subiectul activ al răspunderii contravenţionale este, de regulă, o autoritate a
administraţiei publice centrale sau locale, adică fie o autoritate de stat, fie o autoritate a
comunităţii locale. S-a arătat că subiectul activ al răspunderii contravenţionale poate fi, în
condiţiile legii, şi o persoană juridică de drept privat, dacă este implicată în realizarea
unui serviciu public.
Dacă pe baza fostei reglementări, persoana fizică era, de regulă, subiectul pasiv al
contravenţiei, conform actualei legi-cadru, calitatea de subiect pasiv poate să o aibă şi o
organizaţie nestatală sau chiar cu caracter statal, un agent public, în funcţie de subiectul
nemijlocit al contravenţiei.
La fel ca şi în cazul infracţiunilor, contravenţiile se pot comite fie prin acţiune, fie
prin omisiune. Acţiunea constă în realizarea a ceea ce norma contravenţională interzice,
iar inacţiunea constă în abţinerea de a efectua o acţiune pe care legea pretinde a fi
îndeplinită, încălcându-se în acest fel o normă onerativă. Contravenţiile săvârşite prin
acţiune sunt contarvenţii comisive, în timp ce contravenţiile săvârşite prin omisiune se
numes contravenţii omisive. De asemenea, la fel ca în dreptul penal, putem vorbi de
categoria contravenţiilor omisive improprii. În măsura în care contravenţia are un obiect
material, aceasta se consumă în momentul în care este lezat acest obiect, întrucât legea
33
Art. 276. [contravenţii: enumerare, constatare şi sancţionare] c) împiedicarea sau obligarea, prin
ameninţări ori prin violenţe, a unui salariat sau a unui grup de salariaţi să participe la grevă ori să
muncească în timpul grevei, cu amendă de la 1.500 lei la 3.000 lei;
- 30 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
34
Mircea Ursuţa, op.cit., p.93
35
Mihai Adrian Hotca,op.cit., p.39.
- 31 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
anumit timp, prin anumite mijloace, etc. Cerinţele esenţiale sunt, de fapt, condiţii ale
elementelor constituive obiective, fără de care actul de conduita nu poate realiza
conţinutul juridic al contravenţiei. Dacă instanţa constată că acţiunea sau inacţiunea
descrisă de norma contravenţională nu a fost efectuată, va anula actul constatator pentru
lipsa elementului legal, care este un element constitutiv al contravenţiei.
Urmarea imediată este acea componentă a laturii obiective ce constă în consecinţa
pe care acţiunea sau inacţiunea a produs-o valorii sociale împotriva căreia a fost
îndreptată. Valoarea socială ocrotită poate fi lezată sau numai periclitată, în funcţie de
împrejurarea dacă aceasta are sau nu o existenţă materială. Rezultatul faptei, component
al laturii obiective a conţinutului contravenţiei, este impus atât de realitate, cât şi de
definiţia vinovăţiei, care trebuie să fie raportată la o anumită consecinţă sau urmare.
Urmarea imediată nu se confundă cu efectele subsecvente ale contravenţiei. Urmarea
imediată este o componentă a laturii obiective de care depinde fiinţa contravenţiei, în timp
ce consecinţele următoare sunt doar elemente circumstanţiale, cu caracter accidental, care
pot fi prezentate sau pot lipsi. Lipsa acestor elemente circumstanţiale va avea ca efect
doar excluderea existanţeoi conţinutului agravat asu calificat al contravenţiei. În cazul
contravenţiilor pentru care legea pretinde un rezultat fizic, acesta trebuie să se producă
deoarece altfel fapta nu va fi contravenţie sau va rămâne în stare de tentativă. Aceste
contravenţii sunt numite şi contravenţii de rezultat. În schimb, dacă legea nu impune
producerea unui rezultat material, fapta respectivă va fi contravenţie fără ca în lumea
înconjurătoare să aibă loc o modificare fizică. Aceste contravenţii sunt numite
contravenţii formale sau de pericol. Determinarea momentului producerii urmării
imediate este foarte importantă, întrucât la data survenirii sale contravenţia s-a consumat
sau epuizat. Sunt contravenţii la care momentul consumării nu coincide cu cel al
epuizării. O asemenea formă de contravenţie este contravenţia continuă care se epuizează
în momentul în care agentul a realizat acţiunea sau inacţiunea şi s-a produs umarea
imediată specifică acelei contravenţii. Apoi, stabilirea momentului producerii rezultatului
este importantă pentru incidenţa sau nu a unor cauze de inexistanţă a contravenţiei. De
regulă, data apariţiei rezultatului este cea în funcţie de care se determină incidenţa unor
acte de clemenţă, aplicarea legii contravenţionale în timp şi spaţiu, incidenţa instituţiei
minorităţii, aplicarea instituţiei prescripţiei, calcularea unor termene substanţiale, etc.
Anumite instituţii de drept contravenţional au incidenţă în funcţie de momentul
încetării acţiunii sau inacţiunii, chiar dacă epuizarea are loc la o perioadă de timp foarte
îndelungată de la realizarea acţiunii sau inacţiunii. De exemplu, dacă un minor comite o
contravenţie înainte de împlinirea vârstei de 14 ani, iar rezultatul se produce după
împlinirea acestei vârste, minorul nu va răspunde contravenţional indiferent dacă a avut
sau nu discernământul activităţii sale.
Legătura de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată este o
componentă a laturii obiective ce constă în relaţia de la cauză la efect ce trebuie să existe
între aceste două elemente ale laturii obiective. Deşi legiuitorul nu prevede expres acest
- 32 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
36
Mihai Adrian Hotca,op.cit., p. 42
- 33 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
intenţia poate fi premeditată, repentină sau afectivă şi obişnuită sau simplă. Când
făptuitorul comite fapta cu detaşare psihică şi după o prealabilă pregătire a acesteia,
intenţia este premeditată. Intenţia este când făptuitorul ia decizia spontană de a comite
fapta deoarece se află sub influenţa unei tulburări sau a unei emoţii puternice.
Provocarea este o specie de intenţie repentină. Intenţia este obişnuită atunci când
făptuitorul comite fapta netulburat şi nestăpânit de emoţie, dar fără o pregătire a comiterii
acesteia. În funcţie de existenţa sau nu a unui scop, în norma de incriminare, intenţia este
simplă şi calificată. Intenţia este simplă atunci când agentul prevede şi urmăreşte
survenirea rezultatului, fără ca norma de incriminare să vizeze existenţa unui anumit scop.
Intenţia calificată există când făptuitorul doreşte producerea rezultatului în vederea
realizării unei anumite finalităţi înscrise în norma ce prevede contravenţia. În raport de
momentul reprezentării, intenţia este iniţială şi supravenită. Intenţia este iniţială când
făptuitorul prevede rezultatul faptei sale de la început şi intenţia este supravenită dacă
reprezentarea urmării a apărut pe parcursul săvârşirii faptei. În funcţie de numărul
faptelor pe care urmează sp le comită făptuitorul, intenţia este: unică şi complexă.
O altă formă a vinovăţiei este culpa, ce constă în atitudinea făptuitorului de
prevedere a rezultatului faptei fără ca acesta sa-l urmărească, apreciind nefondat că acesta
nu se va produce, ori de neprevedere a rezultatului faptei, deşi trebuia sa-l prevadă. În
cazul culpei, făptuitorul trebuie să fie conştient de împrejurarea că prin efectuarea
acţiunii sau inacţiunii sale există un risc substanţial şi nejustificat al apariţiei unor
vătămări ale valorilor sociale. Riscul ivirii rezultatului poate fi prefigurat, dar neacceptat,
sau poate fi neprezentat, deşi făptuitorul avea această obligaţie.
Culpa are doua modalităţi normaative: culpa cu prevedere şi culpa simplă. Culpa
cu prevedere este o modalitate a culpei ce constă în atitudinea făptuitorului de a prevedea
rezultatul faptei sale, pe care nu-l urmăreşte, socotond fără temei că el nu se va produce.
În cazul culpei cu prevedere, delicventul precepe riscul, dar îl ignoră. Culpa simplă este
acea modalitate a culpei ce constă în în atitudinea făptuitorului de a nu prevedea rezultatul
faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă. Această modalitate a culpei este aplicabilă,
de regulă, în cazul persoanelor care desfăşoară anumite activităţi reglementate, iar
datorită neatenţiei celor care le desfăşoară, activităţile respective cauzează anumite
rezultate periculoase.
Ultima formă a vinovăţiei, o reprezintă praeterintenţia sau intenţia depăşită.
Praeterintenţia este o formă de vinovăţie ce cuprinde în conţinutul său atât intenţia cât şi
culpa. Intenţia depăşită este singura formă de vinovăţie nereglementată în general, dar
legiuitorul face acpclicaţii ale acesteia în cazul anumitor contravenţii. În cazul
praeterintenţiei, făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, îl urmăreşte sau îl acceptă, dar
peste acest rezultat se produce un alt rezultat mai grav, pe care, deşi l-a prevăzut, nu l-a
acceptat sau pe care nu l-a prevăzut, deş trebuia şi putea să îl prevadă. În unele opinii, se
susţine că praereintenţia poate reuni numai intenţia şi culpa simplă. Această opinie nu se
regăseşte în practică instanţei supreme, fiind contestată de unii autori.
- 37 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
Potrivit Codului Penal, infracţiunea este definită ca fiind „fapta care prezintă
pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”. În sensul său cel mai
gerenal, infracţiunea, la fel ca şi contravenţia, este o faptă a omului, un act de conduită
exterioară a acestuia, interzis de lege sub o sancţiune specifică, care este pedeapsa.
Atât contravenţia, cât şi infracţiunea sunt fapte ilicite comise cu vinovăţie, care
prezintă pericol pentru societate şi fiecare dintre ele constituie temeiul angajării uneia din
formele răspunderii juridice. Contravenţia este temeiul răspunderii contravenţionale şi
infracţiunea temeiul răspunderii penale. Spre deosebire de infracţiune, care prezintă un
pericol social mai ridicat, cu consecinţe mai grave şi care dăinuie în timp, la contravenţie,
acest pericol este mai redus, iar urmările sunt mai răstrânse. Criteriile generale de
deosebire între infracţiuni şi contravenţii pot fi intrinseci sau extrinseci, după cum ţin de
însăşi natura faptelor sau sunt exterioare acestora. Printre criteriile intrinseci se înscriu în
primul rând valoriile şi relaţiile sociale aferente care sunt lezate sau periclitate prin
săvârşirea faptei. Astfel, faptele îndreptate împotriva relaţiilor sociale legate de valori de
care depinde însăşi existenţa comunităţii, prezintă cel mai înalt grad de pericol social. De
aceea, faţă de ele legiuitorul reacţionează prin mijloacele dreptului penal. În comparaţie
- 38 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
cu acestea, faptele prin a căror săvârşire se pun în pericol valori de care nu depinde însăşi
existanţa societăţii şi a componentelor sale, ci funcţionarea normală a unui domeniu sau
altul de activitate, sunt contravenţii.
Pe lângă obiectul ocrotirii juridice, la stabilirea gradului de pericol social trebuie
avute în vedere şi urmările faptei, respectiv dacă s-a produs o lezare efectivă sau doar o
stare pericol. Este de remarcat că unele fapte antisociale vatămă sau pun în pericol valori
esenţiale; ele constituie infracţiuni numai atunci când se săvârşesc într-un anumit mod ori
în anumite condiţii. În lipsa acestor împrejurări, fapta constituie contravenţie.39
Un alt criteriu intrinsec priveşte rezonanţa socială diferită pe care o provoacă în
rândul colectivităţii cele două categorii de fapte antisociale. Faptele care vatămă viaţa,
libertatea, integritatea şi sănătatea persoanei umane, faptele de furt, tâlhărie, delapidare,
trădare, acte de diversiune, atentat, evadare, falsificare de monedă, trafic de stupefiante
sau arme, au o vie rezonanţă socială, provoacă o evidentă stare de nelinişte, de
nesiguranţă socială. Dimpotrivă, faptele care pun în pericol valori de mică însemnătate,
au o rezonanţă restrânsă şi nu provoacă tendinţa membrilor societăţii de a reacţiona
represiv, ca de pildă în ce priveşte circulaţia rutieră, pescuitul, etc.
Ultimul criteriu intrensec se referă la posibilitatea de restaurare a relaţiilor sociale
vătămate, de restabilire a ordinii dereglate, prin comiterea acelei fapte. În cazul
infracţiunii, este necesar să se aplice o pedeapsă, uneori cu executarea în penitenciar, pe
când la contravenţie se va aplica o sancţiune mult mai uşoară, făcându-se apel la simţul de
răspundere al făptuitorului.
Criteriile extrinseci de diferenţiere a infracţiunii de contravenţie sunt o consecinţă
şi reflectă diferenţa de grad de pericol social dintre cele două categorii de fapte
antisociale. Se numără printre criteriile extrinseci: sursa legislativă, adică sediul normelor
juridice care prevăd cele două genuri de ilicit, felul sancţiunilor şi modul de aplicare şi
executare al acestor sancţiuni. În privinţa faptelor penale, actele normative care le prevăd
nu pot emana decât de la organele supreme ale puterii legislative. Dimpotrivă,
contravenţiile pot fi stabilite nu numai prin legi, ci şi prin hotărâri şi ordonanţe ale
guvernului, precum şi, în anumite condiţii, limite şi materii, prin hotărâri ale organelor
locale. Referitor la modul de sancţionare, sancţiunile contravenţionale nu vizează decât
excepţional, în cazuri limitate şi pe scurtă durată libertatea persoanei.
În comparaţie cu sancţiunile penale, cele contravenţionale, chiar când sunt formal
asemănătoare, sunt totdeauna mai uşoare, modul lor de executare mai puţin aspru ori
consecinţele produse sunt mai reduse. Specific pedepselor, este faptul că acestea nu pot fi
stabilite şi aplicate decât în instanţele de judecată, pe când sancţiunile contravenţionale se
constată şi se aplică de anumite persoane şi organe din cadrul puterii executive. Şi
procedura diferă; la contravenţii există reguli mult mai simple şi o operativitate sporită în
instrumentarea cauzelor. Întrebarea care se pune frecvent este cine determină în concret
gradul de pericol social, adică cine stabileşte dacă o anumită faptă ilicită constituie
39
Alexandru Ţiclea, Ioan Doru Tărăcilă, Ion Niţă Stan, Constantin Rujoiu, Marin Corbu, op.cit, p. 12.
- 39 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
aparţinând materiei penale datorită naturii sale juridice şi a sancţiunii aplicate, neputându-
se recunoaşte unui stat posibilitate de a sustrage anumite fapte aplicării prevederilor art.6
al Convenţiei. Cele trei criterii au fost folosite constant în jurisprudenţa Curţii.41
Această practică a Curţii Europene a Drepturilor Omului a fost receptată în
câteva decizii ale Curţii Constituţionale. Din păcate, în alte decizii ale judecătorului
constinuant, natura penală a contravenţie nu este analizată corespunzător, pronunţându-se
anumite decizii care ignoră caracterul penal al contravenţiei. Mai mult, deşi CEDO a
pronunţat o hotărâre de condamnare a statului român tocmai în considerarea „naturii
penale” a contravenţiei, Curtea Constituţională, ulterior acestei decizii, îşi menţine
practica în sensul ignorării „caractrului penal” al acesteia. Spre exemplu, prin Decizia
nr.727/200842, Curtea a apreciat că cele reţinute de instanţa europeană în decizia Anghel
împotriva României nu sunt incidente în speţă, arătând că spre deosebire de instanţa
europeană, Curtea Constituţională nu procedează la examinarea în fond a elementelor de
fapt ce au general cauza, atunci când este învestită cu soluţionarea unei excepţii de
neconstituţionalitate. Atribuţii precum interpretarea şi aplicarea corectă a legii revin în
exclusivitatea instanţelor de judecată, care, de asemena sunt investite, potrivit legii cu
soluţionarea căilor de atac împotriva unor acte administrative ori jurisdicţionale pretins a
fi nelegale. Aceste aprecieri ale Curţii sunt însă în totală contradicţie cu unele hotărâri
ale instanţelor judecătoreşti, care ulterior pronunţării CEDO au dispus anularea
proceselor-verbale de contravenţie tocmai în virtutea prezumţiei de nevinovăţie, element
care caracterizează „materia penală”. În esenţă, între contravenţie şi infracţiune există şi
alte asemănări decurgând din originea comună şi natura juridică apropiată, care justifică
ceea ce CEDO denumeşte latura penală pe care o prezintă contravenţia. Astfel, ambele
fapte presupun lezarea unor valori sociale generice, fiind singurele fapte ilicite care aduc
atingere unor asemenea valori şi implică vinovăţia autorului lor. Sub acest al doilea
aspect, trebuie remarcat că infracţiunea presupune de regulă intenţia ca formă a
vinovăţiei, în cazul contravenţiei fiind irelevant gradul de vinovăţie. Şi în ceea ce priveşte
contravenţia îşi are aplicabilitatea principiul legalităţii stabilirii şi sancţionarii
contravenţiei, identic, ca esenţă cu principiul legalităţii incriminării consacrat de dreptul
penal. Spre deosebire însă de dreptul penal, unde se poate incrimina doar prin lege
organică, în materie contravenţională se pot stabili şi sancţiona contravenţii şi prin
anumite acte administrative normative prevăzute expres de legea cadru. Atât
contravenţiile cât şi infracţiunile sunt fapte expres reglementate prin anumite norme
juridice. De aceea, nu se poate considera că o faptă care este prevăzută într-o normă
penală ca infracţiune ar putea deveni contravenţie datorită condiţiilor concrete în care ea a
fost săvârşită, sau că o contravenţie, prin modul în care a fost comisă, să devină
infracţiune. În ipoteza în care fapta prevăzută de legea penală prezintă în concret un grad
de pericol social redus, se va putea angaja răspunderea specifică prevăzută în art. 18 al
41
Internet, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, www.echr.coe.int.
42
Publicată în monitorul Oficial nr.557 din 23.07.2008.
- 41 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
Codului penal, iar în ipoteza în care contravenţia prezintă o gravitate ridicată se va putea
aplica o sancţiune contravenţională orientată spre maximul special. Astfel, nu se justifică
problema ridicată în doctrină potrivit căreia ar trebui să se găsească un răspuns la
întrebarea „cine apreciază, cine determină în concret gradul de pericol social, adică cine
stabileşte dacă o anumită faptă ilicită constituie contravenţie sau infracţiune?”,
ajungându-se la concluzia că această competenţă revine agentului constatator care trebuie
să dea dovadă de discernământ în ceea ce face.
Majoritatea autorilor consideră că nici agentul constatator, nici vreun alt organ
adminitrativ sau jurisdicţional nu poate să facă această apreciere, întrucât, potrivit
principiului legalităţii, doar actele normative de incriminare sau de stabilire a
contravenţiei indică cu exactitate ce fapte constituie infracţiuni şi ce fapte constituie
contravenţii. Dacă fapta se încadrează în textul de incriminare, vom fi în prezenţa unei
infracţiuni, iar dacă această faptă realizează latura obiectivă a unei contravenţii se va
angaja răspunderea cntravenţională a persoanei care a săvârşit-o. Agentul constatator,
organul de urmărire penală sau instanţa de judecată trebuie doar să verifice dacă fapta
săvârşită reprezintă o infracţiune sau o contravenţie, pericolul social neputând constitui un
criteriu în aprecierea în concret a unei fapte ilicite.43
De aceea, autorul Mircea Ursuţa susţine că nu există deosebiri de natură
intrinsecă între contravenţie si infracţiune, întrucât nu poate fi justificată o diferenţă
calitativă între aceste fapte ilicite. După părerea sa , toate deosebirile între aceste două
forme de ilicit au un caracter extrinsec.
În anumite cazuri, nu este uşor de încadrat în concret o anumită faptă ilicită
datorită unor asemănări între conţinutul unor infracţiuni şi al unor contravenţii. De
asemenea, în multe situaţii, diferenţa între o contravenţie şi o infracţiune este dată de un
criteriu cantitativ cum ar fi valoarea prejudiciului, de anumiţi indici de valoare sau de
repetarea unei fapte care ar prezenta conţinutul unei contravenţii. De aceea, avându-se în
vedere că, în unele cazuri, este greu a se face o încadrare a faptei săvârşite, fie
contravenţie, fie infracţiune, O.G. nr.2/2001 admite posibilitatea ca agentul constatator,
dacă apreciază că fapta a fost săvârşită în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale
constituie infracţiune, să sesizeze organul de urmărire penală competent. Această sesizare
este necesară mai ales în ipoteza în care nu se poate determina cu exactitate în momentul
constatării faptei dacă acea faptă este contravenţie sau infracţiune. De exemplu, în ipoteza
în care unui conducător auto i se recoltează probe biologice care atestă o alcoolemie în
sânge care ar face ca fapta sa fie infracţiune, agentul constatator va trebui să sesiseze
organul de urmărire competent. În urma administrării unei expertize medico-legale se va
putea ajunge însă la concluzia că alcoolemia era, la momentul săvârşirii faptei sub limita
infracţională, astfel încât fapta constituie contravenţie. În situaţia încălcării unei reguli de
circulaţie pe drumurile publice soldate cu vătămări corporale ale unei persoane, până ce
nu se constată că victima are nevoie de mai mult de 10 zile de îngrijiri medicale şi doreşte
43
Mircea Ursuţa, op.cit., p.97
- 42 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
44
Publicată în Monitorul Oficial nr.747 din 26 octombrie 2003.
- 43 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
- 44 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
45
Alexandru Ţiclea, Ioan Doru Tărăcilă, Ion Niţă Stan, Constantin Rujoiu, Marin Corbu, op.cit., p.14.
- 45 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
- 46 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
se poate considera că o infracţiune poate deveni contravenţie sau abatere prin simplul
pericol social mai redus, deoarece astfel s-ar produce atingere principiului legalităţii
incriminării.
Această răspundere sui generis a fost calificată în doctrină inclusiv ca o formă a
răspunderii adminitrative, diferită de răspunderea contravenţională.46 Mulţi autori nu pot
fi de acord cu această opinie, apreciind că se află în prezenţa unei răspunderi de sine
stătătoare, care nu poate fi calificată nici ca formă a răspunderii penale, nici ca formă a
răspunderii adiminitrative. Pe de altă parte, nu se poate considera că, prin săvârşirea unei
asemena fapte, s-ar aduce atingere unui raport adminitrativ de subordonare, atâta timp cât
se realizează latura obiectiva a unei fapte penale, aducându-se atingere unor valori sociale
generice.47
Instituţia prevăzută de art.18 48 din Codul penal reprezintă una dintre instituţiile
cele mai controversate în doctrina românească, putând fi considerată „un specific al
dreptului penal român”. Ea a fost introdusă, pentru prima dată, prin Decretul nr.212/1960
prin modificarea art. 1 al vechiului Cod Penal, fiind justificată de faptul că dreptul
socialist considera pericolul social ca unic criteriu de delimitare al infracţiunilor de alte
forme de ilicit. În măsura în care nu se poate dispune înlocuirea răspunderii penale cu o
răspundere extrapenală prin efectul unei legi de dezincriminare, s-a considerat că o
evaluare a pericolului social va putea fi făcută şi pe cale judiciară. Această instituţie nu a
mai fost prevăzută în forma iniţială a Codului Penal din 1969, fiind introdusă prin Legea
nr.1/1973, într-o formă îmbunătăţită faţă de precedenta reglementare. Faptele care atrag
această răspundere sui generis, sunt practic faptele prevăzute de legea penală, care se
apreciază că nu ar prezenta gradul de pericol social al unei infracţiuni. De aceea, multe
dintre asemănările şi deosebirile dintre contravenţie şi infracţiune sunt şi asemănări şi
deosebiri între contravenţie şi fapta prevăzută de legea penală care nu prezintă pericolul
social al unei infracţiuni. Spre exemplu, cu privire la faptele prevăzute de legea penală
care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni se aplică prescripţia specifică
dreptului penal, pe când răspunderea contravenţională se va prescrie potrivit normelor
dreptului contravenţional. Sancţiunile prevăzute de lege cu privire la aceste două tipuri de
ilicit sunt asemănătoare. Săvârşirea unei fapte care nu prezintă în concret pericolul social
al unei infracţiuni este sancţionată cu una dintre sancţiunile prevăzute în art.91 al Codului
penal, care nu au caracterul unei pedepse, respectiv mustrarea, mustrarea cu avertisment,
46
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, ed.4, vol.II, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p.339
47
Mircea Ursuţa, op.cit., p.101
48
ART. 18/1Faptã care nu prezintã pericolul social al unei infractiuni.
Nu constituie infractiune fapta prevãzutã de legea penalã, dacã prin atingerea minimã adusã uneia din
valorile apãrate de lege si prin continutul ei concret, fiind lipsitã în mod vãdit de importantã, nu prezintã
gradul de pericol social al unei infractiuni.
La stabilirea în concret a gradului de pericol social se tine seama de modul si mijloacele de sãvârsire a
faptei, de scopul urmãrit, de împrejurãrile în care fapta a fost comisã, de urmarea produsã sau care s-ar fi
putut produce, precum si de persoana si conduita fãptuitorului.
În cazul faptelor prevãzute în prezentul articol, procurorul sau instanta aplicã una din sanctiunile cu caracter
administrativ prevãzute în art. 91.
- 47 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
atrage fie aplicare unei sancţiuni contravenţionale, fie aplicarea unei sancţiuni prevăzute
în art.9151 din Codul penal.
3.4 Concluzii
Din analiza naturii juridice şi a trăsăturilor contravenţiei, rezultă că aceasta
reprezintă o faptă ilicită care are o individualitate proprie, constituind unicul temei al unei
forme distincte a răspunderii juridice- răspunderea contravenţională. Alături de
infracţiune, contravenţia este singura formă de ilicit juridic care aduce atingere unor
valori sociale generice. Chiar dacă este incontestabil că fapta contravenţională are o latură
penală, decurgând din asemănările ce caracterizează aceste fapte ilicite, considerăm că
dezvoltarea socială nu ar mai permite revenirea contravenţiei în sistemul dreptului penal,
fiind necesară o procedură mai rapidă de constatare şi sancţionare contravenţională. Aşa
cum am arătat, nu se poate susţine nici apartenenţa contravenţiei la dreptul administrativ,
astfel încât, este necesară recunoşterea unei noi ramuri de drept- dreptul contravenţional. 52
Pe de altă parte, nu se poate susţine că reglementarea actuală este în afara oricăror critici,
legislaţia în materie fiind de multe ori confuză şi lăsând posibilitatea legiuitorului să
stabilească, pe baza unor criterii pur subiective, ce fapte sunt infracţiuni şi ce fapte sunt
contravenţii. De asemenea, în legea cadru există anumite prevederi care fac extrem de
dificilă stabilirea naturii juridice şi a trăsăturilor contravenţiei. Pentru înlăturarea acestor
dificultăţi, este imperios necesar elaborarea unui Cod Contravenţional, ale căror prevederi
trebuie corelate cu prevederile legislaţiei penale. Se consideră că denumirea de Cod
Contravenţional este mai potrivită decât cea de Cod al Contravenţiilor, întrucât confirmă
existenţa unei noi ramuri de drept-dreptul contravenţional şi indică faptul că acest cod
reprezintă ceva mai mult decât gruparea într-un act normativ unic a principalelor
contravenţii. Este o utopie să se considere că în partea specială a acestui cod se vor putea
regăsi toate contravenţiile, întrucât şi în materie penală există numeroase legi speciale, dar
sistematizarea legislaţiei contravenţionale ar conduce la o mai bună accesibilitate şi
previzibilitate în această materie.
Considerăm că acest Cod Contravenţional ar trebui sa aibă valoarea unei legi
organice, pentru ca să nu se poată deroga, prin legi ordinare, în special de la prevederile
părţii generale şi a dispoziţiilor de procedură. Deoarece, contravenţia nu reprezintă
teoretic decât o infracţiune care, într-un moment dat de dezvoltarea socială şi culturală,
este resimţită ca mai puţin gravă, sancţiunea contravenţională nu ar trebui sa depăşească
ca gravitate limita minimă a pedepsei legale.
51
Art. 91. - Sanctiunile cu caracter administrativ
Când instanta dispune înlocuirea raspunderii penale, aplica una dintre urmatoarele sanctiuni cu caracter
administrativ:a) mustrarea;b) mustrarea cu avertisment;c) amenda de la 10 lei la 1.000 lei.
52
Tudor Drăganu, op.cit, p.261.
- 49 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
53
Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Ed. Accent, Cluj – Napoca, 2004, pag. 511.
- 50 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
activităţii agentului economic, retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni
ori pentru activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitv, şi desfiinţarea lucrărilor şi
aducerea terenului în stare iniţială. Prin legi speciale se pot stabili şi alte sancţiuni
principale sau complementare şi ele trebuie să fie proporţionale cu gradul de pericol
social al faptei săvârşite şi ele se aplică în funcţie de natura şi gravitatea faptei. Pentru una
şi aceeaşi contravenţie se poate aplica numai o sancţiune contravenţională principală şi
una sau mai multe complementare.
Legalitatea sancţiunilor contravenţionale, prin principiul legalităţii sancţiunilor
contravenţionale, presupune stabilirea oricăror sancţiuni de această specie exclusiv printr-
un act normativ dintrece cele enumerate în art.1 din O.G. nr.2/2001. Determinarea legală
a sancţiunilor contravenţionale nu trebuie înţeleasă în mod absolut, ci în sensul că legea
prevede felurile sancţiunilor, limitele acestora şi criteriile lor de individualizare. Organele
care aplică sancţiunile contravenţionale nu pot aplica alte sancţiuni decât cele prevăzute
în legea contravenţională şi numai în limitele prevăzute de această lege. Pentru a fi pe
depline eficiente, sancţiunile contravenţionale trebuie să fie agreate de societate, atât din
perspectivă juridică, cât şi din punct de vedere moral. Stabilirea unor sancţiuni pe care
majoritatea membrilor societăţii să le agreeze este un aspect al umanismului dreptului
contravenţional. Având în vedere marea diversitate de modalităţi practice în care poate fi
săvârşită o contravenţie, dar şi particularităţile diverşilor contravenienţi, este necesar ca
legiuitorul să stabileasca pedepse uşor adaptabile. Dând eficienţă acestui principiu,
legiuitorul a stabilit, pentru multe dintre contravenţii, sancţiuni alternative. De aseemenea,
cu prilejul aplicării sancţiunilor, practicianul va individualiză sancţiunile contravenţionale
în limitele prevăzute de lege şi ţinând seama de periculozitatea contravenientului şi a
contravenţiei. Fiind în atribuţia statului, aplicarea sancţiunilor contravenţionale nu se
poate extinde asupra altor persoane decât cele care au calitatea de contravenienţi,
indiferent de relaţia care există între cei în cauză. Sancţiunea contravenţională se aplică
doar persoanei care a nesocotit norma contravenţională şi se execută, de asemenea, tot de
către aceasta. La moartea contravenientului persoană fizică, sau la încetarea existenţei
contravenientului persoană juridică, în modurile prevăzute de lege, se stinge şi executarea
sancţiunilor contravenţioanale. Deci, sancţiunile contravenţionale nu se transmit pe cale
succesorală sau prin reorganizare.
Organul competent să aplice sancţiunea, indiferent dacă este vorba de agentul
constatator sau de către o altă persoană stabilită prin actul normative special, trebuie să se
ţină cont la individualizarea sancţiunii de criteriile prevăzute în alin.3 al art.21 al O.G.
nr.2/200154. Aceste criterii de individualizare sunt asemănătoare cu cele prevăzute în
art.7255 al Codului penal, ceea ce este pe deplin normal, întrucât contravenţia, sub
aspectul naturii sale juridice, nu este altceva decât o infracţiune resimţită ca mai puţin
54
Art.21 al O.G. nr.2/2001 (3) Sancţiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ şi trebuie să fie
proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de împrejurările în care a fost
săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă,
precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului şi de celelalte date înscrise în procesul-verbal.
- 51 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
4.1.1 Avertismentul
55
Art. 72 - Criteriile generale de individualizare
La stabilirea si aplicarea pedepselor se tine seama de dispozitiile partii generale a acestui cod, de
limitele de pedeapsa fixate în partea speciala, de gradul de pericol social al faptei savârsite, de persoana
infractorului si de împrejurarile care atenueaza sau agraveaza raspunderea penală. Când pentru
infractiunea savârsita legea prevede pedepse alternative, se tine seama de dispozitiile alineatului precedent
atât pentru alegerea uneia dintre pedepsele alternative, cât si pentru proportionalizarea acesteia.La
stabilirea si aplicarea pedepselor pentru persoana juridică se tine seama de dispozitiile părtii generale a
prezentului cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială pentru persoana fizică, de gravitatea
faptei săvârsite si de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
- 52 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
59
Alexandru Ţiclea, Ioan Doru Tărăcilă, Ion Niţă Stan, Constantin Rujoiu, Marin Corbu, op.cit, p.34.
60
Mircea Ursuţa, op.cit, p.181.
61
Art. 28. - (1) Contravenientul poate achita pe loc sau în termen de cel mult 48 de ore de la data
încheierii procesului-verbal jumătate din minimul amenzii prevăzute în actul normativ, agentul constatator
făcând menţiune despre această posibilitate în procesul-verbal. În actul normativ de stabilire a
contravenţiilor această posibilitate trebuie menţionată în mod expres. (2) Plata amenzii se face la Casa de
Economii şi Consemnaţiuni sau la trezoreria finanţelor publice, iar o copie de pe chitanţă se predă de
către contravenient agentului constatator sau se trimite prin poştă organului din care acesta face parte, în
termenul prevăzut la alin. (1). (3) În cazul în care contravenientul a achitat jumătate din minimul amenzii
prevăzute în actul normativ pentru fapta săvârşită orice urmărire încetează.
62
Alexandru Ţiclea, Reglementarea contravenţiilor, ed. a V-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007,p.76
- 54 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
4.1.2 Amenda
fac venit la bugetul stat, cu excepţia celor provenite din amenzile aplicate în temeiul
hotărârilor autorităţilor administraţiei publice locale, care se fac venit la bugetul local,
precum şi a celor pentru care legea prevede astfel. Sumele provenite din amenzile aplicate
persoanelor fizice în conformitate cu legislaţia în vigoare se fac venit integral la bugetele
locale. Din punct de vedere fiscal, amenzile contravenţionale sunt creanţe fiscale. În
prezent, amenda contravenţională nu mai poate fi transformată în închisoare
contravenţională. Potrivit art. 23 alin.(13) din legea fundamentală, sancţiunea privativă
de libertate nu poate fi decât de natură penală, ceea ce înseamă că atâta timp cât
contravenţiile rămân în afara dreptului penal, închisoarea nu poate fi aplicată pentru
contravenţii.
Sarcina individualizării amenzii revine organului competent să aplice sancţiunea,
care va aprecia de la caz la caz, în limitele prevăzute de actul normativ, în funcţie de
împrejurările în care fapte a fost săvârşită, urmările ei, persoana contravenientului, etc. În
plus, uneori se va ţine cont la stabilirea amenzii şi de alte considerente. De exemplu,
art.90 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar prevede că „la aplicarea
sancţiunii, lângă împrejurările prevăzute de lege, se vor avea în vedere şi mărimea
suprafeţei, categoria de folosinţă şi clasa de fertilitate a terenului afectat”.
Individualizarea sancţiunii, fiind o obligaţie legală pentru agentul constatator, ea este
cenzurabilă de organele care soluţionează plângerea împotriva sancţiunilor aplicate.
Amenda are un caracter legal. Ca urmare, nu s-ar putea aplica o sancţiune într-un
cuantum care să nu se situeze în limitele stabilite ori să fie determinată pe baza altor
criterii decât decât cele reglementate. Mai trebuie precizat ca amenda contravenţională
spre deosebire de cea penală nu atrage decăderi sau interdicţii pentru persoanele
sancţionate şi nici nu constituie antecedent care să influenţeze asupra unei eventuale
sancţionări viitoare.
Spre deosebire de celelalte sancţiuni contravenţionale, principale sau
complementare, sancţiunea amenzii contravenţionale, care constă în plata unei sume de
bani, poate fi executată benevol de către contravenient, chiar înainte de a exista un titlu
executoriu. Deci, sancţiunea amenzii contravenţionale poate fi executată în două moduri:
voluntar sau prin executare silită.
Amenda poate fi achitată voluntar de către contravenient în mai multe ipoteze.
Contravenientul achită pe loc agentului constatator jumătate din minimul amenzii în
situaţia în care actul normativ special prevede această posibilitate sau contravenientul
poate achita în maxim 24 de ore de la înmânarea procesului-verbal jumătate din limita
minică a amenzii cu condiţia să existe această posibilitate legală. De asemenea,
contravenientul poate achita amenda dispusă prin procesul verbal sau hotărârea
judecătorească oricând înainte de începerea executării silite .
În situaţia executării voluntare a amenzii contravenţionale, pentru a fi
încunoştiinţat organiul de executare şi pentru a se înceta orice urmărire, contravenientul
- 56 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
trebuie să predea o copie de pe chitanţa care atestă plata amenzii organului din care face
parte agentul constatator sau să o trimită prin poştă cu confirmare de primire.64
Dacă persoana sancţionată contravenţional nu achită voluntar amenda
contravenţională, se procedează la executarea silită a acesteia. Art.39, alin.1 din O.G.
nr.2/2001 prevede că:„punerea în executare a sancţiunii amenzii contravenţionale se face
astfel: a) de către organul din care face parte agentul constatator, ori de câte ori nu se
exercită calea de atac împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei în
termenul prevăzut de lege;b) de către instanţa judecătorească, în celelalte cazuri”.
Aceste organe au obligaţia de a comunica, din oficiu, titlurile executorii organelor
competente să efectueze executarea silită în termenul prevederilor Codului de procedură
fiscală, în a căror rază teritorială domiciliază contravenientul, executarea silită a amenzii
urmând a fi făcută de aceste organe în condiţiile Codului de procedură fiscală, amenzile
contravenţionale constituind creanţe bugetare potrivit alin.3 al art.39 al O.G. nr.2/2001.
Primind titlurile executorii, organele de executare fiscală vor proceda la executarea silită
a sumelor datorate cu titlu de amenzi în condiţiile prevăzute de Codul de procedură
fiscală. Trebuie menţionat că în conformitate cu dispoziţiile art.141 alin.7 din Codul de
procedură fiscală, netransmiterea titlului executoriu în termen de 90 de zile organelor de
executare silită, conduce la anularea acestuia. Întrucât executarea silită a acestor sume nu
diferă de executarea altor creanţe bugetare, acestea sunt reglementate de dreptul
financiar. O precizare se impune cu privire la executarea silită a amenzilor
contravenţionale. Printr-o decizie recentă a Curţii Constituţionale, s-a admis excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.12 al O.G. nr.2/2001, constatându-se că aceste
dispoziţii sunt neconstituţionale în măsura în care prin sintagma “nu se mai
sancţionează” prevăzută din text se înţelege doar aplicarea sancţiunii contravenţionale, nu
şi executarea acesteia. În acord cu această decizie a Curţii Constituţionale urmează ca de
fiecare dată când “decontravenţionarea” faptei intervine înainte de finalizarea executării
silite, amenda sau restul de amendă neexecutat să nu se mai execute. Pentru identitate de
raţiune, apreciem că această situaţie este aplicabilă şi în cazul celorlalte sancţiuni
contravenţionale principale sau complementare. Prescripţia executării amenzii
contravenţionale, confom art. 128 din Codul de procedură fiscală operează în termen de 5
ani de a data de 1 ianuarie a anului următor celui în care procesul-verbal sau hotărârea
judecătorească devin titluri executorii.
Potrivit art.113 alin.5 din Codul de procedură fiscală: “pentru înstrăinarea
dreptului de proprietate asupra clădirilor, terenurilor şi a mjloacelor de transport,
contribuabulii trebuie să prezinte certificate de atestare fiscală prin care să ateste achitarea
tuturor obligaţiunilor fiscale locale datorate autorităţii administraţiei publice locale pe a
cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează. Actele prin care se
înstrăinează clădiri, terenuri, respective mijloace de transport, cu încălcarea prevederilor
prezentului alineat, sunt nule de drept”. Practic, această prevedere legală reglementează o
64
Alexandru Ţiclea, op.cit., p.77
- 57 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
sancţiune care nu mai putea fi adusă la îndeplinire pe calea executării silite. Acestei
afirmaţii i s-ar putea obiecta faptul că persoana a cărei creanţe s-au prescris ar avea la
dispoziţie calea contestaţiei la executare. Evident că aceasta este soluţia legală, dar, pe de
altă parte, este extrem de probabil că foarte puţine personae vor prefera să aştepte
soluţionarea unei asemena contestaţii, ci vor achita amenzile, chiar prescrise, pentru a
putea încheia actele de înstrainare a bunului.
Prestarea unei activităţi în folosul comunităţii poate fi stabilită numai prin lege şi
numai pe o durată ce nu poate depăşi 300 de ore. Sancţiunea prevăzută la alin.1 se
stabileşte alternativ cu amenda. În cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în
termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancţiunii şi nu există posibilitatea
executării silite, organul din care face parte agentul constatator va sesiza instanţa de
judecată pe a cărei rază teritorială s-a săvârşit contravenţia, în vederea înlocuirii amenzii
cu sancţiunea obligării contravenietului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii,
ţinându-se seama de partea de amendă care a fost achitată. La primul termen de judecată,
instanţa, cu citarea contravenientului, poate acorda acestuia, la cerere, un termen de 30 de
zile, în vederea achitării integrale a amenzii. În cazul în care contravenientul nu a achitat
amenda în termenul prevăzut la alin. 4, instanţa procedează la înlocuirea amenzii cu
sancţiunea obligării la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, cu acordul acestuia.
Hotărârea prin care s-a aplicat sancţiunea prestării unei ativităţi în folosul comunităţii este
supusă recursului.
Obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul colectivităţii este
o sancţiune contravenţională recent introdusă între sancţiunile contravenţionale. Iniţial,
această sancţiune a fost prevăzută de Legea nr.82/1999 privind înlocuirea închisorii
contravenţionale cu sancţiunea obligării contravenientului la prestarea unei activităţi în
folosul comunităţii, care a fost abrogată prin O.G. nr.55/2002 privind regimul juridic al
sancţiunilor prestării unei activităţi în folosul comunităţii şi închisorii contravenţionale.
Sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii poate fi prevăzută numai în legi
sau ordonanţe ale Guvernului prin care se stabilesc şi se sancţionează anumite fapte ce
constituie contravenţii.
Această sancţiune contravenţională se aplică numai persoanelor fizice. Sancţiunea
obligării contravenientului la prestarea activităţii în folosul comunităţii trebuie să fie
prevăzută întotdeauna alternativ cu sancţiunea amenzii contravenţională şi poate fi
aplicată numai de instanţă. De asemenea, sancţiunea prestării unei activităţi în folosul
comunităţii poate fi aplicată numai dacă există consimţământul contravenientului.
Activitatea în folosul comunităţii se prestează în domeniul serviciilor publice, pentru
prestarea unei activităţi în folosul comunităţii. Potrivit textului menţionat, în cazul în care
contravenientul nu a achitat amenda în 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancţiunii
şi nu există posibilitatea executării silite, organul din care face parte agentul constatator
va sesiza instanţa de judecată pe a cărei rază teritorială s-a săvârşit contravenţia, în
vederea înlocuirii amenzii cu sancţiunea obligării contravenientului la prestarea unei
activităţi în folosul comunităţii, ţinându-se seama de partea amenzii care a fost achitată.
La primul termen de judecată, instanţa, cu citarea contravenientului, poate acorda
acestuia, la cerere, un termen de 30 de zile, în vederea achitării integrale a amenzii. În
cazul în care contravenientul nu a achitat amenda la termenul stabilit, instanţa procedează
la înlocuirea amenzii cu sancţiunea obligării la prestarea unei activităţi în folosul
comunităţii, cu acordul acestuia. Hotărârea prin care s-a aplicat sancţiunea prestării unei
activităţi în folosul comunităţii este supusă recursului.
În conformitate cu art.21 din O.G. nr.55/2002 astfel cum a fost modificat prin
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.108/2003 pentru desfiinţarea închisorii
contravenţionale, executarea sancţiunii prestării unei activităţi în folosul comunităţii se
prescrie în termen de 2 ani de la data rămânerii irevocabilă a hotărârii judecătoreşti prin
care s-a aplicat sancţiunea.
Dacă până la punerea în executare a mandatului de executare a sancţiunii prestării
unei activităţi în folosul comunităţii sau dacă în timpul executării sancţiunii prestării unei
activităţi în folosul comunităţii a intervenit o hotărâre definitivă de condamnare la o
pedeapsă privativă de libertate, cu executare, sancţiunea contravenţională nu se mai
execută.
Împotriva măsurilor luate cu privire la conţinutul activităţii, la condiţiile în care
se realizează, precum şi la modul în care se exercită supravegherea, contravenientul poate
face plângere, care se depune la primar, sau la unitatea de poliţie de care aparţine agentul
însărcinat cu supravegherea activităţii. Plângerea împreună cu actul de verificare a
aspectelor sesizate se înaintează , în termen de 5 zile de la înregistrare, judecătoriei în a
cărei circumscripţie se execută sancţiunea. Plângerea se soluţionează în termen de 10
zile, iar dacă este considerată întemeiată se dispune, după caz, schimbarea activităţii sau a
măsurilor de supraveghere.
*Articolul a fost modificat prin art. I pct. 4 din O.U.G. nr. 108/2003.
- Alineatele (3), (4), (5) si (6) au fost introduse prin art. unic pct. 1 din Legea nr. 352/2006.
- 62 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni sau pentru activităţi de comerţ exterior,
temporar sau definitiv; desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea lui iniţială.69
În situaţia în care actul normativ special prevede că se aplică şi anumite sancţiuni
complementare, persoana competentă va aplica una sau mai multe sancţiuni
complementare. Sancţiunile complementare sunt prevăzute în legea cadru, precum şi în
actele normative speciale de sancţionare a unor contravenţii. În ipoteza în care actul
normativ special de stabilire a contravenţiilor impune aplicarea unei sancţiuni
complementare alături de o sancţiune principală, persoana competentă să dispună
sancţiunea va trebui sa dispună prin procesul-verbal sau prin rezoluţie pe procesul-verbal
şi aplicarea acestei sancţiuni complementare. Atâta timp cât o sancţiune complementară
nu a fost dispusă prin procesul-verbal, deşi era obligatoriu a fi dispusă, ea nu va putea fi
executată, contravenientul putând invoca acest aspect pe calea plângerii contravenţionale,
fie pe calea unei contestaţii la executare.
În privinţa executării sancşiunilor contravenţionale complementare, O.G.
nr.2/2001 este extrem de lapidară prevăzând în art.40 că: “Executarea sancţiunilor
contravenţionale complementare se face potrivit dispoziţiilor legale”. În doctrină s-a
afirmat că această prevedere este “ în cel mai bun caz inutilă”.70 Rezultă aşadar că
reglementarea executării sancţiunilor contravenţionale complementare se face prin actele
normative speciale care prevăd aplicarea acestor sancţiuni.
69
Alexandru Ţiclea, op.cit, p.47
70
Ovidiu Podaru, Radu Chiriţă, op.cit., p.184
- 63 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
d) bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor;
e) bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzută de legea penală, dacă nu sunt
restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia;
f) bunurile a căror deţinere este interzisă de legea penală.
(2) În cazul prevăzut în alin.(1) lit.b) şi c), dacă valoarea bunurilor supuse
confiscării este vădit disproporţionată faţă de natura şi gravitatea faptei, se dispune
confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ţinând seama de urmarea produsă sau care
s-ar fi putut produce şi de contribuţia bunului la aceasta. Dacă bunurile au fost produse,
modificate sau adaptate în scopul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală, se dispune
confiscarea lor în întregime.
(3) În cazurile prevăzute la alin.(1) lit. b) şi c), dacă bunurile nu pot fi confiscate
întrucât nu aparţin infractorului, iar persoana căreia îi aparţin nu a cunoscut scopul
folosirii lor, se va confisca echivalentul în bani al acestora, cu aplicarea dispoziţiilor
alin. (2).
(4) Dispoziţiile alin. (1) lit. b) nu se aplică în cazul faptelor săvârşite prin presă.
(5) Dacă bunurile supuse confiscării potrivit alin.(1) lit.b) - e) nu se găsesc, în
locul lor se confiscă bani şi bunuri până la concurenţa valorii acestora.
(6) Se confiscă, de asemenea, bunurile şi banii obţinuţi din exploatarea bunurilor
supuse confiscării precum şi bunurile produse de acestea, cu excepţia bunurilor
prevăzute în alin.(1) lit.b) şi c).”71
Confiscarea bunurilor destinate ori folosite la săvârşirea contravenţiilor se dispune
de către agentul constatator, prin acelaşi proces-verbal de constatare a contravenţiei, odată
cu aplicarea sancţiunii amenzii. Confiscarea bunurilor constă în trecerea silită şi gratuită
în proprietatea privată a statului a bunurilor ce au legătură cu săvârşirea contravenţiei.
Aplicarea sancţiunii confiscării este în competenţa agentului care constată contravenţia şi
aplică sancţiunea principală. În cazurile în care agentul constatator nu are şi atribuţia
aplicării sancţiunii confiscării, el va ridica bunurile supuse confiscării şi le va remite
organului competent să ia măsura confiscării bunurilor. Agentul constator este obligat să
individualizeze bunurile supuse confiscării, prin consemnarea particularităţilor acestora
în procesul-verbal, astfel încât ele să poată fi identificate ulterior. De asemenea, în
procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, trebuie înscrise datele de
identificare a persoanei prorpietarului bunurilor confiscate, cu excepţia cazurilor în care
o asemenea operaţiune nu este obiectiv posibilă. Bunurile confiscate sunt supuse
prevederilor O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare
a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului. Conform art. 3 din O.G.
nr. 14/2007 “(1) Bunurile confiscate sau neridicate, conform legii, în orice procedură
judiciară trec în proprietatea privată a statului, în temeiul unei ordonanţe emise de
procuror sau al unei hotărâri judecătoreşti definitive-irevocabile prin care se dispune
71
Codul Penal, art.112.
- 64 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
72
Monitorul Oficial, nr.82 din 2 februarie 2007.
73
Monitorul Oficial, nr.326 din 16 mai 2002
- 65 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
celor a căror deţinere sau circulaţie este interzisă prin lege, se restituie de îndată celui în
drept. Tot astfel, dacă bunurile ce au făcut obiectul confiscprii au fost, între timp,
valorificate potrivit alin.(3) din acelaşi articol va trebui să se dispună, de către instanţă
achitarea unei despăgubiri stabilite în raport cu valoarea lor de circulaţie.
În consecinţa, Curtea Supremă de Justiţie a decis că “în cazul plângerilor
îndreptate împotriva actelor de constatare şi sancţionare a contravenţiilor prevăzute la
art.1 lit. e) din Legea nr.12/1990, modificată prin O.G. nr.126 din 29 august 1998,
prezentarea ulterioară, în faţa instanţelor judecătoreşti, a actelor prin care se dovedeşte
provenienţa licită a bunurilor ce nu erau însoţite, în momentul constatării contravenţiei,
de astfel de documente atrage anularea procesului-verbal de contravenţie, exonerarea
contravenientului de plata amenzii aplicate şi restituirea mărfii confiscate.”
Nu pot fi confiscate doar bunurile destinate, sau rezultate din contravenţii. În
doctrină, s-a arătat că posibilitatea de a fi confiscate bunurile unui terţ aduce atingere
dreptului de proprietate aşa cum este reglementat de art.44 din Constituţie74 şi Protocolul
Nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Întrucât măsura confiscării este o
măsură complementară ea nu poate fi dispusă decât alături de o sancţiune principală.
Dacă fapta sancţionată prin procesul-verbal nu este contravenţie, evident măsura
confiscării este nelegală întrucât bunurile confiscate nu au fost destinate, folosite sau
rezultate dintr-o faptă ilicită calificată de lege drept contravenţie. Aşadar, ori de câte ori
instanţa de judecată dispune anularea procesului-verbal de contravenţional nu va putea
menţine măsura confiscării. Cu toate acestea există decizii ale practicii judiciare prin care
s-a menţinut măsura confiscării bunurilor, cu motivare că bunurile nu aparţin
contravenientului, iar proprietarul bunurilor nu a formulat plângere contravenţională, deşi
a fost admisă plângerea contravenţională formulată de către contravenient şi s-a dispus
anularea procesului-verbal contravenţional datorită inexistenţei contravenţiei.
Aceste soluţii sunt nelegale, în lipsa unei contarvenţii neputând fi dispusă
confiscarea, deoarece s-ar încălca dispoziţiile imperative ale art. 44 alin.8 şi 975 din
74
Art.44 (1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi
limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. (2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod
egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată
asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte
tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege
organică, precum şi prin moştenire legală. (3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de
utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. (4) Sunt interzise
naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza
apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor. (5) Pentru
lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu
obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum
şi pentru alte daune imputabile autorităţii. (6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc
de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie. (7) Dreptul de proprietate obligă la
respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea
celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului. (8) Averea dobândită licit nu
poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă. (9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate
din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.
75
Constituţia României revizuită, art.44 (8) Averea dobândita licit nu poate fi confiscata. Caracterul licit al
dobândirii se prezumă. (9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi
- 66 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
4.2.2 Suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului, sau a autorizaţiei
de exercitare a unei activităţi.
86
Alexandru Ţiclea, Ioan Doru Tărăcilă, Ion Niţă Stan, Constantin Rujoiu, Marin Corbu, op.cit, p.38
87
Ovidiu Podaru, Radu Chiriţă, op.cit, p.185.
- 69 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
88
Art. 13. - (1) Agentii economici care desfasoara activitati de amanetare sunt exceptati de obligatia de a
utiliza aparate de marcat electronice fiscale pentru serviciile de creditare, inclusiv pentru comisionul
aferent acestor servicii.
89
Monitorul Oficial nr.387 din 18 august 2000
- 70 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
4.2.6 Retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru
activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv
ori adaptarea în alte scopuri faţă de cele prevăzute în autorizaţie a construcţiilor, lucrărilor
şi amenajărilor cu caracter provizoriu, neaducerea terenului la starea iniţială de către
investitor, după terminarea lucrărilor prevăzute la art.3 lit. c), precum şi nerealizarea
lucrărilor de curăţare, amenajare ori degajare, după caz, a amplasamentului şi/sau a
terenurilor adiacente ocupate temporar pe durata execuţiei, o dată cu încheierea lucrărilor
de bază, împiedicarea ori sustragerea de la efectuarea controlului, prin interzicerea
accesului organelor de control abilitate sau prin neprezentarea documentelor şi a actelor
solicitate, neanunţarea datei începerii lucrărilor de construcţii autorizate, în conformitate
cu prevederile art.7 alin. (8), precum şi depăşirea termenului legal prevăzut la art.7 alin.
(1), emiterea de certificate de urbanism incomplete ori cu date eronate, care nu conţin
lista cuprinzând avizele şi acordurile legale necesare în raport cu obiectivul de investiţii,
sau eliberarea acestora cu depăşirea termenului legal, emiterea de autorizaţii de
construire/desfiinţare, neorganizarea şi neexercitarea controlului privind disciplina în
autorizarea şi executarea lucrărilor de construcţii de către compartimentele abilitate din
cadrul aparatului propriu al consiliilor judeţene şi al primăriilor, în unităţile lor
administrativ-teritoriale, potrivit prevederilor art.27 alin.(3) şi (4), precum şi neurmărirea
modului de îndeplinire a celor dispuse de Inspectoratul de Stat în Construcţii, potrivit
dispoziţiilor art.29 alin.(3), neîndeplinirea, la termenul stabilit, a măsurilor dispuse de
Inspectoratul de Stat în Construcţii la controlul anterior, refuzul nejustificat sau
obstrucţionarea sub orice formă a accesului persoanelor fizice sau al reprezentanţilor
persoanelor juridice la documentele prevăzute la art.34 alin.(7), şi depăşirea termenului
de 15 zile pentru emiterea avizelor şi acordurilor necesare în vederea autorizării lucrărilor
de construcţii, conform prevederilor art.7 alin. (20).91
91
LEGE nr.50 din 29 iulie 1991 privind autorizarea executarii constructiilor şi unele masuri pentru
realizarea locuintelor ,Textul actului republicat în Monitorul Oficial nr. 933/13 oct. 2004
- 72 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
- 75 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
96
Alexandru Ţiclea, op.cit., p.52.
97
Alexandru Ţiclea, Ioan Doru Tărăcilă, Ion Niţă Stan, Constantin Rujoiu, Marin Corbu, op.cit, p.58.
- 77 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
98
Monitorul Oficial, nr.123 din 20 februarie 2007
99
Ovidiu Podaru, Radu Chiriţă,op.cit, p.114-115.
- 78 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
100
Ibidem, p.116.
101
Mircea Ursuţa, op.cit., p.112
- 79 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
103
Iulian Poenaru, Regimul juridic al contravenţiilor, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.103.
- 82 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
CONTRAVENŢIONAL AL FAPTEI
Este fără nici o îndoială că o faptă capătă caracter contravenţional prin voinţa
legiuitorului. Prin aceeaşi voinţă poate fi înlăturat un caracter atare şi să se prevadă că o
faptă sau o categorie de fapte, reglementate drept contravenţii, dacă sunt săvârşite în
anumite condiţii, nu constituie totuşi fapte ilicite şi deci temei ai răspunderii
contravenţionale. Legea admite că în prezenţa anumitor stări, situaţii, cazuri, împrejurări,
etc., caracterul contravenţional obisşnuit al unei fapte să fie în mod excepţional
îndepărtat. Este vorba de cauzele care înlatură caracterul conatrvenţional al unor fapte
ilicite. Potrivit legii, nu constituie contravenţie fapta săvârşită în stare de legitimă apărare,
din cauza unei întâmplări ce nu putea fi prevăzută sau înlăturată, precum şi aceea
săvârşită din constrângere, eroare de fapt sau îm stare de necesitate. Tot astfel, nu
constituie contarvenţie fapta săvârşită de o persoană care din cauza stării mintale sau
vreunei infirmităţi nu poate răspunde de fapta imputată.
Aşa cum se arată pe bună dreptate în literatura juridică, cauzele care înlătură
răspunderea contravenţională sunt, în principiu, aceleaşi ca în situaţia răspunderii penale.
Potrivit doctrinei, trebuie deosebite două categorii de cauze care determina inexistenţa sau
nerealizarea elementelor raportului contravenţional de constrângere, şi anume: cauze care
împiedică realizarea premisei raportului contravenţional de conflict, cauze care împiedică
realizarea elementelor raportului contravenţional de conflict. Cauzele din prima categorie
sunt cele de inexistenţă a contravenţiei, determinând lipsa temeiului unic al naşterii
raportului penal de constrângere. De exemplu, înainte de condamnarea definitivă,
contravenientul a decedat sau este adoptat un act de clemenţă, etc. Cauzele care opresc
întrunirea unuia dintre elementele raportului contravenţional de constrângere pot fi
denumite cauze de inexistanţă a răspunderii contravenţionale sau cauze de nesancţionare.
Cauzele de inexistenţă a răspunderii contravenţionale nu trebuie confundate niciodata cu
cauzele de inexistenţă a contravenţie, deoarece primele nu exclud alte forme de
răspundere, în timp ce, de regulă, inexistanţa contravenţiei atrage şi inexistanţa altor
forme de răspundere. În cazul cauzelor de inexistanţă a contravenţiei lipsesc toate
elementele raportului contravenţional de conflict, cât timp în situaţia incidenţei cauzelor
de inexistanţă a răspunderii lipseşte numai unul sau două dintre elementele acestui raport.
- 83 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
În cadrul relaţiilor socale se pot ivi anumite situaţii de conflict, care, uneori
îmbracă forme destul de grave. În asemena situaţii, persoana care consideră că interesele
şi drepturile sale legitime sunt pe nedrept lezate sau puse în pericol, simte instinctiv
pornirea de a răspunde la violenţă prin diferite forme de autoapărare. În statul de drept,
interesele ordinii juridice interzic justiţia privată, impunând ca orice situaţie să se rezolve
numai de către organele statului abilitate în acest sens. Deci, nimănui nu-i este îngăduit
să-si facă singur dreptate recurgând la acte şi procedee contrare ordinii de drept pentru a-
şi apăra drepturile şi interesle legitime lezate prin acţiunea altei persoane.
Expresia „legitimă apărare” în înţelesul obişnuit are seminificaţia situaţiei în care,
fiind ţinta unei agresiuni, o persoană are dreptul să riposteze pentru a se apăra. Într-un
atare caz, riposta în apărare este legitimă, corespunzând sentimentului general de dreptate
şi siguranţă personală. În înţelesul tehnic, potrivit legii, poate invoca stare de legitimă
apărare persoana care comite o contravenţie pentru a înlătura un atac material, direct,
imeidat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes public, atac ce
pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public.106
104
Rodica Narcisa Petrescu, Op. cit., 2004, p. 521
105
Alexandru Ţiclea, Ioan Doru Tărăcilă, Ion Niţă Stan, Constantin Rujoiu, Marin Corbu, op.cit., p. 20-21.
106
Ibidem, p.23.
- 84 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
Spre exemplu, este în legitimă apărare o persoană agresată, care în timpul nopţii,
tulbură liniştea publică prin strigăte de ajutor. De asemenea, se află în legitimă apărare o
persoană care aruncă asupra unui agresor substanţe iritante lacrimogene.
Deşi, de regulă, nimeni nu-şi poate face singur dreptate, totuşi legiuitorul permite,
în cazul unor situaţii excepţionale, ca persoanele fizice să înlăture orice atac care pune în
pericol valorile sociale referitoare la viaţa persoanei, integritatea sa coroprală, sănătatea
sa, ori la interesele publice. Sâvârşirea unor fapte în stare de legitimă apărare nu a fost
niciodată sancţionată, în decursul istoriei, deoarece o asemenea faptă nu reprezintă
altceva decât înlăturarea unei agresiuni ce vizează valori sociale importante. Nu poate fi
sancţionată o conduită care nu prezintă pericol sau care, dimpotrivă, prezintă utilitate
social.
Legitima apărare este o ripostă la un atac îndreptat împotriva celor mai importante
valori sociale, ripostă determinată de nevoia apărării acestor valori. Fapta săvârşită în
stare de legitimă apărare nu este contravenţie.
Codul penal reglemetează detailat toate condiţiile în care fapta prevăzută de norma
de lege este caracterizată ca fiind săvârşită în stare de legitimă apărare. Condiţiile
legitimei apărări au menirea de a împiedica subiectivismul, arbitrariul sau abuzul
organelor competente ori al destinatarilor legii penale. Din prevderile art.44107 ale Codului
penal reiese că, pentru existanţa legitimei apărări , trebuie îndeplinite două categorii de
condiţii: condiţii referitoare la atac şi condiţii referitoare la apărare. Condiţiile atacului
sunt: să fie material, direct, imeidat şi injust, să fie îndreptat contra drepturilor unei
persoane sau unui interes general, să pună în pericol drepturile vizate sau interesul
general. Condiţiile atacului sunt: să fie necesar, să fie orientat împotriva agresorului, să
fie proporţională cu gravitatea pericolului, să îmbrace forma unei fapte prevăzute de legea
penală.108
5.1.1 Atacul
107
Art. 44 Pedepsele complementare, accesorii şi măsurile de siguranţă în caz de pluralitate de
infracţiuni(1) Dacă pentru una dintre infracţiunile săvârşite s-a stabilit şi o pedeapsă complementară,
aceasta se aplică alături de pedeapsa principală.(2) Când s-au stabilit mai multe pedepse complementare
de natură diferită, sau chiar de aceeaşi natură dar cu un conţinut diferit, acestea se aplică alături de
pedeapsa principală.(3) Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeaşi natură şi cu
acelaşi conţinut:
a) în caz de concurs de infracţiuni sau de pluralitate intermediară se aplică cea mai grea dintre acestea;b)
în caz de recidivă, partea neexecutată din pedeapsa complementară anterioară se adaugă la pedeapsa
stabilită pentru noua infracţiune.(4) În cazul condamnărilor succesive pentru infracţiuni concurente,
partea din pedeapsa complementară executată până la data contopirii pedepselor principale se scade din
durata pedepsei complementare aplicate pe lângă pedeapsa rezultată.(5) Dacă pe lângă pedepsele
principale au fost stabilite una sau mai multe pedepse accesorii se aplică dispoziţiile alin.(1) - (3),
pedeapsa accesorie rezultată executându-se până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei
principale.(6) Măsurile de siguranţă de natură diferită, sau chiar de aceeaşi natură dar cu un conţinut
diferit, luate în cazul infracţiunilor săvârşite, se cumulează.(7) Dacă s-au luat mai multe măsuri de
siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut dar pe durate diferite, se aplică măsura de siguranţă cu
durata cea mai mare. Măsurile de siguranţă luate conform art. 112 şi 113 se cumulează.
108
Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu, Ioan Molnar, Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi, Valerică
Lazăr,Drept Penal, Partea Generală, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1997, p.291-298.
- 85 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
urmează să mai aibă loc şi alte descărcări de energie. Dacă durata de timp până la
declanşarea este aproape imperceptibilă şi atacul este pe cale să apară, atacul este iminent.
Îndepărtarea în timp şi spaţiu a unui atac declanşat nu acordă dreptul la o ripostă legitimă
cât timp pericolul nu este iminent, deoarece un atac iminent, dar lipsit de un pericol
identic, nu primejduieşte valoarea socială vizată. Atacul este actual când a început şi se
desfăşoară, dar şi în acest caz trebuie realizată cerinţa iminenţei sau existenţei pericolului.
Atacul este consumat în momentul când a încetat şi nu mai există iminenţa reluării
acestuia de către agresor.
Atacul nu mai este actual sau iminent dacă agresorul a fost dezarmat definitiv.
De asemenea, atacul nu este iminent dacă nu era pe cale să se producă. În toate cazurile,
cât timp nu a existat un atac efectiv din partea victimei, care să întrunească cerinţele
prevăzute de lege, nu se poate reţine că fapta a fost săvârşită în legitimă apărare, pentru că
atacul nu era iminent. În concluzie, un atac eventual, un atac viitor, sau un atac consumat
nu dau dreptul la ripostă, deoarece în cazul atacului eventual, pericolul nu este sigur că va
surveni, în cazul atacului viitor acesta nu crează un pericol iminent, iar în ipoteza
agresiunii consumate valoarea socială nu mai este pusă în pericol. Dacă atacul a luat
sfârşit, riposta nu mai poatea avea loc, pentru că ea ar realiza conţinutul unei răzbunări,
care îşi pierde caracterul de apărare, deoarece se transformă într-o agresiune.
Atacul este injust când se efectuează împotriva legii. Injusteţea atacului poate
îmbrăca haina infracţiunii sau cea a altor forme de ilicit. Atacul nu este injust dacă
agresiunea are loc în cadrul unui joc sportiv ce se desfăşoară potrivit regulilor sale de
desfşăurare sau când organele statului intervin pentru restabilirea ordinii şi a liniştiii
publice, respectând toate condiţiile legale necesare unei asemenea intervenţii. Atacul unui
iresponsabil este un atac ce nu poate fi calificat ca fiind injust. Dacă totuşi cel ce
ripostează nu cunoaşte starea de iresponsabilitate, legitima apărare va fi incidentă, dar în
concurs cu eroarea de fapt. În situaţia inversă, când o persoană iresponsabilă respinge un
atac provenit de la o persoană responsabilă, riposta primei persoane nu este în legitimă
apărare, ci în stare de iresponsabilitate deoarce acesteia îi lipseşte voinţa de a se apăra. În
stare de necesitate se va afla şi cel care va reacţiona la un atac ce emană de la o persoană
aflată sub incidenţa celorlalte cauze ce determină inexistanţa contravenţiei, deoarece în
atare situaţii atacul nu poate fi apreciat ilicit. Agresiunea exercitată de o persoană pentru
a imobiliza un infractor, în cazul infracţiunilor flagrante, este o activitate permisă de lege.
O altă condiţie a atacului este să fie îndreptat împotriva unei persoane, drepturile
acesteia sau împotriva unui interes general. Valorile sociale împotriva cărora este
îndreptat atacul sunt cele mai importante: viaţa, integritatea corporală, sănătatea,
libertatea, drepturile persoanei ori vreun interes public. Sfera valorilor sociale contra
cărora este orientată agresiunea poate fi împărţită în umătoarele două categorii: drepturile
persoanei fizice şi interesele generale. Persoana fizică este protejată împotriva oricăror
atacuri ce privesc dreptul la viaţă, dreptul la integritate corporală, dreptul la sănătate,
dreptul la libertate, dreptul la demnitate şi drepturile patrimoniale. Legiuitorul a inclus în
- 87 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
categoria valorilor sociale ce pot fi lezate de atac întreg catalogul drepturilor subiective şi
al intereselor publice. Deşi orice drept ar putea forma ţinta unei agresiuni, totuşi, datorită
obiectului specific al unor drepturi, unele sunt de principiu excluse din sfera atacului,
pentru că ocrotirea lor se poate realiza prin alte modalităţi decât prin utilizarea
mijloacelor particulare de ripostă, pentru raţiunea că reacţia privată este o excepţie de la
principiul conform căruia aceasta trebuie realizată de stat prin organele sale. Dacă atacul
agresorului vizează bunuri neimportante, nu se poate riposta în legitimă apărare prin
comiterea unei fapte îndreptate împotriva agresorului. Nu poate fi vorba de interes public
dacă fapta agresorului viza furtul unor bunuri publice obişnuite.
Ultima condiţie a atacului, este să pună în pericol grav drepturile persoanei sau
interesul general. Cu toate că orice drept subiectiv sau interes public pot fi agresate, nu
orice atac le pune într-un pericol grav care să legitimeze o ripostă pe căi de fapt. Nu orice
pericol justifică o reacţie prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea contravenţională,
ci numai un pericol grav. Gravitatea pericolului se apreciază în raport cu valoarea
primejduită, de persoana făptuitorului şi de împrejurările cauzei. Pericolul este grav dacă
este de natură să producă o vătămare iremediabilă sau greu de înlăturat, dacă pericolul nu
ar fi fost oprit. În lipsa unui pericol grav, agresorul iniţial nu este îndreptăţit la o ripostă
de natură să pericliteze viaţa victimei. După cele amintite mai sus, pericolul trebuie sa fie
iminent sau actual, ceea ce înseamnă că un pericol evetual, viitor sau consumat nu poate
justifica o ripostă. În toate cazurile, împrejurările ce sunt luate în considerare la aprecierea
pericolului sunt cele contemporane existenţei pericolului. Cerinţa gravităţii pericolului nu
este necesară printre condiţiile legitimei apărări, întrucât este imposibil de cântărit
gravitatea consecinţei pe care pericolul ar fi produs-o, dacă aceasta nu a survenit Această
dificultate are ca efect soluţii eronate şi arbitrarii, dar condiţia gravităţii pericolului este
şi inutilă, cât timp legea pretinde respectarea proporţiei între reacţie şi pericol.
5.1.2Apărarea
- 91 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
109
Mihai Adrian Hotca, op.cit., p.186.
110
Alexandru Ţiclea, Ioan Doru Tărăcilă, Ion Niţă Stan, Constantin Rujoiu, Marin Corbu, op.cit, p.24
- 92 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
- 93 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
- 94 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
111
Trib. Bucureşti , s.a VIII-a, dec.nr. 700/2005, în Daniel Severin, op.cit., p.46-49.
- 95 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
- 96 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
112
Alexandru Ţiclea, Ioan Doru Tărăcilă, Ion Niţă Stan, Constantin Rujoiu, Marin Corbu, op.cit., p.25.
- 97 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
Chiar dacă în urma decopertării imobilului s-ar prăbuşi porţiuni din pereţii
mansardei şi etajului 1, petentul nu era în drept să procedeze la îndepărtarea integrală a
acestora, în mod voluntar, cât timp riscul de prăbuşire iminentă nu a fost dovedit.
TRIBUNALUL BUCUREŞTI SECŢIA a VIII DECIZIA CIVILĂ nr.2408 din 13.10. 2005
Sursele cazului fortuit sunt diverse, spre exemplu: starea maladivă a unei
persoane, o energie naturală, tehnicizarea activităţii, comportarea unei persoane, reacţia
animalelor, etc. Imprevizibilitatea, în situaţia cazului fortuit, se referă la intervenţia
împrejurării ce determină rezultatul, iar nu la însuşi rezultatul produs.
O altă condiţie necesară pentru existenţa cazului fortuit este ca împrejurarea
imprevizibilă să fi intrat în conjuncţiune cu fapta cărei consecinţă a determinat-o.Viteza
excesivă, defecţiunile la sistemul de frânare, neatenţie inculpatului şi reacţia tardivă a
acestuia sunt elemente care exclud cazul fortuit, chiar dacă şi victimei i se poate imputa
faptul că a traversat strada în fugă şi printr-un loc nepermis. Dacă accidentul este
imputabil exclusiv victimei, existenţa unei îmbibaţii alcoolice în sângele făptuitorului nu
are vreo influenţă cu privire la la excluderea caracterului infracţional al faptei, atâta
vreme cât stare de ebrietate nu are niciun rol cauzal.
Ultima condiţie pentru a avea loc cazul fortuit în cadrul dreptului contravenţional
este ca fapta care a produs rezultatul socialmente periculos datorită intervenirii
împrejurării fortuite să fie o faptă prevăzută de legea contravenţională. Numai fapta
prevăzută de legea contravenţională poate constitui premisa discutării incidenţei sau
neincidenţei cazului fortuit, cauză care determină inexistenţa contravenţiei. Se poate
spune ca imprevizibilitatea, în situaţia cazului fortuit, este obiectivă şi ţine de limitele
cunoaşterii, Dacă împrejurarea imprevizibilă a fost produsă de o persoană, fapta nu va fi
contravenţie în privinţa făptuitorului a cărui activitatea a produs rezultatul, dar va fi
contravenţie referitor la cel care a determinat împrejurarea imprevizibilă.
113
Trib. Bucureşti , s.a VIII-a, dec.nr. 2408/2005, Daniel Severin, op.cit, p.35-37.
- 99 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
5.5 Iresponsabilitatea
Potrivit legilor în vigoare, fapta săvârşită de o persoană care din cauza stării
mintale sau vreunei infirmităţi nu poate să răspundă de fapta imputată nu este
contravenţie. Iresponsabilitatea datorită stării mintale a făptuitorului constituie o cauză de
înlăturare acaracterului contravenţional al faptei comise, deoarece ea nu este săvârşită de
un subiect responsabil. O asemenea persoană nu posedă însuşirile mintale necesare pentru
a înţelege de ce anumite acţiuni sau inacţiuni prezintă pericol social şi de ce au ele
caracter ilicit. Aceste însuşiri mintale sunt reprezentate de discernământ, inteligenţă,
conştiinţă şi raţiune.
Caracteristic stării de iresponsabilitate este lipsa acelor facultăţi psihice ale
persoanei datorită unor anomalii sau boli mintale(schizofrenie, cretinism, infantilism,
debilitate mintală, psihoză, etc.) care nu-i permit să înţeleagă natura şi semnificaţia
actelor sale de conduită sau să fie stăpână pe ele. În raport cu aceste cauze şi cu efectele
lor, starea de incapacitate psihică poate fi determinată sau temporară.
Pentru ca fapta prevăzută de legea penală să fie contravenţie, făptuitorul trebuie
să fie în deplinătatea facultăţilor psihice, adică să aibă capacitatea reprezentării actului
său de conduită şi rezultatului acesteia. În lipsa aptitudinii bio-psiho-fizice, persoana
fizică nu poate fi subiect pasiv al raportului contravenţional de constrângere, deoarece
este o persoană anormală, iar legea sancţionează exclusiv persoanele cu un comportament
firesc. Prin fire normală nu se înţelege idealul, ci tipul de om care îşi poate conştientiza
activitatea şi dirija voinţa. Lipsa vreunuia dintre cei doi factori psihici –intelectivi şi
volitivi- înseamnă incapacitate, fiindcă aceste persoane nu realizează caracterul ilicit al
faptelor lor sau nu se pot stăpâni. Incapacitatea intelectivă sau volitivă a persoanei este
datorată alienaţiei mentale sau altor cauze. Acastă cauză de excludere a vinovăţiei nu
trebuie confundată cu alte incapacităţi prevăzute de lege şi ea poate fi înnăscută sau
apărută după naştere. În esenţă, incapacitatea penală a persoanei fizice se datorează fie
stării de incoştienţă, fie imaturităţii acesteia. Bolile mintale sunt foarte diverse, dar ceea
ce este relevant în această problemă este efectul bolilor, care este necesar să abolească
discernământul făptuitorului.
Încă din trecut, în antichitate, iresponsabilii erau traşi la răspundere civilă, dar
nu erau sancţionaţi penal. În Evul Mediu, bolnavii psihici erau apreciaţi ca persoane
„posedate de diavol”, calificare ce atrăgea sancţiuni mult mai severe decât în cazul
oamenilor sănătoşi psihic. Sub influenţa ideilor umaniste, generată mai tarziu, a apărut
114
Mihai Adrian Hotca, op.cit., p.204.
- 100 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
5.6 Beţia
- 101 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
- 102 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
5.7 Minoritatea
Conform art.50 din Codul penal: „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de
legea penală, săvârşită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile
legale pentru a răspunde penal.” Minoritatea făptuitorului este acea cauză care exclude
vinovăţia, datorită faptului ca acesta nu a împlinit, la data comiterii faptei, vârsta minimă
prevăzută de lege. Dintre cele patru etape ale vietii, copilăria, adolescenţa, maturitatea şi
bătrâneţea, numai ultimele trei sunt cuprinse în sfera subiecţilor activi ai contravenţiei,
deoarece copilăria este o incapacitate bio-psiho-fizică normală, firească.
Adolescenţa este etapa ce debutează cu apariţia discernământului şi se finalizează
cu desăvârşirea acestuia. Prima parte a adolescenţei este denumită adolescenţă primară,
iar cea de-a doua adolescenţă secundară. În dreptul penal adolescenţii primari beneficiază
de prezumţia relativă de lipsă a discernământului. În schimb, adolescenţii secundari sunt
prezumaţi relativ că au discernământ. Din punct de vedere al dreptului contravenţional,
calitatea de subiect pasiv al raportului penal de constrângere o poate avea, fără nicio
deosebire, orice persoană fizică matură sau ajunsă la vârsta senectuţii.
Pentru a exclude caracterul contravenţional al faptei, minoritatea trebuie să
îndeplinească câteva condiţii. Dacă în momentul săvârşirii faptei minorul împlinise vârsta
de 14 ani, acesta va răspunde contravenţional, chiar dacă vârsta a fost împlinită în timpul
efectuării elementului material al faptei.Numai fapta prevăzută de legea contravenţioanală
realizează situaţia discutării incidenţei sau neincidenţei minorităţii, cauză care exclude
vinovăţia. Pe de altă parte, nu în toate minorul sub vârsta de 14 ani este lipsit de
capacitatea de reprezentare activităţii sale. Astfel, este posibil ca un minor să nu răspundă
contravenţional, deşi el a săvârşit fapta cu vinovăţie.
Fapta săvârşită de un minor care nu îndeplineşte condiţiile pentru a fi subiect activ
al contravenţiei nu constituie contravenţie. Minoritatea este o cauză personală de
inexistanţă a contravenţiei şi ea nu se răsfrânge asupra celoralţi participanţi decât dacă şi
aceştia se află în stare de minoritate. Minorul care nu răspunde contravenţional va
răspunde civil, ori de câte ori acesta a acţionat cu discernământ. De asemenea, alături sau
pentru minor, vor răspunde civil şi părinţii acestuia.115
5.8 Eroarea
Eroarea de fapt se caracterizează prin accea că făptuitorul, deşi are capacitatea fizică şi
psihică, în momentul comiterii contravenţiei, îşi reprezintă greşit realitatea obiectivă,
deoarece nu cunoaşte anumite stări de fapt, situaţii sau împrejurări în momentul respectiv,
ori le cunoştea greşit, deformat, astfel încât, în ambele există o discorcondanţă între
această realitate obiectivă şi imaginea pe care şi-o face acea persoană despre realitate.
Această contradicţie între realitatea obiectivă şi reprezentarea sa subiectivă îl pune pe
contravenient în imposibilitatea de a-şi da seama de caracterul ilicit al faptei comise şi în
consecinţă de a-şi putea dirija voinţa şi acţiunea în mod conştient. De subliniat este faptul
că eroarea de drept, adică necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii, nu înlătură
caracterul contravenţional al faptei pentru că nimeni nu se poate apăra invocând
necunoaşterea legii, nemo censetur ignorare legem. În dreptul contravenţional numai
eroarea de fapt este socotită cauză care exclude vinovăţia făptuitorului. În sensul
afirmaţiilor ce preced, practica judiciară este fermă pe poziţia că nimeni nu poate invoca
necunoaşterea legii. Astfel, într-o speţă a fost respinsă apărarea unui conducător auto care
a invocat faptul ca nu avea cunosştinţă despre obligaţia sa de a anunţa organele de poliţie
în cazul accidentelor de circulaţie
- 104 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
.
În practică, se pot întâni şi situaţii când deşi făptuitorul se află în eroare de fapt, acest
lucru nu înlătura caracterul contravenţional al faptei. Una din aceste situaţii este întâlnită
în cazul contravenţiilor îndreptate împotriva persoanei, eroarea făptuitorului cu privire la
identitatea victimei(eror in personam) nu înlătură caracterul ilicit al faptei deoarece
normele de legalitate nu apără viaţa, integritatea corporală, sănătatea sau alte atribute ale
unei anumite persoane, ci ale oricărei fiinţe umane.117
Condorm art.12 alin(1) din O.G. nr. 2/2001, „dacă printr-un act normativ fapta nu mai
este considerată contravenţie, ea nu se mai sancţionează, chiar dacă a fost săvârşită
înainte de data intrării în vigoare a noului act normativ”. Practica judiciară este în acest
sens.
Tribunalul Bucureşti, Secţia a VIII-a a, decizia civilă nr.1347 din 26 mai 2005.
abilitate şi că dosarul penal pentru infracţiunile de fals şi uz de fals fiind soluţionat prin
sancţionarea sa administrativă, astfel că instanţa a reţinut ca dovedită existanţa erorii de
fapt, necunoscută contravenientului şi de care depinde caracterul contravenţional al
faptei.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs Garda Financiară-Comisariatul
Regional Bucureşti, criticând motivarea instanţei de fond, care a adoptat soluţia
aplicării principiului retroactivităţii legii mai blânde în timp, la data de 6.11.2003-când
a fost întocmit procesul verbal de contravenţie- neputându-se aplica acest principiul
întrucât legea mai blândă nu exista.(Legea nr.571/2003 a intrat în vigoare la data de
1.01.2004)
La data soluţionării contestaţiei împotriva unui act de sancţionare deja întocmit,
instanţa de fond s-a substituit organului constatator şi a aplicat cu de la sine putere acest
principiul, ca şi când la data pronunţării sentinţei recurate s-ar fi constatat săvârşirea
faptei, rolul acesteia fiind de a se pronunţa asupra situaţiei existente, respectiv dacă la
data întocmirii actului contestat(6.11.2003) organele constatatoare au aplicat corect
legea şi principiu retroactivităţii legii mai blânde în timp, şi nu de a-l aplica ea însăşi.
Un alt punct de vedere al recurentei constă în faptul că administratorul societăţii,
chiar dacă este cetăţean străin, trebuie să răspundă de cunoaşterea legii ţării unde este
înregistrată firma şi de obţinerea tuturor documentelor necesare bunei desfăşurări a
activităţii, respectiv autorizaţii, documente legale de vânzare, etc.
Intimaţii SC P.O.C. SRL şi I.O.Y formulează întâmpinare în cauză solicitând
respingerea recursului ca nefondat.
La rândul său, numitul C.I formulează întâmpinare la recursul Gărzii Financiare-
Comisariatul Regional Bucureşti, în calitatea sa de intervenient accesoriu.
Analizând recursul dedus judecăţii prin prisma dispoziţiilor art.304-304
C.proc.civ. cât şi a criticilor formulate, Tribunalul îl constată nefondat şi îl va respinge,
având în vedere considerentele de mai jos:
Instanţa de fond a făcut în cauză aplicarea corectă a dispoziţiilor art.27 alin.(2)
din O.U.G. nr.158 2001, reţinând că subiect activ al contravenţiei nu poate fi decât o
persoană juridică sau persoană fizică autorizată, şi nu administratorul societăţii
comerciale.
Pe de altă parte, Tribunalul înlătură susţinerile recurentei în sensul că în mod
greşit Judecătoria a reţinut că fapta a fost dezincriminată.
În aplicare principiului constituţional al retroactivităţii legii contravenţionale mai
favorabile, fapta nu se mai sancţionează, chiar dacă a fost săvârşită anterior intrării în
vigoare a noului act normativ iar dacă a fost aplicată o sancţiune, aceasta nu se mai
execută.
Este adevărat că în speţă fapta a fost sancţionată înaintea intrării în vigoare a
actului normativ ce dezincriminează contravenţia, dar sancţiunea nu este definitivă.
- 107 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
5.9.2 Infirmitatea
118
Trib. Bucureşti, s.a VIII-a dec. nr. 1347/2005, în Daniel Severin, op.cit., p.16-18.
- 108 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
119
Monitorul Oficial, nr.365 din 29 mai 2007.
- 109 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
120
Mihai Adrian Hotca, op.cit, p.216-217.
- 110 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
CONCLUZII
- 111 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
Bibliografie
2. Drăganu Tudor, Liberul acces la justiţie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003.
5. Iorgovan Antonie, Tratat de Drept Administrativ, vol. II, Ed. All Beck, Bucureşti,
2002.
6. Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, ed.4, vol.II, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2005.
7. Petrescu Rodica Narcisa, Drept administrativ, Ed. Accent, Cluj –Napoca, 2004.
10. Poenaru Iulian, Răspunderea pentru contravenţii, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1998.
13. Scăunaş Stelian, Drept Internaţional Public, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002.
15. Ţiclea Alexandru, Tărăcilă Ioan Doru, Stan Ion Niţă , Rujoiu Constantin, Corbu
Marin, Răspunderea contraveţională, Ed. Atlas Lex, Bucuresti,1996.
16. Ţiclea Alexandru, Reglementarea contravenţiilor, ed. a V-a, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2007.
- 112 -
Trăsăturile şi elementele contravenţiei
21. www.echr.coe.int.
22. www.contabilul.ro
- 113 -