Sunteți pe pagina 1din 4

Înspre finalul cap II naratorul evocă întâlnirea dintre domniţa Rucsanda şi

Lăpuşneanul, discuţie în care domniţa îi cere să înceteze crimele deoarece văduvele


boierilor ameninţă cu pedeapsa divină, iar ei îi este teamă. Răspunsul lui Lăpuşneanul,
reacţiile sale, dezvăluie esenţa caracterului „urâtul caracter” cum spune naratorul la
începutul capitolului. Prin elemente verbale se caracterizează în mod indirect, cele 2
adresări directe: „muiere nesocotită” şi „doamna mea” făcute în două intonaţii şi registre
stilistice diferite, primul aproape de imprecaţie, pe un ton răstit, furios, al doilea într-un
limbaj reverenţios, voit politicos şi calm, sugerează puterea de a disimula a lui
Lăpuşneanul. Dacă iniţial se lasă copleşit de furie şi pentru un moment gestul de a duce
mâna la pumnalul de la cingătoare (element nonverbal) trădează un caracter irascibil,
violent, momentul următor al revenirii la calm (aparent) demonstrează atât voinţa şi
puterea de stăpânire cât şi calitatea de a juca teatrul, de a se preface. Atât plăcerea de
a juca teatrul cât şi arta disimulării, sugerate doar în această secvenţă, ar fi
demonstrate prin cuvintele, gesturile şi faptele lui Lăpuşneanul în cap III.
Fianlul acestui capitol cuprinde o promisiune de a nu mai omorâ boieri şi de a-i
oferi soţiei sale un leac de frică. Zâmbetul Lăpuşneanului e cinic.

Capitolul al III- lea are ca motto „Capul lui Moţoc vrem” , reprezintă punctul
culminant al naraţiunii. Este cel mai realizat din punct de vedere artistic şi este cel mai
important pentru conturarea complexităţii caracterelor celor două personaje principale,
Lăpuşneanul şi Moţoc.
Este format din 4 secvenţe narative:
a) Participarea lui Lăpuşneanul, contrar obiceiurilor la slujba de duminică, îmbrăcat
cu toată „pompa domnească”.
b) Secvenţa descriptivă a ospăţului de al palat şi a uciderii celor 47 de boieri
neînarmaţi.
c) Revolta populară spontană şi uciderea lui Moţoc de către mulţimea dezlănţuită.
Leacul de frică promis domniţei Ruxanda – piramida din capetele celor ucişi făcută
cu propriile mâini de către Lăpuşneanul.
Prima secvenţă narativă este deosebit de importantă pentru relevarea trăsăturii
de caracter esenţiale a lui Lăpuşneanul.
Arta disimulării: Această caliatate de a exprima opusul a ceea ce gândeşte şi simte
este sugerată chiar de către naratorul omniscient care prezintă apariţia personajului în
biserică la slujba de duminică într-o secvenţă descriptivă ce redă cu lux de amănunte
îmbrăcămintea pompoasă a domnitorului „împotriva obiceiului său” este sintagma care
sugerează că personajul se preface, este îmbrăcat şi se comportă, vorbeşte altfel ca de
obicei. Îmbrăcămintea de gală a domnitorului care îşi pusese pe cap coroana paleologilor
(însemn al puterii, al suveranităţii absolute) sugerează ideea că Lăpuşneanul s-a schimbat
şi vrea să impresioneze boierii adunaţi la slujbă. Comportamentul lui Lăpuşneanul
(elemente nonverbale, mimică, gestică, poziţia corpului) transmite acelaşi mesaj al

1
schimbării: necredinciosul a devenit credincios, cu frică de D-zeu „se coborâ din
strană...a sărutat moaştele”.
„Deşănţata cuvântare” pe care o va ţine în faţa boierilor are acelaşi scop, de data
aceasta prin cuvinte şi fraze meşteşugite Lăpuşneanul încearcă să-i convingă definitiv pe
boieri că s-a schimbat, că e momentul să se împace cu ei şi mai ales să sărbătorească
evenimentul la palat. Limbajul folosit în cuvântare este plin de smerenie, debutează
printr-o autocaracterizare „am arătat asprime către mulţi...cumplit, rău, vărsând sângele
multora...”, această afirmaţie este curmată imediat de căinţă, părere de rău (ambele
prefăcute) şi de motivarea atitudinii sale prin dorinţa de a asigura stabilitatea ţării.
Afirmaţia „astăzi sunt altfel treburile” este făcută cu scopul de a-i convinge pe boieri că
totul s-a schimbat, că urmează o perioadă a iertării şi a împăcării, mimează cu ipocrizie
împăcarea şi schimbarea. Foloseşte maxime biblice pentru a fi mai convingător „bate..” îşi
face cruce „să ne ierte...greşiţilor noştri”.
Punctul culminant al discursului este momentul în care îşi cere iertare pentru
faptele sale făcute, trecute „iertaţi-mă...boieri d-voastră” şi îi invită pe boieri la palat să
sărbătorească împăcarea. Atât atitudinea domnitorului cât şi cuvintele sale sunt puse sub
semnul îndoielii de o observaţie făcută de narator, care are caracter premonitoriu „spun
că în minutul acela...”. Paloarea feţei, tresărirea raclei atrage atenţia asupra esenţei
diabolice, malefice a celui care se apropie de lucrurile sfinte. Se anunţă astfel scena de
cruzime inimaginabilă a uciderii celor 47 de boieri invitaţi la osăţ. Actor neîntrecut, Al.
Lăpuşneanul joacă teatru, mimează împăcarea cu D-zeu şi cu boierii cu scopul de a-i
convinge să intre în capcana pe care le-o pregătise, ospăţul de la palat. Avertismentul
asupra cumplitelor evenimente este lansat atât de narator, care defineşte cuvântarea ca
fiind „deşănţată” cât şi schimbul de replici dintre cei doi boieri tineri, Spancioc şi
Stroici, singurii care nu cred în schimarea lui Lăpuşneanul şi scapă cu viaţă.
A doua scenă , a doua secvenţă narativă, are caracter descriptiv, naratorul
schiţând în nuanţe de roşu-sângeriu tabloul uciderii celor 47 de boieri neînarmaţi.
Descrierea este gradată în momentul începerii masacrului căpătând un ritm alert dinamic,
succesiunea rapidă a verbelor sugerează dinamismul încleştării pe viaţă şi pe moarte
dintre boieri şi gărzile domnitorului. În faţa acestei scene o cruzime greu de imaginat
„cei mai bătrâni mureau făcându-şi cruce...cei mai juni se apărau cu turbare”, reacţia lui
Lăpuşneanul este nefirească, de un cinism înfiorător, şedea într-un colţ al camerei lângă o
fereastră, şi râdea. Râsul anormal într-o astfel de situaţie demonstrează o dată în plus
caracterul diabolic al personajului, dar anunţă şi boala psihică sugerată de narator,
sadismul.
În cap al III –lea naratorul va reveni asupra acestei idei, definind boala ca fiind
„dorul său cel tiranic de a vedea sânge omenesc şi suferiri”. În scena masacrului se
evidenţiază şi comportamnetul vornicului Moţoc, prefăcut, ipocrit, acesta se preface a
râde pentru a fi pe plac domnitorului, deşi simţea pielea zbârlindu-se pe el „simţea părul
zbrlindu-i-se în cap şi dinţii clănţănind”. Caracterul linguşitor, slugarnic, sugerat în cap. I

2
este acum demonstrat prin elemente verbale. Moţoc, pentru a fi pe plac domnitorului
laudă ideea uciderii boierilor, „Măria-ta, ai urmat cu mare înţelepciune!...şi ai făcut bine
că i-ai tăiat, pentru că...fiindcă...era...”. Elementele paraverbale, pauzele în vorbire,
sugerează frica de moarte a boierului, îngrozit de cruzimea spectacolului.
Următoarea secvenţă narativă definitizează portretul vornicului Moţoc şi
ilustrează sfârşitul tragic al acestuia. În naraţiune devine un personaj colectiv, primul din
literatura română. Norodul adunat din curiozitate la porţile palatului, naratorul redă
caracterul de turmă dezorganizat al gloatei, lipsa de idealuri, de lider a acesteia „venise
fără să ştie pentru ce a venit şi ce vrea...se întrebau unii pe alţii ce să ceară” . a fost
suficientă voce din mulţime să pronunţe numele lui Moţoc ca întreaga mulţime să ceară
cu un glas „Moţoc să moară, capul lui Moţoc vrem!” . în faţa acestei cerinţe Lăpuşneanul
tace iar Moţoc începe să se zbuciume, se vaietă, imploră, încearcă să-l mituiască pe D-zeu
promiţând că va posti, că va ridica biserică ori va fereca în argint icoana Maicii Domnului.
Ca argument al salvării sale aduce rangul social „să moară toţi, eu sunt un boier mare, ei
sunt nişte proşti!”. Lăpuşneanul nu ia în consideraţie argumentul lui Moţoc ripostând
printr-o replică memorabilă „proşti dar mulţi”. Dacă D-zeu nu-i răspunde, Moţoc încearcă
să obţină iertarea lui Lăpuşneanul. Renunţă la orice fel de demnitate umană, se lasă
copleşit de frica de moarte, cerşeşte, imploră viaţă, demonstrând laşitate dezgustătoare
„fie-vă milă de jupâneasa şi copilaşii mei” „lăsaţi-mă să mă spovedesc” „şi plângea, şi ţipa
şi suspina”. Lăpuşneanul însuşi este dezgustat de laşiatatea lui Moţoc strigându-i „nu te
mai boci ca o muiere, fi român verde” ca în clipa urătoare să-l dea mulţimii care într-o
secundă l-a sfâşiat ca o hidră cu multe capete.
Ultima secvenţă narativă a cap III accentuează caracterul satanic al lui
Lăpuşneanul, sângele rece, diabolic al domnitorului. Cu o cruzime cinică pune să se
decapiteze cadavrele boierilor şi cu propriile mâini face o piramidă din acestea pentru a-i
oferi domniţei Rucsanda leacul de frică promis.

Capitolul IV are ca motto „De mă voi scula pe mulţi am să popesc şi eu” reprezintă
deznodământul naraţiunii. Bolnav de lingoare Lăpuşneanul se retrage la cetatea Hotin şi
cere să fie călugărit înainte de a muri. Şi-a ţinut promisiunea de nu a mai omorâ boieri
dar naratorul afirmă că pentru a-şi potoli dorul de tiranic „scotea ochi, tăia mâini,
ciuntea”, subliniind sadismul domnitorului. După o criză puernică Mitropolitul Teofan îl
călugăreşte sub numele de Paisie. Cuvintele din motto reprezintă ameninţarea cu moartea
pe care Lăpuşneanul o adresează celor din jur, inclusiv soţiei şi copilului după ce şi-a
revenit.
La cetate vin Spancioc şi Stroici care îi cer domniţei să-i ajute să-l omoare pe
Lăpuşneanul, să-l otrăvească pentru a-şi salva astfel copilul. Femeie cu frică de D-zeu,
cere sfatul Mitropolitului Teofan. Răspunsul acestuia este o încuviinţare tacită, ocolită,
indirectă „-Crud şi cumplit este omul acesta fiica mea! Domnul Dumnezeu să te
povăţuiască...eu mă duc să gătesc pentru purcederea noastră cu noul nostru domn; şi pe

3
cel vechi Dumnezeu să-l ierte şi să te ierte şi pe tine.” După ce-l caracterizează direct,
Mitropolitul declină responsabilitatea otrăvirii aspupra femeii. Nu îi dă un răspuns
concret dar foloseşte un limbaj bisericesc specific celor morţi „pe cel vechi D-zeu să-l
ierte”. Aflat în faţa morţii Lăpuşneanul se dovedeşte a fi un fricos şi un laş „se zbate,
urlă, încearcă să scape, fie-ţi milă...”. (secvenţa descriptivă) „Lăpuşneanul mugea ca un
taur ce vede trunchiul şi securea”.
Sfârşitul dramatic al voievodului este prezentat de către narator ca fiind bine
meritat.
Fianlul naraţiunii este o notiţă istoriografică prin care se fixează locul
înmormântării lui Alexandru Lăpuşneanul „la Mănăstirea Slatina” zidită de el, şi scopul
acesteia este de a da caracter verosimil şi veridic naraţiunii.