CONCEPTUL DE POLITICA SOCIALA

-SPATIUL SCHENGEN-

Uniunea Europeana este o entitate unica, avand elemente interguvernamentale si

supranationale si elemente ale unei democratii parlamentare multipartidice. Astfel, politica
Uniunii Europene este foarte variata.
Dreptul Uniunii Europene este primul si unicul exemplu al unui cadru juridic
supranational. Curtea Europeana de Justitie a decis in unul din ultimele sale cazuri ca dreptul
Uniunii Europene constituie “o noua ordine juridica a dreptului international”. Devenind
membre ale Uniunii Europene, statele suverane nationale cedeaza autoritatea Uniunii
Europene in beneficiul mutual social si economic al popoarelor lor. Dreptul comunitar
cuprinde o serie vasta de subiecte, deseori la fel de vasta ca si legislatia statelor membre.
Cand dreptul comunitar intra in conflict cu o reglementare nationala, tribunalul national
trebuie sa dea prioritate dreptului comunitar. Curtea Europeana de Justitie a decis in mai
multe randuri ca dreptul comunitar este superior legilor nationale si chiar constitutiilor
statelor membre. Acest lucru este cunoscut ca principiul suprematiei sau al precedentei
dreptului comunitar. Regulamentele si directivele comunitare sunt parte din sistemele
juridice ale statelor membre si prevaleaza asupra legilor si a altor surse de drept nationale,
deci instantele trebuie sa nu aplice o lege nationala in cazul in care aceasta este in conflict cu
legislatia comunitara. Datorita faptului ca legislatia comunitara are prioritate in fata legislatiei
nationale, statele membre au si obligatia de a se asigura ca nici o reglementare nationala nu
reprezinta un impediment pentru implementarea efectiva a dreptului comunitar. In caz
contrar, statul membru respectiv poate fi atacat in justitie de Comisia Europeana.
Unul din factorii care diferentiaza dreptul comunitar de dreptul altor institutii
internationale este impactul sau asupra individului. Dreptul comunitar ofera oportunitatea
cetatenilor de a ataca la Curtea Europeana de Justitie anumite acte comunitare si le permite
acestora sa isi exercite drepturile in fata tribunalelor nationale. Daca o prevedere este impusa
autoritatii nationale, reglementarea in cauza poate produce efect direct vertical, adica
individul o poate invoca in fata tribunalului national. Curtea Europeana de Justitie a identificat
doua categorii de directive care au efect direct vertical. Prima categorie consta din acele
directive a caror implementare a esuat prin depasirea termenului limita, ori modul de
implementare a fost incorect. A doua categorie consta din directivele, sau anumite parti din
directive, care nu necesita implementare.
Cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne, a fost instituţionalizată iniţial
prin Titlul VI al Tratatului asupra Uniunii Europene (TUE). Scopul acestei cooperări a fost, pe
de o parte, acela de a înlătura ultimele obstacole în calea liberei circulaţii a persoanelor în
interiorul Uniunii, iar, pe de alta, de a aprofunda cooperarea statelor membre în aceste
domenii. Cooperarea include politica acordării de azil; regulile aplicate în cazul trecerii
frontierelor externe ale statelor membre; politica în domeniul imigraţiei; combaterea
traficului de droguri; combaterea fraudei internaţionale; cooperare juridică în materie de
drept civil şi penal; cooperare în domeniul vamal; cooperare poliţienească.
Iniţial, toate domeniile referitoare la justiţie şi afaceri interne erau reglementate prin
metoda interguvernamentală în cadrul celui de-al treilea pilon al UE. Tratatul de la
Maastricht (1992) a plasat aici şi politica referitoare la azil, problematica trecerii frontierelor
externe şi politica referitoare la imigraţie (Titlul VI - cooperarea în domeniul justiţiei şi
afacerilor interne, cunoscut şi sub numele de al treilea pilon al UE).

Progresele înregistrate începând din 1993, datorită cooperării în materie de justiţie şi afaceri
interne, au determinat înscrierea unor obiective mai ambiţioase în Tratatul de la Amsterdam
(1997). Pentru a permite o veritabilă liberă circulaţie a persoanelor pe teritoriul Uniunii
Europene şi pentru a lupta mai eficient împotriva crimei organizate şi fraudelor, s-a decis
instituirea unui spaţiu de libertate, de securitate şi de justiţie. De la intrarea în vigoare a
Tratatului de la Amsterdam, aceste domenii sunt repartizate între pilonul I şi III. În cadrul
primului pilon, unde funcţionează metoda comunitară, a fost adăugat un nou titlu TUE: vize,
azil, imigrare şi alte politici referitoare la libera circulaţie a persoanelor. Totodată, a prevăzut
o perioadă de 5 ani până la momentul în care se vor aplica procedurile comunitare şi în aceste
domenii.
Consiliul European de la Viena din decembrie 1998 a aprobat Planul de Acţiune al
Consiliului şi Comisiei de stabilire a unui spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei, care deschide
o nouă dimensiune pentru acţiunea în acest domeniu, după intrarea în vigoare a Tratatului de
la Amsterdam. Totodată, Consiliul a cerut să se acorde o atenţie sporită creării unui Spaţiu
Juridic European (S.J.E.), în conformitate cu Tratatul de la Amsterdam, care să conţină
instrumentele necesare pentru o cooperare juridică eficientă şi dezvoltarea rolului Europol, ca
instrument de luptă împotriva crimei organizate. Acest plan de acţiune a fost detaliat şi
dezvoltat de Consiliul European de la Tampere, din octombrie 1999. Anumite sectoare au fost
circumscrise cadrului legislativ comunitar, în timp ce noi domenii şi metode au luat naştere.
“Spaţiul Schengen”, creat în afara cadrului juridic al Uniunii Europene, la iniţiativa unor state
member, care au dorit să avanseze mai mult în ceea ce priveşte libera circulaţie a
persoanelor, a fost în cele din urmă inclus în tratatele UE şi CE. Funcţionarea sa, are ca
rezultat eliminarea controalelor la frontierele interne ale Uniunii (între statele membre).

POLITICA SOCIALA
 ,,Esenta statului bunastarii este garantarea guvernamentala a unor standarde minime
privind venitul, alimentatia, sanatatea, educatia si locuinta, asigurate fiecarui cetatean ca
drepturi sociale" (Wilensky, 1975). Legat de aceasta definitie, Harold Wilensky face - 10 de ani
mai târziu - urmatoarele precizari: ,,...cele mai multe din aceste garantii, adesea cuprinse sub
denumirea de securitate sociala au luat forma unei asigurari sociale contra riscurilor de baza
ale vietii industriale: accidente la locul de munca, boli profesionale, somaj, batrânete"
(Wilensky, 1985), considerîndu-se ca standardele sociale minime mai sus-amintite nu pot fi
periclitate decât în cazul pierderii veniturilor, deci la persoanele ramase fara loc de munca.
Seria clarificarilor conceptuale din perimetrul politicii sociale nu poate ocoli, în mod
evident, doua concepte majore ale acestui domeniu de studiu: modelul Welfare State (statul
bunastarii) si securitatea sociala.
Se poate usor deduce ca cele doua notiuni sunt interdependente, practic securitatea
sociala fiind produsul politicilor aplicate în cadrul unui stat al bunastarii. Desi originile acestui
sistem dateaza de la stârsitul secolului al XIX-lea , denumirea ,,Welfare State" este relativ
recenta, fiind legata de perioade anilor '40, de Marea Britanie si de numele economistului
J.M.Keynes, respectiv al lordului W.H.Beveridge. Acestia au dat o replica modelului razboinic
,,Warfare State" si au prefigurat evolutia democratiilor occidentale dupa încheierea
razboiului. Ulterior, autorii francezi au completat lista sinonimelor pentru noul sistem care se
nastea: statul-providenta (l'etat-providence) sau asistential.
În fine, autorii germani, mult mai reticenti în a atribui denumiri entuziaste (în special
dupa frenezia care marcase perioada de vârf a nazismului) s-au limitat la a aprecia acest
model drept ,,stat social", utilizând mai putin termenul de stat al bunastarii (Wohlfahrtsstaat).
În Statele Unite domina interpretarea republicana, conceptul de Workfare conditionând
beneficiile sociale de munca.
La rândul sau, conceptul de securitate sociala, desi frecvent utilizat în limbajul politic
sau în mass-media, nu este nici el scutit de nuante si interpretari. Citând o voce autorizata,
conceptul la care ne referim cuprinde ,,toate masurile colective stabilite prin legislatie pentru
a mentine venitul individual ori al familiei sau pentru a asigura un venit atunci când unele sau
toate sursele de venit au fost pierdute ori epuizate sau în situatiile în care trebuie sa se faca
fata unor cheltuieli sporite (de exemplu: cresterea copiilor sau plata îngrijirii medicale)". (The
New Encyclopaedia Britanica, vol.27, 1993). Mergând aproape în paralel cu dimensiunile
statului bunastarii, securitatea sociala se largeste sau se îngusteaza conform cu modelul de
politica sociala aplicat. În Statele Unite, de exemplu, ,,The Social Security Act" din 1935
consacra un model restrictiv dar eficient, cu referire principala asupra sistemului federal de
asigurari sociale si în mod deosebit asupra sistemului de pensii. În Europa continentala
(excluzând Marea Britanie al carei model se apropie mai mult de cel american) securitatea
sociala se extinde în mod considerabil, fiind bine dezvoltata în Franta si Germania si aproape
împinsa la paroxism în unele tari scandinave, printre care Danemarca si Suedia. În pofida
acestor diferente notabile, Administratia Securitatii Sociale a Statelor Unite încearca, în
rapoartele periodice pe care le da publicitatii, identificarea unui nucleu comun de preocupari
în domeniul securitatii sociale la nivel mondial, descriind cinci categorii de programe pentru
acordarea beneficiilor sociale în urmatoarele situatii:

1. Batranete
 2. Somaj

3. Maternitatre;

4. Accidente de munca, invaliditate, boli profesionale;

5. Alocatii familiale.

Fireste, aceste programe sunt inegal dezvoltate de la o tara la alta, în SUA de pilda
lipsind multa vreme alocatiile familiale. (Social Security Programs Throughout the World,
1993). Se poate afirma, generic vorbind, ca cele doua concepte abordate împreuna (statul
bunastarii si securitatea sociala) contureaza, în evolutia lor de-a lungul secolului XX, ideea
de ,,cetatenie sociala" în traditia natiunilor europene. Chiar daca secolul XX a marcat o
dezvoltare evidenta în domeniul drepturilor sociale, acoperirea universala nu este pe deplin si
peste tot în Europa realizata. Ea nu este nici macar dezirabila, asa cum demonstreaza multi
autori adversari ai social-democratiei de tip suedez, pornind de la efectele adverse ale
programelor sociale care acorda beneficii neconditionate. Înscriindu-se pe aceeasi linie,
politica sociala a Uniunii Europene face referire doar la drepturile ,,lucratorilor" (workers) si
nu la drepturile sociale ale cetatenilor sai. (vezi ,,Charta Sociala", 1989). Controversele
doctrinare aparute în jurul acestei teme fac obiectul unui capitol distinct.
În final, ne vom rezuma sa spunem ca ideea cetateniei sociale este prezenta în traditia
europeana a ultimului secol mai mult decât în cazul oricarui alt continent, dar împlinirea ei
constituie înca miezul unor dispute aprinse, cu profunde implicatii economice si politice.
Pornind de la modelele de politici sociale ale statelor componente, autoritatile
supranationale de la Bruxelles au încercat sa formuleze si sa puna în aplicare o politica sociala
comuna la nivelul Uniunii Europene. Aceasta preocupare reflecta practic dimensiunea sociala
a integrarii comunitare, fiind sintetizata prin conceptul relativ recent de Europa sociala. Cu
siguranta acest concept ar fi avut parte de o definitie vaga, dublata de un caracter evident
dinamic, daca nu s-ar fi ajuns la ideea de a defini simplu si concis Europa sociala ca suma
acumularilor Uniunii Europene la un moment dat, în domeniul politicii sociale (acquisul
social).
Este un adevar binecunoscut faptul ca, în procesul de constructie a Comunitatii
Europene, obiectivele economice au fost întotdeauna prioritare. Însusi Tratatul de la Roma
(1957), prin care s-a înfiintat Comunitatea Economica Europeana, vorbea de necesitatea unei
piete europene unice (în continuare SEM - Single European Market) în care concurenta si
comertul liber sa fie principiile de baza si se dorea ca acestea sa nu fie afectate de bariere
nationale. Aspectele sociale au fost înca de la început trecute într-un plan secundar. Totusi,
odata cu relansarea integrarii la mijlocul anilor '80 (momentul a coincis cu instalarea lui
Jacques Delors la presedentia Comisiei Europene, în 1985) preocuparile pentru dimensiunea
sociala s-au intensificat si au culminat cu elaborarea Chartei Sociale, care a fost semnata în
decembrie 1989 de unsprezece din cei doisprezece membri ai Comunitatii. Anii '90 au marcat
o noua dezvoltare a politicii sociale la nivel supranational, cel mai remarcabil succes fiind
includerea acestui domeniu în tratatele de baza ale Uniunii Europene, respectiv Maastricht
(1992) si Amsterdam (1997).
 Cunoscuta sub denumirea scurta de Charta Sociala, acest document a fost semnat în
decembrie 1989 de reprezentantii celor 12 state membre, cu exceptia Marii Britanii. Devenise
clar faptul ca noul acord va constitui ,,piatra unghiulara" a viitoarei politici sociale comune a
Uniunii. 12 prevederi fundamentale din Charta Sociala faceau referire la:
1) Libertatea de miscare a muncitorilor (par. 1 - 8)
2) Angajrea si remunerarea (par. 9 - 11)
3) Îmbunatatirea conditiilor de munca si viata (par. 12 - 13)
4) Protectia sociala (par. 14 - 15)
5) Libertatea de asociere si negociere colectiva (par. 16 - 18)
6) Pregatirea profesionala (par. 19 - 20)
7) Învatamântul egal pentru femei si barbati (par. 21)
8) Informarea, consultarea si participarea muncitorilor (par. 22 - 23)
9) Conditii de sanatate si securitate la locul de munca (par. 24)
10) Protectia copiilor si adolescentilor (par. 25 -27)
11) Persoanele vârstnice (par. 28 - 30)
12) Persoanele cu deficiente (par. 31) (,,Charta Comunitara a Drepturilor
Fundamentale ale Lucratorilor", 1989).
Cu toate acestea, au existat patru argumente majore în favoarea unei politici sociale
comune a Uniunii Europene: libera circulatie a muncitorilor, dumpingul social si turismul
social, eficienta economica si coeziunea sociala. Vom încerca sa le explicam pe scurt.

a. Libera circulatie a muncitorilor (termenul oficial ,,workers" se refera la toate categoriile de

lucratori, indiferent de domeniu si de nivelul de calificare) decurge în mod evident din
principiul fundamental al liberei circulatii a persoanelor în Uniunea Europeana. Pentru ca
acest principiu sa fie deplin functional era nevoie sa se asigure ,,transferabilitatea drepturilor
lucratorilor dincolo de granitele nationale" (Mihut si Lauritzen, 1999), astfel încât persoanele
care se angajeaza într-o alta tara sa nu-si piarda securitatea sociala de care s-au bucurat în
tara lor de origine.
Aceasta mobilitate în domeniul pietei muncii -labour mobility- este poate singura
masura sociala importanta pe care o prevedea Tratatul de la Roma în art. 48-51, în sensul ca
muncitorii care se muta dintr-o tara în alta vor beneficia de drepturile sociale existente în tara
gazda. Fireste, în anii '60, sub efectul Tratatului de la Roma, înca nu se punea problema unei
politici sociale supranationale, ci doar a ,,coordonarii" sistemelor nationale de securitate
sociala în sensul reducerii incompatibilitatilor.

b. Dumpingul social si turismul social, ca riscuri majore ale inegalitatilor privind standardele
de viata din tarile membre, au aparut in anii '60 si s-au intensificat în anii '70-'80 tocmai ca
urmare a realizarii liberei circulatii a muncitorilor pe teritoriul Uniunii Europene.
Aceste situatii au fost semnalate de tarile puternic dezvoltate din nord-vestul
continentului, care s-au vazut nevoite sa faca fata unui val de muncitori din regiunile sudice
ale Europei. În contextul disparitiei frontierelor, tarile cu nivele joase de protectie sociala
puteau efectiv sa-si ,,exporte" surplusul de forta de munca interna spre tarile puternic
dezvoltate, prin aceasta forma de turism social. Admiterea Greciei, Spaniei si Portugaliei în
anii '80 în Comunitatea Economica Europeana a sporit teama tarilor bogate din nord-vestul
Europei si a facut ca, prin reprezentantii lor în Comisia Europeana, acestea sa exercite presiuni
pentru adoptarea unei politici sociale rezonabile la nivel comunitar.
Este de prevazut ca largirea spre Est a Uniunii Europene, în deceniul urmator, sa
produca un nou val de dumping social, daca nu se adopta din timp masurile necesare pentru
reducerea inegalitatilor socio-economice existente în prezent.

c. Eficienta economica. Desi poate parea paradoxal, eficienta economica a constituit un

argument serios în favoarea dezvoltarii politicii sociale a Uniunii Europene. Prin serviciile
specifice pe care le asigura, politica sociala poate însemna, pe lânga legitimitate politica
pentru regimul industrial-capitalist, o forta de munca mai sanatoasa si mai bine educata, ceea
ce se traduce într-o crestere a eficientei economice. Acest argument, în mod evident de
inspiratie neo-marxista, a sensibilizat totusi factorii de decizie din Europa occidentala si a
condus în timp la adoptarea unui buget sporit si a unor masuri stimulative care au crescut
considerabil performantele în educatie si medicina.

d. Coeziunea sociala - cel mai recent si mai cuprinzator concept de la baza politicii sociale,
conform Tratatului de la Amsterdam (1997), sustine în fapt o politica mult mai larga a Uniunii
Europene: politica de coeziune (cohesion policy). Acest urias domeniu de activitate este
finantat din 3 fonduri structurale: - Fondul European pentru Dezvoltare Regionala ( ERDF ) -
Fondul European Social ( ESF ) - Fondul European pentru ,,Ghidare" (asistenta) si Garantare
Agricola (FAGGF).
Fondurile structurale reprezinta peste o treime din bugetul total al Uniunii Europene,
în timp ce în anul 1975, de exemplu, aceste cheltuieli nu depaseau 5 milarde euro din buget.
Motivatia finantarilor comunitare este reducerea decalajelor (înca importante) existente între
regiunile Europei, ajungându-se în 1999 la alocari de 27,4 miliarde euro ! În structura Comisiei
Europene, din cele 24 de directii generale existente, directia generala V (DG V) poarta
responsabilitati sociale explicite: ,,Employment, Industrial Relations and Social Affairs".
Cea mai importantă etapa în evoluţia spre o piaţă internă reală, în care să nu mai
existe obstacole în calea liberei circulaţii a persoanelor, este reprezentată de încheierea celor
două acorduri Schengen: Acordul Schengen (semnat la 14 iunie 1985) şi Convenţia de
Implementare Schengen (semnată la 19 iunie 1990 şi intrată în vigoare la 26 martie 1995).
Implementarea Convenţiei Schengen are ca scop eliminarea controalelor la frontierele interne
pentru toate persoanele, incluzând bineînţeles măsuri de întărire a controalelor la frontierele
externe. Aceste măsuri implică o politică de vize comună, posibilitatea procesării cererilor de
azil, cooperare judiciară şi politienească, precum şi un schimb eficient de informaţii. La
frontierele externe ale spatiului Schengen, cetaţenii UE trebuie doar să prezinte un document
de identificare valid, iar cetăţenii terţelor ţări cuprinse în lista comună a ţărilor ai căror
cetăţeni au nevoie de viză de intrare trebuie doar să posede o viză unică valabilă în întregul
spaţiu Schengen. Totuşi, fiecare stat membru are libertatea de a cere viza în cazul cetăţenilor
altor terţe ţări.
În privinţa ţărilor ai căror cetăţeni au nevoie de viză pentru a intra în spaţiul
comunitar, Regulamentul Consiliului 539/2001 CE fixează lista ţărilor terţe ai căror resortisanţi
sunt supuşi obligaţiei de viză pentru a trece frontierele externe ale statelor membre UE.
Regulamentul stabileşte şi lista ţărilor ai căror cetăţeni sunt exceptaţi de la această obligaţie
(Anexa I la Regulamentul 539/2001). Directiva Consiliului 2001/40 CE reglementează cadrul
legal privind recunoaşterea reciprocă a deciziilor de îndepartare a rezidenţilor statelor terţe.
Astfel, dacă un stat membru UE ia decizia de îndepărtare a unui cetăţean de pe teritoriul său,
decizia este valabilă pe întreg spaţiul ţărilor membre UE.
În perspectiva creării unui spaţiu comunitar în care controalele la frontiere vor dispare,
iar libera circulaţie a cetăţenilor va fi deplină este nevoie de crearea unei securităţi a
frontierelor externe şi de o solidaritate a statelor UE în acest sens.
Forţele de poliţie cooperează în depistarea şi prevenirea criminalităţii şi au drept de urmărire
a criminalilor fugari şi a traficantilor de droguri pe teritoriul unui stat învecinat din spatiul
Schengen. Pentru funcţionarea cât mai eficientă a Convenţiei, a fost introdusă o măsura
tehnică compensatorie esenţială – Sistemul de Informatii Schengen (SIS), sistem ce
furnizeaza informatii referitoare la intrarea cetăţenilor terţelor ţări, problemele legate de vize
şi de cooperarea poliţienească. Reglementarea legală a acestui sistem este dată de art. 92-
125 din Convenţia de Implementare a Acordului Schengen.

SPATIUL SCHENGEN

Prin politica sa, Uniunea Europeană are în vedere crearea unei zone europene de
libertate, securitate şi justiţie, în care nu mai este nevoie de controlul persoanelor la
frontierele interne, indiferent de cetăţenie. În acelaşi timp, se desfăşoară un amplu proces de
implementare a unor standarde comune în ceea ce priveşte controlul la frontierele externe
ale Uniunii şi politicile de vize, azil şi imigraţie. Iar de aici pana la conceptul de „politica
sociala” nu a fost mult.
Ceea ce si-a propus de la început Comunitatea Economica Europeana a fost realizarea
unei piete comune, în care sa fie asigurata atât libera circulatie a marfurilor, cât si a serviciilor,
capitalului si fortei de munca. Dispozitiile Tratatului de la Roma precizeaza ca libera circulatie
a persoanelor este unul din obiectivele fundamentale ce trebuie atins în vederea realizarii
pietei comune. Prin art. 48, par. 1, s-a prevazut ca libera circulatie a lucratorilor sa fie realizata
în cadrul Comunitatii pâna cel mai târziu la sfârsitul perioadei de tranzitie.
În aplicarea dispozitiilor Tratatului de la Roma au fost adoptate o serie de acte normative
comunitare care au reglementat progresiv libera circulatie a lucratorilor si anume :
1. Regulamentul 15/1961 care a statuat principiul potrivit caruia orice
cetatean al Comunitatii putea sa obtina un loc de munca în alt stat membru, în conditiile în
care locul respectiv nu era ocupat de cetatenii acelui stat;
2. Regulamentul 38/64 care a determinat reducerea masurilor de discriminare
între cetatenii statului pe teritoriul caruia se desfasoara activitatea si cei ai celorlalte state
membre care se angajeaza în statul respectiv;
3. Regulamentul 1612/68 care a ramas si în prezent în vigoare cu unele
modificari ulterioare. Dispozitiile acestui regulament au eliminat discriminarile existente si au
consacrat pe deplin libera circulatie a lucratorilor în Comunitate.
Libera circulatie a lucratorilor este îngradita numai în doua situatii, strict delimitate,
care pot constitui exceptii. Prima reiese din continutul articolului 48 alin. 4 din Tratatul de la
Roma. Astfel, nu sunt incluse în sfera sa de reglementare locurile de munca din sectorul
public. Acest sector cuprinde locurile de munca ce presupun exercitarea autoritatii publice
conferita de legislatia nationala si respectiv locurile de munca ce prin activitatea desfasurata
asigura protectia si realizarea intereselor fundamentale ale statelor membre. În al doilea
rând, libera circulatie a lucratorilor poate fi limitata pentru motive de ordine publica, de
securitate publica ori de sanatate publica.
Acordul de la Schengen a fost semnat la 14 iunie 1985 de catre reprezentantii
Olandei, Belgiei, Luxemburgului, epublicii Federale Germania si Republicii Franceze. Compus
din 32 de articole, acest Acord constituie o declaratie de intentie prin care statele semnatare
se angajeaza sa faciliteze, pe cât posibil, trecerea frontierelor lor interioare si sa puna în
aplicare masurile de cooperare necesare suprimarii controlului. Partile contractante au
precizat ca înteleg sa nu aduca atingere nici suveranitati nationale si nici libertatilor
individuale ale cetatenilor. Ele propun, în schimb, armonizarea tuturor legislatiilor nationale în
materie, precum si coordonarea aplicarii lor.
Mecanismele de aplicare ale Acordului au presupus si presupun înca, în planul intern al
statelor membre UE, masuri legislative supuse adoptarii Parlamentelor nationale, în functie
de prevederile propriilor Constitutii, iar la nivel comunitar s-a semnat Conventia de aplicare a
Acordului de la Schengen din 14 iunie 1985, în iunie 1990.
Problema largirii spatiului Schengen face parte dintr-o problematica intens discutata in
acest moment la nivelul Uniunii Europene, respectiv cea a liberei circulatii a persoanelor, a
imigrarii si a dreptului la azil. Multi europeni sunt destul de speriati de mutarea frontierelor
externe ale Schengen spre Est, deoarece noile tari de granita sunt destul de sarace si de aici si
o dezvoltare mai scazuta a sistemelor de supraveghere a trecerii frontierei.
In prezent, in fata valurilor de imigranti care asediaza Uniunea, s-au dezvoltat "doua
scoli de gandire".
1 .Prima cere o colaborare mai avansata cu tarile vecine UE, prin care acestea sa fie
convinse sa lupte mult mai puternic impotriva fenomenului migratiei ilegale. In acelasi timp se
doreste si o crestere a numarului patrulelor si a dispozitivelor tehnice de la granita externa
Schengen, tinta de atins printrun sprijin financiar mai ridicat pentru acest domeniu acordat de
toate tarile Schengen celor de la granita.
2. A doua "scoala de gandire" este aceea de a nu se insista cu mai multe patrule si
jeep-uri la granita ci de a se rezolva cauzele sociale ale miscarilor de masa ale europenilor.
Astfel, se provaduieste un ajutor economic mai mare care sa fie oferit noilor vecini ai spatiului
Schengen.
Dispariţia frontierelor şi libera circulaţie a persoanelor poate duce la apariţia unor
probleme legate de migraţia clandestină. Art. 3 şi 8 din Convenţia Schengen reglementează
modul de supraveghere şi control al frontierelor externe. Pe lângă stabilirea unor liste a ţărilor
terţe ai căror cetăţeni au nevoie de viză sau nu, pentru a intra în spaţiul comunitar, au fost
luate o serie de măsuri privind controlul şi securitatea frontierelor UE în ţările ce constitue
frontiere externe ale spaţiului.
Frontierele interne pot fi trecute prin orice loc, fără efectuarea vreunui control al
persoanelor. Totuşi, pentru motive de ordine publică sau securitate naţională, o Parte
Contractantă poate decide, după consultarea celorlalte Părţi, ca în cursul unei perioade
limitate vor fi efectuate controale naţionale la frontierele interne, adaptate la situaţia
apărută.
Frontierele externe pot fi trecute numai la punctele de trecere a frontierei şi potrivit
orarului de funcţionare al acestora (art. 2 şi art. 3 din Convenţia Schengen).
Intrarea pe teritoriile Părţilor Contractante pentru o şedere care nu depăşeşte 3 luni poate fi
acordată străinului care îndeplineşte următoarele condiţii:
            1.  posedă un document sau documente valabile – stabilite de Comitetul
Executiv, care îi permit trecerea frontierei;
              2. este în posesia unei vize valabile, dacă aceasta este cerută;
             3.   prezintă, dacă este cazul, documentele care justifică scopul şi condiţiile
şederii planificate şi dispune de mijloace de subzistenţă atât pentru şederea propusă cât şi
pentru întoarcerea în ţara de provenienţă sau pentru tranzitul spre un stat terţ în care
admiterea sa este garantată, sau este în măsură să dobândească în mod legal aceste mijloace;
              4. nu este semnalat ca inadmisibil;
              5. nu este considerat o ameninţare pentru ordinea publică, securitatea
naţională sau relaţiile internaţionale ale uneia dintre părţi.
Intrarea în spaţiul Schengen trebuie refuzată străinului ce nu îndeplineşte toate aceste
condiţii, în afară de cazul în care una din Părţi consideră că este necesar să se deroge de la
acest principiu pentru motive umanitare sau de interes naţional.
Circulaţia transfrontalieră la frontierele externe este supusă controlului autorităţilor
competente. Controlul se efectuează potrivit unor principii uniforme, în cadrul competenţelor
naţionale, ţinându-se cont de interesele tuturor Părţilor:
              1. controlul persoanelor cuprinde nu numai verificarea documentelor de
călătorie şi a celorlalte condiţii de intrare, de şedere, de muncă şi de ieşire, ci şi identificarea şi
prevenirea ameninţărilor la adresa securităţii naţionale şi a ordinii publice (terorism, trafic de
droguri);
              2. toate persoanele trebuie să fie supuse cel puţin unui control care să
permită stabilirea identităţii pa baza documentelor de călătorie;
              3. la intrare, străinii trebuie să fie supuşi unui control amănunţit;
             4. la ieşire, se va proceda la un control impus în interesul Părţilor
Contractante, conform regimului juridic al străinilor (art. 6 din Convenţia Schengen).
În vederea creării unui spaţiu sigur, cu frontiere sigure, şi a combate migraţiile ilegale
este nevoie de o cooperare a statelor în acest domeniu. Programe privind cooperarea între
administraţiile vamale ale statelor membre sau între serviciile de poliţie, precum Europol, ori
programe de cooperare în domeniul judiciar, precum Programul Grotius, duc la realizarea
unei solidarităţi între state şi la crearea unui spaţiu comunitar sigur.
În acest sens au fost adoptate Regulamentul Consiliului 743/ 2002 şi Convenţia
Europeană ce stabileşte un cadru general comunitar de activitate, în vederea facilitării
cooperării judiciare în materie civilă. La aceeaşi temă se  referă Decizia Consiliului din 28
februarie 2002 privind măsurile de control şi sancţiunile penale în domeniul drogurilor.
Una din gravele probleme cu care se confruntă Uniunea Europeană, ca şi întreaga
comunitate internaţională, este ameninţarea teroristă. Este, alături de traficul de droguri, una
din cele mai negative aspecte ale libertăţii de circulaţie. Terorismul se prezintă ca un fenomen
foarte complex, cu manifestări extrem de violente, desfăşurate de cele mai multe ori prin
surprindere, împotriva unor ţinte precise, care, în general, nu se pot apăra. Libera circulaţie a
persoanelor în Uniunea Europeană prin liberalizarea graniţelor acţionează din păcate ca un
factor favorizator a acestor manifestări distructive. În urma ultimelor atentate ce au atins
spaţiul Schengen (Madrid, 11 martie 2004) s-a dovedit că această realitate trebuie combătută
printr-o strategie comună a Comunităţii, bazată pe crearea şi menţinerea unei situaţii
strategice dominate de un sistem coerent şi permanent de supraveghere civilă şi militară.
Inainte ca Romania sa devina membra U.E., o iesire din tra in spatiul Schengen
presupunea o serie de formalitati, tocmai pentru a mentine siguranta la frontiere. Astel, un
roman avea nevoie de următoarele acte:
1. Invitaţie tradusă în limba română şi legalizată sau voucher - pentru
destinaţia finală;
2. Bilet de transport dus - întors sau cartea verde a maşinii cu care se pleacă;
3. Asigurarea medicală - valabilă pentru perioada sejurului.
Suma minimă în valută liber convertibilă trebuie să fie propoţională cu durata sejurului
(dar nu mai puţin de 5 zile). Dovada sumei necesare se face prin bani la vedere (cash), cecuri
de călătorie sau cărţi de credit pentru conturi în valută, precum şi prin alte garanţii financiare
(vaucher, scrisoare de garanţie sau angajament de sponsorizare, garanţie legală din partea
unei bănci sau ordine de plată valabile) → 100 Euro pentru fiecare zi în spaţiul Schengen.
În situaţia în care se constată că nu sunt îndeplinite aceste condiţii, şeful punctului vamal
român poate dispune întreruperea călătoriei persoanei şi nepermiterea ieşirii ei din ţară.
Nu trebuie să facă dovada existenţei sumei minime în valută (excepţii):
-  Cetăţenii români care pleacă în străinatate pentru tratament medical, simpozioane,
conferinţe, studii, manifestări cultural – sportive, în situaţia îmbolnăvirii sau a decesului unei
rude din străinatate, precum şi în alte situaţii justificate. În ultimul caz se vor prezenta
documente justificative din care să rezulte scopul călătoriei şi asigurarea financiară a acestuia.
-  Fac excepţie de la obligativitatea deţinerii sumei şi minorul sub 14 ani, înscris în
paşaportul părinţilor, minorul care se deplasează la părinţii aflaţi în străinatate, cetăţenii
români cu angajament de muncă în străinatate, indiferent de durata deplasării, precum şi cei
care merg în statele vecine, în baza permisului de mic de trafic sau de trecere simplificată,
eliberat de autorităţile de frontieră 
În ultimii ani, în domeniul liberei circulaţii a persoanelor, România a adoptat acte
normative care transpun prevederi comunitare referitoare la regimul străinilor. Au fost
aprobate norme metodologice de aplicare a Acordurilor încheiate între Guvernul României şi
guvernele altor state privind schimbul de lucrători sezonieri şi stagiari şi şederea temporară în
scopul angajării lucrătorilor români pe teritoriul altor state.
Este de reţinut, totodată, că în spiritul Legii nr. 216/1998 (art. 2 alin. 2), în străinatate
paşaportul dă dreptul titularului la asistenţă şi protecţie din partea misiunilor diplomatice şi
oficiilor consulare ale României. Misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României în
străinatate asigură asistenţa necesară cetăţenilor români aflaţi în dificultate, însă posibilităţile
acestora sunt limitate. Competenţele consulilor sunt stabilite de acordurile internaţionale la
care România este parte, de reglementările interne ale fiecărui stat şi de legislaţia română în
materie.
 ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE BUCURESTI

CONCEPTUL DE POLITICA SOCIALA

-SPATIUL SCHENGEN-

Coordonator: Maican Realizator: Zugravu Arina

C.I.G., Anul II, Gr. 627

BIBLIOGRAFIE:

1. www.europeana.ro
2. www.studiijuridice.ro