UNIVERSITATEA DE VEST „VASILE GOLDIS” DIN ARAD

ACVACULTURA

SUPORT D E C U R S

Sub ingrijirea: lect. univ. dr. ing. TRELLA ADRIAN

 2010
CUPRINS

2.1.1. Substratul sau bentalul ..........................................................................................................................................8

2.1.2. Apa........................................................................................................................................................................8
2.1.3. Factorii de influenţă ..............................................................................................................................................9
3.3.1. Cresterea crapului in monocultura.......................................................................................................................25
3.3.2. Creşterea în policultură a crapului cu alte ciprinide............................................................................................62
3.4.1. Creşterea somnului..............................................................................................................................................63
3.4.2. Creşterea şalăului................................................................................................................................................66
3.4.3. Creşterea ştiucii...................................................................................................................................................68
3.4.4. Cresterea carasului...............................................................................................................................................71
3.5. Proceduri tehnologice de eliminare a speciilor de peşti cu valoarea economică diminiuată....................................72

SCURT ISTORIC AL PESCUITULUI ŞI PISCICULTURII ÎN

LUME, ÎN EUROPA ŞI ÎN ROMÂNIA

Dintotdeauna omul a fost culegător, vânător şi pescar. Supravieţuirea speciei umane a fost
condiţionată în epoca primitivă de abilitatea de a-şi asigura în permanenţă hrana necesară. Peştele a
fost şi este o componentă importantă în alimentaţia omului. Tehnica pescuitului a cunoscut
progrese ,,pas cu pas” de la pescuitul cu mâna la ostie, cârlig, capcane (oboare) şi plase.
C.C.GIURĂSCU afirma în “Istoria pescuitului si pisciculturii în România”, “…că în epoca neolitică
omul începe să folosească la pescuit plasa.”
Creşterea peştelui a apărut ca o necesitate firească pentru societatea umană aflată în
expansiune numerică şi transformare socială profundă. Perfecţionarea uneltelor şi metodelor de
pescuit a condus la realizarea unor capturi mai mari decât consumul imediat, ceea ce i-a determinat
pe oameni să gândească posibilitatea stocării peştelui viu, la început pentru perioade scurte, probabil
în oboare realizate la malul râului sau a bălţii şi apoi pentru perioade mai lungi în mici braţe ale
râului care puteau fi izolate, în bălţi mici şi apoi în râmnice, heleştee şi când s-a inventat roata cu
zbaturi, în iazurile construite în special pentru mori.
Primele atestări privind creşterea peştelui apar în China şi Japonia. Chinezul FAN LI scrie în
anul 473 i. e. n., primul “ Tratat de Piscicultură” din lume. Chinezii introduceau în heleştee pentru
îngrăşat, peştii prinşi din cursurile naturale de apă.
În Europa, surse documentare atestă apariţia preocupărilor de a creşte peşte încă dinainte de
era noastră şi se observă uşor dezvoltarea progresivă a activităţii.

2
 Se presupune că originea pisciculturii în Europa datează din Epoca Romană şi este în
legătură cu propagarea creştinismului, în scopul respectării preceptelor religioase privind regimul
alimentar. Comunităţile monahale au avut un rol important în dezvoltarea pisciculturii.
Peştele era pescuit mai uşor dacă se scădea nivelul apei din bălţi prin săparea unui canal si
din iazuri prin tăierea barajului (digului). Aceste operaţiuni se realizau periodic ( la 3-5 ani ) dar
necesitau volume mari de muncă şi, desigur, cheltuieli periodice mari. Pentru a se evita asemenea
incoveniente, un călugăr a imaginat (a inventat) instalaţia de evacuare a apei, folosită şi azi, cu
numele de călugăr.
În secolele XV şi XVI se constituie crescătorii de peşte adevărate. Ţarul Boris Godunov
dispune amenajarea heleşteului Borisovca cu suprafaţa de 83 ha, existent şi până în prezent. In sec.
XVII acestea se dezvoltă mult. Obiectul pisciculturii îl constituia crapul, apoi ştiuca şi linul.
Zaozerski în cartea sa “Patria ţaristă în sec. XVII ” menţionează existenţa unor salbe de iazuri: 37
iazuri în Izmailova, 10 în Stepanov, 9 în satul Alexeev precum şi popularea unui iaz în lungime de
120 stânjeni cu 50 bucăţi ştiucă, 170 buc. plătică, 90 buc. văduviţă aurie şi 50 buc. văduviţă. În anul
1662 boierul Moruzov porunceşte pescuiri şi populări cu plătică, cegă şi caras, transportul peştelui
viu cu apă şi primenirea acesteia.
Carol cel Mare emite în anul 812, un ordin privind pregătirea heleşteelor pentru repopulare cu
crap.
In 1859 Carl Vogt publică una din primele lucrări de piscicultură “Creşterea artificială a
peştilor”.
În sec. al XVIII-lea se înregistrează un regres datorită condiţiilor economice şi creşterii
animalelor. La începutul sec. al XIX-lea crescătoriile iau forma actuala. Cele mai importante erau ale
lui Susta (I. Susta 1835- 1914 ) şi ale lui Dubisch (Th. Dubisch 1813-1888). Susta prin cercetările
privind hrănirea raţionala a peştilor devine unul din primii nutriţionişti, iar Dubisch efectuează
cercetări privind reproducerea crapului şi creşterea puietului. Un mare rol în dezvoltarea pisciculturii
l-a avut S.L. Iacobi care descoperă şi aplică în 1763 primele însămânţări artificiale la păstrăv şi V.P.
Vraskii care în 1860 a pus în funcţiune prima staţie de incubaţie a icrelor de salmonide în Rusia. În
Europa de Vest cele mai mari crescătorii erau în Germania, Cehoslovacia şi Polonia. În 1930
Germania avea 62 000 de ha heleştee, Cehoslovacia 44 000 ha şi Polonia 55 000 ha. Peştii cultivaţi
erau în general crapul şi păstrăvul, iar în secundar linul, carasul roşu, caracuda, carasul argintiu,
ştiuca, şalăul, somnul, coregonul şi anghila.
În Europa de Est, Rusia a avut piscicultura cea mai dezvoltată, dar în timpul războiului civil,
crescătoriile au fost distruse în cea mai mare parte, rămânând după 1918 numai 32445 ha bazine
piscicole care produceau 3500 chintale peşte. Peştii crescuţi în heleştee şi iazuri în Europa de Est

3
sunt: crapul sălbatic, crapul de cultură, linul, carasul argintiu, caracuda, văduviţa, văduviţa aurie,
babuşca, bibanul, ştiuca, păstrăvul curcubeu şi coregonul.
Se scriu numeroase tratate de piscicultură, din care spicuim ca semnificative prin problema
abordată şi anul apariţiei, următoarele: Carl Vogt – “Creşterea artificială a peştilor “ (1859 ),
Benecke, s.a. – “Manual de creştere a peştilor şi pescuit“ (1896 ), M. Huet – “Tratat de piscicultură“
(1952 ), s.a. În a doua jumătate a sec. XX, piscicultura căpăta un ritm de dezvoltare mare datorita
noilor metode de intensificare a producţiei. Se dezvoltă piscicultura industrială în care se cresc
intensiv şi superintensiv speciile: păstrăv, crap, somon, sturioni, anghila, s.a, în Europa de Est.
Primele documente privind creşterea peştelui pe teritoriul Carpato - Danubiano-Pontic, în care se
înscrie România, datează din sec. XII şi se referă la existenţa a numeroase “iazuri “ şi “râmnice” şi la
peştii care le populau. Primele menţiuni documentare privind existenţa acestor bazine datează din
anul 1169 în Transilvania, 1247 în Muntenia şi 1421 în Moldova, dar prezenţa în limbaj a unor
cuvinte de origine romană şi slavă referitoare la cultura peştelui presupune ca începutul pisciculturii
se situează anterior epocii romane şi apoi, perioadei de migrare a popoarelor slave.
Primele crescătorii de peşte au fost “iazul “, care derivă din slavul “jazu“ (mic baraj ce
acumulează apa cu dublu scop: păstrarea peştilor şi acţionarea morilor, “râmnicul “ care derivă din
slavul “rabriic“ (apa cu peşte ) şi “heleşteul “ provenind din maghiarul “halasto“ (lac cu peşte ).
Începutul pisciculturii sistematice pe teritoriul românesc datează în Transilvania şi
Bucovina din a doua jumătate a secolului XIX (Rusov 1933, Ziemiankovski 1947 ) prin
modernizarea crescătoriilor de la Solontea Oradea şi Cozmeni Cernăuţi în care se cultivau rasele de
crap Lausitz, Galiţia şi Aischgrund (Dumitriu 1940, 1946 ). Productivitatea ciprinicolă de atunci era
de 300 kg/ha.
Prima carte de piscicultură “Gospodăria de heleştee şi creşterea peştelui cu consideraţiuni
speciale privind construcţia heleşteelor şi creşterea peştelui” a fost scrisă în 1908 de către Z. Trinks,
şeful pepinierei piscicole Cozmeni.
Dezvoltarea pisciculturii moderne în România a cunoscut trei etape importante:
• Etapa I începe odată cu aplicarea primei legi a pescuitului din 1896, ctitorie a marelui
savant Grigore Antipa. Această etapă se caracterizează prin abordarea modernă a
pescuitului şi pisciculturii, protecţia şi exploatarea raţională a fondului piscicol, înfiinţarea
unităţilor de cercetare – Institutul de Hidrobiologie Constanţa (1926 – actualul I.R.C.M.),
Staţiunile de Cercetări Piscicole Tulcea (1931),Tarcau (1931, ulterior-1962- transferată la
Iaşi , actualmente S.C. Acvares S.A.) , Nucet (1941), Institutul de Cercetări Piscicole al
României (1940), înfiinţarea învăţământului mediu de profil – Şcoala de Pescărie şi
Piscicultură Giurgiu (1928).

4
• Etapa a-II-a, 1944-1990, când guvernul comunist prin aplicarea legii exproprierii a
introdus un alt concept centralist şi de planificare, în organizarea generală a activităţilor
economice. Această perioadă este caracterizată de avantaje: înfiinţarea învăţământului
superior de specialitate – Institutul de piscicultură şi pescuit Constanţa (1948) transferat
la Galaţi (1952), dezvoltarea unităţilor de cercetare existente, creşterea suprafeţei
amenajate de la câteva sute de ha (1945) la 85.578 ha şi dezvoltarea industrializării
peştelui (4 fabrici de conserve şi de 28 secţii semiconserve) dar şi de dezavantaje:
desfiinţarea Institutului de Cercetare pentru piscicultură (1970), îndiguirea râurilor fără
instalaţii de acces a peştilor în bălţi, construirea de baraje fără instalaţii de trecere a
peştilor, desecarea excesivă a bălţilor, depopularea masivă prin dezvoltarea excesivă a
unei industriei lipsită de instalaţii de epurare a apei, lipsa instalaţiilor de protecţie a
peştelui la sorburile marilor staţii de pompare, scoaterea peştelui din ,,balanţa de furajare”,
înlocuirea speciilor valoroase, tradiţionale (crap, şalău, somn, ş.a.) cu specii greu
acceptate de consumatori (ciprinidele asiatice) .
• Începând cu 1990 se conturează o a treia etapă caracterizată în primii 4 ani de tranziţie
de scăderea drastică a producţiei piscicole, reducerea capacităţilor de industrializare şi
manifestarea puternică anticentralistă. Luând în consideraţie importanţa strategică a
acvaculturii în securitatea alimentaţiei populaţiei, se poate spune că statul ar trebui să se
implice mai mult prin programe guvernamentale finanţate de la buget, indirect sau prin
crearea de facilităţi la impozitare, în sfera cercetării în special, dar şi a producţiei. Să nu
uităm că acvacultura oferă proteina cu calităţi alimentare de necontestat la cel mai mic
preţ de cost şi ca în viitorul următorilor 50-100 de ani cine va deţine tehnologii de vârf în
acvacultură (şi exploatarea altor surse ale hidrosferei) va face parte din elita financiară
mondială.

5
 CAPITOLUL I CONSTRUCŢII HIDROTEHNICE

Terasamentele sunt construcţii hidrotehnice din pământ şi cuprind: diguri, baraje, canale,
batardouri , etc. Terasamentele sunt realizate în săpătură (în debleu) sau în umplutură (în rambleu)
Dimensionarea terasamentelor conform normelor tehnice conduce la stabilirea unei secţiuni care să
facă terasamentul funcţional în condiţii de siguranţă totală.
Digul
Înălţimea digului este determinată de adâncimea apei şi înălţimea de rezervă (garda).
Coronamentul reprezintă partea superioară a digului, este destinat circulaţiei şi dimensiunea se
stabileşte în funcţie de solicitarea statică (presiunea apei), solicitările dinamice (valuri, gheaţă,
circulaţie auto, etc), curba de infiltraţie şi caracteristicile mijloacelor de transport.
Taluzurile sunt reprezentate de suprafeţele laterale (longitudinale) ale terasamentului şi se
dimensionează în funcţie de natura pământului, forţa de eroziune a apei şi curba de infiltraţie.
Înclinarea taluzurilor este reprezentată numeric de un raport în care numărătorul este unitatea de
înălţime (1m) şi numitorul este proiecţia pe orizontală a acestea .
Ampriza reprezintă suprafaţa de contact a digului cu solul şi dimensiunea ei derivă din
valoarea lăţimii coronamentului şi panta taluzurilor.
Protecţia taluzurilor uscate se realizează prin însămânţarea cu ierburi perene.
Protecţia taluzurilor inundate se poate realiza cu fascine , peree din anrocamente , dale de
beton sau perdele de stuf.
Canalele se realizează în debleu sau în rambleu , au rol în alimentarea, evacuarea sau
drenarea apelor într-o incintă amenajată. Dimensionarea lor se face în funcţie de debitele maxime de
apă tranzitată şi solicitările hidrostatice şi hidrodinamice (viteza apei, etc.).
Priza de alimentare permite sau facilitează preluarea debitului de apă necesar unui utilizator
din sursa de alimentare (râu, lac, etc.)
Stăvilarul este folosit pentru reglarea nivelului sau debitelor de apă în zona prizelor de
alimentare, pe canale sau la evacuarea apei din lacuri, heleştee, s.a. Se compune din radier, culee,
pile, stavile, dispozitive de manevră, zonă de disipare a energiei apelor.
Instalaţiile de alimentare sunt construcţii hidrotehnice care permit alimentarea cu debite
controlate a heleşteelor, iazurilor, etc. Recomand utilizarea instalaţiilor de alimentare, verticale, tip
pipa cu console.
Instalaţiile de filtrare fac parte din categoria dotărilor tehnologice şi sunt obligatorii oriunde
trebuie să existe un control bun al speciilor crescute. Sunt de diverse tipuri, funcţie de locaţia

6
amplasării, materialele folosite şi scopul urmărit. Recomand utilizarea casetelor de filtrare multiplă,
confecţionate din tablă de inox găurită.
Instalaţiile de evacuare tip călugăr au roluri multiple:
- deversează automat surplusul de apă;
- reglează nivelul apei;
- asigură evacuarea completă a apei.
Este compus din:
- corpul vertical, realizat din beton sau metal , are de obicei forma paralelipipedică
- corpul orizontal, realizat din beton turnat, tuburi prefabricate sau conducte de oţel.
Corpul vertical este prevăzut cu două (foarte rar, cu trei) perechi de ghidaje în care se
montează două rânduri de navete confecţionate din lemn sau metal şi grătare sau site pentru a
împiedica evadarea peştilor.
Călugărul se dimensionează în funcţie de debitul maxim de apă evacuat.
La iazuri se realizează călugăre deversor care au rolul de a evacua, fără intervenţia omului, volumul
de apă acumulat după depăşirea cotei normale de retenţie.
Bazinul de pescuit (groapa de pescuit) este o construcţie specială, amplasată în interiorul sau
exteriorul bazinelor piscicole (heleştee sau iazuri) şi are rolul de a facilita concentrarea maximă a
peştelui în vederea recoltării.

7
 CAPITOLUL II ECOSISTEMUL ACVATIC

Ecosistemul este ,,unitatea organizatorică ... alcătuită dintr-un biotop ocupat de o biocenoză şi
capabilă de realizarea productivităţii biologice”. Ecosistemele acvatice din reţeaua hidrografică a
României sunt categorisite, după altitudinea medie şi după caracteristicile fizico-chimice şi biologice
ale apelor în şapte zone: zona păstrăvului, zona lipanului, zona scobarului, zona mrenei, zona
crapului, zona cleanului, zona bibanului.
2.1. Biotopul acvatic

Componenta abiotică a ecosistemului, are ca elemente constitutive substratul, apa şi

suspensiile minerale şi este caracterizat de factori externi: geografici, climatici, energo-mecanici,
activitatea umană etc. şi de factori interni: structura geologică a substratului şi parametrii fizico-
chimici ai substratului şi ai apei.
Cu excepţia factorilor geografici (longitudine, latitudine şi altitudine), factorii abiotici au
valori fluctuante între anumite limite. Variaţiile cu o anume periodicitate şi amplitudine au un
caracter de regim şi determină, în timp, adaptarea biocenozelor la condiţiile locale în limitele de
toleranţă ale populaţiilor sau speciei faţă de factorul dat. Variaţiile accidentale ca frecvenţă şi
amploare devin factori limitativi şi pot influenţa în mod direct şi într-o perioadă relativ scurtă de
timp structura populaţională a biocenozei.
2.1.1. Substratul sau bentalul
Substratul sau bentalul este caracterizat de natura geologică a solului, originea materiilor şi
materialelor sedimentate, grosimea sedimentului şi proprietăţile fizico-chimice ale acestora.
Interacţiunea permanentă dintre apă şi substrat creează, în timp, un echilibru al elementelor minerale
şi, prin acesta, o corelare a caracteristicilor chimice. Pe sedimente şi în acestea se dezvoltă o
puternică microfaună constituită din bacterii autotrofe (chemosintetizante), heterotrofe saprofite
(nitrificante şi denitrificante), precum şi flora şi fauna bentonică, verigi importante ale lanţului trofic
din ecosistem.
2.1.2. Apa
Este un element natural cu proprietăţi fizico-chimice complexe, componenta principală a
biotopilor acvatici; mai mult, este mediul în care apare, se organizează şi se dezvoltă viaţa. Apa
înglobează caracteristici de care depinde existenţa biocenozei, diversitatea acesteia şi nivelul
productivităţii biologice a ecosistemului. Apa este într-o permanentă şi intimă inter-relaţie cu
bentalul, luând dar, în special, dându-i caracteristicile fizice şi chimice compatibile, astfel încât cele
două elemente, bentalul şi pelagialul, formează un mediu unitar - ecosistemul acvatic. Apa se

8
manifestă în relaţia cu biocenoza prin factori de influenţă a căror dinamică permanentă cu caracter de
regim, are efect pozitiv sau tolerant, dar care pot deveni factori limitativi dacă depăşesc anumite
valori specifice fiecărui caracter.
2.1.3. Factorii de influenţă
- poziţia geografică (longitudinea şi latitudinea) indică situarea ecosistemului într-o zonă cu anumite
caracteristici climatice generale (de ex. zona temperată).
- altitudinea oferă posibilitatea caracterizării climatologice detaliate (şi nu numai), ecosistemele
acvatice (şi terestre) fiind extrem de diferite funcţie de altitudinea la care se afla, într-o zonă
geografică restrânsă.
- expunerea faţă de soare şi vânturile dominante este foarte importantă şi imprimă caractere profund
diferite ecosistemelor.
Morfologia oferă informaţii generale, orientative, privind caracteristicile bioproductive ale
ecosistemului.
Vântul ca factor ecologic de influenţă a bioactivităţii dintr-un ecosistem acvatic a fost mai
puţin studiat. Temperatura condiţionează direct şi în corelaţie cu alţi factori, structura biocenozelor
din ecosistemele acvatice naturale. Ecosistemele acvatice din zona temperată sunt supuse unui regim
termic cu limite relativ restrânse (-300C ÷ + 40 0C) care determină o termică a apei cuprinsă între
+20C şi + 300C.
Lumina este pentru viaţă la fel de importantă ca şi apa, atât prin funcţia energetică, cât şi prin
rolul informaţional. Energia solară este preluată de către plante şi transformată prin biosinteză în
substanţă organică. Astfel, cantitatea de energie solară care ajunge într-un ecosistem acvatic depinde
de poziţia geografică (longitudine, latitudine), altitudine şi capacitatea de absorbţie, reflecţie, refracţie
şi dispersie.
Calitatea apei
Apa este un element extrem de complex, caracterizată de mai mulţi parametri fizici şi chimici,
dar noi îi vom analiza doar pe cei mai importanţi din punct de vedere al influenţei asupra
productivităţii biologice a ecosistemelor acvatice. Analiza acestor parametri permite caracterizarea
potenţialului piscicol al unui ecosistem acvatic şi stabilirea măsurilor de ameliorare a calităţii
mediului în conformitate cu interesul practic al piscicultorilor.
Principalele proprietăţi fizice ale apei
Temperatura prin fluctuaţiile cu caracter de regim şi în corelaţie cu alţi factori, în mod direct
şi indirect, determină ritmul bioactivităţilor, structura biocenozelor şi productivitatea biologică din
ecosistemele acvatice. Fiecare specie este caracterizată de un interval termic, având o limită
inferioară şi una superioară între care se desfăşoară viaţa specifică grupului. În acest interval, de
obicei mai larg, există un optim, întotdeauna mai restrâns, în care specia respectivă se dezvoltă cel

9
mai bine. Majoritatea speciilor de peşti din apele noastre sunt euriterme, suportând variaţii ale
temperaturii apei în intervalul 00C şi 30-350C. În perioada iernii, majoritatea speciilor de peşti îşi
reduc activitatea biologică şi intră în hibernare. Primăvara, metabolismul se activează, dublându-se la
fiecare interval de 100C, în perioada călduroasă a anului. Temperatura apei influenţează direct
reproducerea hidrobionţilor, perioada şi intensitatea hrănirii, capacitatea de asimilare etc. Funcţie de
temperatura apei se organizează programele tehnice de producţie: inundarea, popularea şi fertilizarea
heleşteelor, reproducerea, furajarea şi pescuitul peştilor.
Turbiditatea este dată de cantitatea de materii aflate în suspensie în apă. După natura lor,
aceste materii pot fi: materii aluvionare (argile, nisipuri etc.), substanţe de natură minerală şi organică
(detritus) şi organisme planctonice vii şi moarte (care au greutatea specifică mai mică decât a apei).
Toate aceste materii, substanţe şi organisme limitează pătrunderea luminii în apă şi influenţează
direct nivelul fotosintezei şi deci bilanţul energetic, respectiv productivitatea biologică a
ecosistemului. Turbiditatea ridicată (100-500 mg / l argilă) are efecte negative pronunţate asupra
planctonului, deoarece determină sedimentarea microalgelor care aderă la aceste particule,
colmatarea aparatului filtrator şi intestinelor organismelor zooplanctonice, colmatarea branhiilor la
peşti, mai ales în stadiul juvenil.
Greutatea specifică a apei este mare şi are efecte pozitive în bilanţul energetic al
organismelor acvatice; acestea economisesc o importantă cantitate de energie pentru susţinerea
corpului în apă. Caracteristica apei de a avea densitatea maximă la temperatura de 40C face ca, iarna,
apa să îngheţe la suprafaţă, iar în zona bentalului temperatura să se menţină în limitele +2 0C (uneori,
mai puţin) şi +60C, condiţie ce asigură continuitatea vieţii în ecosistemele acvatice.
Principalele proprietăţi chimice ale apei
Oxigenul este un gaz cu solubilitate relativ scăzută în apă, concentraţia lui fiind direct
influenţată de temperatură, salinitate şi presiune atmosferică. Oxigenul solvit în apă provine din
fotosinteza plantelor acvatice (cea mai importantă sursă) şi prin difuzie din atmosferă, şi este
consumat în respiraţia biocenozelor (10% din consumul total de oxigen este reprezentat de respiraţia
peştilor), în procesele biochimice de transformare a substanţelor organice, în procesele chimice
reducătoare şi difuzia în aer. Oxigenul solvit în apă se află permanent într-o dinamică activă
determinată de bioactivitatea hidrobionţilor şi de interacţiunea factorilor mediali. Se înregistrează o
variaţie zilnică normală a conţinutului în oxigen în limitele a 2 – 4 mg / l, dar pot apare şi fluctuaţii
cu caracter de perturbare, în limitele a 6 – 10 mg / l (uneori mai mult) în ecosisteme acvatice puternic
eutrofizate şi în condiţii de temperatură favorizante. De asemenea se înregistrează o fluctuaţie a
concentraţiei de oxigen solvit în apă şi în cursul sezoanelor anuale.
Ciprinidele sunt mai puţin sensibile decât alte specii (de ex. salmonidele) la concentraţia
oxigenului solvit şi nu au probleme la valori mai mari de 3 mg/l. Necesarul minim al celor mai multe

10
specii de peşti este de 1 mg/l. La concentraţii cuprinse între 0 – 0,3 mg / l, majoritatea speciilor de
peşti mor. Conţinutul apei în oxigen solvit între 1 – 5 mg/l pe perioade lungi de timp are urmări
accentuat negative asupra peştilor, privind ritmul de creştere (scade foarte mult), consumul specific
de furaje (creşte foarte mult) şi sensibilitatea la îmbolnăviri.
Corecţia conţinutului în oxigen solvit este posibilă prin mai multe mijloace : aerare mecanică,
injecţii de oxigen, administrarea de substanţe chimice (permanganat de potasiu pentru a accelera
descompunerea materiilor organice, ierbicide pentru a diminua noii consumatori nocturni), ş.a.
Dioxidul de carbon (CO2) este componenta activă şi de neînlocuit în procesul de fotosinteză
şi deci în realizarea producţiei primare. Sursele de CO2 sunt: respiraţia plantelor, descompunerea
materiilor organice, difuzia din atmosferă şi apele pluviale. Consumatorii sunt: plantele şi procesele
chimice. Concentraţia de CO2 în apele naturale este de 0,2 – 0,5 mg / l. În concentraţii mai mari, CO2
este toxic pentru animale.
Hidrogenul sulfurat (H2S) poate apărea în apă ca urmare a descompunerii anaerobe a
substanţelor proteice.
Metanul (CH4) poate apărea în apă ca urmare a descompunerii substanţelor celulozice dintr-
un mediu eutrof cu acumulare mare de substanţă organică şi deficit de oxigen.
Amoniacul (NH3), ca produs de degradare biologică a materiilor organice, este o combinaţie
chimică a azotului cu hidrogenul şi la dizolvarea în apă stabileşte un echilibru cu ionii de amoniu.
Toxicitatea se datorează formei NH3 favorizată de pH alcalin şi temperaturi ridicate. În
formă neionizată (NH3), amoniacul se constituie într-un agresiv factor limitativ pentru biocenozele
acvatice. La concentraţii de 0,27 – 0,30 mg/l s-a observat hiperplazia branhiilor şi modificări
patologice la nivelul ficatului. Crapul are o bună rezistenţă la amoniac, doza letală fiind de 2 mg/l.
Forma ionică, NH4+, este de 50 de ori mai puţin toxică decât forma neionizată. Amoniacul fiind un
factor agresiv limitativ, trebuie luate măsuri preventive, cumulate cu urmărirea periodică a
concentraţiei acestuia în apă.
Concentraţia ionilor de hidrogen (pH). Apa este o substanţă greu disociabilă, dar
−
permanent are un anume conţinut de ioni de hidrogeni H + şi hidroxil (OH ) conform relaţiei H2O = H+
−
+ OH . Ionul de hidrogen imprimă apei proprietăţi acide, iar ionul hidroxil, proprietăţi bazice.
Substanţa organică poate fi de origine autohtonă, ca rezultat al activităţii biologice din
ecosistem, sau alohtonă, venită din afara ecosistemului; ambele se prezintă în patru stări: organisme
vii (plante şi animale), materii organice în descompunere (detritus), în stare coloidală sau dizolvată.
Cantitatea de materii organice moarte din apă se găseşte în cantităţi mult mai mari decât cantitatea de
organisme vii. Substanţa organică, indiferent de forma în care se găseşte în apă, contribuie hotărâtor
la ameliorarea productivităţii biologice a ecosistemului acvatic sau se manifestă ca un puternic factor
limitativ.

11
 Salinitatea apei este dată de suma substanţelor minerale solvite şi determină presiunea
osmotică a mediului, condiţionează metabolismul hidric, obligă la repartizarea în spaţiu a speciilor şi
influenţează productivitatea biologică a ecosistemului acvatic. Peştii sunt foarte sensibili la variaţii
bruşte a salinităţii, mai ales în perioada larvară şi juvenilă. Unele specii, la maturitate, suportă
anumite variaţii ale salinităţii apei. Crapul suportă o salinitate de până la 10 g/l, dar are o creştere
satisfăcătoare la valoarea de 5 g/l.
Minerale, pesticide, metale grele
Fosforul are influenţă majoră în productivitatea biologică a ecosistemelor acvatice, fiind unul
din principalii nutrienţi. Sursele de fosfor sunt: apa de precipitaţii, drenările solurilor îngrăşate cu
fosfaţi, apele uzate şi fertilizanţii utilizaţi. Apele de precipitaţii aduc anual 0,23 kg/ha fosfor, 13,2
kg/ha azot, 24,06 kg/ha calciu, 11,54 kg/ha magneziu, 3,44 kg/ha potasiu şi 3,39 kg/ha natriu.
Aportul masiv de fosfor, determinat de condiţii locale specifice ecosistemului sau accidentale,
determină eutrofizarea ecosistemului; fenomenul este mult mai uşor de prevenit decât de combătut.
În acvacultură, controlul permanent al concentraţiei fosforului mineral şi al ratei reciclării lui
în ecosistem asigură posibilitatea ameliorării productivităţii biologice a ecosistemului. Lipsa
controlului permanent poate aduce fosforul în poziţia factorului limitativ.
Azotul. Sursele azotului din apă sunt diverse: atmosfera, precipitaţiile, drenările solurilor
îngrăşate cu azot, apele uzate etc. Azotul atmosferic se dizolvă în apă până la concentraţia de
echilibru de 15 mg/l la 200C. Ca urmare a descărcărilor electrice apar în atmosferă şi deci, în apele
pluviale, oxizi de azot până la concentraţia de 1 mg/l. Apele de alimentare introduc azotul în
ecosistem sub formă de azot organic, azotiţi, azotaţi, compuşi amoniacali etc. În apele bogate în
oxigen, oxidarea azotiţilor în azotaţi este rapidă.
Pentru biocenoze, toxicitatea azotiţilor şi azotaţilor se manifestă diferenţiat, în funcţie de
specie, vârstă şi durata expunerii. Crapul tolerează mai mult de 5,91 mg/l NO2-. STAS-ul 4716-74
stabileşte concentraţiile admise la ape de suprafaţă cat. II, la 30 mg/l NO3- şi de 3mg/l NO2-.
Calciul din ecosistemele acvatice poate avea origine autohtonă - ca rezultat al activităţilor
biologice din ecosistem, alohtonă - adus de apa de alimentare sau şiroire prin dizolvarea carbonaţilor,
sulfaţilor, etc. şi din deversări antropice. Calciul reacţionează cu apa formând hidroxidul de calciu
Ca(OH)2. Ionii de calciu (Ca2+), magneziu (Mg2+), fier (Fe3+), mangan (Mn2+), etc., dizolvaţi,
determină duritatea apei care se exprimă ca o concentraţie echivalentă de CaO (10mg/l CaO = 1o
duritate germană). Duritatea constituită de prezenţa bicarbonaţilor se defineşte ca duritate temporară
şi cea conferită de sulfaţi, cloruri, azotaţi, etc. se defineşte ca duritate permanentă. Suma celor două
componente dau duritatea totală. Duritatea, şi în mod particular ionii de Ca2+ reduc toxicitatea
metalelor grele. De asemenea, ionul Ca2+ are un rol important în fenomenul contracţiilor musculare.

12
 Alte minerale (C, Fe, Si, Mg) şi oligoelemente (Mn, Cu, Zn) aflate în diverse forme în
ecosistemele acvatice, în anumite combinaţii sau concentraţii se constituie în factori stimulativi,
accelerând diverse procese fiziologice ale hidrobionţilor sau limitativi, având influenţe negative
asupra bioactivităţilor din ecosistem.
Pesticide şi metale grele. Producerea şi utilizarea iraţională a multor substanţe chimice
complexe agravează permanent nivelul de poluare al planetei. Pesticide tot mai multe se întâlnesc în
apă şi gradul lor de periculozitate foarte ridicată este dat de capacitatea peştilor de a le înmagazina în
ţesutul muscular. Se ştie că în muşchii peştilor concentraţia de pesticide este de 1000 până la 10.000
de ori concentraţia acestora în apă. Multe ţări şi-au elaborat normele de calitate a apei privind
concentraţia admisibilă de pesticide.
Conţinutul în metale grele este mai mic în heleşteele piscicole decât în marile râuri sau gurile
de vărsare ale acestora în mare. Normele admisibile sunt destul de largi pentru mercur, de ex.: 0,1
mg/kg în Cehoslovacia şi 1,5 mg/kg în Norvegia. Majoritatea ţărilor europene au normele maxime
admisibile cuprinse între 0,5 şi 1 mg/kg.
Măsurarea calităţii apei.
Importanţă practică pentru piscicultori are măsurarea transparenţei apei cu discul Secchi în
heleşteele în care particulele argiloase nu sunt importante. Se consideră că valoarea transparenţei mai
mică de 30 cm înseamnă dezvoltarea excesivă a planctonului şi există pericolul dezoxigenării apei,
între 30-60 cm înseamnă dezvoltarea optima a planctonului cu efect pozitiv maxim asupra
productivităţii piscicole naturale şi mai mare de 60 cm înseamnă un mediu sărac în plancton şi exista
pericolul dezvoltării macrofitelor. Determinarea principalilor parametri calitativi se face, foarte
operativ, în teren cu o gamă largă de aparate pentru: oxigen, pH, azot, fosfor, duritate etc. Precizia
acestor determinări nu este întotdeauna corespunzătoare. Analizele de laborator au un grad de
precizie foarte ridicat, dar cer respectarea unor norme stricte privind prelevarea, conservarea şi
prelucrarea probelor.

2.2. Biocenoza.

“Biocenozele, ca sisteme biologice de nivel supraindividual, constau dintr-un ansamblu de

populaţii mai mult sau mai puţin diferite specific, ce ocupă un anumit spaţiu, biotop şi a căror
interacţiune cu mediul abiotic condiţionează circuitul de substanţă pe seama aportului extern de
energie”.
Grupele de organisme care compun biocenozele acvatice se clasifică după mai multe criterii.
În funcţie de zona ocupată în biotopul acvatic avem:
Pelagos format din organisme care trăiesc în masa apei. Se subclasifică în:

13
- neuston, organisme care trăiesc în pelicula superficială a apei. Se constituie din bacterioneuston,
fitoneuston şi zooneuston;
- pleuston, plante şi animale parţial sau total emerse;
- plancton, organisme care, în majoritatea lor, flotează în masa apei. Se constituie din
bacterioplancton, fitoplancton şi zooplancton;
- necton, organisme aparţinând regnului animal: peşti, amfibieni, reptile etc. care au mişcări proprii în
masa apei.
Bentos format din organisme care trăiesc pe sau în sediment. Se subclasifică în:
- epibentos, organisme care trăiesc la interfaţa sediment-apă;
- endobentos, organisme care trăiesc în sediment. Ambele formaţiuni sunt constituite din grupele:
• bacteriobentos
• fitobentos
• zoobentos
Perifiton format din organisme care aderă la un substrat, altul decât sedimentul. În heleştee
substratul este constituit, în cea mai mare parte, din tijele submerse ale plantelor acvatice. În general,
are o structură completă, constituită din producători, consumatori şi reducători. Este una din sursele
de hrană a majorităţii peştilor în stadiul juvenil, dar şi a unor specii de peşti în perioada maturităţii.
În funcţie de rolul pe care îl au în ecosistemul acvatic, grupele de organisme se clasifică în:
Producători primari, constituiţi din plante verzi, bacterii fotosintetizante şi bacterii
chemosintetizante.
Consumatori primari (erbivori), secundari (carnivori) şi terţiari (răpitori), omnivori.
Reducători, constituiţi din bacterii şi ciuperci.
Iazurile şi heleşteele folosite în piscicultură constituie ecosisteme acvatice temporare,
deoarece în anumite perioade ale anului sunt golite. Hidrobiocenozele existente în aceste ecosisteme
au caracteristici care le deosebesc de cele existente în lacuri şi bălţi.
Grupele principale de organisme care constituie hidrobiocenozele din heleştee aparţin
taxonomic de:
Încrengătura Bacteriophyta - Bacterii (cca. 1000 de specii). Sunt organisme cu structură
celulară formate din membrană, citoplasmă şi aparat nuclear (nucleoid). Bacteriile reprezintă şi o
importantă sursă de hrană atât pentru zooplancton cât şi pentru peşti, atât în stadiul juvenil cât şi la
maturitate (când sunt consumate împreună cu substraturile acestora).
Încrengătura Cyanophyta - Algele albastre urmează filogenetic bacteriilor. Sunt plante cu
celule fără nucleu individualizat, unicelulare sau formează colonii pluricelulare care pot avea forma
filamentoasă, lamelară, globuloasă etc. Algele albastre sunt indezirabile în ecosistemele acvatice
datorită efectelor nocive pe care le induce prezenţa lor. Substanţele toxice pe care le conţin inhibă

14
dezvoltarea fitoplanctonului, provoacă moartea unor organisme zooplanctonice (Daphnia, de ex.),
provoacă intoxicaţii la peşti, dau miros neplăcut apei şi peştilor şi creează dezechilibre importante în
concentraţia oxigenului şi dioxidului de carbon solvite în apă. Sunt prezente în mod frecvent în
heleştee reprezentanţi ai genurilor: Oscillatoria, Anabaena, Rivularia, Nostoc, Aphanizomenon etc.
Încrengătura Euglenophyta - Flagelatele cuprind plante unicelulare alcătuite din membrană,
citoplasmă, nucleu, cromatofori, stigmă, blefaroblast şi flagel, ca organ locomotor.
Încrengătura Chrysophyta - Alge aurii. Cuprinde plante uni şi pluricelulare alcătuite din
membrană, citoplasmă şi nucleu, bine individualizat. Se caracterizează prin prezenţa vacuolei în
celulă.
Încrengătura Pyrrophyta - Dinoflagelatele cuprind plante unicelulare, exclusiv autotrofe,
fotosintetizante, primele în ordine filogenetică ce au ca produs de asimilaţie amidonul şi picături de
ulei.
Încrengătura Chlorophyta - Alge verzi. Sunt plante exclusiv autotrofe, fotosintetizante, situate
la un nivel superior de organizare în evoluţia materiei organice vii. Sunt atât specii unicelulare, cât şi
specii pluricelulare, cu functionalitate complexă.. Algele verzi reprezintă grupul de organisme cel
mai important din punct de vedere trofic datorită prezenţei numeroase, vitezei de multiplicare şi
efectelor benefice induse în ecosistem. Ele au roluri multiple: ca producători primari transformă
energia solară şi nutrienţii minerali în materie organică vie, reprezintă sursa de hrană cea mai
importantă atât pentru organisme zooplanctonice, cât şi pentru toate speciile de peşti în stadiul larvar
şi postlarvar, iar pentru unele specii de peşti şi la maturitate, reglează concentraţia în oxigen solvit a
apei, după moarte şi sedimentare servesc drept hrană pentru fauna detritivoră, redând ecosistemului
substanţele minerale iniţiale etc.
Încrengătura Angiospermatophyta este reprezentată în ecosistemele acvatice de macrofite
emerse, submerse şi plutitoare. Dezvoltarea moderată a macrofitelor are un rol benefic pentru
ecosistemul acvatic datorită condiţiilor bune oferite pentru dezvoltarea organismelor fitofile.
Dezvoltarea excesivă a acestora contribuie la înrăutăţirea evidentă a condiţiilor de mediu. În
ecosistemele acvatice temporare – heleştee sau iazuri golite anual – dezvoltarea macrofitelor este
nesemnificativă sau episodică.
Încrengătura Protozoa. Protozoarele sunt reprezentate de un grup de organisme care fac
legătura evolutivă între regnul vegetal şi regnul animal, existând puncte de vedere divergente între
botanişti şi zoologi.
Încrengătura Plathelminthes - viermii laţi - cuprinde cca. 12.700 de specii.
Încrengătura Nemathelminthes, cuprinde reprezentanţi cu corpul cilindric sau filiform cu
lungime cuprinsă între câteva zecimi de milimetru şi peste un metru, cu simetrie bilaterală.

15
 Încrengătura Mollusca clasele cuprinde cca. 100.000 de specii actuale din care în heleştee se
întâlnesc doar câteva.
Încrengătura Anelida cuprinde cca. 8.700 de specii..
Încrengătura Arthropoda numără peste 1.000.000 de specii şi este bine reprezentată în mediul
acvatic dulcicol.
Încrengătura Vertebrata. Având în vedere, pe de o parte, aria extrem de vastă a cunoştinţelor
privind reprezentanţii vertebratelor acvatice şi sarcina extrem de dificilă de a condensa într-un text
scurt aceste cunoştinţe şi pe de altă parte faptul că nu interesează în acest capitol informaţii privind
morfologia externă, morfologia internă sau biologia speciilor, vom enumera reprezentanţii
vertebratelor care fac parte din hidrobiocenozele specifice crescătoriilor de peşti

2.3. Relaţiile dintre grupele de organisme din heleştee şi influenţa lor asupra
mediului
Bacteriile participă la descompunerea materiei organice moarte şi sunt utilizate ca hrană de
numeroase organisme planctonice, bentonice şi chiar de către peşti.
Fitoplanctonul este de 10-15 ori mai abundent în heleşteele fertilizate decât în lacurile
naturale. Trebuie subliniat faptul că heleşteele furajate au condiţii similare heleşteelor fertilizate.
Diatomeele şi Cloroficeele au efecte pozitive asupra ecosistemului acvatic Viteza lor de multiplicare
fiind foarte mare şi în creşterea şi dezvoltarea lor folosind azotul organic şi mineral, contribuie la
autoepurarea mediului. Dezvoltarea excesivă a acestor alge are loc în lipsa marilor consumatori –
formele mari de zooplancton şi peştii fitoplanctonofagi – are ca urmare o sărăcire a mediului în azot
şi sedimentarea unor cantităţi foarte mari de alge moarte care intră în descompunere sub acţiunea
bacteriilor, cu un consum apreciabil de oxigen, ceea ce creează condiţii favorizante dezvoltării
algelor albastre. Algele albastre au tendinţa de a se dezvolta când algele verzi sunt în declin şi au
capacitatea de a se adapta la condiţii nefavorabile de mediu. Majoritatea speciilor de alge albastre nu
sunt consumate nici de zooplancton şi nici de peşti. Prezenţa lor accentuează starea de degradare a
mediului, perturbând serios regimul gazos al apei şi poate induce asfixierea populaţiilor piscicole.
Moartea şi sedimentarea acestor alge au ca urmare accentuarea proceselor chimice şi biologice de
degradare, cu consum de oxigen.
Zooplanctonul. Dacă luăm în consideraţie importanţa pentru piscicultură a zooplanctonului,
distingem două grupe mari:
- Formele mari, constituite în principal din crustacee din familia Cladocerelor (Daphnia
magna, Daphnia pulex etc.);

16
 - Formele mici, constituite în principal din alte specii de Cladocere (Daphnia longispina,
Bosmina longirostris etc.), Copepode, Rotiferi şi stadiile juvenile ale formelor zooplanctonice
mari.
Hrana zooplanctonului este constituită din particulele aflate în suspensie în apă: fitoplancton,
detritus şi bacterii. Capacitatea de filtrare depinde în primul rând de mărimea organismului. Un
exemplar de Daphnia magna matură filtrează zilnic 50-80 ml. apă; într-o oră consuma cca. 10.000
exemplare de alge verzi. Exemplarele mici au capacitatea de filtrare mult mai mică şi numărul lor
mare nu compensează această deficientă. De aceea rolul hotărâtor în limitarea proliferării algelor
într-un ecosistem acvatic îl au organismele zooplanctonice mari (sau populaţiile de peşti
fitoplanctonofagi dimensionate corespunzător) şi nu populaţiile zooplanctonice mici.
Bentosul este constituit din grupe de organisme vegetale sau animale, care trăiesc pe sau în
sediment şi care sunt microscopice sau macroscopice. Majoritatea au afinitate pentru medii bogate în
materii organice. Speciile de viermi şi larve de insecte formează 75 % din biomasa bentonica.
Organismele bentonice au două roluri principale în ecosistemul acvatic:
Accelerează circulaţia materiei în apă. Se ştie că sedimentul înmagazinează 70-90% din
fosforul organic. Concentraţia maximă se găseşte în primii 5 cm de sediment. La suprafaţa
sedimentului se dezvoltă fitobentosul constituit din alge microscopice, care pe de o parte utilizează
substanţele minerale din sediment şi le transferă în următoarea verigă trofică, iar pe de altă parte
îmbogăţesc zona în oxigen oferind condiţii bune activităţii bacteriilor nitrificante. Nevertebratele
favorizează prin activitatea lor schimbul de minerale între sediment şi apă, omogenizează sedimentul
şi consumă o bună parte din materiile sedimentate.
Servesc drept hrană pentru multe specii de peşti. Unii autori consideră că în heleşteele
populate cu crap pentru producţii semiintensive şi intensive, rolul zoobentosului în nutriţia crapului
are o oarecare semnificaţie doar în perioada de primăvară; spre sfârşitul perioadei de creştere formele
zoobentonice se găsesc în cantităţi neglijabile sau chiar dispar . Aceasta, în principal, pentru că
dezvoltarea lor este sezonieră şi timpul de regenerare este foarte lent.
Populaţiile piscicole au o influenţă directă asupra componenţei şi abundenţei organismelor
planctonice şi bentonice dintr-un heleşteu şi prin asta influenţează direct, uneori negativ, calitatea
mediului acvatic.
Alevinii speciilor de peşti cultivaţi sunt exclusiv planctonofagi. În perioada resorbţiei sacului
vitelin consuma infuzori, apoi rotiferi şi ulterior forme juvenile şi mature de cladocere. Puii de peşte,
în special de ciprinide, consumă fitoplancton, zooplancton şi zoobentos.
Peştii adulţi, în special ciprinidele, au o hrană diferită. Crapul consumă organisme
zooplanctonice mari, zoobentos ş.a. Crapul argintiu consumă fitoplancton, dar şi forme mici de
zooplancton. Novacul consumă în mod special zooplancton.

17
 Formele mari de zooplancton sunt eliminate rapid din heleşteu. Un crap de 3 ani consuma în
24 ore cca. 80.000 exemplare de Daphnia. Un crap de 2 ani (300 g/ex.) a consumat 100.000
exemplare de Daphnia în 9 zile. Un crap de un an (12 g/ex.) a consumat 100.000 exemplare de
Daphnia în 19 zile. Popularea heleşteelor cu crap conduce şi la o diminuare importantă a numărului
de organisme zoobentonice, aşa cum am menţionat ceva mai înainte.
Crapul argintiu, cunoscut ca fitoplanctonofag, este şi un mare consumator de forme
zooplanctonice mici. La densităţi mari, induce o reducere de 10 ori a zooplanctonului.
În principiu, fenomenele biologice dominante într-un heleşteu furajat, populat cu crap, sunt
următoarele: crapul furajat evacuează cantităţi apreciabile de dejecţii care determină dezvoltarea
florei bacteriene; în decursul a 6-8 săptămâni consumă şi majoritatea formelor zooplanctonice mari şi
zoobentonice. Algele verzi intră într-o perioadă de dezvoltare rapidă, sărăcesc mediul în azot (organic
şi mineral), mor foarte rapid şi sedimentează; astfel, determină pe de o parte dezvoltarea excesivă a
microflorei bacteriene şi pe de altă parte, dezvoltarea algelor albastre. Activitatea bacteriilor are loc
cu un consum mare de oxigen, iar respiraţia nocturnă a algelor albastre dezvoltate excesiv (“înflorirea
apei”) accentuează dezoxigenarea apei până la limite letale pentru peşti. Astfel crapul prin
consumarea formelor zooplanctonice mari afectează direct echilibrul ecologic al ecosistemului
acvatic, inducând dezechilibre grave în unii parametri de calitate a mediului. Trebuie avut permanent
în vedere că marii consumatori de oxigen sunt bacteriile, nu peştii sau alte grupe de organisme.
În concluzie, piscicultorii trebuie să cunoască bine mecanismele biologice care acţionează
într-un heleşteu, mai ales la nivelul microorganismelor şi acţiunile care se exercită între grupele de
organisme, pe de o parte şi între biocenoze în totalitatea lor şi mediul acvatic, pe de altă parte.
Această cunoaştere este necesară pentru a se evita erorile în gestionarea ecosistemului acvatic
temporar, erori de gestionare ce pot ajunge până la consecinţe grave, inclusiv mortalităţi în efectivul
piscicol. De obicei, mortalităţile se datorează lipsei oxigenului, iar aceasta, în cea mai mare parte, se
datorează consumului prin activitatea bacteriilor. Măsurile biotehnologice luate trebuie să urmărească
permanent diminuarea cantităţilor de materii organice moarte ce pot apare episodic în ecosistem. De
asemenea, se impune luarea măsurilor de aerare a apei, cel puţin în situaţiile de criză. Din păcate nu
există o soluţie eficientă şi ieftină pentru a bloca dezvoltarea excesivă a algelor albastre.

2.4. Producţia şi productivitatea ecosistemelor acvatice

Ecosistemele acvatice au la baza structurii trofice plantele verzi care au capacitatea de a

transforma energia solară în energia legăturilor chimice ale substanţelor organice vii produse prin
fotosinteză.
Producţia primară brută reprezintă cantitatea de energie asimilată de plante în procesul
fotosintezei. Producţia primară netă reprezintă cantitatea de energie stocată sub formă de substanţă

18
organică vie. Biomasa reprezintă cantitatea de substanţă organică acumulată într-o perioadă de timp
şi existenta la un moment dat. Productivitatea primară reprezintă cantitatea de materie organică vie
acumulată într-o unitate de timp pe o unitate de suprafaţă. Productivitatea primară a ecosistemului
acvatic este determinată direct de valoarea factorilor de influenţă biotici şi abiotici şi ca valoare reală
este dată de rezultanta interacţiunii tuturor componentelor biocenotice. Producţia primară netă
realizată într-un ecosistem este utilizată ca sursă de energie la nivelele trofice următoare: direct
pentru fitofagi şi indirect pentru consumatori secundari de ordin 1 sau 2, conducând la ceea ce numim
producţia secundară. Transferul de energie de la un nivel trofic inferior spre următorul nivel trofic se
face cu pierderi mari de energie cauzate de întreţinerea funcţiilor metabolice ale fiecărui organism.
Scăderea producţiei nete, pornind de la nivelul producătorilor primari către nivelele trofice
superioare, este mare.
În ecosistemele acvatice controlate – iazuri şi heleştee – cunoaşterea tuturor aspectelor legate
de productivitatea biologică primară, inclusiv a nivelului productivităţii piscicole, are o mare
importanţă practică.
Productivitatea piscicolă reprezintă posibilitatea unui ecosistem acvatic – apă curgătoare, iaz,
heleşteu etc.- de a produce biomasa piscicolă la anumite valori cunoscute a componentelor biotice şi
abiotice. Nivelul productivităţii piscicole este determinat de capacitatea biogenică (B), definită ca
expresie a valorii nutritive a apei pentru peşti şi de un număr de factori de productivitate (K), biotici
şi abiotici (specia de peşte, vârsta peştilor, temperatura apei, pH-ul apei etc.).
Productivitatea piscicolă totală reprezintă suma productivităţii piscicole naturale, a
productivităţii induse prin administrarea de îngrăşăminte (organice şi minerale) şi a productivităţii
atribuite furajelor.

19
 CAPITOLUL III CIPRINICULTURA

3.1. Generalităţi

Ciprinicultura defineşte activitatea de creştere controlată a speciilor de peşti din familia

Cyprinidae şi este una din componentele de bază ale acvaculturii. Locul important al cipriniculturii în
cadrul acvaculturii este dat de cantitatea mare de ciprinide realizata în crescătorii, numărul de specii,
resursele trofice naturale valorificate, plasticitatea şi rezistenţa la condiţiile de mediu, valorificarea
bună a furajelor, calitatea alimentară a cărnii şi preţul de cost redus.
Activitatea de creştere a ciprinidelor are efecte în plan social, economic şi ecologic
Importanta sociala este demonstrata de:
- rolul indeplinit in asigurarea securitatii alimentare a oamenilor
- crearea de locuri de munca in activitatea de baza mai ales in zone rurale
,defavorizate dar si complementare , in amonte ( agricultura , industria furajelor,
constructii hidrotehnice , industria utilajelor tehnologice , etc.) si in aval
(transporturi , industria de prelucrare a pestelui , comert , etc.)
- consumul de peşte îmbunătăţeşte starea de sănătate a oamenilor.
Importanţa economică rezultă din:
- veniturile totale realizate care contribuie la creşterea PIB – ului naţional
- veniturile virate la bugetul statului
- veniturile asigurate salariaţilor care creează confortul necesar familiilor acestora.
Importanţa ecologică este evidentă:
- suprafeţele umede contribuie la crearea şi stabilizarea unui microclimat favorabil
în zona lor de influenţă, activităţilor umane
- peştele reduce gradul de eutrofizare al apei transformând cantităţi importante de
materie organică vie (plancton, bentos, macrofite) sau moartă (detritus) în proteină
cu valoare nutritivă ridicată, evacuată din ecosistemul acvatic prin pescuit.
La nivel mondial, China realizează cea mai mare producţie de ciprinide: cca 12.000.000 tone
în anul 1999 (80 % din producţia totală de ciprinide).
În Europa, fără URSS, în 1987, producţia totală de peşte de apă dulce a fost de 466.900 to din
care ciprinide 144.100 to (31%).
În România producţia de crap a oscilat în perioada 1970 – 1985 în limitele 12.900 – 28.323
to, maxim realizat în anul 1976. În perioada 1990 – 2000 producţia realizată din creşterea ciprinidelor
înregistrează un recul serios, ajungând la cca 12.000 – 15.000 to. Producţia de crap a scăzut dramatic
atingând minima de cca 1400 to în anul 1995,

20
 Patrimoniul piscicol al României este de 500.337 ha din care:
- pepiniere 15.495 ha
- iazuri şi heleştee 70.083 ha
- lacuri de acumulare 99.408 ha
- lacuri naturale şi bălţi 312.668 ha
- incinte stufo-piscicole 2.683 ha

3.2. Familia Cyprinidae

Ciprinidele sunt euriterme, formele adulte suportând temperaturi în intervalul 1-35oC după
unii autori. Noi am constatat mortalitatea în masă a ciprinidelor dintr-un heleşteu în care temperatura
apei a atins valoarea de 31,5oC . Suportă variaţii importante şi frecvente ale temperaturii apei.
Ciprinidele cultivate suportă bine variaţii mari ale conţinutului apei în oxigen solvit. Uneori, variaţiile
zilnice ale oxigenului solvit, vara, în perioade de înflorire a apei, sunt de până la 8 mg / l. De
asemenea, în anumite condiţii, suportă pe perioade de mai multe ore (vara) sau zile (iarna)
concentraţii ale oxigenului solvit de numai 0,5 – 1 mg / l. Valoarea pH-ului apei poate oscila între 5
şi 9 fără a provoca mortalitate.
Regimul alimentar este divers, cuprinzând aproape toate nivelele trofice din heleştee: detritus,
bacterii, zoobentos, fitoplancton, zooplancton, macrofite şi, în situaţii rare, chiar peşti. În 1976 am
constatat într-un heleşteu de creştere vara I (cu suprafaţa de 18 ha) un fenomen de canibalism extins,
la exemplarele de crap cu greutatea medie de 100-120 g / ex. (majoritatea populaţiei piscicole avea
greutatea medie de 5-10 g / ex.); în intestinul exemplarelor canibale am găsit cate 1-3 ex. pui mici de
crap.
Lungimea intestinului este de până la 15 ori lungimea corpului.
Ritmul de creştere diferă în funcţie de specie, respectiv vârstă şi nivelul nutriţiei. În general,
greutăţile medii înregistrate sunt de 20-40 g/ex. la vara I, 150-250 g/ex. la vara a II-a şi 600-1000
g/ex. la vara a III-a.
La nivel mondial, ciprinidele cuprind un foarte mare număr de specii şi în cadrul fiecărei
specii un foarte mare număr de indivizi. Unii autori consideră că în apele continentale (126000 km3)
trăiesc 41 % din speciile de peşti, în timp ce în mări şi oceane (1,32 miliarde km 3) trăiesc 59 % din
specii. Numărul mediu de indivizi al fiecărei specii este de 117 miliarde în mediul marin şi 83
milioane ÷ 83 miliarde în ape dulci. Volumul de apă care revine unui exemplar este de 1,5 – 1.500m 3
în apele continentale şi 11.300 m3 în apele marine. Ciprinidele reprezintă la nivel global 20 % din
speciile existente în apele continentale şi aproape 50 % în Europa şi Asia.
Producţia de ciprinide la nivel mondial depăşeşte 6 milioane de tone (salmonidele reprezintă
cca. 0,6 milioane tone), cele mai cultivate fiind speciile întâlnite şi în România.

21
 Cyprinus carpio L.(crap comun)
Crapul trăieşte în ape dulci, continentale, uneori în ape uşor salmastre. Repartiţia geografică
este extrem de extinsă, întâlnindu-se în toate continentele. În mod natural, crapul comun se întâlneşte
în Europa, Asia, Africa şi lipseşte din America de Nord, America de Sud, Madagascar şi Australia,
aici fiind aclimatizat în sec. XIX-XX.
În România, crapul sălbatic se întâlnea în toate apele interioare până la altitudinea de 450 m.
Condiţiile cele mai bune pentru reproducere şi creştere le ofereau bălţile permanente din zona
inundabilă a Dunării şi Delta Dunării.
Crapul este puţin exigent faţă de calitatea apei. Cantitatea optimă de oxigen solvit în apă este
de 5-7 mg/l, minima este de 2-3 mg/l, supravieţuieşte la 1 mg/l şi concentraţia letală este de 0,1-0,5
mg/l. Crapul sălbatic consumă 310-452 mg O2/kg/ora, crapul de cultură Galitia 220-260 mg/kg/ora şi
crapul de cultură Lausitz, 192-221 mg/kg/ora. Suportă variaţii mari ale oxigenului mai ales vara, în
perioada de înflorire a apei. Este tolerant la variaţii ale pH–ului în limitele valorilor 5-9, dar este
sensibil la concentraţii mici de amoniac sau azotiţi.
Crapul trăieşte în ape cu temperaturi cuprinse între 1 şi 35oC, se hrăneşte începând de la 5-9oC
după unii autori sau chiar de la 3oC după alţi autori, se reproduce la 16-18oC şi se dezvoltă optim în
intervalul 26-27oC sau chiar 30oC. Ca urmare a cercetărilor efectuate şi a experienţei personale, se
poate spune că intervalul termic optim de creştere a crapului este de 18-26 oC, temperaturile mai mari
conducând la situaţii care pot scăpa de sub control datorită în primul rând vitezei mari cu care se
desfăşoară procesele chimice şi biologice din heleşteu, cu consum mare de oxigen. Aşa cum am mai
menţionat, se pot înregistra mortalităţi în masă la temperaturi ale apei mai mari de 31oC la rasele sau
liniile de crap locale.
Atunci când temperatura apei scade sub 10oC, activitatea crapului se reduce considerabil, iar
la temperaturi mai mici de 7-8oC intră în repaosul de iarnă (hibernare). Întotdeauna crapul îşi
“construieşte” aşa-zise “vetre de iernare” săpate în mâl pe care nu le părăseşte în tot cursul iernii
decât daca este în pericol.
Reproducerea crapului are loc primăvara la sfârşitul lunii aprilie - începutul lunii mai, la
temperatura apei de 16-18oC. Unii autori menţionează reproduceri la temperaturi ale apei de 14 -
16oC sau chiar 13-16oC. Ovogeneza este influenţată de temperatura apei, nivelul nutriţiei, calitatea
mediului şi numărul zilelor însorite.

3.3. Sisteme de creştere a ciprinidelor

Ciprinicultura poate fi clasificată în funcţie de numărul de specii crescut, caracteristicile

constructive ale spaţiului de creştere şi nivelul producţiei realizate pe unitatea de suprafaţă (sau
volum).

22
 Monocultura reprezintă creşterea unei singure specii într-un spaţiu destinat acestui scop. Are
avantaje: lipsa concurenţilor la hrană, materialul piscicol nu trebuie sortat, productivitatea bună la
pescuit şi livrare şi dezavantaje: nu se valorifică toate nivelele trofice, creşte numărul heleşteelor în
situaţia în care doreşti să cultivi mai multe specii, s.a. Monocultura este recomandată, în sistemele
clasice, semiintensive şi intensive la creşterea puilor şi este obligatorie la creşterea intensivă a
peştelui de consum şi la creşterea superintensivă pentru orice categorie de vârstă.
Policultura reprezintă creşterea mai multor specii de peşti în acelaşi spaţiu (heleşteu, iaz, etc.)
. Are avantaje: valorificarea mai bună a potenţialului trofic, ofertă diversificată sortimental adresata
consumatorilor, creşterea producţiei cu aceleaşi efort uman şi financiar şi dezavantaje: concurenţă la
hrană intre specii , necesar de forţă de muncă suplimentară la pescuitul de recoltă, depozite
suplimentare pentru parcarea peştelui marfă. Policultura este recomandată în lacuri, iazuri şi unele
heleştee pentru producţii extensive, semiintensive şi uneori intensive.
Spaţiile de creştere industrială pot fi constituite din lacuri, iazuri, heleştee, viviere flotabile şi
instalaţii industriale termostatate .
Lacurile sunt bazine acvatice cu destinaţia principală diferită: acumulare apă potabilă sau
industrială, atenuarea viiturilor, irigaţie, energetică ş.a., caracterizate de suprafeţe şi adâncimi mari.
Lacurile din zona colinară şi de şes sunt întotdeauna folosite şi pentru piscicultură (ciprinicultură)
spre deosebire de lacurile din zona montană în care populaţia piscicolă este naturală şi doar în puţine
locuri sunt folosite viviere flotabile pentru creşterea salmonidelor.
Iazurile sunt bazine acvatice de importanţă locală cu destinaţii multiple: piscicultură,
atenuarea viiturilor, rezervoare de apă pentru animale, arareori creşterea raţelor, ş.a. şi sunt
caracterizate de suprafeţe mici (5-10 ha) şi medii (20-40 ha), destul de rar 60 – 100 ha. Adâncimea
maximă a apei este de 2-4 m.
Heleşteele sunt bazine piscicole speciale construite prin îndiguirea unei suprafeţe plane.
Heleşteele sunt folosite numai pentru piscicultură şi puţine, amplasate în zone favorabile climatic,
pentru creşterea orezului. Heleşteele au mărimi extrem de variabile, de la 50 – 100 mp la câteva sute
de ha sau chiar mai mult. Adâncimea medie a apei este de 1,2-1,8 m, arareori mai mult. Suprafaţa şi
adâncimea heleşteelor este dictată de destinaţia acestor: creşterea, parcarea, iernarea reproducătorilor,
reproducere natural-dirijată, dezvoltarea postlarvară, creşterea vara I, creştere vara II sau III, parcare
peşte de consum, iernare şi de carantină.
Vivierele flotabile sunt construcţii speciale, confecţionate din plasă montată pe flotori.
Caracteristicile tehnice ale plasei sunt diferite dar, în mod obişnuit se foloseşte plasă din material
sintetic, tratat special pentru a i se conferi elasticitate, rezistenţă şi durabilitate. Mărimea ochiului
plasei se comandă în funcţie de mărimea peştilor care vor fi crescuţi în viviere. Flotorii sunt
confecţionaţi din metal sau materiale sintetice. Dimensionarea lor asigură flotabilitatea ansamblului

23
format din: flotori, plasă, platformă de acces, platformă administrativă şi 5 – 10 % din greutatea
producţiei realizate. O vivieră flotabilă are mai multe compartimente a căror dimensiuni sunt
variabile dar nu mai mari de 6 x 3 x 3 (L x l x h) pentru ciprinicultură. Vivierele flotabile se
amplasează pe lacuri care sunt caracterizate de adâncimi mari, volume mari de apă tranzitată şi care
nu sunt folosite ca rezervoare de apă potabilă.
Producţiile realizate sunt de cel puţin 10 – 20 kg/m.c., dar în mod obişnuit se realizează 100
kg / m3.
Instalaţiile industriale (bazine termostatate) folosite în creşterea peştelui sunt constituite din
instalaţii complexe scoase de sub influenţa factorilor externi si au in componenta: instalaţii de
preparare a apei tehnologice, bazinul (cel mai adesea, bazinele) de creştere a peştelui, instalaţiile de
monitorizare a calităţii mediului şi instalaţiile de epurare a apei evacuate. Sistemele moderne sunt
asistate de calculatoare cu programe speciale.
Sunt două procedee de crescut peşti în instalaţii industriale termostatate:
- sisteme cu alimentare continuă (SAC)
- sisteme cu apă recirculată (SAR)
Sistemele cu alimentare continuă sunt folosite în zone cu surse de alimentare cu debite mari şi
restricţii diminuate privind calitatea apei evacuate.
Sistemele cu apă recirculată sunt folosite îndeosebi în ţări cu legislaţie restrictivă privind
calitatea apelor uzate.
Schematic sistemele de creştere a ciprinidelor (şi a altor grupe de peşti) pot fi prezentate
astfel:

Lacuri
Extensivă

Policultură Iazuri

Semiintensivă

Heleştee

Intensivă

Monocultură Viviere
Superintensivă

Bazine termostate

24
Ciprinicultura poate fi clasificata si dupa nivelul de intensificare a productiei pe unitatea de suprafata
sau volum , astfel :
- Productia extensiva se realizeaza exclusiv pe baza productivitatii piscicole naturale si poate
fi de 100 – 500 kg/ha
- Productia semiintensiva se realizeaza pe baza productivatatii piscicole naturale stimulata
prin administrarea de ingrasaminte (organice si minerale ) si amendamente si a hranei suplimentare
de calitate slaba ( gozuri si sparturi de cereale ) sau medie ( amestec de cereale macinate si sroturi dar
fara componente proteice de origine vegetala sau animala, premixuri vitamino-minerale, s.a. ).
Productia semiintensiva este cuprinsa in intervalul 500 – 2.000 kg/ha.
- Productia intensiva se realizeaza in conditii tehnice deosebite, care inseamna :
- interdictia administrarii de ingrasaminte organice sau minerale
- aplicarea unor proceduri severe de preventie ihtiopatologica
- popularea cu exemplare de aceeasi marime
- mentinerea oxigenului solvit la valori minime de 5 mg/l
- folosirea furajelor granulate de calitate foarte buna
- monitorizarea zilnica a populatiei piscicole si a mediului
Productiile de 2.000 – 20.000 kg/ha sunt considerate productii intensive
- Productii superintensive sunt acele productii realizate in conditii tehnice deosebite , mai
mari de 20.000 kg/ha sau 20 kg/m.c.

3.3.1. Cresterea crapului in monocultura

Stabilirea numarului de reproducatori

Lotul de reproducători de crap necesari într-o crescătorie este dimensionat pe baza
următoarelor criterii : numărul şi/sau cantitatea de pui de o vara necesari, prolificitatea rasei (liniei
sau varietăţii), felul reproducerii aplicate (natural – dirijata sau artificiala ) si condiţiilor tehnologice
locale.
Prolificitatea relativa teoretica a femelelor de crap de cultura este de 100.000 – 120.000 icre
pe kilogram greutate corporala. Femelele de crap selectionat au prolificitatea de 140.000 – 180.000
icre la 1 kg. greutate corporala. In realitate , prolificitatea este variabila si depinde de rasa ( linie sau
varietate ) , varsta si conditiile de viata. Se recomandă efectuarea studiilor privind stabilirea
prolificitatii femelelor de crap la fiecare crescatorie sau adoptarea, in calcule, a prolificitatii relative
de 100.000 boabe icra la 1 kg. greutate corporala.
Procentul de fecundare la reproducerea natural – dirijata , in cazul folosirii a doi masculi de
buna calitate pentru fiecare femela, este de 60 % iar la reproducerea artificială, 70 – 80 %.

25
 Procentul de eclozare la reproducerea natural – dirijata este de 40 %, iar la reproducerea
artificiala este de 70 – 90 %.
Supravietuirea de la stadiul de larva eclozata la pui ( 20 zile ) este de 50 % in helestee si 60 –
80 % in statii de reproducere artificiala.
Supravietuirea in primul an de crestere este de 40 – 60 % in helestee si 80 – 90 % in viviere
flotabile sau instalatii industriale ( bazine termostatate ).
Greutatea medie individuala (W ) realizata in helestee este de 30 – 50 g/ex. (mai rar 60 – 80
g / ex.) si in viviere sau instalatii industriale ( bazine termostatate ) este de 150 – 200 g / ex. (mai rar
250 g / ex.).
In practica piscicola, la nivelul tehnologiilor actuale (2005), in conditii de helesteu, fermierii
realizeaza 1.000 kg pui de crap de o vara pentru fiecare familie folosita la reproducere.

Biotehnologia reproducerii natural dirijate la crap

Biotehnologia reproducerii natural dirijate reprezintă un complex de proceduri care, aplicate,
conduc la obţinerea descendenţilor prin intervenţia directă a omului în optimizarea condiţiilor de
mediu, alegerea momentului şi hrănirea stimulată a descendenţilor.
Reproducerea, ca fenomen biologic, are loc în condiţii naturale, în heleştee concepute si
realizate special acestui scop.
Heleşteele de reproducere sunt concepute să corespundă cerinţelor biologice ale crapului în
condiţii optimizate. Principalele caracteristici tehnice sunt:
- suprafaţa optimă este de 500-1.000 mp;
- adâncimea optimă 0,8-1,4 m pe platformă şi 1,4-2,0 m în canalele drenoare;
- suprafaţa acoperită cu vegetaţie perenă 20 %;
- debitul de alimentare: să asigure umplerea heleşteului în maxim 12 ore;
- instalaţia de evacuare: să asigure un debit maxim egal cu cel de alimentare.
După concepţia de amenajare, sunt mai multe tipuri de heleştee de reproducere:
1. Dubisch: au un canal drenor perimetral care înconjoară o platformă înierbată. Este
tipul de heleşteu de reproducere întâlnit cel mai des în România.
2. Hofer: suprafaţa se împarte în zona amonte care ocupă 1 / 3din heleşteu şi are
adâncime foarte mică (30-50 cm) şi zona aval, care are o adâncime de 0,8-1,2 m.
3. Kowalski: în plan longitudinal suprafaţa este împărţită în 3 zone: două drenoare
adânci, destinate parcării femelelor şi respectiv, masculilor, separate de o zonă
mediana mai puţin adâncă, înierbată.
4. Acvares: au un canal drenor foarte bine individualizat (secţiune trapezoidală B = 8
m, b = 4 m, h = 0,2 – 0,8 m) cu panta pronunţată orientată de la alimentare (0,2m)

26
 spre evacuare (0,8 m), amenajarea platformelor într-o pantă uniformă de la baza
digurilor spre drenor şi benzi înierbate, cu lăţimea de 2,5 m, perimetrale canalului
drenor si digurilor.
Pregătirea heleşteelor în vederea reproducerii începe imediat după golirea lor (în anul
precedent) prin drenarea zonelor umede şi însămânţarea cu ierburi perene a zonelor destinate acestui
scop. Când substratul vegetal nu se dezvoltă corespunzător, se însămânţează orz în luna aprilie.
Suprafaţa totală înierbată nu trebuie să depăşească 20 % din suprafaţa heleşteului.
Restul suprafeţei se prelucrează mecanic, cu grapă cu discuri sau cultivator, în scopul
distrugerii vegetaţiei, înglobării în sol a resturilor vegetale, a îngrăşământului organic şi varului şi
pentru aerarea solului.
Dezinfecţia heleşteului se face anual, în zonele de băltire a apei, cu clorură de var, 100 g/ m2.
Stimularea productivităţii piscicole naturale se realizează acţionând asupra:
- substratului (platformei): administrat 20-40 t/ha gunoi de grajd complet fermentat,
administrat 1.000 kg /ha var stins şi prelucrarea mecanică cu grapa cu discuri sau
cultivator
- apei: administrat până la 400 kg/ha fân, 0,2 g / mc / zi drojdie de panificaţie şi 1 g/
m3/ zi făină de peşte.
Combaterea prădătorilor şi răpitorilor se organizează înaintea inundării. Se recomandă
construirea unui gard uşor din plasă veche (de năvod) sau din plase de stuf pentru a împiedica
pătrunderea broaştelor şi montarea temporară a unui gard electric standardizat pentru a împiedica
pătrunderea vidrelor.
Inundarea heleşteelor de reproducere natural dirijată se începe atunci când temperatura apei
are un trend constant ascendent şi atinge valoarea de 180C.
Inundarea heleşteelor în vederea reproducerii se face prin sisteme de filtrare. Se recomandă
folosirea filtrelor paralelipipedice (dimensiunea calculată în funcţie de încărcarea apei în resturi
vegetale şi substanţe care înfundă filtrul), confecţionate din tablă inox perforata, cu trei trepte de
filtrare:ø = 6 mm, ø = 3 mm şi ø = 1,0 mm (optim 0,8 mm).
Popularea optimă a heleşteelor de reproducere natural dirijată cu reproducatori de crap se
face cu 10-15 fam. / ha în heleştee din care nu pot fi pescuiţi reproducătorii după 2 maxim 3 zile de
reproducere şi 20-30 fam. / ha (1 fam. la 300 – 500 mp) pentru heleşteele din care reproducătorii pot
fi pescuiţi total, imediat după depunerea pantelor. În această situaţie trebuie administrată hrana
naturală obţinută în culturi dirijate şi hrană suplimentară accesibilă alevinilor (pui de pește în stadiul

premergător formării solzilor; larvă de pește). Se recomandă folosirea loturilor de reproducători de aceeaşi vârstă
dar acolo unde femelele sunt de vârste diferite, obligatoriu se populează fiecare heleşteu cu femele de

27
aceeaşi mărime; în caz contrar, se obţin pui cu variabilitate dimensională mare. Neuniformitatea mare
a puilor este cauzată de următorii factori:
- vârsta diferită a femelelor face ca icrele să aibă mărimi diferite (diametrul maxim al
icrei este la femele de (6) 7-8 (9) ani) şi cantitatea de substanţe lipoproteice destinate
hrănirii embrionului şi depozitate în sacul vitelin, hrănirii ulterioare a larvei să fie
diferită. Acesta este un factor serios de diferenţiere a creşterii puilor.
- vârsta diferită a femelelor face ca reproducerea lor să se facă la diferenţe de timp de
1-2-3-4 zile. O diferenţă de 2-3 zile la eclozare va conduce la o diferenţă de 2-3 ori
mai mare a unui pui fată de altul.
- în creşterea industrială, în interiorul populaţiilor numeroase, indivizii mici vor
rămâne tot mai mici iar indivizii mari vor creşte tot mai mari.
Variabilitatea dimensională accentuată, creează probleme mari, în special financiare: preţul
obţinut este mic, imaginea firmei este deteriorată, greutatea comercializabilă (1,2-1,8 kg / ex) se
realizează în 3 sau 4 ani, etc.
Reproducerea crapului, are loc în ziua a 2-a, a 3-a şi eventual a 4-a de la populare, în special
în intervalele 7-9 a m şi 18-20 p m. Maturarea completă a icrelor depinde, la aceeaşi rasă, de vârstă şi
starea fiziologică.
Reproducerea natural dirijată este un mare spectacol, nu numai pentru profesionişti. Femela
urmată foarte îndeaproape de 1-2 masculi, înoată în zona înierbată, aproape de suprafaţa apei şi după
un tur de recunoaştere a zonei, se întoarce pe o parte şi execută mişcări energice ale trunchiului,
pentru a expulza icre, pe o distanţă de 1-2 m; pauză pe 1-2 m şi continuă pe aceeaşi direcţie sau se
întoarce. Masculii o urmează îndeaproape, îi masează abdomenul cu botul pentru a o ajuta să elimine
icrele, contractează puternic muşchii abdominali şi fac mişcări ample şi energice cu coada pentru a
elibera sperma în cantitate cât mai mare, suficientă pentru a fecunda icrele împrăştiate într-un spaţiu
aşa mare. Mişcările energice ale caudalelor (care țin de coadă), fac să sară stropi de apă, produc un
zgomot puternic de ,,bătaie” a apei, de unde şi denumirele populare de: bătaia peştelui, peşte aflat în
bătaie şi boiste.
Reproducătorii selectionati, cu corpul înalt şi scurt, au o reproducere mult mai puţin
gălăgioasă, mai discretă.
Icrele, lipicioase, se prind de un substrat vegetal şi sunt fecundate. Icrele care nu sunt
fecundate mor imediat, cele care cad pe pământ (chiar fecundate) mor în perioada următoare din
cauza colmatării membranei şi neoxigenării embrionului.
Incubaţia durează 90 grade zile, cca 5 zile la temperatura constată a apei de 180C.
Larvele eclozate rămân lipite de substrat câteva ore, după care fac mişcări pe distanţe foarte
mici şi se reataşează repede de substrat.

28
 În momentul eclozării, larvele au corpul transparent cu pete pigmentare brun închis. Ochii
sunt pigmentaţi, gura nefuncţională aripioarele pectorale sunt funcţionale şi membrana înotătoare
continuă, vezica înotătoare lipseşte, sacul vitelin bine individualizat. Capacitatea de înot fiind redusă
şi pentru a transforma rezerva de hrană în masă corporală nu în energie destinată mişcării, larvele
stau lipite de vegetaţie în primele 36-48 ore. La vârsta de 2 (două) zile larvele devin active şi de la
vârsta de trei zile îşi asigură energia necesară din rezerva sacului vitelin (diminuat ca volum) şi din
hrana exogenă. Vezica înotătoare formată şi plină cu aer, le permite deplasarea lejeră în apă, în
căutarea de infuzori. Dezvoltarea muşchilor şi scheletului se intensifică.

Biotehnologia reproducerii artificiale a crapului

Biotehnologia reproducerii artificiale a crapului defineşte un complex de proceduri care,
aplicate, conduc la obţinerea larvelor de crap în condiţii optimizate şi cu randamente superioare celor
din mediul natural.
Reproducerea artificială a peştilor defineşte activitatea prin care omul intervine direct în
stimularea hormonală a maturării gonadelor, colectarea elementelor seminale (ovule, spermatozoizi),
crearea condiţiilor necesare fecundării şi incubaţiei icrelor şi dezvoltării postembrionare.

fBiotehnologia dezvoltării postlarvare

La vârsta de 2 - 3 zile larvele încep să se hrănească şi cu elemente trofice din mediul exterior.
Până la resorbţia sacului vitelin, larvele se hrănesc în special cu alge unicelulare (Oscillatoria şi
Closterium sunt mai frecvent consumate, chiar dacă algoflora este bine dezvoltată), dar şi cu rotifere
(Brachionus şi Keratella), mici cladocere (Bosmina) şi chiar nauplii de copepode.
Începând cu ziua 5 - 6 de viaţă, hrana devine progresiv mai variată şi mai bogată: este alcătuită din
alge, rotifere, cladocere, copepode, larve de chironomide ( care in stadiul juvenil sunt planctonice ) şi
chiar ostracode. Algele constituie un element principal, dar zooplanctonul începe să devină dominant.
Se manifestă o interrelaţie strânsă între intensitatea hrănirii şi dezvoltarea tubului digestiv.
Evoluţia intestinului depinde în primul rând de calitatea şi cantitatea hranei digerate. Peretele
intestinal capătă o structură specifică prin apariţia unor cute sau pliuri dispuse în zig-zag, mai îndesite
şi evidente în partea anterioară a intestinului. Lipsa hranei specifice acestei perioade determină pe de
o parte reducerea hrănirii endogene şi persistenţa sacului vitelin până în a 7-a sau a 8-a zi ca răspuns
de apărare a organismului, dar şi cauză a debilizării larvei şi pe de altă parte intestinul se dezvoltă
insuficient, cu modificări în ce priveşte suprafaţa internă (numărul şi mărimea pliurilor) şi chiar cu
modificări ale celulelor care formează epiteliul intestinal.
Studiile privind fiziologia nutriţiei alevinilor de crap au evidenţiat importanţa deosebită a
nivelului de dezvoltare şi accesibilitate a biomasei planctonice specifice, a cărei insuficienţă pe

29
perioade mai mari de 3 - 4 zile determină o dezvoltare insuficientă a structurii tubului digestiv cu
repercursiuni evidente asupra ritmului de creştere şi a dezvoltării ulterioare.
Până la vârsta de 17 - 18 zile, alevinul de crap este preponderent zooplanctonofag, chiar dacă
mai consumă şi alge unicelulare şi încep să apară în hrana lui mici larve de chironomide (care în
acest stadiu de dezvoltare sunt planctonice).
În funcţie de natura hranei se deosebesc două etape importante în dezvoltarea postlarvară a
crapului :
• alevinii sunt preponderent fitoplanctonofagi în perioada nutriţiei mixte şi în următoarele 2 - 3
zile;
• alevinii sunt preponderent zooplanctonofagi în perioada 6 - 15 zile.

Pregătirea heleşteelor de dezvoltare postlarvară

Condiţiile existente în unităţile de acvacultură industrială din România nu fac posibil
controlul şi corectarea factorilor mediali, ci numai ameliorarea lor pentru a se crea condiţiile necesare
unei dezvoltări postlarvare normale. Cerinţele primordiale sunt: hrana specifică acestei etape de
dezvoltare şi oxigenul necesar respiraţiei şi metabolismului normal.
În acvacultura clasică se întâlnesc două situaţii, uşor diferite, privind dezvoltarea postlarvară
(creşterea alevinilor):
- alevinii sunt crescuţi în bazinul în care s-au reprodus părinţii;
- larvele, rezultat al reproducerii artificiale sunt populate intr-un heleşteu de creştere a alevinilor
(dezvoltare postlarvară)
Dezvoltarea postlarvară (creşterea alevinilor) în heleşteele de reproducere a fost pregătită
înainte şi după inundare conform procedurilor descrise la ,,Pregătirea heleşteelor de reproducere”.
Pregătirea heleşteelor ce urmează a fi populate cu larve în vederea creşterii în perioada de
alevin, adică 5-18 zile, constă în :
- reparaţia construcţiilor hidrotehnice;
- verificarea şi reparaţia inventarului auxiliar (vanete, site, grătare şi filtre);
- realizarea unui gard de protecţie (împotriva broaştelor) confecţionat din plase de
stuf sau plasa veche de navod;
- decolmatat drenoare şi drenat toată suprafaţa platformei;
- administrat 100 g/mp, clorură de var în zonele umede;
- administrat 1000 kg/ha var nestins, uniform distribuit pe toată suprafaţa platformei
- administrat gunoi de grajd, complet fermentat (mraniţă), 20-40 t/ha, uniform
distribuit pe suprafaţa platformei;

30
 - încorporat în sol, îngrăşămintele şi amendamentele şi distrus vegetaţia, prin treceri
succesive cu grapa cu discuri sau cultivator;
- administrat tuf vulcanic (ø = 3-8 mm), 5 to / ha, în zona instalaţiei de alimentare;
- inundat heleşteul prin filtre de nytal cu 15 zile înaintea populării (condiţie
obligatorie) pentru a avea un maxim al dezvoltării zooplanctonului;
- administrat fân de cea mai bună calitate, până la 400 kg/ha, uniform distribuit pe
suprafaţa apei;
- administrat 0,2 g/m3/zi drojdie de panificaţie, în formă emulsionată, uniform
distribuită pe suprafaţa heleşteului în primele 5 zile de la inundare;
- administrat 1 g/m3/ zi făină de peşte, uniform distribuită pe suprafaţa heleşteului,
în primele 5 zile de la inundare;
- administrat, dacă se dezvoltă o populaţie numeroasă de ploşniţe, motorină, 40 l /
ha, în zona litorală, la mijlocul fiecărui dig.
Atrag atenţia asupra faptului că toate dozele substanţelor şi materiilor administrate sunt
optime pentru habitatul de la Acvares Iaşi şi sunt doar orientative pentru alte habitate. Folosirea lor
obligă la o monitorizare strictă a calităţii mediului în toată perioada, de la inundare şi până la pescuit.
În ziua a 15-a de la inundare, heleşteul se populează cu larve de 3-5 zile.
În cazul populărilor heleşteelor de dezvoltare postlarvară, se va avea în vedere distribuţia
perimetrală uniformă şi lansarea larvelor prin scufundarea recipientului de transport (găleată sau sac
polietilenă) în apă, înclinarea şi deversarea uşoară.
Norma de populare depinde direct de gradul de dezvoltare al biomasei planctonice accesibile
alevinilor în diferite etape: infuzori, alge verzi, zooplancton şi zoobentos (forme juvenile). Se
folosesc densităţi de 0,5-2,0 (3,0) mil / ha larve de 3-5 zile.
Hrana oferită de biomasa planctonică existentă în heleşteu poate fi (şi uneori este obligatoriu)
suplimentată cu organisme realizate în culturi dirijate.
Întreţinerea alevinilor.
Când larvele au vârsta de 6 zile se iniţiază administrarea unui furaj special, prestarter, în
cantitate de 8 kg/ha/zi, distribuit în 10 reprize (tainuri), uniform pe toată suprafaţa heleşteului.
Cantitatea de furaj administrat se suplimentează cu 1 kg/ha în fiecare zi.
Întreţinerea heleşteelor
În perioada creşterii alevinilor, heleşteele ca mediu de viaţă, necesită lucrări tehnologice de
menţinere sau ameliorare a calităţii habitatului:
- oxigenarea apei se realizează prin aerare mecanică cu aeratoare eoliene sau
electrice de diverse tipuri sau prin administrarea permanentă a unui debit suficient
de apă;

31
 - administrarea de nutrienţi (îngrăşăminte, drojdii, făină peşte, etc.), dacă este
necesar;
- combaterea vegetaţiei dure.
În perioada creşterii alevinilor, anual sau episodic, se dezvoltă o populaţie numeroasă de
crustacei dăunători: Apus, Cyzicus, Streptocephalus. Pentru distrugerea acestora, administrăm în zona
perimetrală a heleşteelor, prin pulverizare, o soluţie (5%) de onefon sau clorofos, în doză de 2-3 kg /
ha (0,2-0,3 g/m2). Administrarea se face până la 48 ore înaintea pescuitului pentru ca substanţa activă
să se degradeze şi să nu afecteze muncitorii. După administrarea onefonului, zooplanctonul moare şi
trebuie suplimentată raţia de furaj prestarter.
Deasemeni, este necesar să organizăm combaterea prădătorilor:
- broaştele din crescătorii şi-au adaptat regimul nutritiv la oferta generoasă în larve,
alevini şi pui şi sunt prădători extrem de periculoşi. Apreciez pierderile datorate
broaştelor la 10-15 % din populaţia de alevini. Combaterea lor se poate face prin
prinderea cu sisteme artizanale (foarte eficiente) sau industriale şi prin împuşcare.
Pulpele broaştelor pot fi valorificate;
- păsările ihtiofage, pot fi speriate cu diferite pocnitori: cu butan, cu carbit sau cu
artificii.
La vârsta de 15-18 zile, alevinii se pescuiesc şi se transferă în heleşteele de creştere a puilor.
Greutatea medie individuală este de 0,2-0,3 g / ex.
Pescuitul alevinilor se poate face cu volocul, la capcană exterioară, la groapă de pescuit
interioară şi la contracurent.
Volocul este confecţionat din ţesătură de perdea (fără ornamente) montată pe frânghii de ø =
8 -12 mm şi are dimensiunile L = 6-10 m şi l = 2m.
Capcana este confecţionată din ţesătură de perdea, montată pe frânghii cu ø = 8-12 mm, este
formată din două compartimente montate în formă de T, unul de direcţionare şi celălalt de reţinere şi
parcare temporară, fiecare compartiment are dimensiunile: L = 2-4 m, l = 0,6-1,0 m şi h = 0,6-1,0, se
montează etanş la evacuarea călugărului. Debitul de evacuare trebuie reglat cu atenţie pentru a nu
strivi alevinii de peretele prinzătorului.
Groapa de pescuit este o construcţie realizată de cele mai multe ori din beton, situată în
interiorul heleşteului (la alimentare) sau în exteriorul heleşteului (la evacuare) şi are dimensiuni
variabile, funcţie de mărimea heleşteului şi numărul de alevini. Groapa de pescuit interioară
funcţionează pe principiul contracurentului: alimentăm heleşteul cu un debit mic de apă (după ce s-a
redus nivelul de apă şi alevinii s-au aglomerat în drenor), se creează un curent de apă slab, din
instinct, alevinii merg contra curentului şi se aglomerează în groapa de pescuit. Acest sistem este
extrem de eficient la somn.

32
 În situaţii rare, din faza de proiectare se prevede pescuirea alevinilor cu contracurent şi se
execută construcţiile hidrotehnice cu mare acurateţe pentru ca diferenţa între nivelul apei din
heleşteul de creştere şi cel din heleşteul de dezvoltare postlarvară să nu fie mai mare de 5-10 cm.
Astfel, se creează un curent de apă din heleşteul de creştere spre heleşteul de dezvoltare postlarvară,
iar alevinii sesizează curentul, din instinct înoată contra curentului şi trec în heleşteul de creştere.
Procedeul are două dezavantaje privind pescuitul: nu vom şti câţi pui sunt şi nu toţi trec
contracurentul (trebuie pescuiţi prin alte procedee).
Recomand cea mai ieftină şi uşoară procedură de pescuit a alevinilor în două etape:
- la nivelul normal al apei; pescuim cu volocul şi recoltăm majoritatea alevinilor
existenţi. În majoritatea anilor, popularea heleşteelor de creştere vara I se
efectuează cu aceşti alevini şi pescuitul durează 1 zi;
- la drenor, după ce în prealabil s-a redus nivelul apei şi s-au pescuit reproducătorii.
Pescuitul alevinilor se face cu volocul şi cu capcana.
Transportul alevinilor în interiorul fermei se face, în general, pe distanţe mici, 100-200 m, cu
găleţi, 10.000 ex. în 10 l apă şi pe distanţe de 0,5-2 km, cu cistertne prevăzute cu instalaţii de
oxigenare şi sifonare a amestecului apă + alevini.
Lansarea alevinilor în heleşteele de creştere trebuie să respecte două principii de bază la
popularea heleşteelor proprii:
- distribuirea uniformă perimetrală;
- lipsa completă a şocurilor: vasul de transport se scufundă sub nivelul apei, se înclină şi se
goleşte într-o zonă lipsită de valuri.
În cazul alevinilor livraţi de un furnizor, suplimentar, trebuie să obişnuim alevinii, gradual, cu
calitatea apei în care vor creşte.

Biotehnologia creşterii în vara I a crapului

Organizarea creşterii puilor de ciprinide de o vară este extrem de diferită în funcţie de ţară sau
zona geografică, tradiţie, nivelul cunoştinţelor teoretice, condiţiile locale (tipul de amenajare, sursa
de alimentare cu apă, condiţiile climatice etc.) şi obiectivele propuse. În plus, această activitate a
cunoscut o evoluţie istorică firească.
Caracterizarea heleşteelor
Suprafaţa heleşteelor de creştere a ciprinidelor în vara I, în sistem seniintensiv, având în
vedere că unele specii trebuie crescute în policultură şi altele în monocultură, este de 4 - 5 % din
suprafata totala a crescatoriei.
Suprafata helesteelor de crestere vara I trebuie sa fie de 1 – 15 ha dar in Romania au fost
proiectate si realizate helestee cu acesta destinatie avand suprafete de 50 – 60 ha, uneori chiar mai

33
mult. Se recomandă folosirea heleşteelor de 0,5-1,0 ha pentru creşterea în monocultură şi a
heleşteelor de 2-4 ha pentru creşterea în policultură, a puilor de o vară.
Adâncimea apei trebuie să fie de 1,8 – 2,5 m, debitele de alimentare să permită inundarea
heleşteului în maxim 2 (două) zile, să fie vidabile complet, dotate cu groapă de pescuit exterioară,
gard de protecţie împotriva broaştelor, gard electric împotriva vidrelor, acoperite cu plasă împotriva
păsărilor ihtiofage, dotate cu aeratoare electrice şi hrănitoare automate. Obligatoriu trebuie să aibă un
drenor bine individualizat care va permită pescuirea uşoară şi drenarea completa a helesteului.
Laboratorul fermei trebuie să aibă dotarea necesară pentru a determina rapid şi precis,
următorii parametri de calitate ai apei: temperatura, oxigenul solvit, substanţa organică, pH azotiţi,
transparenta, indice planctonic, paraziţi macroscopici şi microscopici.
Caracterizarea biotehnologiilor S-au stabilit tehnologii de creştere în monocultură sau
policultură, pentru producţii extensive, semiintensive , intensive si superintensive pentru creşterea în
ciclu de doi sau trei ani in helestee, viviere flotabile sau bazine termostatate ( tancuri ).
Creşterea în policultură se realizează până în anii ‘65-‘70 utilizând o combinaţie a speciilor:
crap, lin, cegă, coregon, morunos, biban, somn, şalău şi ştiucă. După 1960, mai ales în ţările Europei
Centrale şi Estice s-au introdus în cultură speciile: cosaş, crap argintiu, novac, scoicar, buffalo, somn
african, şalău. După 1990 s-a iniţiat aclimatizarea speciei Polyodon spathula Walbaum (lopătar) în
România la Staţiunea de Cercetare şi Producţie Piscicolă Iaşi şi Staţiunea de Cercetări Piscicole
Nucet.
Cercetători şi practicieni cu experienţă au stabilit complexul de măsuri care trebuie aplicat
pentru orice variantă de creştere adoptată de piscicultori in funcţie de obiectivele urmărite.
In Romania , in perioada actuala, in fermele de productie se aplica, in majoritatea covarsitoare
a cazurilor , cresterea in vara I , in policultura in formula : crap, ciprinide asiatice, eventual somn, in
ciclul de 3 ani si in sistem semiintensiv dar a inceput sa se practice si cresterea in monocultura , in
viviere flotabile sau bazine termostatate, a unor specii de sturioni.
Crapul este crescut în monocultură în heleştee, viviere flotabile şi bazine termostatate
(tancuri) la nivele de producţie semiintensivă (500-2.000 kg / ha), intensivă (2.000 – 20.000 kg / ha)
şi superintensivă ( >20.000 kg / ha).
Biotehnologiile de creştere a crapului în vara I, în monocultură, în heleştee, în regim
semiintensiv şi intensiv au următoarele caracteristici principale:
- stimularea productivităţii piscicole naturale este maximă la producţii de 500 – 2.000 kg /
ha, diminuată gradual între 2.000 – 6.000 kg / ha, şi nu se practică la producţii > 6.000
kg / ha;

34
 - furaje: amestec de făinuri cerealiere şi şroturi pentru producţii semiintensive şi intensive
în intervalul 2.000 – 6.000 kg / ha, furaje proteinizate, granulate sau expandate pentru
producţii mai mari de 6.000 kg / ha;
- aerarea apei: este necesară pentru intervalul de producţie 2.000 – 6.000 kg / ha şi
obligatorie pentru producţii mai mari de 6.000 kg / ha;
- monitorizarea calităţii apei este facultativă în producţiile semiintensive şi obligatorie
pentru producţiile intensive. În orice sistem de organizare a producţiei, fermele trebuie să
aibă o dotare minimă: termometru, oxigenometru, pH-metru, disc Secchi, lupă,
microscop, ihtiometru, cântar de precizie. Suplimentar, fermele care realizează producţii
intensive, trebuie să încheie contract ferm cu un laborator specializat în monitorizarea
calităţii apei şi a stării de sănătate a peştelui
- monitorizarea puilor se face zilnic prin observaţii directe şi periodic, prin pescuit de
control. Se urmăreşte ritmul de creştere şi starea sanitară a puilor. Aceste determinări sunt
necesare pentru producţiile semiintensive şi obligatorii pentru sistemele intensive;
- măsuri de prevenire şi combatere a bolilor: sunt obligatorii în toate sistemele de producţie;
- măsuri de protecţie împotriva prădătorilor: broaşte, păsări, mamifere, sunt necesare în
sistemele semiintensive şi obligatorii în sistemele intensive.
Biotehnologiile de creştere a puilor de crap, în monocultură, în sistem intensiv sau
superintensiv, în viviere flotabile sau bazine termostatate (tancuri), au următoarele caracteristici
principale:
- dezinfecţia riguroasă, periodica, a instalaţiilor;
- furaje: reţete complexe, tip expandat;
- aerarea: vivierele, în majoritatea cazurilor, nu necesită aerarea apei deoarece sunt
amplasate pe lacuri cu volume mari de apă iar tancurile sunt alimentate cu apă tehnologică
preparată şi inclusiv oxigenată în instalaţii speciale.
- monitorizarea calităţii apei: obligatorie; la tancuri monitorizarea şi corectarea calităţii apei
se face permanent şi automatizat;
- monitorizarea puilor se face prin observaţii zilnice asupra stării de sănătate şi al ritmul ui
de creştere;
- măsuri sanitare: preventive, prin dezinfecţii periodice, administrarea de medicamente în
furaje si curative, prin administrarea de medicamente în furaje.
- lipsesc în totalitate prădătorii.
Formulele de populare recomandate în literatura de specialitate sunt extrem de diverse
funcţie de obiectivele pe care şi le-a propus cercetătorul sau crescătorul de peşti.

35
 Se recomandă un mod de calcul al numărului de alevini cu care se populează un heleşteu în
sistem extensiv:

N = S ×P + p
g

sau formula Iudin,

N = S × P × 100 , în care
g(100 − p)
N = numărul de alevini
S = suprafaţa heleşteului (ha)
P = productivitatea naturală (kg / ha)
g = greutatea la care trebuie să ajungă puietul în toamna (kg)
p = pierderile din vară
Principiile de bază în stabilirea numărului de alevini cu care se populează o incintă de creştere
în vara I sunt:
- programul de producţie : cantitatea totală de pui de o vară şi greutatea medie individuală
(W); de aici, rezultă numărul de pui necesar a fi realizat la sfârşitul perioadei de creştere;
- capacitatea biologică de creştere, care depinde direct de rasă (linie sau varietate), perioada
de creştere din zona geografică locală, termica perioadei de creştere şi furajele programate
(calitate şi cantitate);
- supravieţuirea puilor depinde de starea fiziologică a alevinilor, starea de sănătate a puilor
şi gradul de protejare împotriva dăunătorilor şi prădătorilor.
Pregătirea incintelor de creştere
1. Heleştee exploatate în sistem semiintensiv şi intensiv.
Majoritatea autorilor consideră ca suficiente următoarele lucrări:
- golirea heleşteelor pe timpul iernii;
- înlăturarea vegetaţiei uscate;
- realizarea de benzi vegetale constituite din plante leguminoase cu rol de
îngrăşământ verde;
- administrarea de îngrăşăminte chimice (150 kg/ha azotat de amoniu şi 100 kg/ha
superfosfat);
- administrarea de îngrăşăminte organice (5-10 to/ha);
- administrarea de var nestins şi clorură de var.
Obiectivele principale urmărite prin lucrările de pregătire a heleşteelor în vederea populării şi
creşterii puilor sunt: optimizarea condiţiilor de mediu specifice biologiei puilor de crap şi prevenţia
ihtiopatologică . Aceste măsuri pregătitoare încep cu golitul, toamna şi lăsat pe uscat, iarna, reparat
construcţii hidrotehnice (în special, refăcut canalele drenoare), reparat (sau construit) gardurile de

36
protecţie împotriva broaştelor, verificat şi reparat plasele de protecţie împotriva păsărilor ihtiofage
(pentru producţii intensive), verificat şi reparat sau înlocuit inventarul auxiliar (navete, grătare, site,
filtre, ş.a), administrat clorură de var, 100 g / mp, în zonele umede, administrat var nestins, 1.000 –
5.000 kg / ha, administrat gunoi de grajd fermentat complet, 20-40 to / ha, încorporat în sol varul şi
gunoiul prin treceri succesive cu grapa cu discuri sau cultivatorul, instalat mese de furajare şi inundat.
Prin uscarea platformei se obţine o mai rapidă mineralizare a substanţelor organice şi
diminuarea numerică a formelor de rezistenţă a paraziţilor, dăunătorilor şi prădătorilor. La aspectul
privind prevenţia sanitară, un rol complementar, important, îl are administrarea clorurii de var şi a
varului nestins.
Funcţionalitatea canalului (canalelor) drenor asigură evacuarea completă a apei din heleşteu şi
uşurează activitatea de pescuit industrial.
Gardurile de protecţie împotriva broaştelor asigură o supravieţuire puilor, mai mare cu cca
10-15 % şi o creştere mai rapidă cu 10-20 % Daunele produse de broaşte sunt duble; mormolocii
sunt concurenţi la hrana puilor şi broaştele mature sunt mari consumatoare de pui. În incinta
fermelor piscicole, populaţiile de batracieni şi-au modificat regimul alimentar, urmare a ofertei
bogate în alevini şi pui de peşte. Astfel, populaţiile locale de batracieni consumă preponderat alevini
şi pui de peşte cu mărimi chiar şi de 30 g / ex.
Păsările ihtiofage produc pagube însemnate în populaţia de o vară şi este necesar, pe măsură
ce intensificăm producţia, să protejăm puii cu sisteme de plase de protecţie montate pe o reţea de
sârmă (ø 4 mm) sau frânghii de relon (ø 4 mm) susţinute de stâlpi. Păsările ihtiofage produc pierderi
de 10-15 % din numărul total de pui.
Mesele de furajare se amenajează în cazul furajării manuale, cu amestec de făinuri cerealiere
umectate sau furaje granulate. Fiecare masă de furajare se marchează cu o riglă de lemn (3000 x 5 0x
50 mm) înfiptă stabil în pământ, în mijlocul unei zone circulare cu diametrul de 3-4 m, acoperită cu
var. Adâncimea apei, nu trebuie să depăşească 1,5 m. Se recomandă amenajarea a 10 (zece) mese la
hectar, pe amplasamente rectilinii, paralele şi echidistante, astfel încât să obţinem o repartizare
uniformă a meselor de furajare pe suprafaţa heleşteului.
Fiecare masă de furajare deserveşte o suprafaţă de 1000 mp, adică 25 x 40 m, ceeace asigură
un consum minim de energie pentru prospectarea ,,teritoriului propriu” şi deplasarea la locul de
administrare al furajelor. Nu s-au făcut studii privind acest aspect al etiologiei puilor de crap, dar cred
că, la un moment dat, grupurile de pui (sau peşti maturi) îşi stabilesc un areal relativ restrâns , care nu
îl părăsesc decât dacă sunt obligaţi să o facă: rămân fără hrană, scade conţinutul în oxigen sau sunt
speriaţi.
Recomand folosirea hrănitoarelor automate cu control al administrării furajelor prin program
temporal deoarece asigură o serie de avantaje importante: reduce forţa de muncă necesară, oferă

37
hrană, la aceeaşi oră, pe toată suprafaţa heleşteului, hrana poate fi administrată în oricâte reprize
dorim şi în perioade orare cu consum maxim de furajare.
Inundarea heleşteelor în vederea populării se face cu 15 zile înainte pentru producţii
programate de până la 5-6 to / ha şi în preziua populării pentru producţii mai mari de 5-6 to / ha.

2. Viviere flotabile
Lucrările tehnologice de pregătire a vivierelor în vederea populării cu alevini şi creşterii
puilor de crap, au două obiective importante: securitatea populaţiei piscicole (împiedicarea evadării
puilor) şi starea sanitară a puilor. În acest scop se verifică, se repară şi se dezinfectează riguros
instalaţiile tehnologice: plase, flotori, platforme de lucru şi hrănitori automate, se verifică inventarul
auxiliar (ancore, ş.a.) şi aparatura de laborator, se face o instruire temeinică a personalului deservent.
Popularea vivierilor flotabile se face obligatoriu cu pui de crap cu greutatea medie individuală
de cel puţin 5 g / ex.

3. Bazine termostatate (tancuri)

Lucrările tehnologice de pregătire a incintelor termostatate se referă în special la asigurarea
funcţionalităţii perfecte pe perioade de 6 – 12 luni a instalaţiilor tehnologice şi la dezinfecţia
riguroasă a acestora. Revizia detaliată este necesară la sistemul de monitorizare a calităţii apei
tehnologice, statia de pompe, staţia de preparare a apei tehnologice (filtre, schimbătoare de căldură,
omogenizator apă, instalaţie oxigenare – degazare - sterilizare cu U.V.) instalaţia de alimentare cu
apă, tancuri, instalaţii de evacuare, canalizare, staţia de epurare, hrănitori automate, instalaţia de
alimentare cu energie electrică, sursa alternativă de energie (grup electrogen), ş.a.
Dezinfecţia riguroasă trebuie realizată pe întreg traseul de alimentare cu apă tehnologică în
vederea evitării unei epizootii. Riscul de extindere a unei stări de boală la nivelul întregii populaţii de
pui, este foarte ridicat datorită spaţiului mic şi densităţii mari de populare.
Instruirea personalului de către specialişti de înaltă clasă profesională este necesară periodic şi
obligatorie înaintea fiecărui ciclu de producţie şi trebuie să se axeze pe o cunoaştere perfectă a
instalaţiilor, biologiei crapului, fluxurilor tehnologice şi a intervenţiilor în caz de urgenţă. Trebuie,
numaidecât, făcute aplicaţii practice.

Hrana şi proceduri de administrare a hranei

Nivelul producţiei este dat în principal de cantitatea şi calitatea hranei, naturale şi suplimentare.
Cantitatea şi calitatea organismelor care formează hrana puilor de ciprinide în vara I, depind
în primul rând de capacitatea biogenică naturală a ecosistemului şi în al doilea rând de cantitatea,
calitatea şi modul de administrare al îngrăşămintelor minerale şi organice.

38
 Îngrăşămintele organice administrate pe platforma heleşteelor determină o dezvoltare
accentuală a bentofaunei, iar îngrăşămintele minerale administrate sub formă de soluţii diluate în
masa apei determină o dezvoltare rapidă a fitoplanctonului şi ulterior a zooplanctonului.
Organismele care formează hrana puilor stimulează procesele de digestie şi asimilare prin
aportul de enzime şi activează întregul metabolism prin aportul stimulator al vitaminelor, dar
reprezintă şi o importantă sursă de proteine, lipide şi glucide.
Valoarea nutritivă a unor componente furajere folosite uzual este dată mai jos:
Orz 1 kg = 747 g elemente nutritive. Amidonul din cereale este bine digerat
de crap. Orzul este comparabil ca furaj cu lupinul.
Grâu 1 kg = 773 g elemente nutritive. Este folosit şi în stare germinată.
Germinează uşor, în cca 17-24 ore, când are greutatea bobului mărită cu
50 % (acelaşi autor, 1962, pag. 427, tab. 70).
Porumb 1 kg = 837 g elemente nutritive. Are conţinut mare în glucide şi lipide.
Furajarea cu porumb provoacă o acumulare de grăsimi de 2-3 ori mai mare şi aceasta are ca efect
iernarea în condiţii mult mai bune şi, foarte important, determină o creştere cu 8-9 % mai mare în
anul următor.
Şrot soia 1 kg = 830 g elemente nutritive. Conţine 46,1 % proteină brută.
Şrot floarea soarelui 1 kg = 843 g elemente nutritive, dar are şi un conţinut în celuloză (coaja,
seminţe) nedigerabilă. Pentru crap nu este un furaj interesant şi va fi
folosit numai în caz de necesitate.
Facem o succintă prezentare a altor componente uzuale care constituie hrana peştilor.
Făina de peşte:este cea mai importantă sursă de proteină animală (77,8-83,7%), bogată în
aminoacizi esenţiali, acizi graşi nesaturaţi, minerale, macro şi oligoelemente, vitamine (B12, A, D3,
etc.).
Făina de carne: conţine cel puţin 51 % proteină digestibilă, 9,0-9,7 % grăsimi,
4,4 % fosfor şi 3 % calciu.
Drojdii furajere: conţin până la 47 % proteine, vitamine, enzime, microelemente.
Premixuri vitamino-minerale: sunt concentrate de vitamine şi minerale integrate pe un suport.
Conţin în general 10-20 de vitamine (A, D3, E, K3, tiomina,
riboflavina, etc.) şi 10-20 de minerale (fosfat bicalcic, carbonat
de calciu, clorură de potasiu, etc.)
Zooforturi: amestecuri de vitamine, microelemente şi substanţe
medicamentoase, dozate în funcţie de specia şi categoria de
vârstă căreia îi este destinat.

39
 Una din cele mai importante şi complexe probleme ale hrănirii peştilor o constituie elaborarea
reţetelor furajere şi, cu toate progresele care au avut loc în acest domeniu, sunt puţine tipurile de
furajare care satisfac aproape în totalitate cerinţele peştilor, înlocuind complet hrana naturală.
Alimentaţia exclusiv artificială a crapului nu este posibilă şi nu se practică, susţine. Pentru creşterea
în sistem semi-intensiv sau intensiv a puilor de crap s-au elaborat de către specialişti diferite reţete
furajere, majoritatea fiind constituite din cereale, adaosuri proteice (făină peşte, carne şi sânge,
drojdii furajere, etc.), adaosuri minerale (făină de oase, calciu furajer, etc.), premixuri vitamino-
minerale şi altele. Reţetele furajere au evaluat de la furajarea monocerealieră la furaje realizate prin
combinarea câtorva produse şi, în ultimii ani, la recepturi care au 10-12 sau chiar mai multe
componente.
Literatura de specialitate referitoare la tehnologiile de creştere a peştilor nici nu mai face
prezentări ale reţetelor furajere, ci se referă doar la utilizarea “furajelor comerciale” specifice speciei
şi categoriei de vârstă cultivată. Nutriţia peştilor, ca ştiinţă, s-a separat complet de tehnologia creşterii
peştilor şi piscicultorul din ţările dezvoltate nu îşi mai face probleme privind adaptarea uneia sau altei
reţete, ci apelează la furajele furnizate de firme specializate. În România, din păcate, furajele
administrate nu respectă o reţetă stabilită ştiinţific şi ele sunt constituite din recepturi aflate la
îndemâna fermierului, în special cereale şi şrot de floarea soarelui, puţine sau chiar de loc adaosuri
proteice, uneori calciu, foarte rar premixuri vitamino-minerale (aceasta şi din cauza lipsei surselor
financiare).
Cantitatea totală de furaje se stabileşte uşor având în vedere producţia planificată a se realiza
pe baza furajelor şi coeficientul nutritiv al furajului folosit. Repartizarea pe luni se face având în
vedere relaţia directă dintre greutatea individuală, temperatura apei şi cantitatea de furaje ingerată.
Administrarea furajelor este una din cele mai importante lucrări tehnologice deoarece
influenţează în mod direct gradul de valorificare al furajului şi prin aceeasta rezultatul activităţii
(cantitatea, calitatea puilor şi rentabilitatea economică).
Teoretic, administrarea furajelor trebuie făcută de cât mai multe ori în cursul zilei şi la cât mai
multe puncte de administrare. Administrarea mecanizată respectă primul principiu, distribuind furaje
în tot cursul zilei, iar administrarea manuală permite respectarea celui de-al doilea principiu, fixând
numărul locurilor de distribuţie în funcţie de dorinţa tehnologului. Vom face referire acum doar la
distribuirea manuală a furajelor.
Furajele se pot distribui de pe mal pentru heleşteele cu suprafeţe de până la 2 ha sau din barcă
pentru heleştee cu suprafeţe mai mari. Administrarea furajului se face la locuri şi ore fixe pentru a
crea reflex condiţionat puilor; în felul acesta puii vor găsi hrana mai uşor. Locurile de administrare,
numite şi mese de furajare, trebuie să respecte câteva condiţii: să fie uniform repartizate pe suprafaţa

40
heleşteului, să fie amplasate în zone cu adâncimi de 0,6-1,0 sau chiar 1,2 m, lipsite de vegetaţie
submersă, să nu fie amplasate în zone puternic colmatate.
Se recomandă controlul zilnic al consumului de furaje: la 24 ore, înainte de administrarea altei
raţii, la 4-6 ore după administrare sau la 2-3 ore. În situaţia în care furajele nu sunt consumate în
totalitate în intervalul de 5-6 ore de la administrare, se reduce raţia furajeră şi dacă se constată
menţinerea unui apetit diminuat se sistează furajarea şi se determină cauzele care au provocat acest
efect. Sunt mai multe cauze care pot conduce la neconsumarea furajelor: administrarea de alimente
alterate, îmbolnăvirea peştelui, administrarea de cantităţi prea mari, ş.a.
Imediat după depistarea cauzei care a determinat reducerea parţială sau sistarea consumului
alimentelor de către peşti, se vor lua măsurile necesare de îndreptare a situaţiei existente şi se va relua
furajarea plecând de la cantităţi mici, mărite gradual odată cu creşterea consumului.
În situaţia în care se constată îmbolnăvirea efectivului piscicol se iau măsurile profilactice
necesare.
Hrana puilor de crap si proceduri de administrare a hranei.
În practica ciprinicolă, tehnologul începător trebuie să aibă în vedere următorul calendar de
derulare a etapelor.
În heleşteele de dezvoltare postlarvară, comportamentul general al puilor este următorul:
majoritatea formează un cârd imens, inelar, care se deplasează în lungul malurilor, de cele mai multe
ori în sens invers acelor de ceasornic. Cred că acest comportament este determinat de concentrarea
hranei naturale în zona litorală, de sentimentul de siguranţă pe care îl dă apropierea de un suport
(taluzul digului, prezenţa vegetaţiei inundate etc.) dar şi de tendinţa naturală de expansiune dintr-un
spaţiu închis. Ceilalţi pui se deplasează în zona pelagică, în căutarea hranei. Între cele două grupuri
există o relaţie strânsă, permanentă, cu o dinamică extrem de activă a componenţei.
În heleşteele de creştere, în zilele imediat următoare populării, se păstrează, în general,
comportamentul din perioada anterioară: cârduri mari, acum fragmentate, prospectează zona
malurilor în căutarea hranei, dar la adâncimi mai mari, astfel încât sunt mult mai greu de observat.
Alte cârduri, mai mici, prospectează zone mai mult sau mai puţin restrânse din largul heleşteului. Pe
lângă preocuparea principală de căutare a hranei apare şi se dezvoltă preocuparea pentru protecţia
faţă de prădători, astfel încât, cu fiecare zi care trece observaţiile directe sunt din ce în ce mai greu de
făcut.
Nivelul de accesibilitate al hranei, naturale şi suplimentare, determină dinamica ritmului de
creştere. Cu cât întâmplarea îi oferă şanse mai mari de a se hrăni mai bine, cu atât puiul va creşte mai
rapid şi cu cât va fi mai mare, cu atât va fi mai activ şi chiar agresiv în procurarea hranei. Cu cât
întâmplarea îi oferă şanse mai mici de a se hrăni, cu atât puiul va creşte mai puţin. Odată apărută,

41
neuniformitatea greutăţii individuale se accentuează până la sfârşitul perioadei de creştere şi mai
departe, până la vârsta şi greutatea comercială şi are implicaţii negative în comercializarea peştelui.
Frumuseţea şi calitatea unei populaţii piscicole este dată şi de uniformitatea mărimii şi
greutăţii indivizilor. La peştii planctonofagi, accesarea hranei este relativ uniformă, atât a hranei
naturale - care are un grad ridicat de uniformizare în masa apei - cât şi a hranei suplimentare pe care
o culege tot din masa apei din zonele de furajare. Atât crapul argintiu, cât şi novacul au în marea
majoritate a cazurilor mărimi foarte apropiate în interiorul speciei, diferenţele fiind de câteva
procente. Excepţie fac doar populaţiile crescute în suprafeţe mari cu condiţii zonale diferenţiate.
Trebuie menţionat numaidecât un lucru: uniformitatea creşterii are la bază şi ,,vârsta” foarte
apropiată; reproducerea se face exclusiv artificial şi eclozarea puilor se face pe parcursul a 2-4 ore.
Loturile sunt formate din indivizi cu vârste extrem de apropiate.
Realizarea unei populaţii carpicole cu greutăţi individuale uniforme este dovada unui mare
profesionalism şi sunt puţini cei care realizează acest deziderat, mai ales în mod constant.
Diferenţierea greutăţilor individuale la crap are cauze multiple: folosirea la reproducere a femelelor
de vârste diferite, depunerea pontelor (de către aceeaşi femelă) se face pe parcursul a 2-4 zile (rareori
chiar 5-6 zile), pescuitul puilor durează mai multe zile (uneori, chiar 10 zile), accesibilitatea hranei
este diferită etc.
Furajarea puilor de crap, în primele 10 zile de la popularea heleşteului de creştere, reprezintă,
după opinia mea, cea mai importantă şi delicată operaţiune din toată perioada de furajare, din punctul
de vedere al tehnicii de furajare. Este cea mai importantă acţiune pentru că are efect direct asupra
ritmului de creştere al puilor în această perioadă şi poate limita diferenţierea greutăţilor individuale.
Teoretic, dacă se populează un heleşteu cu alevini de aceeaşi mărime şi acelaşi potenţial biologic de
creştere şi dacă toţi puii au acces egal la hrană, va rezulta o populaţie piscicolă uniformă ca mărime.
Accesul egal la hrană înseamnă o distribuţie uniformă în spaţiu a puilor, a hranei naturale şi a hranei
suplimentare. Acţiunea este foarte delicată pentru că presupune cunoaşterea bună a
comportamentului puilor de crap, atât din observaţii cât şi intuitiv, atât de către tehnolog cât şi -
foarte important - de către piscicultor şi corelarea zilnică a cantităţilor şi zonelor de administrare cu
dinamica deplasării cârdurilor.
În creşterea intensivă, atât în heleşteu cât şi în viviere sau bazine termostatate (tancuri) se
folosesc exclusiv furaje comerciale, granulate sau expandate, realizate de producători autorizaţi şi
administrate cu hrănitori automate

Monitorizarea puilor
Comportamentul puilor este urmărit zilnic, atât de şeful de fermă, cât şi de piscicultori şi
paznici. Se fac observaţii generale privind deplasarea cârdurilor, zonele de aglomerare, adâncimea la
care înoată, reacţia la administrarea furajelor ş.a. Simplificând foarte mult aprecierile, se poate spune

42
că într-un heleşteu cu pui de o vară, totul este normal dacă nu vezi puii decât în momentul
administrării furajelor. Când începi să-i vezi, încep şi necazurile. Există o comunicare şi un schimb
de informaţii extrem de activ, zilnic, între cei angrenaţi în creşterea puilor, astfel încât orice anomalie
este cunoscută imediat şi se iau măsurile cuvenite.
Ritmul de creştere şi starea sanitară se determină vizual, cel puţin în primele 2-3 săptămâni,
aproape zilnic.
Periodic se efectuează un pescuit de control pentru a se determina: sporul de creştere
individuală, consumul specific de furaje, starea generală de sănătate şi conţinutul intestinal.
Majoritatea autorilor recomandă organizarea decadală a pescuitului de control la ciprinide în vara I,
dar piscicultorii cehoslovaci fac trei pescuiri de control: 25 iunie, 15 iulie, 25 august.
Pescuitul de control se organizează întotdeauna dimineaţa, când puii sunt flămânzi şi
greutatea individuală nu se “suplimentează” artificial cu furajele ingerate. Inventarul folosit cuprinde
în mod obligatoriu: voloc sau tifan, găleţi, lighene, cântar, planşetă biometrică, lupă, foarfece, vase
Petri, formol.
Greutatea medie se determină astfel: se preleveză aleatoriu 100 ex. de pui din fiecare specie,
se sortează pe trei categorii de mărime: minus variante, plus variante şi media. Se exclud eventualele
exemplare pitice sau gigantice. Se cântăresc şi se determină greutatea medie individuală şi procentul
numeric pentru fiecare grupă de mărime. Se repetă operaţiunea de 3-5 ori pentru fiecare specie. Se
calculează media ponderală pe grupe de mărimi şi pentru populaţia fiecărei specii. În general, speciile
planctonofage formează un singur grup de mărime, având greutăţi individuale foarte apropiate. Se
calculează sporul de creştere individual, decadal şi zilnic; se compară cu sporul de creştere
programat.
Dacă determinarea greutăţii individuale şi a greutăţii medii a unui lot industrial nu constituie
o problemă deosebită pentru piscicultori şi se poate face aproape corect, determinarea precisă a
biomasei piscicole este dificilă deoarece ia în calcul un element variabil şi necontrolat:
supravieţuirea, care este estimată sau standardizată.
Consumul specific determinat cu ocazia pescuirilor de control nu trebuie să depăşească
valoarea de 1,5-2 kg/kg pentru granule sau 3-5 kg/kg pentru cereale.
Cu ocazia pescuitului de control se determină starea generală de sănătate: aspectul general,
prezenţa ulceraţiilor, a paraziţilor, gradul de anemiere (după culoarea branhiilor) şi conţinutul tubului
digestiv. Presarea uşoară a abdomenului permite obţinerea unui eşantion intestinal care, în mod
normal trebuie să aibă, alternativ, segmente deschise la culoare (furaje) şi închise la culoare (hrana
naturală). Se recomandă sacrificarea unui număr de pui pentru a cerceta conţinutul întregului tub
digestiv, acesta fiind considerat un indicator foarte important de reglare a cantităţilor de furaje
administrate.

43
 Pentru a ierna în bune condiţii şi pentru a avea o creştere bună în anul al 2-lea, trebuie ca puii
să aibă o greutate medie mai mare de 20 g / ex, un conţinut în grăsimi mai mare de 4-5%, în proteine
mai mult de 10% şi în săruri minerale 2,5-3%.

Lucrări de întreţinere a incintelor de creştere

Heleştee
În perioada de creştere a puilor este necesar să se efectueze o serie de lucrări tehnice care au
drept scop ameliorarea condiţiilor de calitate bioproductivă a heleşteului. În principal acestea sunt:
administrarea de îngrăşăminte (minerale şi organice), administrarea de amendamente, combaterea
vegetaţiei dure sau a vegetaţiei submerse, combaterea înfloririi, aerarea apei, ş. a.
Îngrăşămintele minerale (în special azotatul de amoniu, superfosfatul sau îngrăşămintele
complexe), îngrăşămintele organice (în special gunoi fermentat sau plante verzi) şi amendamentele
calcaroase au rolul de a intensifica productivitatea piscicolă naturală, dacă este cazul. Unii autori
propun un model practic şi simplu pentru a determina oportunitatea administării de îngrăşăminte în
heleşteu, în cursul verii. Se măsoară transparenţa apei cu discul Secchi: valoarea de până la 25 cm
semnifică o încărcare mare a apei în alge şi nu se administrează îngrăşăminte. Dacă transparenţa apei
are valoarea cuprinsă între 25 şi 35 cm, se pot administra fertilizanţi. Dacă transparenţa apei este mai
mare de 35 cm, aportul de fertilizanţi este necesar. De asemenea, la administrarea fertilizanţilor
trebuie să avem în vedere: temperatura apei, conţinutul în oxigen solvit şi, foarte important, pH-ul.
Cantităţile de îngrăşăminte minerale şi organice administrate în cursul verii trebuie să se determine
pe baza analizelor chimice ale apei din heleşteu şi ale apei din sursa de alimentare, în special funcţie
de conţinutul în azot (N) şi fosfor (P).
Îngrăşămintele minerale se administrează în apă sub forma unor soluţii diluate; se recomandă
administrarea unor doze mici la intervale de 3-8 zile şi pe timp cu vânt, ceea ce determină o
repartizare mai uniformă şi o omogenizare mai bună în masa apei.
Raportul optim între fosfor şi azot, în apa din heleştee, este de 1:4; deficitul în fosfor
împiedică intrarea azotului în circuitul materiei. Îngrăşămintele potasice (40 kg/ha substanţă activă)
sunt recomandate pentru că sporesc efectul îngrăşămintelor fosfatice.
Îngrăşămintele organice utilizabile sunt: gunoiul de grajd, purinul, compostul, îngrăşămintele
verzi şi reziduurile organice urbane sau industriale.
Administrarea îngrăşămintelor organice este recomandată numai în heleştee populate în
policultură, în caz contrar efectul lor nu este exploatat decât parţial.

44
 Gunoiul de grajd trebuie să fie bine mineralizat pentru a se evita un consum mare şi inutil de
oxigen solvit şi pentru a se accelera intrarea în circuitul materiei din apă a elementelor solubile pe
care le conţine. În plus, gunoiul mineralizat constituie şi hrană directă a unor grupe de organisme
bentonice.
Îngrăşămintele verzi reprezintă o sursă importantă de nutrienţi atât pentru organismele
planctonice (se dublează cantitatea) cât şi pentru organismele bentonice (1,65 coeficient de
multiplicare). Administrarea îngrăşămintelor verzi se face cu precauţie din cauza consumului foarte
mare de oxigen solvit pe care îl necesită descompunerea lor.
Administrarea amendamentelor calcaroase are multiple efecte pozitive: tamponează apa
(ameliorând pH-ul), îmbogăţeşte apa în calciu (element foarte important, mai ales în perioada de
creştere vara I), contribuie la combaterea unor parazitoze şi a înfloririi apei. Se utilizează în mod
obişnuit var stins şi var nestins. Varul are cu rol foarte important în piscicultură. Se recomandă o
doză orientativă de 50-100 kg / ha var nestins administrat în apă fără a se pune în nici un fel în
pericol viaţa peştilor.
Vegetaţia acvatică submersă, emersă sau plutitoare nu trebuie tolerată în heleşteele de creştere
vara I. Unii autori recomandă combaterea vegetaţiei dezvoltată în exces prin metode mecanice,
termice, optice şi chimice. După anii '80 a început să se practice tot mai mult metoda biologică.
• Metoda mecanică se referă la distrugerea rizomilor prin arătură sau scarificare şi la
cosirea plantelor prin diferite metode şi mijloace. În România, începând cu anii '70, se
practică distrugerea plantelor prin cosire cu utilaje speciale (cositori acvatice).
• Metoda termică constă în vidarea heleşteului pe timpul iernii şi eventual, efectuarea
unei arături, pentru a expune la frig rizomii, mugurii sau seminţele plantelor acvatice.
• Metoda optică este aplicabilă pe heleştee experimentale cu suprafeţe mici; constă în
realizarea unei planşete (plute) din scândură care se ancorează în zone cu vegetaţie.
• Metoda chimică se referă la folosirea diferitelor tipuri de ierbicide: de contact
(absorbite prin frunze sau prin rădăcini) şi sistemice. Se recomandă folosirea cu prudenţă
a ierbicidelor în heleştee şi folosirea lor numai în situaţii extreme, la heleştee populate cu
peşti mari şi numai cu asistenţă din partea unor specialişti.
Înflorirea apei are efecte negative multiple asupra mediului acvatic şi sunt frecvente situaţiile
în care trebuie diminuată rapid populaţia algală supranumerică. Cel mai utilizat algicid este sulfatul
de cupru (Cu SO4) care se administrează în 4 doze a câte 2-3 kg / ha la intervale de câteva zile sau 1
g / m3 pentru ape puţin acide şi 1,5 g / m3 pentru ape alcaline. Aceeaşi autoare recomandă în
combaterea înfloririi apei, simazinul care este foarte eficient în distrugerea algelor brune, în doza de
1-2 g / m3 şi, în plus, prezintă avantajul că este complet inofensiv pentru microfauna acvatică.

45
Oxigenul solvit în apă poate avea o dinamică periculoasă în heleşteele de creştere, indiferent de
regimul de exploatare - extensiv, semi-intensiv şi intensiv - mai ales atunci când se folosesc
fertilizanţi în mod excesiv, în anumite condiţii climatice (temperaturi ridicate, calm, lipsa
precipitaţiilor, etc.) şi în anumite condiţii din mediul acvatic. Dezoxigenarea apei este întâlnită şi în
heleşteele de iernare. Scăderea concentraţiei în oxigen solvit sub 5 mg / l are consecinţe negative
asupra gradului de valorificare a hranei şi, în consecinţă, asupra ritmului de creştere a puilor.
Scăderea concentraţiei oxigenului solvit sub 3 mg / l poate conduce la mortalităţi importante în
populaţia piscicolă, uneori totale.
Creşterea conţinutului în oxigen solvit se poate realiza prin mai multe mijloace:
- alimentarea heleşteului cu un debit suficient de apă proaspătă, bine oxigenată,
pentru a înlocui în timp util volumul de apă uzată din heleşteu;
- accelerarea mineralizării substanţelor organice; se recomandă folosirea
permanganatului de potasiu în cantitate de 0,282 g / m2. Se recomandă utilizarea
varului în cantităţi extrem de variabile, de la 50 la 1200 kg / ha, funcţie de natura
solului şi pH-ul apei;
- combaterea “înfloririi apei”;
- utilizarea de mijloace mecanice (aeratoare de diferite tipuri şi modele)
În literatura de specialitate există puţine puncte de vedere susţinute de cvasitotalitatea
autorilor; unul din acestea este cantitatea minima de oxigen solvit necesar pentru a asigura
ciprinidelor condiţii normale de creştere: 5 mg / l O2.
Viviere flotabile şi bazine termostatate (tancuri)
În perioada de creştere a peştilor se efectuează lucrări tehnologice care au ca obiective
principale: menţinerea condiţiilor optime de viaţă şi prevenţia ihtiopatologică.
Viviere flotabile. Într-o perioadă de 2-4 săptămâni, la o termică a apei mai mare de 20oC, pe
filamentul plaselor se depun suspersii din apă (materii anorganice şi organice moarte)şi se dezvoltă
perifitonul. Acest fenomen are drept urmare o creştere în greutate a plasei , cu influenţă directă
asupra flotabilităţii întregului sistem şi îngreunează circulaţia apei deci, buna oxigenare a mediului
de cultură. De asemenea, se creează condiţiile necesare fixării şi dezvoltării germenilor ce pot
produce îmbolnăviri (micoze, parazitoze, etc).
Pe baza observaţiilor permanente sau a unui grafic prestabilit se organizează decolmatarea
(spălarea) şi dezinfecţia plaselor.
Trebuie acordată atenţie permanentă igienizării platformelor şi distribuitoarelor de hrană.
Bazine termostatate (tancuri). Principalele lucrări tehnologice de întreţinere a unui mediu
optim de viaţă se referă la spaţiile de creştere şi instalaţiile auxiliare, în principal instalaţia de
preparare a apei tehnologice.

46
 Periodic sau dacă este cazul, zilnic, se face o igienizare a pereţilor bazinelor cu soluţie de
permanganat de potasiu (23 mg/l) sau albastru de metil (1 %). De asemenea, zilnic, se îndepărtează
reziduurile furajelor neconsumate şi dejecţiile. Curăţarea zilnică este necesară deoarece reziduurile
de materie organică sunt medii de cultură pentru germenii patogeni, descompunerea lor se face cu un
consum important de oxigen şi determina deteriorarea calităţii mediului.
Monitorizarea mediului.
În perioada de creştere a puilor, trebuie monitorizaţi permanent cei mai importanţi factori
climatici: temperatura aerului, regimul eolian şi precipitaţiile şi cei mai importanţi parametri fizico-
chimici şi biologici ai apei: temperatură, transparenţă, pH, oxigen solvit, substanţă organică, duritate,
azotiţi, azotaţi, biomasă planctonică şi biomasă bentonică. Toate aceste informaţii se notează în
Registrul fermierului. Frecvenţa înregistrărilor este zilnică, periodică sau ocazională funcţie de
parametrul monitorizat.
Temperatura aerului, în zona temperată, este factorul de influenţă cu dinamica cea mai
interesantă ; valorile se determină cu un termometru cu mercur, alcool sau electronic la orele 8, 14 şi
20.
Recomand efectuarea unui studiu anual, folosind informaţiile unui post meteo apropiat, prin
care să urmărim:
- temperatura medie zilnică înregistrată în perioada de reproducere a speciilor cultivate;
- diferenţa între to max. şi to min în cursul fiecărei luni
- numărul zilelor tropicale (to max ≥ 30oC);
- numărul zilelor de îngheţ (to min ≤ 0oC)
- numărul zilelor de iarnă (to min ≤ 0oC).
Precipitaţiile, influenţează direct desfăşurarea activităţilor dintr-o crescătorie sistematică de
tip clasic (suprafeţe mai mari de 50-100 ha, drumuri de pământ, lipsa depozitelor de furaje pentru
fiecare heleşteu, etc.) Se măsoară şi se notează cantitatea de precipitaţii şi durata acestora.
Informaţiile sunt utile atat în analiza activităţii din anul anterior cât şi pentru mai buna elaborare a
programului viitor. Numărul zilelor cu soare şi durata de strălucire a soarelui (în ore) sunt informaţii
complementare obţinute de la staţia meteo.
Temperatura apei este măsurată cu termometru cu mercur sau electronic, zilnic, la orele 8 00,
1400, 2000 şi se calculează media zilnică. Temperatura apei este unul din principalii factori de
influenţă care determină ritmul bioactivităţilor şi productivitatea unui ecosistem. Funcţie de
temperatura apei se organizează principalele lucrări tehnologice din acvacultură: reproducerea,
creşterea şi iernarea. Anual, se analizează regimul termic al apei şi se evidenţiază: perioada activă a
crapului (to apei = 8 – 28 *C ), perioada de creştere optimă (to apei = 18 – 26oC), perioada de risc
maxim (to apei ≥ 28oC) şi perioada de hibernare (to min ≤ 8oC).

47
 Reactia apei (pH-ul ) este un indicator care trebuie monitorizat pentru informarea completă a
tehnologului asupra fenomenelor chimice care au loc în ecosistem. În medii libere (heleşteu şi viviere
) apa are o mare capacitate naturală de tamponare şi foarte rar, în cazul unor dezechilibre ecologice
grave, pH-ul poate atinge valori în afara limitelor suportabile de către peşti.
Oxigenul solvit. Este absolut elementar să urmărim permanent dinamica oxigenului solvit în
apă, factor de care depinde nu numai productivitatea heleşteului ci viaţa însăşi din ecosistem.
Determinarea oxigenului solvit în apă se realizeaza în teren prin ,,metoda colorimetrică”
(aproximativă) şi cu determinatoare electronice (grad ridicat de precizie) sau în laborator prin titrare
cu tiosulfat de sodiu 0,01 n.
Prelevarea probelor de apă pentru determinarea oxigenului solvit se face de la staţii fixe
pentru perioada analizată, staţii amplasate de obicei în zona evacuării heleşteului sau centrul vivierei
şi de la adâncime de 1,5-2,0 m (sau chiar de la nivelul platformei). Pentru prelevare se folosesc sticle
de 150-200 ml cu dop rodat, tăiat oblic şi un sistem simplu de scoatere a dopului la orizontul (de
adâncime) dorit.
Fixarea oxigenului solvit se face imediat după prelevarea probei de apă, astfel: se introduc la
fundul flaconului, cu ajutorul unei pipete, 1ml soluţie sulfat de mangan (sol.1) şi 1 ml soluţie iodură
de potasiu (sol. 2). Pipetele se ridică uşor până sub nivelul apei pentru a se goli. După aceasta se
închide flaconul cu dopul rodat, fără a forma bule de aer, se agită de câteva ori şi se lasă 1-2 min.
pentru depunerea precipitatului format. Precipitatul are culoarea de la alb lăptos pentru 02 = 1mg / l
până la maro pentru 02 = 8 –10 mg / l ( exista scari colorimetrice standardizate destinate
tehnologilor din acvacultura )
Dinamica oxigenului solvit în heleştee eutrofizate , exploatate în regim semiintensiv sau
intensiv, lipsite de instalaţii mecanice de aerare şi alimentare cu apă proaspătă, din raţiuni economice,
doar pentru păstrarea nivelului normal de retenţie, se caracterizează în general prin menţinerea unor
valori mai mari de 5 mg / l în perioada cu temperaturi ale apei de până la 25 0C, urmată de o cădere
proporţională cu creşterea temperaturii, atingând valorile minime în perioada de înflorire a apei, la
orele dimineţii. Având în vedere rentabilitatea anuală a fenomenului, este relativ uşor să eviţi
situaţiile critice cu condiţia, obligatorie, de a monitoriza permanent minima oxigenului solvit la ora
600 dimineaţa.
Pentru menţinerea oxigenului solvit la valori mai mari de 5 mg / l sunt importante măsurile
preventive de reducere a eutrofizării ecosistemului, combaterea înfloririi apei, schimbarea volumelor
de apă la fiecare 7-10 zile şi aerarea mecanică. Conţinutul în oxigen solvit mai mic de 5 mg/l are
efect financiar negativ mai mare decât cheltuirea resurselor necesare pentru menţinerea lui la valori
optime.

48
 În analiza activităţii anuale, trebuie evidenţiat numărul zilelor favorabile creşterii puilor din
punct de vedere al conţinutului apei în oxigen solvit.
În cazul bazinelor termostatate, menţinerea oxigenului solvit la valori optime se realizează
permanent cu ajutorul instalaţiilor speciale asistate de calculator.
Transparenţa se măsoară cu discul Secchi, periodic, cel puţin o dată la 5-10 zile. Se va
observa existenţa unei strânse corelaţii între valorile transparenţei, indicelui planctonic şi oxigenului
solvit determinat la ora 600 a.m.
Substanţa organică, azotiţii, azotaţii, fosfaţii, duritatea totală, calciul şi alţi parametri
consideraţi necesari se determină în laboratoare specializate cu o periodicitate maximă de 30 de zile.
Biomasa planctonică, exprimată prin indicele planctonic , se determină în condiţii de teren cu
ajutorul unui fileu prin care filtrăm 10 l apă, concentratul de plancton se transferă într-o eprubetă
gradată special şi se adaugă 1 ml formol (2%). Planctonul mort se decantează pe parcursul a câteva
ore şi se citeşte indicele planctonic.
Probele prelevate sunt supuse analizei şi prelucrate în laborator, după metoda numărării pe
specii şi a calculării densităţii pe unitatea de volum. Rezultatele obţinute pun în evidenţă densitatea
numerică, frecvenţa şi dominanţa formelor planctonice.
Biomasa bentonică se determină cu ajutorul următorului inventar: draga Marinescu, sită
pentru spălarea eşantionului, lighean de plastic (15-20 l), cană de plastic (1-2 l), vas Petri, lupă de
teren, pensetă, sticlă de 100 ml, formol.Metoda este simpla : proba de sol prelevata cu draga
Marinescu se spala pe sita si analizam organismele bentonice cu ochiul liber sau cu lupa. Pentru
tehnologi, în determinările din teren, important este numărul de chironomide şi oligochete pe metrul
pătrat de heleşteu. Determinări repetate ale acestui indicator îi va oferi informaţii privind potenţialul
productiv al fiecărei heleşteu.
Materialul biologic conservat este supus în laborator unor analize după metoda numărării
speciilor, a calculării densităţii pe unitatea de suprafaţă şi a determinării biomasei.

Pescuit de recoltă, transport, populare

Pescuitul de recoltă a puilor de crap se organizează toamna sau primăvara.
Cu ocazia pescuitului se determină cu precizie cantitatea totală realizată, greutatea medie
individuală, gradientul masei corporale (diferenţa de greutate dintre puii cei mai mici şi cei mai mari)
ponderea principalelor trei grupe de mărime (mici, mijlocii, mari) şi starea de sănătate.
La pescuitul de toamnă puii pot fi transferaţi în heleşteul de iernat sau în heleşteul de creştere
vara a-II-a.
Avantajele pescuitului de toamnă : uscarea heleşteului de creştere vara I ( prevenţie sanitara ),
cunoaşterea rezultatelor activităţii (cu efectiv direct asupra bunei programări a anului ce urmează),

49
descongestionarea programului de activităţi din primăvara (când accentul trebuie pus pe pregătirea
producţiei noi).
Avantajele iernării în heleştee de iernare : folosirea unor condiţii optime de iernare, debite de
alimentare mici,urmărirea comportamentului puilor, stabilirea precisă a pierderilor din perioada
iernării şi stabilirea precisă a stării sanitare a puilor la sfârşitul iernării.
Dezavantajele iernării în heleştee de iernare : manipularea suplimentară a puilor (la pescuitul
de primăvară) şi întârzierea începerii hrănirii în primăvară.
Avantajele iernării în heleşteul de creştere vara I : hrănirea puilor până toamna târziu când în
funcţie de cerinţele naturale ale organismului întră în repausul hibernal, începerea hrănirii primăvara
devreme, evitarea manipulării şi a producerii eventualelor traume înaintea perioadei de iernare (când
organismul se reface foarte greu sau zonele traumatizate sunt invadate de micoze sau parazitoze) .
Dezavantajul principal al iernării în heleşteul în care a crescut este necunoaşterea rezultatelor
activităţii (producţie, greutate medie, starea sanitară) şi amânarea elaborării programului de producţie
pentru anul următor.
Inventarul necesar pescuitului puilor de o vară este constituit din: tifan (40 x 2m) confecţionat
din plasă cu mărimea ochiului, a = 8 ÷ 12 mm, juvelnic 8 (12) x 4 (6) m ( din acelaşi material cu
tifanul), mincioc (meredeu) cu capacitatea de max. 5 – 6 kg, coşuri largi şi foarte puţin adânci (stratul
de pui nu trebuie în nici un caz, să depăşească 15 cm grosime), cântar cu capacitatea max. de 50 kg,
cisternă transport (prevăzută obligatoriu cu instalaţie de oxigenare şi furtun Φ 120 mm pentru
descărcarea puilor prin sifonare), ihtiometru, cântar de laborator, lupă de teren si documentele de
evidenta a productiei.
Pregătirea heleşteului în vederea pescuitului se face prin montarea unei plase de protecţie în
faţa călugărului, reducerea treptată a nivelului apei până la nivelul canalului drenor şi supravegherea
permanentă a heleşteului în vederea combaterii păsărilor ihtiofage care au tendinţa să atace
aglomerările de pui.
Tehnica pescuitului şi manipulării puilor trebuie să respecte, obligatoriu, următoarele reguli:
- pescarii nu au voie să circule prin canalul drenor ( pentru a evita tulburarea apei şi
sperierea puilor );
- puii se pescuiesc în cantităţi mici (max 2-3 to la o toană) pentru a evita supraaglomerarea
lor în matiţă şi pentru a scurta timpul de staţionare în juvelnic;
- imediat după filarea tifanului, puii sunt transferaţi într-un juvelnic larg unde sunt lăsaţi să
se odihnească şi să revină la un ritm normal al respiraţiei. Dacă este cazul, apa din zona
juvelnicului se aerează;
- concentrăm la o extremitate a juvelnicului o cantitate de pui necesară încărcării unei
cisterne –vivieră;

50
 - manipularea cu minciocul , mai ales descărcarea acestuia în coş, se face cu cea mai mare
delicateţe, de către cel mai conştiincios pescar (întotdeauna piscicultorul care i-a crescut)
în scopul evitării traumatismelor şi reducerii stresului;
- timpul de deplasare pe distanţa: tifan, cântar, cisternă trebuie redus cât mai mult (mişcare
alertă);
- descărcarea în cisternă se face prin înclinarea coşului la nivelul apei şi nu prin turnarea de
la înălţime;
- cisterna, după încărcarea cu pui, trebuie să fie plină complet pentru a evita traumatizarea
puilor prin lovirea de pereţii cisternei la balansul provocat de denivelările drumurilor;
- descărcarea puilor se face în rampe special amenajate la fiecare heleşteu, avându-se în
vedere ca diferenţa dintre nivelele de apă din heleşteu şi cisternă să fie cât mai mica (cel
mult 1,5 m), adâncimea apei în acea zonă a heleşteului să fie cât mai mare (cel puţin 1,5
m) şi descărcarea să se realizeze prin sifonare. Recomand reducerea nivelului apei din
cisternă printr-o vană de golire (special montată în acest scop) înaintea începerii
descărcării puilor.
Recomand evitarea cu orice preţ a descărcării puilor în zone cu adâncimi mai mici de 1 m la
diferenţe de nivel mai mari de 2 m precum şi descărcarea la coş.
Piscicultorul trebuie să găsească soluţii şi să pregătească procedura de deversare a puilor, cu
mult înainte de populare.
Bolile puilor de crap
Larvele, alevinii şi puii de o vară sunt extrem de sensibili la acţiunea factorilor nefavorabili:
fizici, chimici, biologici şi stres. Evitarea completă a pierderilor datorate îmbolnăvirilor este posibilă
dacă se respectă cu rigurozitate lucrările tehnologice de prevenire sau metodele curative recomandate
de specialişti. Gestionarea neglijentă sau superficială a stării de sănătate a populaţiei de pui poate
avea consecinţe de la grav până la catastrofal. Gradul de risc este direct proporţional cu nivelul de
intensificare a producţiei.
Măsurile profilactice recomandate de ihtiopatologi sunt întotdeauna mai uşor de aplicat decât
tratamentele curative necesare în cazul declanşării unei epizootii izolate (la nivel de heleşteu) sau
generale (la nivel de fermă). Literatura de specialitate recomandă următoarele măsuri profilactice:
- procurarea materialului biologic din unităţi indemne, cel puţin, de bolile cele mai
periculoase;
- materialul biologic adus din altă unitate piscicolă să fie cel puţin trecut printr-o
baie deparazitară (soluţie 5 % sare);
- heleşteele se lasă periodic pe uscat;
- heleşteele se dezinfectează cu var nestins şi clorura de var;

51
 - ameliorarea productivităţii piscicole naturale în scopul asigurării necesarului de
hrană naturală şi consolidării fiziologice a puilor;
- filtrarea apei pentru a evita pătrunderea unor prădători, dăunători sau specii
sălbatice contaminate;
- îmbăierea reproducătorilor înainte de reproducere şi scoaterea imediat după
depunerea pontei din heleşteele de reproducere;
- asigurarea condiţiilor optime privind oxigen solvit, pH, etc.;
- asigurarea unor furaje de bună calitate;
- administrarea de furazolidonă (3%, timp de 7 zile) în furaje;
- iernarea puilor în heleşteul de creştere;
- manipularea atentă a puilor pentru a reduce riscul de traumatizare şi starea de
stres;
- dezinfecţia periodică a personalului, echipamentelor, uneltelor, etc.;
- combaterea păsărilor ihtiofage (gazde intermediare);
- evitarea consangvinizării.
Boala sau starea de boală reprezintă abaterile de la normal ale comportamentului, aspectului
şi conformaţiei peştelui şi poate avea la origine acţiunea virusurilor, bacteriilor, paraziţilor, a hranei şi
mediului, a stresului sau traumatismelor manipulatorii.
Bolile pot fi provocate de factori fizici (ex: şoc termic), factori chimici (ex: oxigen solvit
insuficient, pH acid, prezenţa amoniacului, etc.) şi biologici, aceştia din urmă fiind cel mai frecvent
întâlniţi şi cu urmările cele mai periculoase. Factorii biologici sunt reprezentaţi de virusuri, bacterii şi
paraziţi, inclusiv ciuperci, dar şi de dăunători.
Evidenţa producţiei
Este necesar să organizăm o evidenţă strictă a mişcărilor de material piscicol, a principalelor
activităţi tehnologice realizate, a valorilor indicatorilor monitorizaţi (pui, climă, mediu, etc.) şi a
rezultatelor obţinute. Evidenţa poate fi ţinută în registre speciale sau în sistem electronic, pe
calculator. Obligativitatea ţinerii evidenţei activităţii şi producţiei este dictată de necesitatea firească
de a avea informaţii pentru segmentul de analiză a activităţii şi de legislaţia financiară din România
(în vederea stabilirii corecte a preţului de cost).
Recomand ca fiind extrem de utilă evidenţa pe acţiuni sau activităţi, în registre multianuale,
ceeace facilitează foarte mult compararea rezultatelor.
Astfel , este nevoie de evidenţa strictă pentru:
1. Reproducători: data pescuitului , rezultatul inventarierii ( Kg si ex. separat pe sexe, )
helesteul populat ( suprafata, adancime, volum de apa ), perioada de reproducere, procent
de fecundare, procent de eclozare, data pescuitului, alevini pescuiţi, reproducători pescuiţi
(♀ şi ♂, kg şi ex.), destinaţia alevinilor, destinaţia reproducătorilor;

52
 2. Îngrăşăminte-amendamente: heleşteul, data administrării, cantitatea, procedeul, observaţii;
3. Furaje administrate: liste de furajare lunare, pentru fiecare heleşteu, cu evidenţa zilnică, pe
sortimente;
4. Pescuit de control (decadal): data, heleşteul de creştere, grupe de mărime, greutăţi medii,
ponderea fiecărei grupe de mărime, starea sanitară;
5. Monitorizarea factorilor climatici de influenţă: evidenţa zilnică, în tabele lunare, la nivel
de fermă;
6. Monitorizarea calităţii mediului: evidenţa pe fiecare heleşteu;
7. Producţia realizată este evidenţiată cu ajutorul unor formulare standardizate: notă de
cântar, notă de intrare – recepţie, raport de producţie, raport de populare pentru producţia
reţinută în fermă sau aviz de expediţie şi factură fiscală pentru producţia livrată.
Biotehnologia creşterii crapului, în monocultură, în vara a-II-a şi vara a-III-a

Creşterea în heleştee
Caracterizarea heleşteelor.
Heleşteele de creştere a crapului în vara a-II-a şi a-III-a au suprafaţa de 5-10 ha şi adâncimea
medie 1,8 m, sunt prevăzute cu drenoare perimetrale având secţiunea mare (B = 8 m, b = 4 m, h = 0,5
– 1,0 m), instalaţie de alimentare tip pipă, instalaţie de filtrare a apei, instalaţie de evacuare tip
călugăr, groapă de pescuit exterioară şi gard electric de protecţie împotriva vidrelor.
În practica piscicolă din România, heleşteele de creştere a peştilor în vara a- II- a şi a-III-a, au
suprafeţe de cel puţin 30-60 ha dar, în mod frecvent sunt şi heleştee cu suprafeţe de 200-400 ha şi
chiar 1.000-2.000 ha, proiectate şi executate în perioada anterioară anului 1990. Heleşteele cu
suprafeţe mari, sunt imposibil de controlat: volumele imense de apă nu pot fi filtrate în mod eficient,
popularea se face într-un interval de timp foarte mare, furajele nu pot fi administrate conform
normelor tehnice, pescuitul complet nu se poate realiza, etc. În societatea actuala, cu economie de
piaţă liberă, aceste heleştee nu pot să se constituie decât în rezervaţii naturale protejate sau combinate
cu agroturism: pescuit sportiv, sporturi nautice, vânătoare. După 1990 au rămas în exploatare
piscicolă heleşteele cu suprafeţe de câteva zeci de hectare şi puţine heleştee de 100-200 ha.
Adâncimea medie de 1,8 m (h max = 2,0 – 2,5 m) este optimă deoarece oferă un volum de
apă suficient de mare pentru a asigura o bună productivitate piscicolă, asigură adăpost eficient
peştilor faţă de prădători, asigură zone de refugiu în perioada caniculară şi diminuează fluctuaţiile
dinamice ale oxigenului solvit.
Canalul drenor perimetral asigură toate avantajele enumerate mai sus. În plus, oferă condiţii
favorabile pescuitului industrial şi prin realizarea lor rezulta pământul necesar construirii sau refacerii
digurilor. Acolo unde, mai ales din motive financiare, nu se poate realiza drenorul perimetral, este

53
necesar să realizăm un canal drenor între instalaţia de alimentare şi călugăr sau cel puţin un segment
din acesta.
Instalaţia de alimentare poate fi de orice tip dar, recomandată este instalaţia tip ,,pipă” pentru
alimentarea cu apă sub presiune (pompată) şi instalaţia tip ,,consolă” pentru alimentarea
gravitaţională.
Instalaţia de filtrare a apei este obligatorie pentru a împiedica pătrunderea altor specii de peşti
în heleşteu. Aceste specii provoacă neajunsuri crescătorului de crap pentru că sunt concurenţi la
hrana naturală şi la furajele administrate pestelui cultivat dar, sunt şi purtători de agenţi patogeni.
Recomand folosirea casetelor de filtrare confectionate din tabla inox perforata ( = 0,8 – 1,2 mm),
montata pe un cadru din profile inoxidabile sau filtre din pietris si nisip in cazul alimentarilor
gravitationale. In tarile dezvol;tate se utilizeaza filtre rotative dotate cu temporizator.
Groapa de pescuit exterioară oferă două avantaje importante: măreşte productivitatea muncii
la pescuit şi diminuează traumatizarea peştelui în timpul pescuitului. Ambele avantaje au efecte
economice importante şi evidente.
Gardul electric împiedică pătrunderea vidrelor în heleştee. Populaţia de vidre din România s-a
dezvoltat numeric pe măsura creşterii suprafeţelor exploatate prin acvacultură. Acum, nu există
crescătorie de peşti care să nu ,,întreţină” câteva familii de vidre. Pagubele provocate de o familie de
vidre (mama, doi-trei pui şi tatal) într-un an sunt de cel puţin 1,5-2 to peşte ( crap sau alte specii
valoroase ). Costul gardului electric (material + manoperă de instalare) este cca 1.000-1.200 € / km.
Guvernul României trebuie să aprobe combaterea prin împuşcare a prădătorilor (vidre, cormorani,
etc.) în interiorul crescătoriilor altfel, prădătorii, se vor constitui intr-un puternic factor determinant al
falimentării fermelor piscicole de mărime medie (150-300 ha) sau mari (300-1000 ha).
Caracterizarea biotehnologiilor
Creşterea în heleştee a crapului în vara a-II-a şi a-III-a, în monocultură, se realizează în sistem
semiintensiv (500-2000 kg / ha) şi intensiv (2000-20.000 kg / ha). Sistemul extensiv de creştere (100-
500 kg / ha) în monocultură nu este recomandat în creşterea comercială deoarece nu se valorifică
întregul potenţial productiv al heleşteului. Acest sistem este frecvent utilizat în bazine mici (100-500)
de tip gospodăresc, în care crapul este crescut ca hoby sau pentru consum familial.
Biotehnologiile de creştere a crapului în vara a-II-a şi a-III-a, în monocultură, în sistem
semiintensiv şi intensiv, în heleştee, se diferenţiază de biotehnologiile creşterii în vara I prin atenţia
acordată stimulării biomasei bentonice şi caracteristicile uşor diferite ale furajelor şi procedurilor de
administrare ale acestora.
Formule de populare. Criteriile de bază pentru stabilirea numărului de exemplare (N) cu care
se populează un heleşteu sunt:

54
 - programul de producţie: cantitatea totală planificată (P) şi greutatea medie individuală
(W);
- supravieţuirea (S) în perioada de creştere; depinde de starea fiziologică a puilor, starea de
sănătate a peştilor în perioada de creştere şi gradul de protejare împotriva prădătorilor;
- capacitatea biologica de creştere care depinde de rasă;
- condiţiile asigurate: calitatea mediului, mărimea şi termica perioadei de creştere, calitatea
furajelor, ş.a.
P
N = ---------
SxW
în care:
N = numărul de exemplare cu care se populează
P = producţia planificată (kg)
S = supravieţuirea (%)
W = greutatea medie individuală programată (kg)
Pentru condiţiile existente în crescătoriile din România în acest moment (2005), valabile cel
puţin şi pentru următorii 5 (cinci) ani, stabilirea unui program de producţie realizabil trebuie să aibă
în vedere următoarele observaţii:
- capacitatea biologică de creştere a raselor existente este diminuată foarte mult ca urmare a
lipsei de preocupare pentru crearea de rase selecţionate înalt productive şi a unei legislaţii
clare şi concrete în acest domeniu. În majoritatea fermelor se lucrează cu rase locale cu un
grad înalt de consangvinizare.
- supravieţuirea este mica ,80 % ( deseori se intalnesc si supravietuiri de 60-70 %)
- Tehnologiile de creştere şi iernare sunt bine puse la punct şi aplicarea lor corectă, conduce
la atingerea obiectivelor propuse, inclusiv cele financiare.
Pregătirea heleşteului de creştere. Sunt două proceduri, diferite, de pregătire a heleşteului în
vederea populării şi ele sunt funcţie de momentul ales pentru popularea heleşteului: toamna sau
primăvara. Tehnologii români au opinii diferite privind momentul optim al populării.
Populările de toamnă au avantaje: supravieţuirea organismelor bentonice care constituie hrana
favorită a crapului, iernarea crapului la densitate mică, începerea hrănirii imediat ce condiţiile
naturale permit acest lucru, evitarea unei manipulări suplimentare şi a cheltuielilor legate de aceasta
(pescuit, transport, etc.) dar au şi dezavantaje: supravieţuirea paraziţilor din heleşteu, efectuarea
lucrărilor tehnologice de pregătire a creşterii crapului asupra apei şi nu asupra platformei, amânarea
reparaţiilor la construcţiile hidrotehnice s.a.

55
 Se poate spune că populările de toamnă pot fi practicate în ferme indemne ihtiopatologic dar
trebuie evitate obligatoriu în fermele care au in fiecare an, probleme din punct de vedere
ihtiopatologic.
Recomand populările de primăvară pentru că permit aplicarea celor mai riguroase tehnologii
de pregătire a heleşteului în vederea creşterii crapului cu toate că prezintă dezavantajul de a întârzia
începerea hrănirii cu 1-2 săptămâni, ceea ce este foarte mult pentru un organism aflat la sfârşitul
perioadei de hibernare (de aceea, pescuitul heleşteelor de iernare trebuie organizat imediat după
dezgheţ şi durata lui să nu fie mai mare de 5-6 zile, astfel încât temperatura apei să nu depăşească
10oC). Acest dezavantaj este compensat prin pregătirea riguroasă a heleşteului în vederea creşterii
crapului. Aceste lucrări sunt puţin diferenţiate de lucrările de pregătire a heleşteelor de creştere vara I
astfel încât se va aplica aceeaşi tehnologie cu următoarele diferenţe sau completări.
Heleşteul se goleşte toamna şi va fi lăsat iarna pe uscat. Imediat după golire, se administrează
clorură de var (100 g / m2) în zonele de băltire a apei.
În perioada iernii, atunci când condiţiile climatice permit, se execută lucrările de reparaţie a
construcţiilor hidrotehnice, verificarea inventarului auxiliar (navete, grătare, site, filtre, etc.) Atenţie
deosebită se acordă lucrărilor destinate stimulării productivităţii piscicole a heleşteului şi în special, a
stimulării dezvoltării organismelor bentonice.
Stimularea dezvoltării biomasei bentonice se realizează prin administrarea de îngrăşăminte organice
complet fermentate (şi, acolo unde este necesar, îngrăşăminte chimice), uniform distribuite pe
platformă şi încorporate în sol prin lucrări mecanizate, crearea unor zone în care să administrăm
resturi vegetale, stuf (vechi sau proaspăt cosit) sau fân şi grăparea periodică a platformei în perioada
creşterii peştelui. Îngrăşămintele organice se administrează în cantităţi de 10-20 to / ha,
îngrăşămintele chimice (superfosfat, eventual complex ) în cantitate max. de 50-100 kg / ha şi var
nestins, 1.000-5.000 kg / ha, în funcţie de calitatea bioproductivă a heleşteului dar şi de nivelul de
intensificare a producţiei. Pentru producţii mai mari. 6.000 kg / ha nu se administrează îngrăşăminte.
Resturile vegetale, stuful sau fânul administrate compact în perimetre amenajate, uniform distribuite
pe suprafaţa heleşteului constituie locuri favorabile de depunere a pontelor de către insecte, a căror
larve constituie o sursă de hrană pentru crap. Grăparea platformei heleşteelor în perioada creşterii
peştilor este o lucrare efectuată de puţini tehnologi cu toate că are influenţă pozitivă asupra
dezvoltării biomasei bentonice: aduce la suprafaţa solului organismele bentonice din profunzime si
substanţele minerale şi organice ( altfel scoase în cea mai mare parte din circuitul materiei din
ecosistem ), oxigenează mai bine stratul superficial de sedimente, măreşte suprafaţa de contact între
sedimente şi apă iar turbiditatea creata, diminuează tendinţa de înflorire a apei.
Zooplanctonul şi perifitonul sunt surse importante de hrană naturală pentru populaţiile de crap
tânăr (2 ani) şi chiar matur. Recomand administrarea a 5-10 to / ha gunoi de grajd complet fermentat

56
pe taluzele digurilor, sub forma unor grămezi de câte 200-400 kg, incomplet inundate, pentru
stimularea dezvoltării zooplanctonului. De asemenea, recomand protejarea taluzelor digurilor cu
perdele de stuf pentru a crea suportul necesar dezvoltării perifitonului.
Gardurile de protecţie a heleşteelor de creştere în vara a-II-a şi a-III-a sunt de două feluri:
- benzi electrice (tip ,,păstor electric”), împedică pătrunderea vidrelor
- garduri propriu-zise, construite din diferite materiale, împiedică pătrunderea vidrelor şi
hoţilor.
În perioada hivernală se verifică şi se repară aceste garduri acolo unde există şi trebuie găsite, în mod
obligatoriu, soluţii de realizare a lor acolo unde nu există încă. Batracienii produc pagube
neînsemnate în heleşteele destinate creşterii crapului de vârste mai mari decât 1 an.
Păsările ihtiofage produc pagube în vara a-II-a şi mai puţin în vara a-III-a. Deoarece suprafaţa relativ
mare a heleşteelor (3-5 ha, sau mai mult) nu permite (din motive financiare) montarea plaselor de
protecţie, recomand folosirea metodelor de îndepărtare a păsărilor cu zgomote puternice: petarde,
artificii, dispozitive cu carbit, dispozitive electronice cu butan, amplificatoare şi difuzoare audio sau
arme de foc.
Mesele de furajare se pregătesc la fel ca la heleşteele de creştere vara I şi numărul lor poate fi
de 2-10 buc. / ha, funcţie de gradul de intensificare a producţiei. La stabilirea numărului de mese,
tehnologul trebuie să aibă în vedere ca, numărul de peşti ce revine unei mese să nu fie mai mare de
200 – 500 ex.
Inundarea heleşteelor în vederea populării se finalizează cu cel puţin 15 zile avans pentru
producţii de până la 5-6 to / ha şi în preziua populării, pentru producţii mai mari de 5-6 to / ha.
Hrana şi procedurile de administrare. Furajele administrate în producţii semiintensive, sunt
constituite în multe ţări (Cehia, Germania, Slovacia, Polonia, ş.a.) din cereale nemăcinate (grîu) sau
sparte (porumb). În Ungaria, unii tehnologi folosesc grâu încolţit prin proceduri industriale. În
România, mulţi tehnologi furajează crapul cu un amestec de cereale măcinate, şroturi şi eventual,
calciu, făinuri proteice şi premixuri vitamino-minerale. Consumurile specifice realizate sunt cuprinse
între 1,5 – 5,0, în funcţie de nivelul producţiei realizate şi calitatea furajului administrate.
Furajele administrate pentru producţii intensive, în intervalul 2000-6000 kg / ha, pot fi
realizate în fermă dar, pentru producţii mai mari de 6000 kg / ha, este obligatoriu să folosim furaje
granulate, eventual expandate, realizate de un producător autorizat şi recunoscut pentru calitatea
produselor.
Hrana crapului este administrată manual, în două sisteme: în linie şi la mese de furajare sau cu
hrănitori automate. Desigur, furajarea manuală poate fi practicată cu orice tip de furaj: cereale întregi,
sparte sau măcinate, granule, etc. Nu recomand furajarea în linie mai ales cu făinuri cerealiere

57
deoarece pierderile sunt mari şi controlul consumului este îngreunat. La furajarea manuală, recomand
sistemul de administrare la mese de furajare deoarece prezintă mai multe avantaje:
- administrarea pe o suprafaţă mai mică a unei cantităţi mai mari de furaje, mai ales sub
formă de făinuri, conduce la pierderi mai mici prin împrăştierea suspensiilor;
- controlul consumului de furaje este mult uşurat având precis marcat, locul de
administrare;
- peştele se concentrează, la ora mesei, pe suprafeţe restrânse şi acest lucru ne permite
efectuarea unor tratamente antiparazitare numai în aceste locuri, cu consum mult diminuat
de substanţe şi deci, cu cheltuieli mult mai mici;
- concentrarea peştelui permite efectuarea observaţiilor asupra comportamentului, stării
generale de sănătate şi creşterii masei corporale.
Administrarea furajelor granulate, mai ales pentru producţii mai mari de 2000 kg/ha trebuie realizată
cu hrănitori automate cu pendul sau temporizator, funcţie de procedura adaptată în ce priveşte
cantitatea administrată: ,,ad. libitum” sau raţie calculată.
Monitorizarea peştelui. Permanent, facem observaţii privind comportamentul şi starea
generală de sănătate a crapului dar este necesar ca, periodic, să organizăm pescuit de control în
vederea determinării precise a sporului de creştere şi a stării de sănătate. Crescătorii de peşti, mai ales
cei cu mare experienţă, consideră că pescuitul de control trebuie efectuat odată pe lună; unii
consideră suficiente observaţiile zilnice pentru a şti că nu sunt probleme deosebite.
Recomand organizarea decadală a pescuitului de control, in vederea determinarii sporului de
creştere, a consumului specific realizat şi a stării de sănătate.
La populaţiile neuniforme ca mărime individuală, se cântăresc 10-20 kg crap, se sortează pe trei
categorii: cei mai mari, cei mai mici şi cei cu mărime intermediară, se cântăreşte şi se numără fiecare
grupă de marime, se determină greutatea medie individuală pe grupe de mărimi, se determină
ponderea în total populaţie piscicolă a fiecărei grupe de mărimi şi se determină greutatea medie
ponderală.
Calculul consumului specific de furaje va da un rezultat orientativ deoarece ia în consideraţie
o variabilă greu de cuantificat, mai ales de tehnologii tineri (fără experienţă în locaţia respectivă):
supravieţuirea la momentul pescuitului de control.
Supravieţuirea în fiecare perioadă de creştere (vara I, a-II-a, sau a-III-a) este o variabilă
diferită de la o fermă la alta, funcţie de calitatea materialului biologic, incidenţa bolilor, impactul
răpitorilor mari (vidre, cormorani, pelicani, etc.) şi al hoţilor. Supravieţuirea precisă pe categorii de
vârstă, la finele perioadei de creştere, se determină pe parcursul a 3-5 ani pentru fiecare fermă.
Pierderile tehnologice, considerate normale, sunt de 20 % în vara a II-a şi de 10 % în vara a
III-a .

58
 Calculul consumului specific de furaje se va efectua avându-se în vedere indicele de
supravieţuire de la sfârşitul perioadei de creştere.
Starea de sănătate a peştilor se determină printr-un examen general al lotului cântărit şi o
examinare detaliată a 10 (zece) ex. Dacă se observă o stare de boală evidentă, se examinează detaliat
un lot mai mare pentru a stabili incidenţa bolii şi trebuie să apelăm şi la un laborator specializat.
Examenul detaliat constă în observarea atentă a corpului, a ochilor, a branhiilor, şi după
disecţie, a conţinutului intestinal, ficatului şi vezicii înotătoare. Recomand folosirea unei lupe de
teren pentru observaţii asupra corpului crapului şi studiul la microscop a lamelelor branhiale pentru a
determina prezenţa şi numărul paraziţilor branhiali microscopici. Branhiile afectate au o culoare
marmorată sau evident palidă.
Peştii sănătoşi au o culoare clară, sunt graşi, sunt viguroşi, au ochii clari şi limpezi, branhiile roşii şi
solzii lucitori.
Lucrările de întreţinere a heleşteului. Lucrările tehnologice efectuate asupra habitatului în
perioada de creştere au ca obiectiv principal crearea şi menţinerea unui mediu de viaţă optim pentru
specia cultivată conform cerinţelor biologice ale speciei şi se referă în principal la stimularea
productivităţii piscicole naturale (pentru producţii de până la 6 to / ha), menţinerea oxigenului solvit
la valori mai mari de 5 mg / l, combaterea înfloriri apei şi a vegetaţiei dure (unde este cazul).
Administrarea îngrăşămintelor organice sau minerale, în perioada creşterii crapului, trebuie
făcută cu mult discernământ, numai în heleştee cu soluri şi ape sărace şi la temperaturi ale apei de
până la 22oC.
Îngrăşămintele organice, complet mineralizate, se administrează în cantităţi de 1000-5000 kg /
ha în două moduri: uniform distribuite pe toată suprafaţa apei sau în grămezi de câte 50-100 kg,
uniform distribuite în zona malurilor şi complet submersate.
Îngrăşămintele minerale se administrează în cantităţi de 20-40 kg / ha / doză la intervale de 7-
10 zile, sub formă de soluţie, uniform distribuită pe toată suprafaţa heleşteului.
Varul se administrează astfel : 30 kg / ha var nestins ( praf ) sau 50 kg / ha var stins şi în acest
ultim caz, uscat sau soluţie. Administrarea se face prin distribuirea uniformă pe toată suprafaţa
heleşteului sau în sursa de alimentare cu instalaţii speciale de distribuire dozată a varului. Conţinutul
în oxigen solvit a apei din heleşteu este unul din cei mai importanţi parametri de calitate şi valoarea
optimă, considerată de toţi autorii, este de cel puţin 5 mg/l. În practică, în heleşteele din România, în
condiţiile tehnologice actuale, conţinutul în oxigen solvit, când termica apei depăşeşte 24-25oC, nu
este mai mare de 3-4 mg / l. Tehnologul trebuie să acorde cea mai mare atenţie acestui indicator şi
întotdeauna să ia masurile de prevenţie necesare. Pentru păstrarea valorii oxigenului solvit în apă, în
limitele optime, se folosesc mai multe procedee:

59
 - alimentarea cu apă proaspătă (dacă oxigenul solvit în sursa de alimentare este mai mare
decât în heleşteu ! ) şi înlocuirea, parţială sau totală, a apei din heleşteu;
- aerarea mecanică cu aeratoare special construite în acest scop. Tipul de aerator folosit
trebuie să corespundă din punct de vedere al caracteristicilor tehnice, cerinţelor
heleşteului în care va fi utilizat;
- aerarea cu instalaţii de distribuire, alimentate cu compresoare de aer sau rezervoare cu
oxigen. Acest tip de aerare a apei este întâlnit la heleştee cu suprafaţa mică şi se justifică
numai la producţii intensive;
- combaterea înfloririi apei.
Înflorirea apei produce multiple daune mediului şi activităţii de acvacultură, mai ales prin
fluctuaţiile diurne foarte mari ale oxigenului solvit şi nu numai. Amploarea fenomenului depinde în
mod direct de cantitatea de nutrienţi din apă şi regimul termic al apei şi pentru a preveni sau diminua
intensitatea înfloririi apei trebuie să administrăm îngrăşăminte, mai ales chimice, cu mult
discernământ şi să avem în vedere faptul că, în heleşteele furajate, dejecţiile produse de crap
fertilizează complet sau chiar in exces, apa şi sedimentele.
Administrarea periodică de var, conform prescripţiilor anterioare, diminuează sau înlătură
apariţia înfloririi apei.
În situaţia în care, tendinţa de dezvoltare numerică a algelor albastre devine periculoasă, se
administrează substanţe algicide. Recomand administrarea sulfatului de cupru (CuSOH), 4 kg / ha /
doză, sub formă de soluţie uniform distribuită pe toată suprafaţa heleşteului. Numai dacă este necesar
se administrează o a doua doză la un interval de 4-5 zile.
Macrofitele acvatice au asupra producţiei de crap aceleaşi efect ca şi flora spontană (buruienile)
asupra culturilor agricole. Geruirea platformei pe parcursul iernii diminuează mult dezvoltarea
macrofitelor acvatice dar atunci când acestea apar intr-un heleşteu , se combat eficient prin metoda
biologică (popularea cu cosaş) , prin metoda mecanică (tăierea lor cu cositoare acvatică) sau metoda
chimica ( utilizarea ierbicidelor )
Monitorizarea parametrilor fizico-chimici ai apei şi a factorilor climatici de influenţă se
realizează conform procedurilor deschise la creşterea puilor în vara I.
Pescuitul de recoltă pentru puii de două veri se organizează atunci când temperatura apei are
valoarea de 12oC şi trendul este descrescător. Pescuitul crapului de consum se organizează imediat
după realizarea greutăţii medii individuale programate, de cele mai multe ori şi în cursul verii.
Pescuitul de toamnă se pregăteşte prin revizia şi repararea inventarului necesar (năvod, tifan,
juvelnice, tărgi, coşuri, cântare, cisterne transport, etc) şi reducerea nivelului de apă în heleştee. În
heleşteele în care volumul drenoarelor este mic în comparaţie cu producţia existentă, efectuăm un
pescuit de rărire anterior reducerii nivelului apei sau chiar şi în această perioadă. În heleşteele în care

60
există depresiuni neracordate la canalul drenor, se pescuieşte în perioada de evacuare a apei în acele
zone pentru a nu-i permite crapului cantonarea temporară sau definitivă in acele zone.
Pescuitul crapului de două sau trei veri se face cu un năvod cu dimensiuni corespunzătoare
heleşteului de creştere sau, în canalul drenor, cu un tifan (L= 30-40m, H= 2-2,5 m)
Iernarea crapului trebuie organizată în heleştee de iernare care asigură adâncimi şi debite de
alimentare favorabile. Caracteristicile tehnice principale ale unui heleşteu de iernare sunt: suprafaţa
0,2-0,5 max 1,0 ha, adâncimea 2,5 m şi debitul de alimentare, 100-500 mc / oră (30-150 l / sec.)
Pregătirea heleşteelor de iernare în vederea populării constă în efectuarea reparaţiilor necesare
la construcţiile hidrotehnice, evacuarea vegetaţiei, clorinarea zonelor umede, administrarea varului,
închiderea călugărului şi inundarea prin instalaţii de filtrare a apei.
Popularea cu crap se făcea conform normelor tehnologice vechi cu 5-10 to / ha dar se poate
popula, fără nici un risc, la densităţi de 80-100 to / ha cu obligativitatea strictă a respectării
următoarelor condiţii:
- heleşteul de iernare să nu fie folosit decât la iernarea crapului (peştilor) şi pregătirea în
vederea populării sa respecte cu severitate toate prescripţiile tehnologice;
- determinarea oxigenului solvit să se facă zilnic şi la valori mai mici de 6 mg / l să
declanşăm procedurile de aerare a apei;
- apa de alimentare să fie de calitate corespunzătoare, debitul să fie permanent şi suficient
pentru a fi utilizat atunci când este nevoie;
- zăpada se mătură permanent şi complet de pe heleşteul îngheţat.
Iernarea crapului de consum, este bine să fie organizată în mai multe heleştee pentru ca pescuitul de
livrare din timpul iernii să nu deranjeze decât populaţia din heleşteul pescuit. Pescuitul în perioada de
iarnă se face cu năvodul, sub gheaţă şi recomand respectarea următoarelor reguli:
- lansarea năvodului pe suprafeţe restrânse ale heleşteului pentru a realiza un pescuit
,,porţionat”, la nivelul necesarului;
- copca de ieşire a năvodului să aibă dimensiunile matiţei; altfel, peştele din partea
superioară a matiţei, în perioada de manipulare (0,5-1 oră) stă lipit de gheaţă şi dacă va
trebui eliberat, va muri în cursul iernii.
- peştele scos în aer şi pentru o secundă, la temperaturi negative, nu poate fi eliberat in apa,
deoarece epiderma degera foarte rapid si pestele va muri in perioada imediat urmatoare.
Dacă se respectă aceste condiţii, nu este necesar să efectuăm copci şi nici să folosim aeratoare
destratificatoare. Efectuarea copcilor, manual (cu topoare) sau mecanizat ( cu drujbe ) produce sunete
puternice care pun pestele in miscare. Folosirea aeratoarelor, destratifica ( omogenizeaza ) apa si
supraraceste apa din orizontul de cantonare a pestelui.
In perioada iernarii se efectueaza lucrari similare celor de la iernarea puilor de o vara :

61
 - monitorizarea factorilor climatici : temperatura, precipitatii si regim eolian
- monitorizarea calitatii apei : oxigen solvit, temperatura (la orizontul de contact cu
platforma), pH si transparenta. Se fac notatii privind grosimea stratului de gheata si a celui
de zapada.
- alimentarea cu apa conform prescriptiilor tehnice
- realizarea de culoare de lumina prin maturarea stratului de zapada de pe toata suprafata
inghetata
Pescuitul helesteelor de iernat trebuie efectuat imediat ce temperatura aerului este pozitiva si
are trend crescator in timpul zilei, mai ales la helesteele populate la densitati mai mari de 5 – 10 to /
ha.
3.3.2. Creşterea în policultură a crapului cu alte ciprinide
Valorificarea optimă a potenţialului trofic natural al unui bazin piscicol (acumulare, iaz sau
heleşteu), a constituit o preocupare permanentă pentru piscicultori şi una din soluţii a fost popularea
habitatelor cu mai multe specii de peşti.
Creşterea în policultură a crapului cu specii de ciprinide asiatice adaptate la condiţiile
climatice şi de mediu din România, este practicată în sistemele extensive din lacuri şi iazuri, sisteme
semiintensive din iazuri şi heleştee şi sisteme intensive, în heleştee.
În sistemele de creştere extensiv, având ca principiu tehnologic, utilizarea potenţialului trofic
natural al unui ecosistem acvatic, popularea în policultură este necesară deoarece asigură
valorificarea intensificată echilibrat a nivelelor trofice din ecosistem.
În sistemele de creştere semiintensiv, practicat în iazuri şi heleştee, principiul tehnologic de
baza este constituit de intensificarea producţiei pe baza stimulării productivităţii piscicole naturale şi
administrării de hrană suplimentară. Desigur, specia de bază, beneficiară a stimulării dezvoltării
zoobentosului şi a furajelor administrate, este crapul. Speciile suplimentare sunt crapul argintiu,
consumator al excesului de fitoplancton, novacul, consumator de zooplancton, cosaşul, în situaţia în
care există macrofite acvatice sau posibilitatea administrării de culturi furajere terestre şi scoicarul, în
situaţia în care există o populaţie de moluşte bine constituita.
Formule de populare. Particularităţi ale creşterii ciprinidelor în poplicultură
Numărul de exemplare populate, pe unitatea de suprafaţă, din fiecare specie suplimentară
depinde în mod direct şi obligatoriu de potenţialul bazinului piscicol în veriga trofică specifică
fiecărei specii, iar numărul exemplarelor de crap, depinde în mod direct de cantitatea de hrană
artificială (furaje) programată. Se va avea în vedere efectul fertilizator al dejecţiilor evacuate zilnic,
de crapul furajat.
În bazinele piscicole (iazuri sau heleştee) furajate se acordă mare atenţie dimensionării
numerice a speciilor suplimentare (cosaş, crap argintiu, novac, scoicar) pentru ca acestea să nu devină

62
consumatoare de furaje în detrimentul crapului. În acest scop, trebuie evaluat cu mare grijă
potenţialul productiv al bazinului, în macrofite acvatice, fitoplancton, zooplancton şi respectiv,
moluşte, astfel încât aceste specii să se hrănească din abundenţă cu hrana naturală specifică şi să
consume episodic şi în cantităţi mici, furajele destinate crapului. Speciile planctonofage nu trebuie să
reprezinte mai mult de 10-15 % din producţia totală realizată, iar cosaşul, 5-10 %. Populaţia de cosaş
poate fi dimensionată şi în funcţie de posibilităţile de administrare de vegetaţie acvatică din afara
heleşteului (canale de evacuare, zone umede, etc.) sau plante furajere terestre. În această situaţie,
trebuie avut în vedere aportul mare de dejecţii evacuate de cosaş. Consumul specific în cazul furajării
cu macrofite acvatice, este de 30 kg/kg spor de creştere; dejecţiile rezultate sunt în cantitate de 15-20
kg, repartizate în cantităţi mici, în fiecare zi a perioadei de creştere.
În concluzie, formulele de populare în policultură prezintă avantaje:
 valorificarea optimizată a potenţialului biologic productiv natural sau stimulat prin
administrarea de îngrăşăminte, macrofite, furaje;
 reducerea riscului de înflorire a apei;
 combaterea (biologică) a macrofitelor acvatice;
 diversificarea sortimentală a producţiei,
şi dezavantaje :
 consumatori suplimentari şi nevaloroşi de furaje;
 manoperă suplimentară pentru sortarea diferitelor specii.

3.4. Creşterea altor specii în policultură cu crapul

3.4.1. Creşterea somnului

Familia Siluridae cuprinde peşti de talie mare, răpitori din ape dulci. Principalele lor caractere
comune sunt: corpul nud, capul mare cu mustăţi lungi şi dinţi foarte puternici. Sunt ihtiofagi (se
hrănesc cu peşti) dar vânează şi păsări acvatice şi vertebrate căzute în apă. La noi în ţară trăieşte o
singură specie.
Silurus glanis (somn). Somnul este cel mai mare dintre peştii noştri osoşi de apă dulce. Poate
atinge 5 m lungime şi 500 de kilograme. Este un peşte de ape curgătoare mari; pentru reproducere
intră în bălţi. Lăcomia somnului, ca şi a ştiucii, este proverbială, hrpnindu-se numai cu animale vii:
peşti, crustacee, broaşte, păsări acvatice. Pentru carnea lui gustoasă est crescut în heleşteele cu crapi.
Corpul este alungit, masiv, puternic, gros în treimea anterioară (zona abdominală) şi
comprimat lateral în jumătatea posterioară. Talia este mare. Profilul dorsal este aproape orizontal, cel
ventral este slab convex. Corpul este lipsit complet de solzi şi pielea este netedă, moale şi alunecoasă.
Capul comprimat dorso-ventral, nu este mare, dar se termină cu o gură imensă prevăzută cu
buze groase, maxilare puternice şi numeroşi dinţi ascuţiţi, conici, orientati spre partea posterioară a

63
gurii, situaţi pe fălci, prevomer şi oasele faringiene. Gura este prevăzută cu o pereche de mustăţi
foarte lungi amplasate pe maxilarul superior şi patru mustăţi scurte amplasate pe maxilarul inferior.
Ochii foarte mici, sunt depărtaţi şi situaţi deasupra colţurilor gurii. Deschiderile branhiale sunt largi.
Culoarea este cenuşiu-închis, marmorat pe flancuri, uneori cu pete alb-cenuşiu evidente,
negru cenuşiu pe spate, deschis în zona ventral-abdominală.
Dimensiunile obişnuite sunt: 55-95 cm şi 1,5-6,5 kg, destul de frecvent 30-40 kg şi foarte rar,
lungimea 5 m şi greutatea 300 kg.
Trăieşte mai mult în ape curgătoare dar este întâlnit în mod obişnuit şi în ape stagnante mai
ales din vecinatatea râurilor. La vârsta de 4-5 ani devin matur sexuali.
În habitate naturale hrana peştilor tineri şi maturi este constituită din viermi, broaşte, raci,
moluşte şi peşti. Se hrănesc activ în timpul nopţii. Iernează în gropi adânci, în grupuri medii şi nu se
hrănesc în perioada hibernării.
Reproducerea are loc la temperatura apei de 18-20oC (când înfloreşte salcâmul!) şi icrele sunt
depuse pe substrat vegetal. Prolificitatea relativă a femelelor este de 10.000 icre / kg greutate
corporală iar icrele au diametrul de 3,5 mm. Incubaţia icrelor fecundate durează 4-5 zile la
temperatura apei de 18-20oC. La eclozare, larvele au ochi şi mustăţi iar sacul vitelin este relativ mic.
La 4-5 zile începe hrănirea exogenă cu forme mărunte de zooplancton, la 7-8 zile se hrăneşte cu
forme zooplanctonice mari şi începând cu vârsta de 10-12 zile, pe langa consumul de zooplancton,
trece la consumul de larve si apoi, insecte, mormoloci, pui de peşte, ş.a..
Creşterea somnului împreună cu alte specii de peşti este o preocupare veche. În sec. XX au
fost elaborate tehnologii privind reproducerea natural dirijată şi artificială, dezvoltarea postlarvară şi
creşterea somnului în diverse sisteme.
Reproducătorii de somn trebuie să aibă vârsta de 6-12 ani, greutatea individuală 8-20 kg şi
sunt crescuţi în heleştee care le asigură condiţii optime de viaţă: suprafaţa (cel puţin 1.000 mp / ex.),
vegetatie pentru a se adaposti sau ascunzători confecţionate din plăci de azbociment montat pe câte
patru stâlpi la 20-30 cm de fundul heleşteului şi hrana suficientă (crap de 0,2-0,6 kg / ex). Este
preferabil să fie crescuţi în ,,policultură” cu crap şi ciprinide asiatice în vara a III-a sau în heleşteul de
creştere a reproducătorilor de crap.
Reproducerea se organizează în heleştee identice cu cele folosite la crap. În situaţia în care
heleşteul folosit la reproducerea somnului este lipsit de vegetaţie, se confecţionează saltele de
reproducere din stuf sau alte materiale. Forma saltelelor este dreptunghiulară şi suprafaţa necesară
unei familii de somn este de 2-3 mp. Saltelele se montează în plan inclinat cu o latură fixată de
platforma heleşteului. Dacă este necesar, saltelele cu icre embrionate pot fi transferate, cu atenţia
cuvenită la manipulare, în heleşteul de creştere vara I.

64
 Pregătirea heleşteelor de reproducere respectă procedurile recomandate pentru reproducerea
crapului. Principiul director este asigurarea hranei specifice primelor 15-20 de zile de viaţă, adică a
organismelor zooplanctonice mari. Dacă este cazul, vom deversa in helesteu, zilnic, 5-10 kg / ha de
biomasă umedă (Daphnia, ş.a.) din culturi industriale sau colectată din alte heleştee.
Pescuitul puilor de somn se face la vârsta de 20-25 zile (în nici un caz la vârste mai mici de
20 zile) la curent de apă (în zona alimentării) sau la capcană montată la instalaţia de evacuare
(conform modelului folosit la crap).
Somnul se creşte, cel mai uşor, în condiţii de eficienţă tehnologică şi financiară, în policultură
cu crapul şi alte ciprinide, indiferent de categoria de vârstă. Cu excepţia primului an, se recomandă
creşterea somnului în heleştee cu peşti care au vârsta mai mare cu cel puţin 1 (un) an, ceeace îi va
obliga să consume minus variantele şi peştii bolnavi.
În vara I, heleşteul de creştere a puilor de ciprinide se populează cu 60-100 ex / ha alevini de
somn cu vârsta de 20-25 zile şi greutatea de 0,8-1,2 g / ex. Densitatea populării cu alevini este în
corelaţie directă cu densitatea puilor de ciprinide. În nici un caz nu trebuie să avem mai mult de 1
(un) alevin de somn la 1000 (una mie) alevini de ciprinide şi (în vara I) este exclus să populăm şi cu
alţi răpitori. Acest raport de 1 / 1000 între răpitori (somn) şi paşnici (ciprinide) garantează statutul de
sanitar al răpitorului şi nu de prădător suplimentar, adăugat insectelor, broaştelor, reptilelor, păsărilor,
şi altora.
Supravieţuirea puilor de somn, în condiţii de creştere în policultură cu ciprinide, în vara I, este
de 70-80 %, greutatea medie, 200-500 g / ex şi producţia este de 40-80 ex / ha şi 8-20 kg / ha.
Unii autori consideră că somnul trebuie crescut, la toate categoriile de vârstă, în bazine
piscicole (iazuri sau heleştee) cu ciprinide mai în vîrstă cu 1 (un) an.
În această situaţie, somnul în vara I, crescut cu ciprinide în vara a II-a, se populează la
densităţi de 80-100 ex. / ha, înregistrează supravieţuiri de 60-80 %, greutăţi medii de 50-80 g / ex şi
producţii de 2,5-6,5 kg / ha, fără a-şi îndeplini rolul de ,,sanitar” datorită diferenţei de gabarit între
specii (ciprinidele ,,pleacă” de la 30-40 g / ex. şi somnul de la 0,8-1,2 g / ex. şi ,,ajung” în toamnă la
250-300 g / ex, respectiv 50-80 g / ex).
În vara a II-a şi dacă este cazul, în vara a III-a, somnul se populează în heleştee de creştere a
ciprinidelor în vara a III-a, la densităţi de 10-20 ex / ha. Greutatea comercială a somnului de
crescătorie este de 1,5-2,5 kg / ha; în nici un caz nu trebuie crescut peste această mărime şi condiţia
este îndeplinită la vîrsta de doi ani. Doar exemplarele mai mici de 1,0-1,2 kg sunt reţinute, iernate şi
crescute şi în vara a III – a.
Supravieţuirea somnului în vara a II-a este de 90-95 %, greutatea medie individuală 1,5-2,0
kg şi producţia suplimentară (netă) este de 14-38 kg / ha (ceeace este mult; înseamnă 1.4-3,8 to la
100 ha !).

65
 Iernarea puilor de somn sau a somnului destinat consumului se face împreună cu categoria de
vîrstă cu care a crescut sau în heleşteul de creştere, în cazul populărilor de toamnă. În timpul iernii, la
temperaturi ale apei, mai mici de 8oC, somnul încetează hrănirea.

3.4.2. Creşterea şalăului

Stizostedion luciperca (şalău) are corpul alungit, comprimat lateral. Atinge până la 1,30 m
lungime şi 12 kg greutate. În general preferă apele bine oxigenate şi fără vegetaţie. Cu toate acestea,
el este răspândit la noi în cursul inferior al celor mai multe râuri precum şi în Delta Dunării. Lăcomia
sa este comparabilă cu a ştiucii, dar, din cauza faringelui strâmt, se hrăneşte cu ciprinidae mărunte.
Este o specie cu o valoare econmică foarte mare deoarece are carnea albă, fără grăsime şi de calitate,
dar şi pentru că, necesitând o cantitate mai mică de hrană pentru creşterea în greutate decât ştiuca, se
pretează la cultura în heleştee.
Corpul are o formă alungită, fusiformă, uşor comprimat lateral, profilul dorsal şi ventral uşor
convex, înveliş complet de solzi , bine fixaţi şi aspri la pipăit. Pendunculul caudal este alungit,
comprimat lateral, suplu şi puternic caracteristic peştilor răpitori activi , buni înotători.
Capul este alungit, comprimat lateral, gura terminală, largă (tipic răpitorilor), prevăzută cu
dinţi puternici, ascuţiţi, amplasaţi pe fălci, palatine şi vomer; fiecare grup de dinţi are câte 2-4
canini. Ochii sunt mari, sticloşi, vederea foarte bună.
Dorsal, are două înotătoare, din care prima este rotunjită (cu înălţimea maximă în zona
mediană) iar a doua are marginea rectilinie. Caudala este puţin scobită şi are marginile rotunjite.
Culoarea este cenuşiu - argintat pe flancuri, verzui – cenuşiu in partea dorsală şi cenuşiu –
deschis în zona ventrală. Lateral, 8-13 dungi situate în jumătatea dorsală, închise la culoare, cu
margini neregulate, rar atingându-se. Inotătoarele dorsale şi caudală sunt prevăzute cu puncte negre,
mici, situate rectiliniu.
Dimensiuni obişnuite în habitate naturale sunt 40-70 cm şi 1-4 kg, foarte rar 1,0 – 1,2 m şi 8-
15 kg.
Şalăul trăieşte în ape dulci, curgătoare sau bălţi şi în ape salmastre. Preferă ape cu fundul
nisipos sau pietros, limpezi şi bine oxigenate. Este un peşte semimigrator, cunoaşte arealele
favorabile reproducerii sau hrănirii şi le frecventează anual.
Devine matur sexual la vârsta de 3-4 ani, când are lungimea de 40-50 cm şu greutatea 0,8-1,2
kg.
Reproducerea are loc primăvara, la temperatura apei de 12-14oC, în locuri nisipoase, în care
femela sapă un cuib cu diametrul de 10-15 cm sau pe corpuri dure: crengi, vegetaţie dură, ş.a. Icrele
sunt depuse într-o singură porţie. Prolificitatea totală este de 100.000-300.000 icre şi diametrul
acestora este 1,0-1,5 mm. Incubaţia durează 100-110 grade x ore. Sacul vitelin se resoarbe la 9-10

66
zile. Hrana este constituită din infuzori, apoi, pe măsura înaintării în vârstă, nauplii, zooplancton,
alevini, pui şi peşti maturi (de talie mică sau mijlocie).Din momentul hrănirii cu alevini, şalăul
devine canibal. La vârsta de 50 zile, alevinul are forma adultului şi trece la stadiul de pui.
Creşterea şalăului în sisteme controlate (crescătorii piscicole) se practică în Europa din sec.
XIX şi în România, din 1935, la Enisala..
Centrul de la Enisala a produs icre embrionate, fixate pe cuiburi de reproducere, destinate
populărilor cu şalău în zone mai mult sau mai puţin îndepărtate, transportate cu mijloace speciale
(pentru aceea vreme). Cuiburile de reproducere erau confecţionate din mustăţi de salcie şi instalate în
zone de reproducere naturală, în oboare special construite sau în heleştee. Pentru transport, cuiburile
cu icre embrionate erau aşezate pe grătare, montate succesiv, în lăzi de lemn. Spaţiile libere se
completau cu muşchi umed iar capacul era găurit, pentru a permite ventilarea spaţiului.
Reproducerea şalăului se organizează în sistem natural-dirijat, în heleştee. Heleşteele în care
se organizează reproducerea natural-dirijată a şalăului trebuie să aibă suprafaţa de maximum 1.000
mp, adâncimea de 1,5-2,0 m. şi să fie complet lipsite de vegetaţie. Deoarece şalăul este foarte sensibil
la manipulare şi transport, are nevoie de o perioadă mai mare de adaptare la un nou habitat şi
manipularea neglijenta la popularea bazinelor de reproducere poate conduce la inhibarea lor,
nedepunerea pontei sau chiar la pierderea (moartea) reproducătorului. De aceea, este recomandabil
ca, iernarea reproducătorilor de şalău, să se organizeze în heleşteul în care se vor reproduce.
Depunerea icrelor şi fecundarea lor are loc pe saltele de nytal şi rădăcini de salcie. Saltelele au
dimensiunile corespunzătoare tipului de incubator folosit: Nucet sau Zugg-gigant.
Norma de populare a heleşteului de reproducere este de o familie la 40-50 mp şi pentru
fiecare familie se montează câte o saltea. O familie este formată dintr-o femelă şi un mascul.
Saltelele se montează în heleştee la temperatura apei de 12-14-oC şi se controlează zilnic.
Saltelele cu icre embrionate se transferă în incubatoare alimentate cu un debit de 3-4 l / min.
După eclozare, larvele rămân în incubator 4-5 zile după care sunt transferate în juvelnice, în
bazine de parcare, unde sunt hrănite cu alge şi rotiferi. La vârsta de 7-9 zile larvele sunt apte pentru
ambalare (în saci de polietilenă, cu apă şi oxigen sub presiune) şi transport.
Creşterea în vara I, se realizează în policultură, în bazine piscicole (heleştee, iazuri,
acumulări, bălţi) în care speciile paşnice au cel puţin 1 (un) an şi nu există şalău de vârstă mai mare.
Canibalismul, specific şalăului de la vârsta de 50-60 zile, poate compromite total supravieţuirea
puilor de şalău în bazine populate cu şalău de vârste diferite, dacă nu au suficientă hrană. Condiţiile
de bază pentru creşterea puilor de şalău sunt hrana şi conţinutul în oxigen solvit. Şalăul este
recomandat în bazine piscicole exploatate semiintensiv, la care apa de alimentare nu poate fi filtrată
eficient şi trebuie diminuată sau eliminată populaţia de caras sau alte specii nevaloroase.

67
 Norma de populare cu alevini sau pui de şalău, a heleşteelor ciprinicole, depinde în primul
rând de mărimea estimată a populaţiei de peşti ce trebuie eliminată, cunoscându-se faptul că 7 kg de
peşte produc 1 kg de şalău, supravieţuirea şalăului de la vârsta de 7-9 zile la 150-200 zile este de 5-10
% iar greutatea medie individuală (W) este 150-200 g / ex.
Nu recomand folosirea şalăului ca ,,peşte sanitar” (deci, în heleştee cu ciprinide de mărimea
apropiată lui) deoarece este un peşte activ, bun înotător, lacom şi îl incită mai mult un peşte sănătos
decât unul bolnav.
Şalăului trebuie să îi rezervăm rolul de combatere a speciilor sălbatice, lipsite de valoare
economică sau concurente la hrana speciei de bază.

3.4.3. Creşterea ştiucii

Familia Esocidae. Cuprinde peşti dulcicoli, ce prezintă adaptări ideale pentru un prădător. În ţara noastră
trăieşte doar o singură specie: Esox lucius (ştiuca).

Este specia cea mai cunoscută dintre esocide. Se întâlneşte în toată apele din Europa şi din
America de Nord. Peşte de pradă, prin excelenţă, un răpitor foarte lacom, rechinul apelor dulci , are
toate însuşirile corespunzătoare: trupul lung, puţin turtit lateral, care spintecă cu uşurinţă apa, gura
mare cu care înghite foarte mult, dinţi mari şi puternici încovoiaţi pentru prins şi sfâşiat. Are o
longevitate mare. Poate ajunge la peste 1 m lungime şi 16 kg greutate. Deşi iute la înot (25 km/h), la
vânătoare se bazează mai mult pe viclenie, pândind prada din ascunzători. Fiind răpitor aduce mari
daune prin consumul de peşti. Nu face obiectul pescuitului industrial deoarece nu formează
aglomerări.
Corpul este aproape cilindric, lung şi puternic. Capul uşor comprimat lateral, se termină cu un
bot comprimat dorso-ventral (bot de raţă) şi o gură foarte largă, prevăzută cu numeroşi dinţi puternici
şi ascuţiţi. Operculele , prevăzute cu membrane, creează deschideri branhiale foarte largi. Ochii sunt
amplasaţi pe frunte şi permit o vedere foarte bună în sus, înainte şi lateral.
Linia laterală este rectilinie şi urmare a studiilor efectuate s-a constatat că este formată din
celule chemo-senzoriale.
Înotătoarea dorsală este situată mult posterior şi împreună cu anala şi caudala, constituie un
sistem propulsor foarte bun, folosindu-se de forţa unui peduncul caudal robust şi a formei
hidrodinamice a corpului. Viteza de atac, atunci cand pleaca din pozitia “ la panda “, este
fulgeratoare.
Culoarea este cenuşiu-verzuie sau cenuşiu-cafenie, funcţie de mediul de viaţă. Spatele este
închis la culoare, flancurile mai deschise iar abdomenul este alb-gălbui, uneori cu pete negre.
Dimensiunile obişnuite sunt 50-60 cm şi 1-3 kg, foarte rar mai mult de 100 cm şi 10-12 kg.
Cea mai mare ştiucă pescuită a fost ştiuca lui Frederic II Barbarose , lansată în 1230 şi capturată în

68
1497, la vârsta de 267 ani, lungimea de 6 m şi greutatea de 140 kg; scheletul şi inelul de marcaj, sunt
în muzeul Mannheim.
Ştiuca trăieşte în râuri, în zone cu viteză mică a apei şi în mod deosebit în ape stătătoare,
preferându-le pe cele cu vegetaţie, apă limpede şi fund nenămolos. La maturitate, ştiuca este solitara.
Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de 3-4 ani şi greutatea de 0,5-1,0 kg
Prolificitatea este de 16.000-109.000 icre, funcţie de greutatea femelei (0,5-3,0 kg) , dar
exemplarele mari depun până la 1.000.000 icre. Diametrul icrelor este 2,5-3,0 mm (nehidratate).
Reproducerea are loc primăvara devreme, începe la temperatura apei de 6-8oC şi atinge
intensitatea maximă la 9-10oC. Icrele sunt depuse pe vegetaţie dar, la câteva zile, se desprind şi devin
pelagice.
Incubaţia durează 13-15 zile la temperatura apei de 10-12oC.
Resorbţia completă a sacului vitelin are loc după 10-12 zile.
Hrana ştiucii este constituită din fitoplancton la începutul hrănirii exogene, microzooplancton
şi apoi zooplancton în perioada de alevin ( pana la vârsta de 25-30 zile) zooplancton, zoobentos şi
larve de peste până la vârsta de 60-80 zile şi ihtiofag după această vârstă. Dacă habitatul îi oferă larve
de peşte în cantitate suficient de mare, ştiuca devine ihtiofagă de la vârsta de 25-30 de zile sau chiar
mai puţin. Dacă habitatul nu îi oferă larve sau pui de peşte, ştiuca rămâne consumatoare de
zooplancton, zoobentos şi insecte până spre finele primei veri. În lipsa altor peşti, este canibal
înnăscut. Lăcomia ştiucii o determină să se hrănească permanent, chiar şi în perioada de reproducere
(inclusiv cu masculii care au fecundat-o) sau iernare. Ştiuca mare consumă în mod obişnuit şi păsări.
Creşterea ştiucii împreună cu alte specii, paşnice, este o ocupaţie veche.
În ţări din vestul Europei (Germania, Franţa, Anglia, ş.a.) esocicultura a avut o mare
dezvoltare în se. XIX şi prima jumătate a sec. XX, ştiuca fiind un peşte apreciat în mod deosebit atât
pentru calitatea cărnii şi a icrelor cât şi pentru rolul de consumator activ (lacom) al peştilor mărunţi
pătrunşi în crescătorii.
Trebuie numaidecât ştiut că ştiuca matura poate fi parazitată de plerocercoidul cestodului
Diphyllobothrium latum care se localizează în ovare şi în cazul consumării icrelor proaspete se va
transforma în intestinul omului, în adult, ajungând la lungimea de 2-8 m. De aceea , este absolut
obligatoriu ca, icrele de ştiucă să fie consumate numai conservate în sare o perioadă de cel puţin 10
(zece) zile (sau prăjite, fierte, etc).
Reproducătorii sunt capturaţi din ape naturale sau crescuţi în heleştee special destinate acestui
scop. Reproducătorii capturaţi din ape naturale costă mult mai puţin, dar sensibilitatea lor deosebită
la manipularea şi schimbarea habitatului (suportă greu captivitatea), conduce frecvent la blocarea
maturării icrelor şi ratarea reproducerii.

69
 Reproducătorii sunt crescuţi în captivitate, separat pe sexe, în heleştee de 700-800 mp, în
număr de 10-20 ex. cu greutatea totală de până la 20 kg, având suficientă vegetaţie pentru adăpost
(sau amenajate ascunzători) şi suficientă hrană (o cantitate de peşte de 3-5 ori mai mare decât
greutatea ştiucilor; acest raport trebuie păstrat permanent).
Maturarea icrelor se face natural, fără stimulare hormonală, în heleştee speciale în care se
introduc femele, masculi şi hrana necesara ( pesti vii ).
Colectarea icrelor si laptilor se face în momentul în care reproducătorii se pregătesc
(cârduiesc) pentru reproducere.
Fecundarea icrelor se realizează după metoda uscată. După omogenizarea icrelor şi lapţilor, se
adaugă apă (de două ori volumul icrelor), se omogenizează acest amestec şi se lasă în repaos, 10-20
minute. Se spală icrele fecundate de 3-4 ori prin evacuarea apei şi apoi, adăugarea alteia.
Incubaţia are loc în incubatoare Zug Weiss, alimentate cu un debit crescător de 2-4-6 l / min.
la o temperatură a apei de 8-10oC şi durează 12-14 zile (110 grade – zile).
Eclozarea are loc în lăzi de incubaţie de tip salmonicol, după transvazarea icrelor prin sifonare
cu o zi înaintea declanşării eclozării pentru că larvele de ştiucă au nevoie de un suport pe care să se
fixeze timp de cel puţin 1-2 zile. Larvele sunt ţinute în aceste instalaţii până la vârsta de 9-10 zile
când se transferă în heleşteele de creştere sau în bazine (tancuri) destinate creşterii în perioada de
alevin.
Hrănirea exogenă începe la 11-12 zile, cu rotiferi. La 25 de zile, alevinul seamănă cu părinţii,
începe stadiul de pui şi dacă are condiţii, începe hrănirea şi cu larve de peşti,
Din punct de vedere al hranei, ştiuca, în stadiul de larvă-alevin-pui, trece prin trei stadii
diferite:
1. Larvele 10-12 mm sunt preponderent fitoplanctonofage
2. Alevinii de 15-20 mm sunt preponderent zooplanctonofagi
3. Puii de 30-80 mm sunt preponderent ihtiofagi
Menţionăm faptul că ştiuca nu poate fi hrănită cu hrană artificială în nici un stadiu de
dezvoltare a sa.
Creşterea în densităţi mari, în bazine (tancuri), a alevinilor şi puilor de ştiucă, este posibilă
numai cu condiţia asigurării din abundenţă a zooplanctonului necesar hrănirii, în caz contrar acţiunea
este compromisă din cauza canibalismului.
Puii de ştiucă, de 25 de zile sau mai mari, se populează în policultură cu ciprinide de cel puţin
două veri şi numai în heleştee care se videază complet. Densitatea la populare este de 500-1.000 ex. /
ha. Şi se obţin producţii de 10-50 ex / ha cu greutatea medie de 200-300 g / ex. (cca 10 kg / ha). La
această mărime, ştiuca este destinată consumului, populării în habitate naturale sau în bazine
piscicole (heleşteu, iaz, acumulare) destinate pescuitului sportiv.

70
 3.4.4. Cresterea carasului
Carassius auratus gibelio Bloch 1783
Corpul are o forma alungita, puţin înalt (34,1-48,8% din lungimea totala) si relativ gros (40-
62 % din înălţime). Profilul dorsal si ventral, uşor convex. Corpul este acoperit complet de solzi,
relativ mari,groşi si aspri la pipăit.
Capul este mic, are gura terminala, fără mustăţi, ochi situaţi lateral si opercule care închid
bine cavitatea branhiala. Cavitatea bucala prevăzută cu dinţi faringieni din care primul, aproape
rotund si spini branhiali bine dezvoltaţi.
Înotătoarea dorsala, lunga si înalta, prezintă o radie osificata, puternica, prevăzuta cu zimţi mari si
distanţaţi.
Pedunculul caudal relativ scurt si înalt, gros, puternic, se termina cu o caudala bilobata, cu
vârfurile puţin rotunjite.
Culoarea este argintie, rar plumburie, mai închisa in partea dorsala.
Peritoneul este negru complet.
Dimensiunile obişnuite in habitatele naturale sunt 15-20 cm. si 200-400 gr, rar ajunge la 25-
35 cm. si 1,5-2,5 kg.
Carasul trăieşte in ape stagnante dar se întâlneşte si in râuri, foarte frecvent in râurile de deal
si de şes, cu panta mica si ape domoale. Este o specie cu o plasticitate ecologica deosebita, rezistent
la condiţii nefavorabile de mediu, agresiv biologic in ocuparea unui areal nou prin înlăturarea
speciilor autohtone similare. Astfel, carasul a apărut in România la sfârşitul sec. XIX , începutul sec.
XX si pe parcursul a 50-60 de ani a provocat dispariţia aproape totala a caracudei (Carassius
carassius Linnae) din apele noastre si a ocupat toate ecosistemele acvatice naturale si artificiale, cu
foarte mici excepţii.
Maturitatea sexuala se înregistrează la 3-4 ani, dar când condiţiile de creştere sunt bune,
devine matur sexual si la 2 ani.
Reproducerea are loc la sfârşitul primăverii când temperatura apei este de 16-18 oC, in mai
multe reprize, 2-3, uneori chiar 4, pana in luna iulie. Prolificitatea este de 18.700-58.000 icre la vârsta
de 2-3 ani dar ajunge pana la 860.000 de icre la maturitate deplina. Prolificitatea este foarte mare
având in vedere masa corporala a reproducătorilor ( 200-1.200 gr/ex.)
Biologia reproducerii speciei este foarte rar întâlnita. Masculii sunt foarte putini sau lipsesc
complet in unele populaţii. Unii autori susţin ca masculii de caras se întâlnesc doar la vârsta de 2 ani,
după care îşi schimba sexul si devin femele. Fecundarea icrelor se realizează prin ginogeneza, cu
spermatozoizi ai altor specii de ciprinide, care dau numai un impuls de declanşare a divizarii

71
celulelor si dezvoltare a embrionului, fără contopirea nucleului icrei cu al spermatozoidului. Rezulta
populaţii de femele cu caracteristicile genetice ale mamei.
Incubaţia durează 3-4 zile si resorbţia sacului vitelin, 4-5 zile.
Larvele se hrănesc cu fitoplancton, alevinii cu plancton (fito si zoo), puii cu plancton,
perifiton si bentos, iar peştii maturi cu tot ce se poate constitui in hrana intr-un sistem acvatic,
inclusiv icre sau detritus organic, mai puţin peşti. Este un concurent agresiv la hrana naturala si furaje
pentru ciprinidele autohtone din habitatele naturale si respectiv, din crescătorii.
In prima jumatate a sec. XX, carasul a fost crescut in policultura cu alţi peşti, in mod deosebit
in sistem extensive. Ulterior s-a constatat, îndeosebi in cultura semiintensiva a ciprinidelor ca,
prezenta carasului conduce la o diminuare a producţiei speciei valoroase, de baza si obţinerea unei
producţii suplimentare de proasta calitate ( peşti mici, cu multe oase, s.a.) si cu valoare economica
redusa.
Despre « cultura carasului »se vorbeşte la modul impropriu. Carasul se găseşte peste tot, in
râurile mari si mai ales in cele mici, cu ape leneşe, in lacuri, iazuri, heleştee, râmnice, oriunde este
apa. Ocupa habitatele, se reproduce, rezista la orice condiţii de mediu, chiar si cu 0,4% oxigen, creste
lent dar sigur si se înregistrează ca producţie piscicola in ape naturale dar si in crescătorii. Este destul
de greu să împiedici intrarea lui intr-o ferma piscicola si odată pătruns, este foarte greu sa fie
eliminat.
« Cultura »carasului este recomandata in sistemul extensiv de creştere pentru ca asigura o
producţie piscicola ieftina, in orice condiţii de mediu. Creşterea carasului in iazuri sau heleştee
furajate este o greşeala tehnica (si financiara) si trebuie evitata.
Sunt si autori care susţin ca trebuie sa profitam de plasticitatea biologica si rezistenţa
deosebită a carasului la condiţii vitrege de mediu şi să îl creştem controlat, inclusiv furajat cu furaje
ieftine.

3.5. Proceduri tehnologice de eliminare a speciilor de peşti cu valoarea

economică diminiuată.
In piscicultura extensivă şi semiintensivă practicată în lacuri, iazuri şi heleştee, pătrund, fără
voia sau din neglijenţa tehnologilor, specii de peşti din fauna sălbatică, peşti de dimensiuni mici, cu
ritm mic de creştere, cu o calitate necorespunzătoare a cărnii, cu multe oase şi din aceste motive, cu o
valoare economică diminuată. Aceste specii, relativ numeroase, sunt concurente la hrana naturală şi
suplimentară a speciilor cultivate, sunt purtători imunizaţi de agenţi patogeni şi produc mai multe
neajunsuri:
- diminuează producţia speciilor cultivate;
- pot transmite paraziţi sau alte forme de îmbolnăvire;

72
 - necesită manoperă suplimentară pentru sortarea lor la pescuitul de recoltă;
- au valoare economică diminuată sau,unele specii nici nu pot fi valorificate.
Procedurile tehnologice de eliminare a speciilor sălbatice de peşti sunt grupate în două mari
categorii:
1. Stoparea intrării în bazinele piscicole realizata prin sisteme de filtrare;
2. Diminuarea sau eliminarea speciilor sălbatice realizata prin metoda biologică: popularea
cu peşti răpitori şi prin metoda fizico-chimică: golirea bazinului şi clorinarea zonelor
umede.
Piscicultura în lacuri şi iazuri, exclude posibilitatea controlului total asupra speciilor care
compun populaţia piscicolă. Majoritatea lacurilor şi iazurilor sunt amplasate pe pîrîuri sau râuri cu
debite permanente, mici sau mijlocii, imposibil de filtrat pentru a împiedica pătrunderea speciilor de
peşti din ihtiofauna autohtonă. În plus lacurile şi iazurile, de cele mai multe ori, nu se videază
complet sau se videaza la perioade mari de timp, ceeace permite speciilor sălbatice să se reproducă şi
să se dezvolte numeric.
Singura modalitate eficientă de diminuare (drastică) a populaţiilor de peşti nedoriţi este
popularea cu şalău. Şalăul este un peşte răpitor, activ, harnic, consumă peşti mărunţi, nu este foarte
lacom şi nu poate consuma peşti de talie mare, cum sunt cei cultivaţi. Vârsta şalăului la populare
trebuie să fie de 7-9 zile sau max. 1 (un) an. Populaţia de şalău se dimensionează în funcţie de
mărimea populaţională a peştilor sălbatici, ştiindu-se că şalăul pentru a creşte cu 1 (un) kg trebuie să
consume 7 kg peşte.
Evacuarea completă a apei, cel puţin la 3-5 ani şi clorinarea zonelor umede (100 g / m 2)
determină eliminarea totală a speciilor sălbatice, cel puţin pentru perioade scurte de timp şi controlul
eficient al acestor populaţii pentru perioada care urmează.
Creşterea ciprinidelor în heleştee este caracterizată şi de posibilitatea de a împiedica total
pătrunderea speciilor sălbatice de peşti, atât în heleştee alimentate gravitaţional cât şi heleştee
alimentate prin pompare.
Apa tehnologică destinata helesteelor, este filtrată prin diferite sisteme sau tipuri de filtre care
reţin nu numai peşti adulţi de mici dimensiuni dar pot reţine chiar şi icrele embrionate sau distrug
total ori, parţial, alevinii sau puii de foarte mici dimensiuni.

73
 CAPITOLUL IV SALMONICULTURA

4.1. Generalităţi

Prin salmonicultură se defineşte domeniul de preocupări ce cuprinde studiul, creşterea şi

gestionarea populaţiilor de peşti ce cuprinde familia Salmonidae. Peştii din familia salmonidae sunt
peşti răpitori cu corpul fusiform acoperit cu solzi mărunţi, cu înotătoarele bine dezvoltate În
România, mediul de viaţă al salmonidelor îl constituie apele curgătoare din zona montană şi
premontană, lacurile alpine şi lacurile de acumulare construite pe râuri de munte. Ameliorarea
condiţiilor de viaţă ale salmonidelor implică realizarea de lucrări de stabilizare a cursurilor apelor de
munte, de regularizare a debitului acestora, de reducere a transportului de aluviuni. Salmnicultura
include preocupări privind creşterea artificială şi ameliorarea populaţiilor speciilor de salmonidae în
staţiuni speciale numite păstrăvării.
Familia Salmonidae
Sunt peşti răpitori de ape reci, dulci sau marine, din emisfera nordică. Majoritatea speciilor
sunt marine sau forme de adâncime. Se reproduc în ape dulci sau salmastre. Importanţa lor
economică este foarte mare deoarece au carne gustoasă şi fără oase. Din cele 9 genuri în ţara noastră
se întâlnesc 4: Salmo, Salvelinus, Hucho şi Coregonus. Din genul salmo, în ţara noastră se întâlnesc
doar două specii: Salomo trutta, autohtonă, şi Salmo gairdneri, introdusă. Principalele specii din
această familie sunt:
- Salmo salar (somonul) este o specie nord-atlantică, cu aria de reproducere în apele reci de
munte. Ciclul lui biologic cuprinde 3 etape: a) etapa de reproducere în apele dulci (la vârsta
de 3 – 4 ani, somonii migrează până la izvoarele râurilor ce se varsă în Atlantic; în timpul
călătoriei, somonii îşi schimbă complet înfăţişarea, îmbrăcând haina nupţială; după
reproducere, cea mai mare parte a adulţilor pier, puţini ajung să se reîntoarcă în mare. b)
migraţia în aval pe fluviu a noii generaţii; c) etapa de creştere, adică viaţa în mare.
- Salmo trutta (păstrăv de munte) are flancurile corpului acoperite de pete roşii. Cea mai
frecventă a noi este rasa Salmo trutta fario, păstrăvul indigen, caracteristic apelor reci şi bine
oxigenate de munte, frecvent în râuri şi pâraie, mai rar în lacuri. Se pretează foarte bine la
condiţiile amenajate (salmonicultură) deoarece fecundaţia este uşor de realizat.
- Salmo gairdneri (păstrăv american, păstrăv curcubeu) are codala acoperită de numeroase
puncte şi flancurile lipsite de puncte roşii. Este specie introdusă, mai puţin pretenţios faţă de
temperatură şi conţinutul de oxigen din apă decât păstrăvul de munte, din care cauză este
foarte indicat pentru salmonicultură

74
 - Salvelinus fontinalis ( fântânel) este o specie cu flancurile aurii-portocalii cu numeroase
puncte roşii sau galbene, înconjurate de albastru. Este o specie rară la noi, trăind în pâraie mai
sus de păstrăvul indigen, unde temperatura nu depăşeşte 150 Celsius.
- Hucho hucho (lostriţa) este o adevărată podoabă a apelor noastre de munte. Se hrăneşte
aproape exclusiv cu peşti, fiind socotit „tigrul” apelor de munte. Este cel mai mare salmonid
din apele ţării noastre, ajungând la 1,5 m lungime, fiind o specie endemică a bazinului
dunărean. Trăieşte în râurile mari de munte din zona lipanului, fiind cel mai apreciat peşte din
ţara noastră. Din cauza pescuitului abuziv, azi este pe cale de dispariţie, moiv pentru care este
protejat de lege. În prezent, se mai găseşte numai în râurile Tisa şi Bistriţa moldovenească.
- Thymallus thimallus (lipan) rivalizează ca frumuseţe cu lostriţa şi păstrăvul. Corpul său pare
învăluit într-o pânză de curcubeu. Este mai mic, 30 cm, fiind întâlnit în toate apele de munte
din Europa, în aval de păstrăv. În ţara noastră, lipanul populează apele de munte în zona lor
inferioară, denumită şi „zona lipanului”. Are importanţă economică locală.

4.2. Înfiinţarea şi organizarea păstrăvăriilor

Creşterea păstrăvului se poate face în mod extensiv sau intensiv. Modul extensiv de creştere
se face pentru a produce puiet de o vară în topliţe, unde este hrănit natural, utilizând densităţi mici ale
peştilor. Tot în mod extensiv se poate realiza creşterea reproducătorilor în bazine mari, folosind hrana
naturală, suplimentată artificial după necesităţi.
Creşterea păstrăvului de consum în mod intensiv (densităţi mari şi cu administrare de hrană
artificială) se poate face în trei tipuri de păstrăvării:
- păstrăvării pentru repopulare, care au scopul de a produce icre şi puiet necesar repopulării
apelor de munte. Păstrăvăriile de repopulare sunt de două tipuri, permanente şi volante. Cele
permanente sunt prevăzute cu o casă a incubatoarelor şi cu bazine pentru creşterea puieţilor şi
a reproducătorilor. Cele volante sunt constituite dintr-o staţie de incubare şi unul sau două
bazine pentru parcarea reproducătorilor. În cazul păstrăvăriilor volante, reproducătorii sunt
capturaţi toamna din râu, iar după mulgere sunt eliberaţi. Icrele fecundate prin amestecare cu
lapţii de la mascul sunt aşezate în incubatoare speciale. Din icrele incubate, puietul iese în
martie – aprilie, astfel că păstrăvăria funcţionează din primăvară până în toamnă. Asemenea
păstrăvării se amplasează în zona superioară a apelor de munte.
- păstrăvării pentru producerea păstrăvului de consum, au ca scop creşterea anumitor specii de
salmonidae, din stadiul de icre până în momentul valorificării. Aceste păstrăvării sunt unităţi
complexe, dotate cu instalaţii specifice (priza de apă, canale de alimentare, canale de
evacuare, bazin de decantare, bazine pentru puieţi, pentru reproducători şi pentru consum,

75
 etc.). În acest caz, producţia de păstrăv la unitatea de suprafaţă, iar păstrăvăria are activitate
tot timpul anului.
- Păstrăvăriile mixte, prezintă toate caracteristicile celor două tipuri de mai sus.
Pentru amplasarea unei păstrăvării mixte sunt necesare următoarele condiţii:
a. Calitatea sursei de apă
Apa este factorul determinant pentru înfiinţarea unei păstrăvării, ea influenţând
întregul proces de producţie. Pentru înfiinţarea unei păstrăvării, trebuie ca sursa de apă să
asigure un debit relativ constant, iar apa să aibă anumite calităţi: puritate, temperatură cu
variaţii reduse, oxigen dizolvat în cantitate optimă, etc. Aceste calităţi sunt realizate, de
regulă, de apele de munte care au bazinele hidrografice cu un procent mare de împădurire, şi
nu prezintă fenomene de torenţialitate.
Debitul de apă necesar păstrăvăriei se determină în funcţie de suprafaţa de luciu de
apă, care, la rândul ei depinde de capacitatea păstrăvăriei. Determinarea suprafeţei luciului de
apă şi a necesarului de bazine din păstrăvărie, se face în funcţie de capacitatea proiectată a
acesteia. În mod obişnuit, capacitatea păstrăvăriei se exprimă prin numărul de icre incubate
anual Ni. La determinarea suprafeţei de luciu de apă se ţine cont de următorii indicatori medii:
- numărul de puieţi la metrul pătrat de luciu de apă, se stabileşte între 200 şi 1000, în funcţie de
de debitul şi calitatea apei şi a hranei.
- la reproducătorii de păstrăv indigen sunt necesari 1 – 2 m2 de luciu de apă la kilogram corp;
- numărul de reproducători se stabileşte în funcţie de specie;
- suprafaţa bazinelor pentru păstrăvul de consum trebuie să reprezinte 50 – 60% din suprafaţa
totală de luciu de apă.
- suprafaţa bazinelor de carantină şi pescuit sportiv se adoptă constructiv;
- pentru calculul debitului, suprafaţa reală a luciului de apă se majorează cu 10% din valoarea
obţinută, astfel ca să existe o rezervă de apă în caz de secetă.
Debitul necesar se determină în funcţie de suprafaţa luciului de apă. Pentru 1 ha luciu de apă,
sunt necesari 500 – 1000 l/s adică 0,5 – 1,0 m 3/s. După determinarea debitului necesar păstrăvăriei se
verifică dacă debitul emitentului este suficient de mare ca să acopere debitul prelevat, astfel încât
ecosistemul apei de munte din aval să nu fie afectat.
Relaţia de calcul pentru debit este:
Q = 0,85 ⋅ v ⋅ S ( m 3 / s ) în care:
- Q reprezintă debitul;
- V – viteza apei la suprafaţă;
- S – aria secţiunii udate;

76
 Viteza apei la suprafaţă se poate măsura cu un flotor, măsurând timpul necesar pentru ca
acesta să parcurgă o anumită distanţă, prestabilită.
Temperatura apei şi oxigenul dizolvat în apă. Aceste două caracteristici ale apei sunt esenţiale
pentru înfiinţarea unei păstrăvării, datorită faptului că păstrăvii sunt peşti pretenţioşi faţă de
temperatură şi conţinutul în oxigen al apei. Există o strânsă corelaţie între temperatura apei şi
cantitatea de oxigen dizolvat; odată cu creşterea temperaturii apei, scade cantitatea de oxigen
dizolvat. Pe de altă parte, metabolismul peştilor se intensifică odată cu creşterea temperaturii şi
determină o creştere a consumului de oxigen. Din acest motiv, salmonidele au nevoie de ape reci.
Temperaturile optime pentru dezvoltare pentru diferite specii de păstrăvi sunt:
- pentru păstrăvul fântânel, 12 – 140 C;
- pentru păstrăvul indigen, 14 – 160 C;
- pentru păstrăvul curcubeu, 15 – 190 C;
Păstrăvul indigen suportă mai bine temperaturile scăzute, în timp ce păstrăvul curcubeu le
suportă mai bine pe cele ridicate, dar cu condiţia ca apa să se primenească continuu. În general,
pentru producerea păstrăvului indigen destinat repopulării, păstrăvăria trebuie să fie alimentate cu apă
care are temperatura mai mică de 180 C iarna iar pentru păstrăvului destinat pentru consum, ea nu
trebuie să depăşească 220 C vara.
La determinarea temperaturii apei se are în vedere dinamica zilnică a variaţiei, în perioadele
critice. Se cunoaşte că variaţiile bruşte de temperatură sunt dăunătoare pentru organismul
salmonidelor, mai ales pentru puieţii cu vârsta de până la 5 luni, care mor când temperatura apei se
schimbă cu 3 - 40 C. Adulţii suportă relativ mai bine aceste schimbări, rezistând la variaţii bruşte de
temperatură de maxim 7 - 100 C. Din acest motiv este indicată alimentarea de la două surse de apă, cu
temperaturi diferite (izvor, râu), putând realiza, prin reglarea debitelor, un control mai strict asupra
temperaturii.
Sub aspectul oxigenului dizolvat, nivelul nu trebuie să scadă sub 9 mg/l, pentru ca păstrăvii să
aibă o dezvoltare normală. Pentru mărirea cantităţii de oxigen dizolvat, se pot amenaja, în monte de
păstrăvărie, cascade podite sau diferite obstacole care determină oxigenarea prin cădere a apei.
Conţinutul de oxigen dizolvat se determină cu ajutorul unor aparate speciale (oxigenometre) –
care dau exact valoarea parametrului de determinat.
Reacţia apei (pH-ul) exprimă concentraţia ionilor de hidrogen în apă. Pentru o dezvoltare
normală a păstrăvilor, pH –ul trebuie să fie cuprins între 6 şi 8, optimul fiind un pH neutru (7).
Turbiditatea (limpezimea) apei este o calitate deosebit de importantă, păstrăvul suportând
doar pentru scurt timp apa tulbure. Icrele şi alevinii din primele săptămâni de viaţă sunt deosebit de
pretenţioase faţă de limpezimea apei. Suspensiile din apă pot acoperi orificiul de respiraţie al icrelor,
acestea murind prin asfixiere. Din acest motiv se impune folosirea unui bazin de decantare înaintea

77
casei incubatoarelor. Se apreciază că o apă care se limpezeşte după 24 de ore de la o ploaie este bună
pentru alimentarea unei păstrăvării.
Indicii de poluare reprezintă un alt factor de car trebuie să se ţină seama atunci când se
studiază calitatea sursei de apă. Determinarea concentraţiei în substanţe poluante se face în
laboratoare specializate.
b. Amplasarea păstrăvăriei
La amplasarea unei păstrăvării lângă cursul natural al unui râu de munte, trebuie avut în
vedere, în primul rând, riscul unor viituri cu caracter torenţial. Din acest motiv, trebuie studiate toate
datele existente cu privire la pagubele făcute de revărsarea periodică a cursului de apă care
alimentează păstrăvăria. Dacă nu există o staţie hidrologică în apropierea amplasamentului viitoarei
păstrăvării, care să ofere informaţii exacte privind debitele maxime ale râului, trebuie cercetate
arhivele primăriei sau ale altor instituţii; informaţii deosebit de preţioase pot fi preluate de la
localnici. În cazul obţinerii de date precise, se va determina dacă profilul transversal al albiei poate
suporta debitul maxim înregistrat, fără riscul inundării păstrăvăriei. În caz contrar, este necesar să fie
prevăzute lucrări de consolidare a albiei.
Terenul ales pentru amplasarea construcţiilor din păstrăvărie trebuie să aibă panta de maxim
3%, astfel încât să asigure scurgerea naturală a apei din precipitaţii şi să uşureze executarea canalelor
de alimentare şi evacuare. Se vor evita terenurile umbrite. Natura solului trebuie să permită o uşoară
execuţie a lucrărilor, iar roca să fie cât mai puţin penetrabilă (argilă) astfel încât să permită
construirea bazinelor în sol natural.
Din motive practice şi economice, se va urmări gruparea lucrărilor pe un spaţiu cât mai redus.
Amplasamentul păstrăvăriei trebuie ales în aşa fel încât să permită o uşoară accesibilitate rutieră,
racordarea la reţeaua electrică, valorificarea potenţialului turistic, ş.a. Prin urmare, se va opta pentru
un teren amplasat cât mai aproape de centre locuite, prin aceasta asigurându-se şi forţa de muncă
necesară.
4.3. Principalele instalaţii ale unei păstrăvării.

Priza de apă este destinată asigurării alimentării cu apă a păstrăvăriei chiar în condiţii de
secetă, sau în cazul unor viituri naturale. Ea poate fi realizată printr-o căsoaie de lemn, un baraj de
zidărie de piatră sau, mai sigur, un baraj din beton.
O păstrăvărie mixtă constituie o lucrare care necesită costuri ridicate, din acest motiv este
indicată folosirea unui prag de beton care este o construcţie solidă, ce nu poate fi dislocată de mai
multe viituri. De asemenea, se va putea asigura debitul necesar în păstrăvărie şi în caz de secetă. Pe
de altă parte, o asemenea lucrare are un rol benefic în consolidarea albiei pârâului, iar preţurile nu
sunt foarte mari, ţinând cont că înălţimea în deversor nu depăşeşte în condiţii normale 2,0 m.

78
 Pentru captarea apei, în spatele barajului se execută o fosă de decantare primară, cu secţiunea
dreptunghiulară sau circulară. Adâncimea se adoptă în aşa fel încât apa, înainte de a intra în canalul
de aducţiune, să treacă printr-o zonă de liniştire şi de decantare. Fosa este prevăzută cu un grătar: în
cazul unor viituri, sau când fosa se curăţă de aluviuni, intrarea apei în canalul sau tubul de aducţiune
se opreşte. Fosa este acoperită cu un capac.
Materialele utilizate la construcţia canalului pot fi dulapi din lemn, tuburi premo sau tuburi de
fontă după necesităţi. Panta nu trebuie să fie mai mică de 0,5%. Se adoptă toate soluţiile necesare
pentru ca apa care ajunge în bazine să fie de cea mai bună calitate. Se pot executa, la schimbările de
direcţie sau la fiecare 100 de metri, mici bazine de control, care pot funcţiona şi ca bazine de
decantare.
Canalul de aducţiune este construit în debleu şi trebuie acoperit cu dale de beton, peste care se
aşterne un strat de pământ gros de cel puţin 50 de cm, pentru a se evita îngheţul pe timpul iernii.
Bazinul de distribuţie are formă paralelipipedică, şi se instalează la capătul canalului de
aducţiune. De la bazinul de distribuţie apa este dirijată, cu debite reglate, către diferite sectoare ale
păstrăvăriei. Tot în bazinul de distribuţie se face amestecul apei de râu cu apa de izvor. Acest lucru
este necesar pentru a ridica temperatura apei din casa incubatoarelor pe timpul iernii, iar vara pentru a
o scădea pe cea din bazine.
Bazinul de decantare trebuie construit în toate păstrăvăriile în care alimentarea casei
incubatoarelor se face cu apă de pârâu. Are rolul de a linişti apa care vine de la bazinul de distribuţie;
în acest fel, impurităţile se vor depune pe fundul bazinului. Apa de izvor care urmează să alimenteze
casa incubatoarelor şi apa de pârâu care alimentează bazinele de producţie, în mod obişnuit, nu se
decantează. Pe durata iernii, apa de pârâu fiind limpede, nu se impune decantarea ei. Se apreciază că
un bazin de decantare cu dimensiunile de 10/10/1 m este suficient de mare pentru a decanta apa
necesară la circa 500.000 de icre.
Canalul de alimentare porneşte de la bazinul de distribuţie, apa trece prin el alimentând
bazinele cu puieţi, pentru reproducători, de producţie şi de pescuit sportiv. Modul de calcul este
identic cu cel al canalului de aducţiune; şi acest canal trebuie izolat pentru a evita îngheţarea apei pe
timpul iernii.
Canalele de admisie preiau apa din canalul de alimentare şi o deversează în bazine.
Jgheaburile de alimentare sunt înserate la canalul de alimentare prin intermediul unui mic bazin,
pentru a putea regla mai uşor debitul. Aproape de zona de inserţie, canalul va fi prevăzut cu un şuber,
necesar reglării debitului. O condiţie importantă care trebuie respectată la proiectarea canalelor de
admisie, este ca ele să asigure o cădere a apei de cel puţin 0,5 metri. În acest fel, se asigură
oxigenarea apei şi se evită îngheţarea ei pe timpul iernii. Tot pentru oxigenare, dar şi pentru a

79
împiedica urcarea peştilor în canale, se recomandă construcţia unei mici platforme înclinate sub firul
de apă.
Bazinele pentru puieţi pot fi executate din pământ, în cazul în care natura solului o permite
(sol argilos). Cel mai adesea însă, ele se construiesc în totalitate din beton, pentru a asigura o mai
bună îngrijire a puieţilor. Lungimea şi lăţimea se adoptă în aşa fel încât raportul L/l să fie
aproximativ 10/1 dar nu mai mici de 20 m2 şi adâncimi de 0,3 – 0,5 m la admisie şi 0,75 – 1,00 la
evacuare. Panta fundului bazinului va fi de cel mult 3% pentru a asigura o scurgere lină a apei.
Bazinele pentru reproducători pot fi executate din pământ, în cazul în care natura solului o
permite (sol argilos) sau din beton. În ambele situaţii, fundul bazinelor va fi din sol natural acoperit
cu un strat de pietriş.
Între bazinele de pământ se execută diguri despărţitoare, cu lăţimea coronamentului de maxim
2,0 m. Dimensiunile bazinelor se adoptă respectând condiţiile: raportul L/l să fie aproximativ 10/2,
suprafaţa de 100 – 200 m2 şi adâncimi de 1,0 – 1,20 m la admisie şi 1,50 – 2,00 la evacuare, panta
către axa longitudinală a bazinului de 1/30 şi panta transversală de 3%.
Bazinele pentru păstrăvul de consum au acelaşi mod de execuţie ca şi cele prezentate
anterior, respectându-se următoarele cerinţe: raportul L/l să fie aproximativ 10/4, suprafaţa de 200 –
500 m2 şi adâncimi de 1,0 – 1,20 m la admisie şi 1,50 – 2,00 la evacuare, panta longitudinală şi panta
transversală de 3%.
Bazinele de carantină, se execută în întregime din beton, pentru a putea fi uşor dezinfectate.
Ele sunt utilizate pentru parcarea peştilor aduşi de la alte păstrăvării, evitând în acest fel introducerea
unor boli sau paraziţi. De asemenea, în cazul unor epidemii, peştii se pot izola şi trata în aceste bazine
şi din acest motiv, ele trebuie alimentate cu apă separat. Se consideră suficient pentru o păstrăvărie,
2-3 bazine de carantină.
Bazinele de pescuit sportiv pot avea diferite forme constructive şi servesc pentru agrement.
Acestea se execută din pământ într-o parte mai izolată a păstrăvăriei.
Groapa de pescuit este prevăzută doar pentru bazinele de reproducători, la cele cu păstrăv de
consum şi la cele pentru carantină. Ele au menirea de a uşura munca operatorilor la evacuarea
efectivului piscicol din bazine, evitând rănirile peştilor ce pot apare la această operaţie. Groapa de
pescuit se poate executa în interiorul sau la exteriorul bazinului, lângă digul de evacuare, cu o
adâncime maximă de 0,50 m. La jumătatea înălţimii se prevede un grătar de oţel, de pe care peştii pot
fi luaţi cu minciocul.
Călugărul reprezintă o amenajare în toate bazinele din păstrăvărie, care se utilizează pentru
reglarea nivelului şi temperaturii apei din bazine şi la evacuarea acesteia. Indiferent de tipul său
constructiv, călugărul are două părţi, una orizontală care pleacă de la fundul bazinului şi iese sub
digul de evacuare în afara lui şi o parte verticală fixată în interiorul bazinului. Partea verticală este

80
prevăzută pe toată suprafaţa ie dinspre bazin cu sită şi grătar pentru a permite intrarea apei în călugăr
şi reţinerea peştilor. În interior are două vanete care prin ridicare şi coborâre permit reglarea nivelului
apei. Poate fi executat din lemn sau din beton armat.
Canalul de evacuare are ca scop colectarea apei utilizată în păstrăvărie şi dirijarea ei către
pârâu. Modul de proiectare este identic cu al canalului de alimentare deoarece debitul condus prin el
este acelaşi.
Casa incubatoarelor. Pentru o păstrăvărie permanentă, casa incubatoarelor este reprezentată
printr-o clădire destinată incubării icrelor din care se obţin puieţii necesari pentru repopulare, pentru
creşterea reproducătorilor sau a păstrăvilor de consum. Casa incubatoarelor trebuie construită în
demisol, adâncimea de execuţie fiind astfel aleasă încât să nu permită îngheţarea apei în timpul iernii.
De asemenea, interiorul său trebuie să fie cât mai uscat.
Pentru o păstrăvărie de producţie, trebuie urmărit ca temperatura apei să nu fie mai mică de 50
C (mai ales pentru icrele de păstrăv curcubeu), dar nu mai mult de 15o C. Apa care alimentează casa
incubatoarele trebuie să aibă calitate superioară apei care alimentează bazinele. Casa incubatoarelor
este utilată cu instalaţii menite să asigure desfăşurarea normală a procesului de incubare a icrelor, şi
anume: filtrul, ulucele de distribuţie, ulucele de evacuare, postamentul şi incubatoarele.
Filtrul este o instalaţie din beton armat, care are rolul de a curăţa de impurităţi bazinul de
decantare. Au fost construite diferite tipuri de filtre: cu stofă, în butoaie, cu garduri de nuiele şi
pietriş, etc.
Ulucele de distribuţie se pot construi din lemn sau din beton. Ele sunt prevăzute cu robineţi
în dreptul fiecărei cutii de incubator în parte.
Ulucele de evacuare preiau apa trecută prin incubatoare şi o conduce către tubul de evacuare
aflat sub podeaua de ciment. Se poate folosi şi un sistem de captare a apei cu tuburi din plastic,
acestea prezentând şi avantajul evitării stropirii.
Postamentul este executat din beton sau din zidărie de piatră cu mortar de ciment, el fiind
suportul pentru incubatoare. Înălţimea sa trebuie aleasă astfel încât să permită o comodă manipulare
la şi în incubatoare.
Incubatoarele sunt necesare pentru păstrarea icrelor de la fecundare până la ecloziune. Există
mai multe tipuri de incubatoare din care la noi se utilizează două:
- incubatorul Wacek – Universal
- incubatorul Zug
Incubatorul Wacek – Universal, cel mai utilizat la noi, are o construcţie simplă, fiind format
din două cutii aşezate una în alta. Cutia exterioară poate fi construită în totalitate din lemn sau din
beton direct pe postament, iar cea interioară din lemn, tablă zincată sau material plastic. Cutia
interioară este prevăzută cu aripioare cu care se sprijină pe marginile cutiei exterioare . Rămâne astfel

81
un spaţiu între fundurile celor două cutii, necesar circulaţiei apei. Incubatorul este prevăzut şi cu un
capac din lemn care are un orificiu cu diametrul de 10 cm, pentru a permite intrarea luminii şi a
împiedica pătrunderea dăunătorilor. Capacitatea unui astfel de incubator este de 10000-125000 icre
dispuse pe un singur rând.
Şopronul pentru troci. Puierniţele (trocile) sunt necesare pentru creşterea alevinilor până în
stadiul de puiet de circa două luni. Trocile se confecţionează din lemn sau beton. Pentru a împiedica
evadarea puieţilor ele sunt prevăzute cu puieţi interiori din tablă perforată sau sită. Capacitatea
puierniţelor este de 5000 - 10000 de puieţi de 5-6 săptămâni, pentru un metru pătrat luciu de apă. În
funcţie de capacitatea păstrăvăriei, se stabileşte numărul de puieţi necesari, apoi suprafaţa de luciu de
apă pentru troci şi în final numărul lor, cunoscând suprafaţa uneia. Fiecare troacă trebuie prevăzută
cu capac care trebuie să acopere suprafaţa lor.
Spaţiul pentru locuit trebuie să asigure confortul minim necesar personalului care deserveşte
păstrăvăria.
Instalatii anexe.
a) Bucătăria de carne este o cladire necesară preparării hranei pentru efectivul piscicol din
bazine. Este compusă din doua camere: în prima, care are rol de magazie, se depozitează cantitatea de
hrana ce urmează a fi acordată a doua zi; în a doua cameră se prepară efectiv hrana prin fierbere,
tocare şi dozare a amestecului.
b) Ghetaria este prevazuta cu doua incaperi, prima pentru depozitarea ghetii şi a doua pentru
depozitarea alimentelor. Gheata este necesara pentru transportui icrelor embrionate, a puietilor pentru
repopulare sau a pastravului destinat consumului. Ghetaria se umple cu gheata din parau sau din
bazine, m timpul iemii; este necesara asigurarea
scurgerii apei ce rezulta din topirea ghetii.
c) Magazie pentru păstrarea hranei uscate trebuie să fie bine-aerată şi perfect uscată. Aici se
păstrează hrana granulată şi făinile vegetale.
d) Magazia pentru utilaje este necesară pentru a adaposti instalaţiile care nu se utilizează în
anumite perioade - incubatoarele, lădiţe şi alte instalaţii de pescuit, etc.
Producerea puietilor de salmonide
Alegerea reproducătorilor, este operaţia de care depinde cantitatea şi calitatea produselor
sexuale (icre şi lapţi) şi deci vigoarea şi rapiditatea de creştere a viitorilor puieţi, respectiv a
păstrăvilor maturi.
Reproducătorii sunt aleşi dintre puieţii cei mat viguroşi, crescuţi în topliţe sau bazine, în
toamna primului an de viaţă. Se va evita păstrarea puieţilor cu malformaţii, cu operculi scurţi, cei
care au o coloratie nespecifică sau cei la care este evidentă o disproporţie între lungime şi lăţime.

82
 În cazul pastravului indigen, se recomandă capturarea reproducatorilor din râu (în perioada
boiştei), şi, după mulgere, eliberarea în locurile din care au fost prinşi. Acest lucru se impune
deoarece peştii păstraţi în continuare în păstrăvărie refuza hrana, înregistrează creşteri
necorespunzătoare şi în anul următor dau icre în cantitate mica şi de slabă calitate.
Cel mat important aspect al creşterii reproducătorilor îl reprezintă modul de hranire şi de
îngrijire. Astfel puieţilor de păstrăv curcubeu trebuie administrată hrană animală umedă. Puieţii de
păstrăv indigen se hrănesc cu hrană naturală tocata şi data prin sita. Cantităţile şi proporţiile sunt
date, pentru diferite retete, în literatura de specialitate.
Recoltarea şi fecundarea icrelor.
Operaţii pregătitoare. Dupa terminarea procesului de incubaţie, la sfârşitul primaverii,
incubatoarele şi trocile se curăţă de impurităţi, se dezinfectează, se vopsesc şi se pun la uscat. Înainte
de recoltarea propriu-zisă a icrelor şi a lapţilor (toamna pentru păstrăvul indigen şi primăvara pentru
cel curcubeu), trebuie pregatite instalaţiile şi utilajele necesare acestei operaţii. Astfel, incubatoarele
se dezinfectează, bazinul de decantare se curăţă de nămol şi se dezinfectează iar materialul filtrant
din casa incubatoarelor se înlocuieşte în întregime.
La inceputul lunii septembrie, reproducătorii de păstrăv indigen se sortează pe sexe, se
introduc în bazine mai mici de unde vor fi trecuti în bazinele de parcare din casa incubatoarelor, la
timpul potrivit pentru mulgere. Pentru a obtine icre şi lapţi de bună calitate, varsta optima a
reproducătorilor indigeni trebuie să fie cuprinsă între 4 şi 6 ani. În cazul păstravului curcubeu,
sortarea pe sexe se face în timpul inventarului din toamnă. În mod obişnuit, peştii sunt pregătiţi
pentru boişte primăvara, în lunile martie - aprilie, când temperatura apei atinge valori de 7 - 8°C. Se
recomandă să fie utilizaţi pentru mulgere doar reproducătorii foarte bine conformaţi, femelele doi ani
iar masculii un singur an, după care vor fi comercializaţi. Pe toata perioada mulgerii hrănirea
salmonidelor incetează, ea reluându-se ulterior.
Procedeul mulgerii şi fecundării mixte. Trebuie pregătite în prealabil vase de porţelan sau
emailate, dezinfectate cu permanganat de potasiu, suficient de încăpătoare pentru icrele de la 3-4
femele. Fiecare femelă este prinsă cu ajutorul unui prosop şi se şterge cu o cârpă uscată. Peştele este
presat uşor pentru ca icrele să iasă fără forţare. În mod asemănător, peste icre se mulg lapţii de la 1 –
2 masculi.
Conţinutul este apoi amestecat cu o pană moale. După câteva minute se toarnă o cană de apă
proaspătă, pregătită în prealabil. În continuare, se introduce vasul cu icrele în apa din incubator, se
aşteaptă egalizarea temperaturilor după care icrele se spală şi se aşază lin pe fundul incubatorului, în
unul sau mai multe straturi (maxim 5).
Fazele de dezvoltare şi îngrijire a icrelor

83
 După terminarea procesului de fecundare, câteva zile, icrele sunt mai puţin sensibile la
intervenţii asupra lor, în funcţie de specie şi de temperatura apei. Astfel, acest interval este de 10 – 15
zile pentru păstrăvul indigen şi de 5 – 8 zile pentru păstrăvul curcubeu. După depăşirea acestui
moment, icrele pot fi manipulate cu uşurinţă. Ecloziunea icrelor are loc după acumularea a 330 – 400
zile/grad, adică 30 – 40 zile calendaristice.
Începând cu a doua zi de la fecundare, până la ecloziune, icrele se tratează de două ori pe
săptămână cu soluţie de verde de malahit. De asemenea, pentru a împiedica asfixierea icrelor prin
depunerea de suspensii deasupra lor, filtrul trebuie curăţat zilnic.
Pe toată perioada de incubaţie, incubatoarele trebuie acoperite cu capace deoarece radiaţiile
ultraviolete şi infraroşii pot provoca moartea icrelor.
Numărarea icrelor cât mai exactă se impune pentru a ptea planifica producţia viitoare. Se
foloseşte:
- metoda suprafeţei, care porneşte de la premisa că pe cm2 de incubator încap 4 – 6 icre
- metoda cântăririi. Se cântăreşte greutatea a 1000 de icre, apoi întreaga masă de icre. Prin
extrapolare se stabileşte numărul aproximativ de icre.
- metoda volumetrică, similară metodei cântăririi dar se determină numărul de icre dintr-un
volum de 10 cm3, şi volumul total de icre.
- metode moderne, în care se folosesc aparate prevăzute cu celulă fotoelectrică care determină
cu exactitate numărul de icre.

84
 CAPITOLUL V ELEMENTE DE STURIONICULTURA

Sturionii sunt peşti din familia Acipenseridae, cu scheletul parţial osificat, care se întâlnesc
numai în apele din zonele temperate ale emisferei nordice a globului. Scuturile osoase dispuse pe
corpul sturionilor pe cinci rânduri au rol de protecţie, fiind mai mari şi mai ascuţite în raport cu
dimensiunile corpului la puiet, comparativ cu adulţii. Aproape toate cele 27 specii de sturioni sunt
periclitate sau ameninţate cu extincţia. Cel mai scump caviar se obţine de la morun, iar preţul
acestuia depăşeşte 3000 USD/kg, în unele cazuri ajungând chiar la 5000 USD/kg. În perioada de
reproducere cca. 15% din greutatea unei femele de sturion este reprezentată de caviar. Cea mai
numeroasă populaţie de sturioni se găseşte în Marea Caspică, iar ţările care din care provine caviarul
de cea mai bună calitate sunt Rusia şi Iranul. Numai caviarul recoltat din femele vii este de calitate,
deoarece după moartea acestora icrele capătă un gust amar.

Familia Acipenseridae.
Sunt peşti marini şi de apă dulce, mari (peste 3 metri lungime), foarte comuni în bazinul
ponto-caspic (Marea Neagră, Marea Azov şi Marea Caspică precum şi apele reci şi îndulcite ce se
varsă în ele), cunoscuţi sub numele de sturioni. Primăvara, ei urcă pe fluvii, unde depun milioane de
icre negre. Familia cuprinde 4 genuri, din care două prezintă importanţă pentru acvacultură în ţara
noastră: Huso şi Acipenser.
Cele 6 specii de sturioni din fauna ţării noastre sunt:
- Huso huso (morun). Este cel mai mare şi valoros peşte al apelor noastre. Totodată, este
considerat gigantul peştilor din Marea Neagră şi Marea Caspică, întrucât s-au pescuit
exemplare de 1500 kg şi 9 metri lungime. Capul este mic în raport cu corpul. Este o specie
marină, solitară, care trăieşte pe fundul mărilor la adâncimi de 50 – 70 de metri. În aprilie –
mai, el migrează din mare în Dunăre, unde femela depune icre mari, de culoare cenuşie. Face
parte din grupa peştilor care trăiesc mult, peste 100 de ani. Este prezent în tot litoralul
românesc, iar în Dunăre urcă până mai sus de Budapesta. De la morun se valorifică totul, iar
carnea (consumată proaspătă, sărată sau afumată, ultimul caz fiind numită batog) şi icrele
(puse în comerţ sub denumirea de „icre negre”) sunt foarte căutate şi au preţul cel mai ridicat.
- Acipenser nudiventris (viză). Este o specie de apă dulce, rar observată în mare. Ajunge până
la 2 m lungime şi 50 kg greutate.
- Acipenser ruthenus (cegă). Este sturionul adaptat exlusiv vieţii de apă dulce. Populează
râurile Europei de sud-est,bazinul mării Albe şi râurile din Siberia. Lungimea obişnuită este
de 60-70 de cm (4-5 kg). La noi, este prezentă în Dunăre, urcând până la Viena. Se găseşte, de

85
 asemenea, în Tisa, Mureş, Someş, iar primăvara intră pentru reproducere şi în Jiu, Olt, Argeş,
Prut şi Siret.
- Acipenser güldenstaedti (nisetrul). Ocupă, după morun, locul cel mai important ca valoare
economică. Poate ajunge până la 2 meri lungime şi până la 45 de ani. Este răspândit în Marea
Neagră şi Marea Azov. Urcă primăvara pe Dunăre până la Porţile de Fier pentru reproducere.
- Acipenser stellatus (păstrugă). Dintre toţi strurionii, păstruga are talia cea mai zveltă şi mai
elegantă. Rareori poate ajunge până la 2 meri lungime. Este răspândit în Marea Neagră,
Marea Azov şi nordul mării Caspice. Reproducerea are loc pe la sfârşitul lunii mai, în ape
adânci, cu curent puternic.
- Acipenser sturio (şip). Este sturionul Oceanului Atlantic, din care cauză mai portă numele de
„nisetrul atlantic”. Se întâlneşte foarte rar în apele noastre, în Delta Dunării.

Creşterea sturionilor se poate realiza în sistem extensiv, semiintensiv, intensiv (în

monocultură) sau în sistem superintensiv, cu sau fără recircularea apei. Există aşadar forte multe
opţiuni care permit utilizarea de suprafeţe de teren şi surse de apă foarte variate.
Creşterea sturionilor îşi are originea în Rusia, unde Ovsjannikov a reuşit pentru prima dată în
anul 1869 să fecundeze artificial icre de cegă provenită din fluviul Volga, după care, larvele obţinute
au fost crescute în condiţii de captivitate. Tehnologiile de creştere a sturionilor s-au dezvoltat în
special pe cegă, deoarece aceasta este o specie de dimensiuni relativ mici, cu reproducători de 2-4 kg
care se pot manipula mai uşor. De asemenea, această specie ajunge la maturitatea sexuală mai repede
decât ceilalţi sturioni (2-3 ani în condiţii de fermă şi 4-6 ani în apele naturale). În afară de cegă,
cercetătorii ruşi au studiat foarte mult sturionul siberian (Acipenser baerii), specie care deţine în
prezent 30% din producţia de sturioni obţinută în fermele din Rusia, la fel ca şi nisetrul. În afară de
speciile amintite, până în prezent s-au crescut cu bune rezultate păstruga, morunul, sturionul alb sau
diverşi hibrizi. Cel mai utilizat hibrid este cel numit bester, care rezultă în urma încrucişării dintre
morun (femela) şi cegă (masculul).

86
 În ţara noastră au demarat în urmă cu câţiva ani mai multe programe de reproducere sau
creştere a sturionilor în captivitate şi au început să apară din ce în ce mai multe ferme particulare de
creştere a sturionilor. Prin Hotărârea de Guvern nr. 1853 din 22 decembrie 2005 privind sprijinul
direct al statului prin acordarea de subvenţii, în anul 2006, producătorilor agricoli din sectorul
animalier şi din sectorul piscicol, se stimulează în continuare apariţia de noi ferme sturionicole.
Conform acestei hotărâri, valoarea subvenţiei pentru producţia de sturion este de 4 lei/kg, pentru cega
mai mare de 1 kg/buc., pentru păstruga de peste 2 kg/buc. şi morunul mai mare de 5 kg/buc. În
funcţie de tehnologia de creştere care se aplică pentru creşterea sturionilor, masa corporală
specificată poate fi atinsă în 2, 3 sau mai mulţi ani. De exemplu, dacă se creşte în apă încălzită în
sistem superintensiv, cega poate să ajungă la 1 kg după 3 ani (0,4-1,2 kg), păstruga la 2 kg după 2 ani
(1,5-2,6 kg), iar morunul la 5 kg după 2 ani (4,7-6,9 kg). Dacă se realizează creşterea acestor specii în
heleşteie, atunci creşterea lor este mult întârziată, putând să ajungă la masa corporală amintită într-un
interval de timp aproape dublu. Aşadar, trebuie gândit foarte bine sistemul de creştere care urmează a
fi utilizat pentru a se ajunge la rezultatele de producţie cele mai bune.

Creşterea sturionilor în bazine din beton

Deşi creşterea sturionilor în sistem superintensiv, în bazine de fibră de sticlă, cu sau fără
recircularea apei pare dificil de realizat în primul rând prin investiţiile iniţiale foarte mari, pe termen
lung acesta poate să aducă un profit mult superior celorlalte sisteme. În funcţie de dimensiunea la
care se realizează o hală pentru creşterea sturionilor în sistem superintensiv, investiţia iniţială
depăşeşte 100.000 Euro. Pentru investitorii cu mai puţini bani şi mai puţină experienţă în piscicultură,
se pretează mai bine sistemele de creştere semi-intensive sau intensive, când sturionii se cresc în
heleşteie din pământ sau în bazine betonate, asemănătoare celor din păstrăvării.

87
Hala cu bazine circulare pentru creşterea sturionilor

Pentru sturionii crescuţi în sistem superintensiv în hale, densitatea acestora poate să ajungă la
100-150 kg/m3 de bazin, iar atunci când se cresc în heleşteie se asigură o densitate de 1-5 kg/m2
luciu de apă pentru cele din pământ cu suprafeţe mari şi până la 30-40 kg/m2 pentru cele betonate.
Uneori se realizează un sistem combinat de creştere; în hale pentru primele luni, când pierderile pot fi
însemnate, după care sturionii se lansează în heleşteie. Furajarea sturionilor se face cu hrană vie
(tubifex, enchitreide, artemia etc.) în primele săptămâni de viaţă, dar treptat aceasta se înlocuieşte cu
furaj combinat granulat, iar după vârsta de 2-3 luni hrana vie se exclude complet. În prezent există
foarte puţine firme care produc furaje special destinate sturionilor, dar în practică, cel mai frecvent se
folosesc furaje pentru păstrăvi.

88
 BIBLIOGRAFIE

ANTIPA GR. – 1909 – Fauna ihtiologică a României – Academia Română, Publicaţiile

Fondului V. Adamachi – Bucureşti.
ARDELEAN G. – 2003, Zoologia vertebratelor, Editura Daya, Satu Mare.
BACALBAŞA – DOBROVICI N. – 1997 – Problema proliferării cormoranilor in bazinul
Dunării – Analele ştiinţifice ale institutului Delta Dunării Tulcea .
BALVAY G. – 1980 – Functionnement et contrôle du reseau trophique en étang – La
pisciculture en étang – INRA Paris.
BĂNĂRESCU P. –1964 – Fauna RPR-Pisces – Osteichthyes-vol.XIII-Editura Academiei
R.P.R., Bucureşti.
BÉRARD ANNETTE – 1993 – Effets ď une fertilisation riche en matieres organigues azotees
sur les relations trofiques dans un etang de pisciculture – Teză de doctorat – Muzeul Naţional de
Istorie Naturală - Paris.
BILLARD R. – 1995 La biologie des cyprinidés – Les carpes, biologie et élevage – INRA
Franţa - Paris, pag.13-21.
BÂRCĂ GH., Nicolau C. – 1975 – Amenajarea integrală piscicolă a apelor interioare –
Editura Ceres, Bucureşti.
BÂRCĂ GH., Soileanu B. – 1967 – Amenajarea şi exploatarea apelor interioare piscicole –
Editura Agro-silvică, Bucureşti.
BOGATU D. - 1960 – Curs de ihtiopatologie, Editura Pedagogică Braşov.
BOTNARIUC N., Vădineanu A. – 1982 – Ecologie – Editura Didactică şi Pedagogică
Bucureşti.
BOUJARD TH., Marcel J. – 1995 – La distribution ď aliment pour poissons en grossissement
– Les carpes, biologie et elevage – INRA Franţa, Paris, pag.275-280.
BREZEANU GH. – 1997 – Influenţa hranei asupra dezvoltării intestinului speciilor Cyprinus
carpio (L), Leucaspius delineatus (Haeckel) şi Styzostedion lucioperca (L) in perioada larvara –
Hidrobiologia, tomul 15 – Editura Academiei RSR, pag. 309-321.
CĂRĂUŞU S. – 1952 – Tratat de ihtiologie, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti.
CUVINCIUC M., Teză Doctorat ,,Contribuţii la îmbunătăţirea tehnologiilor de creştere în
vara I a peştilor de cultură”, Universitatea ,, Dunărea de Jos”, Galaţi, 2002.
CUVINCIUC M., Cuvinciuc Elena – 1995 – Aplicarea tehnologiei de creştere a puietului C0+
la Ferma piscicolă Ţigănaşi – Consfătuirea pe probleme de piscicultură – Galaţi – 19-21 martie 1985,
pag. 112-118.

89
 CUVINCIUC M., Cuvinciuc Elena., Matei D. – 1990 – Contribuţii privind îmbunătăţirea
tehnologiei de creştere în vara I, a speciilor de peşti de cultura – Piscicultura Moldovei – Volum
omagial – SCPP Iaşi, pag.371-379.
CUVINCIUC M., Cuvinciuc Elena – 1995 – Experiment privind creşterea unui lot de peşte în
vara I – 1993 – Simpozion AQVAROM 1995 – Galaţi – 18-22 septembrie 1995.
CUVINCIUC ELENA, Matei D., Cuvinciuc M. – 1990 – Cercetări privind obţinerea de puiet
de crap de o vara de 50-100 g / ex., în vederea reducerii ciclului de creştere de la trei la doi ani –
Piscicultura Moldovei – Volum omagial – SCPP Iaşi , pag.381-386.
CUVINCIUC ELENA, Matei D., Cuvinciuc M. – 1990- Rezultate experimentale privind
creşterea peştilor în policultură în regim nefurajat – Piscicultura Moldovei – Volum omagial – SCPP
Iaşi, pag.337-345.
DEMAЁL A. – 1995 – Alimentation complémentaire – Les carpes, biologie et élevage –
INRA Franţa – Paris, pag. 194-202.
DIUDEA M., Ştefania Todor, Aurelia Igna – 1986 – Toxicologie acvatică – Editura Dacia.
GARNIER JOSETTE – 1982 – Production primare ď une sabliére (lac de Créteil, Val-de-
Marne). Etude de certains facteurs de contrôle. Teza de doctorat – Universitatea Pierre et Marie Curie
Paris.
LANOISELEE B. – 1995 – La création ď étangs, équipements et mécanisation – Les carpes,
biologie et élevage – INRA Franţa Paris, pag, 249-297.
LELOUARD H. – 1995 – La prédation des oiseaux piscivores et les mesures de protection -
Les carpes, biologie et élevage – INRA, Franţa, Paris, pag 234-242.
MANEA GH. – 1985 – Aclimatizarea de noi peşti şi alte organisme acvatice – Editura Ceres,
Bucureşti.
MARCEL J. – 1995 – La production intensive de carpe en continu au cours de ľannée - Les
carpes, biologie et élevage – INRA, Franţa, Paris, pag, 202-216.
MĂRGĂRINT IOLANDA – 1987 – Bbiologia şi ecologia animală, curs, Institutul
Agronomic, Iaşi,
MORAND M. – 1995 – Les maladies: prevention et traitement - Les carpes, biologie et
élevage – INRA, Franţa, Paris, pag, 168-181.
MUNTEANU GABRIELA – 1985 – Importanţa aplicării îngrăşămintelor asupra
productivităţii heleşteelor de creştere a crapului – Teza de doctorat – Universitatea Galaţi.
MUNTEANU GABRIELA , BOGATU DUMITRU – 2003 – Tratat de ihtiopatologie,
Excelsior art, Timisoara
MUSTAŢĂ GH. – 1998 – Hidrobiologie – curs Editura Universitatea Al.I. Cuza.

90
 OPREA L., Georgescu Rodica – 2000 – Nutriţia şi alimentaţia peştilor – Editura Tehnică
Bucureşti.
OPREA L. – 2000 – Bazele nutriţiei peştilor – Editura Fundaţiei Universitatea ,,Dunărea de
jos’’ Galaţi.
PANIN S. – 1951 – Determinatorul coleopterelor dăunătoare şi folositoare din R.P.R. –
Editura de Stat.
PISICĂ C. s.a. – 2000 – Zoologia nevertebratelor – vol. I – Editura Universităţii Al. I. Cuza.
SCHAPËRCLAUS W. – 1962 – Traité de pisciculture en étang – Editura Vigot Fréres.
SEVRIN REYSSAC JOSETTE – 1995 - Ĺ écosistéme aquatique et la qualité des eaux – Les
carpes, biologie et élèvage – INRA, Franţa – Paris, pag. 25-78.
STAN T., Piscicultura – curs litografiat, Institutul Agronomic Iaşi, 1986.

VASILE ŞERBĂNESCU A., Fl. Nechifor, M. Costache – 1998 – Cercetări privind

compoziţia chimica a corpului la crapul de cultura în vârsta de o vara si doua veri – Simpozion
AQUAROM 1998, 18-22 mai 1998, pag. 275-276.
VASILE M., Pecheanu C., Fetecău Maria, Gheorghe V. - 1998 – Contribuţii la
perfecţionarea tehnologiei de reproducere si predezvoltare a speciei Cyprinus carpio (crap) –
Simpozion AQUAROM 1998, 18-22 mai 1998.
VASILESCU G. – 1986 – Hidrobiologie, Limnologie – curs, Universitatea ,, Dunărea de
Jos”, Galaţi.

91