CAPITOLUL 1

SISTEME DE TUBULATURI

§1.1 INTRODUCERE

Sistemele de la bordul navei formează o reţea universală ce are drept scop susţinerea tuturor
funcţiilor principale ale navei. Aceste sisteme (instalaţii) transportă abur, combustibil, ulei de
ungere, apă dulce şi apă de mare. Ele asigură funcţionarea maşinilor şi echipamentelor, transportă
marfă şi balast, asigură condiţii de viaţă şi confort, protejează nava şi echipajul cu agenţi de
stingere a focului, mijloace de control a avariilor, colectează şi îndepărtează poluanţii. Sistemele cu
tubulaturi sunt printre cele mai complexe componente ale proiectării şi construcţiei navei.
Inginerii specialişti în sisteme navale aplică principiile mecanicii, rezistenţei materialelor,
termodinamice şi teoriei curgerii fluidelor pentru a proiecta sigur şi eficient reţelele de ţevi.
Sistemele navei conţin pe lângă ţevi, valvule şi fitinguri, o mulţime de componente ce controlează
curgerea fluidelor cum ar fi pompe, filtre, schimbătoare de căldură, compresoare, robinete de
control, traductori, elemente de comandă şi acţionare care interacţionează cu echipamentul ce
deserveşte sistemele. Componentele de acţionare trebuie să fie compatibile cu sistemele de control
şi monitorizare. Deşi inginerii specialişti în instalaţii nu sunt direct responsabili de proiectarea
tuturor acestor componente, ei trebuie să înţeleagă caracteristicile fiecărei componente pentru a le
integra într-un sistem funcţional corespunzător.
Una dintre cele mai dificile sarcini ale inginerului specialist în instalaţii este de a defini şi a
moderniza continuu toate cerinţele de proiectare ale sistemelor, în mod progresiv şi cât mai în
detaliu, pe măsură ce proiectul avansează. Această sarcină este dificilă pentru că inginerul la început
are numai o informare generală a componentelor ce realizează funcţiile instalaţiei şi pentru că
componentele mecanice care sunt însoţite de o serie de informaţii nu pot acoperi necesarul de date
de care are nevoie inginerul. Dificultăţile vor fi mărite în procesul de proiectare dacă modificările
caracteristicilor componentelor, adăugarea unor componente noi şi ştergerea altor componente nu
sunt comunicate prompt inginerului instalator.
Parametrii de proiectare ai navei ce stabilesc bazele pentru majoritatea sistemelor includ
următoarele:
• Amenajarea generală a navei . Dimensiunile generale, subdiviziunile corpului,
amenajarea spaţiilor sunt elementele primare pentru proiectarea sistemelor de protecţie
contra incendiului şi evacuarea apei în caz de avarie. Agenţii corespunzători de stins
incendiul şi sistemele de distribuţie trebuie să fie selectate pentru compartimentul de
maşini, magazii, cabine de locuit şi magazii de marfă. Arii speciale cum ar fi puntea
principală şi tancurile de produse petroliere cer sisteme specializate. Capacitatea şi
poziţia pompelor de golire sunt legate de volumul corpului şi de amplasarea pereţilor
etanşi. Amplasarea sistemelor de transfer combustibil şi apă trebuie să corespundă
schemei de tancuri aleasă de arhitectul naval. Poziţia zonelor de locuit şi a celor cu
reziduuri influenţează puternic proiectarea sistemelor de colectare şi scurgere. Înălţimea
şi separarea compartimentelor deservite de sistemele cu tubulaturi vor influenţa
presiunile de lucru şi dimensiunile ţevilor.
• Instalaţiile de propulsie şi instalaţiile electrice
Tipul, numărul, puterea şi poziţia motoarelor de propulsie şi Diesel-generatoarelor,
stabilesc debitele, presiunile şi cerinţele de filtrare a combustibilului şi uleiului de
ungere. Puterea nominală, presiunea, temperatura de funcţionare şi poziţia relativă a
caldarinelor şi turbinelor stabilesc configuraţia tubulaturii de abur. Cerinţele de răcire ale
maşinii de propulsie şi Diesel-generatoarelor stabilesc parametrii pentru sistemele cu apă
de mare şi apă dulce. Presiunea aerului comprimat, calitatea, debitul şi volumul de
stocare trebuie să satisfacă cerinţele de lansare şi control ale instalaţiei de forţă
(propulsie şi centrala de curent).
 • Exploatare . Ariile de exploatare ale navei, rutele comerciale, timpul de staţionare în
porturi şi lungimea voiajului afectează cerinţele de proiectare ale sistemelor cu tubulaturi
cum ar fi producţia şi tratarea apei dulci, capacităţile de tratare şi păstrare a apelor
reziduale, debitele de lichid la balast şi la marfă, limitele de evacuare a poluanţilor şi
cerinţele capacităţile tancurilor.
• Echipa Complement. Numărul membrilor echipajului şi pasagerilor precum şi
standardele de locuit formează informaţiile de bază privind posibilităţile sistemelor de a
furniza apă caldă şi apă rece, debitele instalaţiilor sanitare, reţinerea şi procesarea apelor
reziduale.
• HVAC. Capacităţile instalaţiilor de încălzire şi răcire stabilesc debitele sistemelor de
încălzire cu abur şi a sistemelor de răcire. Sarcinile termice de încălzire şi răcire sunt
stabilite în parte de complement, precum şi mărimea zonei de locuit şi de lucru, aria de
navigaţie a navei.
• Sisteme specifice misiunii. Scopul şi misiunea fiecărei nave influenţează capacitatea
şi configuraţia multora dintre sistemele cu tubulaturi. Navele militare şi spărgătoarele de
gheaţă sunt câteva exemple.
• Atribute speciale. Armatorul poate avea cerinţe speciale privind reducerea costului,
reducerea greutăţii, fabricantul echipamentului sau alte atribute în proiectarea
instalaţiilor cu tubulaturi.
Aproximativ 70% din valoarea cerută de şantierul naval constructor în timpul construcţiei
celor mai complexe nave este legată de sistemele cu tubulaturi. Se poate realiza o reducere
semnificativă a costurilor aplicând tehnici de simplificare a proiectării, fabricaţiei, asamblării şi
instalării sistemelor cu tubulaturi. Principiile proiectării pentru producţie, armarea pe zone şi
construcţia modulară trebuie să fie aplicate foarte devreme în procesul de proiectare şi trebuie să
continue în toate fazele ce urmează. Proiectarea asistată de calculator şi tehnicile de producţie
asistate, pot determina o creştere a costurile iniţiale, dar oferă oportunităţi pentru reduceri ale
costurilor generale cu beneficii suplimentare legate de calitatea superioară a datelor de proiectare
furnizate.

§1.2 FAZELE DE PROIECTARE ALE SISTEMELOR

Sistemele cu tubulaturi sunt dezvoltate în detaliu în mod progresiv odată cu întregul proiect
al navei, trecând prin patru faze.
În timpul proiectului de concepţie este dezvoltată o listă temporară de cerinţe, bazată pe
ceea ce este disponibil, ceea ce este uzual şi foarte general, caracteristicile navei. Dacă a fost creat
un aranjament suficient de detaliat, se verifică dimensiunile şi poziţia relativă în spaţiu pentru a se
asigura că magistralele de ţevi corespund schemelor. În această etapă sunt detalii insuficiente pentru
a estima costurile şi greutăţile, astfel de estimări sunt uzual extrapolate de la nave existente sau cu
proiect similar.
În timpul proiectului preliminar sunt alese şi aranjate pe navă principalele componente ale
sistemelor cu tubulaturi. Se fac estimări preliminare ale debitelor sistemelor, presiunilor şi
temperaturilor pe baza cărora sunt alese componentele. Parametrii instalaţiei se pot schimba de
câteva ori în cursul acestei faze pentru a corespunde modificărilor din proiect. De aceea inginerii de
sisteme de ţevi trebuie să colaboreze strâns cu ceilalţi proiectanţi care amenajează compartimentul
de maşini şi aleg echipamentul, pentru a menţine proiectul compatibil. Cerinţele de performanţă ale
sistemelor cu tubulaturi sunt determinate pe baza misiunii navei, mărimii ei, profilului de
exploatare, maşinii principale de propulsie şi a altor factori. Alegerea numărului de membri din
echipaj se bazează pe îndeplinirea cerinţelor reclamate de obiectivele navei, greutate, cost, zgomot,
şoc şi siguranţă. Deoarece nu este posibil să satisfaci toate cerinţele în totalitate, în mod uzual se fac
studii comparative pentru a alege soluţia optimă de proiectare.
Poziţia aproximativă a componentelor principale şi a traseele de ţevi în planul general al
navei sunt stabilite în timpul acestei faze de desen preliminar. Aceste poziţii trebuie selectate cu
grijă deoarece o rearanjare ulterioară poate fi extrem de scumpă în ceea ce priveşte numărul de ore-
muncă cât şi în dificultăţile apărute în vederea modificării schemelor.
 Componentele similare sau legate prin funcţionare se grupează împreună (ex. pompe de apă
potabilă, tancuri, echipament de desalinizare şi purificare) pentru micşorarea lungimii ţevilor,
exploatare uşoară şi facilităţi la asamblarea la navă.
Schiţele traseelor ţevilor mai mari, canalelor de ventilaţie şi traseelor de cabluri sunt
pregătite pentru a determina cerinţele de spaţiu. Îndată ce un desen general de amenajare este
pregătit, sunt revăzute mărimea compartimentelor, a căilor de acces şi puţurilor, de către echipa de
proiectare pentru a se asigura că ţevile şi alte scheme de distribuţie pot fi montate. Poziţia relativă a
componentelor ce vor fi conectate prin ţevi este verificată pentru a se elimina porţiuni inutile sau
trasee complicate, pentru a se evita trecerea prin spaţii cu restricţii şi a permite curgerea
gravitaţională a fluidului acolo unde se cere. Traseele de ţevi sunt planificate pentru a evita
penetrarea unor elemente de structură puternic tensionate, care altfel ar trebui întărite în jurul
trecerii.
În timpul proiectului de contract inginerul de sisteme dezvoltă detalii suplimentare pentru
fiecare sistem în interiorul schiţelor generale fixate în timpul fazei preliminare, prin specificaţii şi
planuri de contract. Desenele de contract sunt realizate pentru a ilustra relaţia în spaţiu şi
interconectarea componentelor sistemului care nu pot fi înţelese uşor din specificaţiile scrise.
Specificaţiile împreună cu desenele de contract definesc sistemele suficient de clar pentru a fi
înţelese cerinţele armatorului de performanţă şi calitate. Pe baza lor şantierul naval constructor
poate să pregătească o ofertă. Cerinţele minime ce vor fi specificate includ; presiuni, temperaturi şi
servicii realizate de fiecare sistem; numărul, capacitatea şi poziţia tuturor componentelor majore;
nivelul suplimentar cerut pentru sursele de fluid şi trasee de curgere; descrieri de material pentru
ţevi, de fabricaţie, asamblare, metode de inspecţie, standarde naţionale şi internaţionale ce trebuie
aplicate; cerinţe de curăţare şi testare cerute. În practica comercială, mărimea ţevilor este stabilită
câteodată în timpul proiectului de contract.
Specificaţiile vor fi scrise pentru a încuraja folosirea facilităţilor proiectării care măresc
productivitatea. Este de dorit să se modulizeze ansamblele complexe de ţevi ce pot fi confecţionate
odată cu construcţia corpului navei şi instalate apoi la bord (Fig. 1.1). Exemple obişnuite sunt
compresoarele de aer cu filtrele, buteliile, uscătoarele de aer; boilerele cu pompele de alimentare,
echipamentul de control al compoziţiei chimice a apei; staţiile hidraulice de acţionare a valvulelor şi
reductoarele de presiune, filtrele; separatoarele de combustibil cu preîncălzitoarele de combustibil şi
rezervorul de apă caldă de spălare.

Fig. 1.1. Modul Pompe răcire apă de mare

Altă tehnică folosită pentru îmbunătăţirea productivităţii este de a specifica cât mai puţine materiale
pentru ţevi; utilizarea unui tip de componentă confecţionată dintr-un material de calitate superioară
în loc de un număr de componente de mărime identică realizate din mai multe materiale de calitate
inferioară, simplifică fabricaţia, manipularea şi depozitarea.
Primele trei faze de proiectare sunt focalizate pe performanţă şi sunt realizate de companii
de proiectare navală.
Proiectul de execuţie (sau de detaliu) este focalizat pe construcţie şi în mod obişnuit este
realizat de şantierul constructor. Aşa cum este şi numele, în această fază se defineşte fiecare
element al sistemului de ţevi împreună cu documentaţia de fabricaţie. Diagramele sistemelor de ţevi
care sunt începute în faza preliminară, sunt actualizate progresiv în proiectul preliminar şi finalizate
în proiectul de contract. Diagramele sistemelor sunt folosite pentru a verifica dacă toate
componentele sistemelor sunt compatibile unele cu altele precum şi cu alte sisteme de care sunt
legate; ex. valvulele acţionate de la distanţă şi staţiile de comandă şi control ale lor. Diagramele de
instalaţii sunt punctul de pornire pentru dezvoltarea tuturor desenelor de producţie ale sistemelor.
Ele prezintă componentele sistemului şi interconexiunile lor în formă schematică. Informaţiile
despre aranjarea sistemului în raport cu corpul navei apar în planurile de modelare ale sistemului.
Diagramele sunt prezentate la nivelul la care o ţeavă sau o componentă pot fi poziţionate în raport
cu celelalte elemente ale sistemului, întrucât nu este practic să se transmită prea multe detalii în
formatul diagramei. Diagramele includ :
• Simbolurile componentelor;
• Performanţele nominale ale componentelor şi curbele pompelor;
• Descrierile valvulelor;
• Identificarea componentelor/scheme etichete;
• Presiuni în sistem, temperaturi, debite, viteze, căderi de presiune;
• Mărimea ţevilor;
• Săgeţi ce indică direcţia;
• Identificarea compartimentelor şi pereţilor transversali;
• Caracteristicile instrumentelor;
• Nivelului, debitul şi controlul lor;
• Note referitoare la fabricaţie, curăţire, vopsire, testare şi cerinţe de siguranţă;
• Cerinţe pentru comportarea la şoc şi zgomot;
• Referinţe pentru interfeţele desenelor, standardelor şi procedurilor.
Pentru exemplificare este prezentată instalaţia de alimentare şi transfer combustibil din (Fig. 1.2)
Sistemele de alimentare şi transfer combustibil primesc şi stochează combustibil, îl trimit către
tancurile de serviciu pentru maşina principală de propulsie şi Diesel-generatoare, transferă
combustibilul între tancuri şi descarcă combustibilul.
Sistemul de alimentare are pe puntea principală o magistrală de umplere ce se cuplează
printr-un manifold la alimentarea de pe mal. Ramificaţiile de la magistrală conduc la fiecare tanc de
rezervă (buncheraj). Debitul de umplere determină în mod obişnuit mărimile ţevilor ce alimentează
tancurile de rezervă . Ele trebuie verificate pentru presiunea dezvoltată de pompă în timpul
operaţiilor de transfer. Tubulatura este calculată pentru a asigura umplerea în condiţiile presiunii de
pe punte la debitul proiectat, considerând vâscozitatea corespunzătoare temperaturii de transfer.
Se prevăd două pompe de transfer. Fiecare pompă de transfer este dimensionată pentru a
umple cel mai mare tanc de serviciu într-un timp prescris (ex. sistemul de transfer este proiectat
pentru a umple în 2 ore un tanc a cărui capacitate este consumată de motor în 8 ore).
În alegerea capacităţii pompei de transfer, se are în vedere posibilitatea de a goli o jumătate din
capacitatea de combustibil a navei în 12 ore pentru în cazul unor pregătiri de reparaţii sau andocare.
Capacitatea de transfer a combustibilului pentru corecţii de asietă poate fi un factor important în
stabilirea debitului pompelor de transfer. Ambele pompe de transfer trebuie considerate în
funcţionare la golire şi la corectarea asietei.
Pentru navele ce folosesc combustibili grei reziduali, tancurile de combustibil sunt
prevăzute cu serpentine de încălzire.
 Fig. 1.2 Componentele sistemului şi interconexiunile sub formă schematică

Circuitul combustibilului este de la mal în tancurile de rezervă (storage), din tancurile de

rezervă în tancurile de decantare (settling tank). Din tancul de decantare combustibilul este trimis
în purificatoarele centrifugale pentru a fi îndepărtate apa şi sedimentele. Un încălzitor este instalat
înainte de fiecare purificator pentru a încălzi combustibilul la temperatura optimă de purificare.
Purificatoarele şi încălzitoarele sunt conectate în serie cu pompele de transfer. Sistemul de transfer
este conectat la tubulatura de aspiraţie din fiecare tanc de serviciu. Combustibilul contaminat poate
fi preluat din tancul de serviciu, circulat prin purificator şi trimis înapoi în tanc.
Calitatea şi claritatea diagramelor de ţevi sunt extrem de importante întrucât sunt mijlocul
principal de prezentare a modului cum funcţionează sistemul şi cum interacţionează cu celelalte
sisteme ale navei. Componentele şi ţevile sunt reprezentate într-un mod logic, cu fluidul curgând în
general de la un capăt la altul. Relaţia funcţională trebuie să fie explicită şi componentele de
importanţă egală să aibă aceeaşi proeminenţă. Magistralele sunt trasate pe căile cele mai directe cu
linie de grosime mare. Informaţiile despre cum funcţionează sistemul vor avea prioritate faţă de
informaţiile privind amplasarea la bord.
Desenele detaliate ale aranjării sistemului sunt pregătite imediat ce diagramele sunt
dezvoltate suficient. Formatul desenelor de aranjare a tubulaturii este strâns legat de metodele de
construcţie a navei, de programul de proiectare folosit de şantierul constructor. Intenţiile privind
utilizarea desenelor de armator pot deasemeni să influenţeze formatul şi conţinutul lor. Desenele de
modelare reprezintă ţevile, fitingurile şi componentele la o scară la care ele apar asamblate şi
instalate la navă incluzând liste complete de material. Desenele de modelare, prezintă un sistem sau
mai multe sisteme legate într-o singură imagine pentru a simplifica prezentarea (Fig. 1.3).
Dezvoltarea desenelor de modelare trebuie să includă un proces pentru identificarea şi eliminarea
interferenţelor cu alte sisteme de ţevi, trasee de cabluri şi postamenţi (coliziuni) precum şi a
nepotrivirilor (clash).
 Fig. 1.3 Modelarea 3D a sistemelor

Desenele de construcţie sunt orientate către cerinţele de producţie şi tehnologiile de montaj

practicate de şantierul naval constructor, din ele rezultă cum se montează elementele sistemului şi
cum sunt legate pentru a forma un întreg.. Metodele de construcţie modulară sunt favorizate de
utilizarea desenelor orientate pe “obiect” ce acoperă toate sistemele instalate pe o secţie de navă.
Un efort de a îmbunătăţi productivitatea în execuţia sistemelor de ţevi este făcut în timpul
fazei de modelare 3D când sunt realizate „spool-urile de ţevi” (Fig. 1.4).

Fig. 1.4 Desen de spool de ţeavă

Multe dintre metodele de producţie sunt legate de practicile specifice ale şantierului constructor dar
următorul ghid este general aplicabil.
 • Componente se poziţionează şi se orientează unele faţă de altele pentru a minimiza
lungimea ţevii, modificările de direcţie şi numărul cuplărilor.
• Ţevile se aranjează pentru a uşura accesul la îmbinări, pentru asamblare, inspecţie şi
testare.
• Se aleg rutelor cele mai directe pentru ţevile de diametru mare sau care sunt
confecţionate dintr-un material greu de prelucrat.
• Acolo unde este posibil se folosesc coturi îndoite în loc de coturi prefabricate.
• Îmbinările demontabile se amplasează la marginile modelului la fel ca şi tablele
demontabile pentru acces.

Proiectul de execuţie (detaliu) al instalaţiilor

Standardele comerciale inginereşti pentru sistemele de tubulaturi care reflectă experienţa

comunităţii profesionale inginereşti sunt publicate de Registrele de Clasificaţie (ex. Lloyds
Register, Det Norske Veritas, Bureau Veritas, American Bureau of Shipping, Germanisher Lloyd
etc.), International Standard Organization (ISO), American National Standards Institute (ANSI),
American Society of Mechanical Engineers (ASME), Manufactures Standardization Society of the
Valve and Fitting Industry (MSS) şi alte organizaţii de standarde inginereşti. Aceste standarde sunt
în mod obişnuit invocate de specificaţiile şantierelor navale. Cerinţe unice pentru aplicaţiile marine
ce urmăresc protejarea sănătăţii publice şi a mediului marin sunt publicate de International
Maritime Organization (IMO), United States Coast Guard (USCG) etc. Pentru navele de luptă se
aplică standardele şi specificaţiile militare la care se adaugă practica de proiectare ce reflectă
cerinţele marinei pentru care se construiesc navele. În continuare, în această secţiune sunt schiţate
cele mai semnificative cerinţe ce se aplică sistemelor de ţevi.
Aranjarea țevilor. Tubulatura se aranjează într-o manieră simplă, ordonată urmând traseul
cel mai direct posibil între maşină şi componentele ce o deservesc. Traseele de ţevi nu obturează şi
nu interferează cu spaţiile necesare pentru operarea capacelor, uşilor sau deschiderilor largi. Ţevile
permit trecerea liberă în zonele de circulaţie. Operarea şi controlul maşinilor nu vor fi împiedicate
iar interferenţa ţevilor cu spaţiile necesare întreţineri echipamentului şi cu structura navei va fi
minimizată. Oriunde este posibil, ţevile vor fi păstrate departe de tablele demontabile practicate în
structura navei pentru maşini şi echipamente . Unde nu este posibil, ţevile având diametrul nominal
100 mm şi mai mare vor fi segmentate pentru demontare. Accesul la compartimente şi echipamente
nu va fi limitat de ţevi.
Ţevile vor fi portabile în cazul maşinilor şi echipamentelor care cer demontarea la revizii
periodice şi unde este necesar accesul la alte sisteme de ţevi sau trasee electrice. Valvulele de oprire
vor fi poziţionate judicios pentru a izola secţiunile de ţevi proiectate pentru demontare în timpul
întreţinerii şi reparaţiei maşinii şi echipamentului, astfel ca interferenţa cu restul sistemului în
funcţiune să fie minimă.
Ţevile vor fi localizate unde în mod normal nu pot fi supuse deteriorării mecanice. Când
aceasta nu este posibil vor fi folosite mijloace de protecţie.
Ţevile izolate nu vor fi amplasate unde există umezeală şi au loc în mod normal scurgeri,
depuneri de condens sau stropi. Pentru a preveni umezirea izolaţiei aceasta, se acoperă cu un înveliş
de tablă subţire.
Se va evita pozarea ţevilor într-o formă care creează o turbulenţă excesivă ce poate perturba
funcţionarea sistemului. Turbulenţa poate fi redusă folosind o tranziţie graduală la modificări ale
diametrului ţevii, folosind coturi prefabricate în locul celor confecţionate cu maşina de îndoit ce
conţin deformaţii, instalând T-euri netede şi ţevi drepte pe o lungime de 5÷10 diametre în aval de
orificii, valvule de control şi pompe. Aceste considerente sunt foarte importante în sistemele cu apă
de mare, confecţionate dintr-un aliaj Cupru-Nichel 90%-10%, unde o viteză mare locală cauzată de
turbulenţă poate eroda continuu stratul protector de oxid de pe peretele ţevii accelerând puternic
coroziunea. În zonele unde turbulenţa excesivă nu poate fi evitată, porţiunea ţevii Cupru-Nichel 90-
10 va fi înlocuită cu o ţeavă Cupru-Nichel 70%-30% cu o rezistenţă mai mare la coroziune.
Îmbinările în unghi drept vor fi folosite numai acolo unde nu vor cauza pierderi de presiune
nedorite sau turbulenţă excesivă cum ar fi aerisirile tancurilor sau ţevile de preaplin.
 Puncte înalte inutile (în sistemele cu lichid) şi puncte joase (în sistemele cu lichid şi gaz) vor
fi evitate pentru a preveni formarea unor dopuri ce pot diminua capacitatea de aerisire şi drenare a
sistemelor cu ţevi.
Tubulatura de pe aspiraţia pompelor va fi poziţionată într-o pantă crescătoare continuă până
la flanşa de aspiraţie a pompei pentru a se evita pungile de aer. Nu se recomandă modificări de
direcţie pentru această tubulatură întrucât ele pot cauza o distribuţie neuniformă a vitezei la intrarea
în pompă.
Mărimea ţevilor montate în spaţiile sociale şi de locuit va fi pe cât posibil minimizată.
Tubulatura din aceste spaţii va fi simetrică, ordonat aranjată, urmărind rute în care să treacă
neobservată fiind totuşi accesibilă în vederea unei exploatări şi întreţineri eficiente.
Cu excepţia tubulaturii care trebuie să deservească spaţiul respectiv, ţevile nu vor trece prin
spaţiile medicale, puţul lanţului de ancoră, tancurile de apă dulce, combustibil, ulei de ungere sau
apă potabilă. Deasemeni ele vor înconjura camerele frigorifice, încăperile cu aparatură electronică,
staţii de control, puţuri cu cabluri. Ţevile cu scurgeri nu vor fi pozate prin spaţiile cu servicii de
alimentaţie.
Ţevile de apă potabilă nu vor trece prin alte tancuri decât de apă potabilă. Alte ţevi decât
cele de apă potabilă nu vor trece prin tancurile de apă potabilă. O soluţie tehnică este de a izola
ţevile ce trec prin tancul de apă potabilă cu o ţeavă de diametru mai mare deschisă la capătul
inferior sau de a trece tubulatura printr-un coferdam.
Ţevile aflate în mod normal sub presiune nu vor fi pozate prin spaţii neventilate. Ţevile prin
care circulă fluide inflamabile nu vor fi conduse prin coş sau spaţii în care se află montate
generatoare electrice, tablouri electrice de distribuţie sau motoare electrice mari. În toate
compartimentele, aceste ţevi vor fi poziţionate la o distanţă de cel puţin 0,48 m de orice suprafaţă
fierbinte (temperatura sub izolaţie mai mare de 200 oC sau 345 oC pentru uleiul termal de încălzire).
Se instalează table de protecţie împotriva stropirii sau pulverizării, în jurul tuturor cuplărilor cu
flanşe, capacelor valvulelor, filtrelor, acolo unde pot avea loc scurgeri ale unui lichid inflamabil
peste o suprafaţă fierbinte sau echipament electric expus.
Nu vor fi montate ţevi de abur şi lichid acolo unde picături sau spray de la scurgeri, condens
sau lichid pulverizat din coş ar putea atinge echipamentul electric. Unde acest lucru nu este posibil
se vor monta panouri pentru protejarea echipamentului. În plus, îmbinările filetate sau cu flanşe nu
vor fi instalate în vecinătatea unui astfel de echipament.
Acolo unde tubulatura de santină sau de uscare a tancurilor este condusă prin deep tancuri,
se iau măsuri pentru a preveni inundarea compartimentelor în eventualitatea scurgerilor de la ţevi în
interiorul tancurilor. Astfel de măsuri pot consta în tuneluri etanşe la combustibil sau apă, sau ţevile
se dimensionează la o grosime foarte mare având montate coturi de expansiune şi toate conexiunile
din interiorul tancurilor sudate. Acolo unde este instalat un tunel cu ţevi, trebuie menţinută
integritatea peretelui etanş iar dacă tunelul nu este suficient de mare pentru a permite un acces uşor,
valvulele sau fitingurile nu vor fi montate în el.
Acolo unde ţevile trec prin pereţi sau punţi etanşe, trebuie menţinută atât integritatea
structurii etanşe, cât şi a ţevii. Acest lucru poate fi realizat folosind manşoane sudate sau alte
fitinguri de penetrare.
Nu se recomandă folosirea în sistemele de ţevi a materialelor sensibile la căldură ce
penetrează diviziuni ale pereţilor etanşi, deoarece deteriorarea unor astfel de sisteme în cazul unui
incendiu ar avaria etanşeitatea pereţilor. Tubulatura ce funcţionează la temperaturi depăşind 52oC şi
tubulaturi cu vacuum nu vor fi montate în zona santinei.
Manometre, termometre, indicatoare de nivel şi alte instrumente vor fi poziţionate pe
valvule sau alte elemente de control încât să fie vizibile pentru operator.
Va fi făcut orice efort pentru a poziţiona roata de manevră a valvulei astfel încât să fie
acţionată convenabil. Acolo unde nu este posibil, vor fi folosite dispozitive de acţionare cu roţi
dinţate. Pe valvulele situate pe tubulatura orizontală sub nivelul ochiului se vor monta tije deasupra
nivelului orizontal.
Robineţii cu ventil şi cu închidere rapidă se montează astfel ca presiunea de lucru să
acţioneze dedesubt sau deasupra discului cum este mai avantajos pentru exploatare, sau protecţia şi
reparaţia maşinii respectiv echipamentului deservit de sisteme. Exemple de valvule tipice ce vor
avea presiune sub disc sunt; supapele de siguranţă ale boilerului, clapeţii cu reţinere, valvule de
peste bord şi valvule montate pe un tanc și supuse la presiunea din tanc. Valvulele ce sunt supuse la
vacuum în poziţia închis, vor avea vacuumul sub disc. Se recomandă folosirea de casete de valvule
(manifolduri) acolo unde trebuie unite mai multe ţevi sau unde mai multe ramificaţii sunt conectate
la aspiraţia pompei. Manifoldurile reduc spaţiul cerut, numărul de cuplări în câmp, şi permit o
operare uşoară prin alăturarea roţilor de manevră. Cele mai folosite sunt valvulele cu ventil de colţ.
Ele vor fi instalate cu corpul deasupra tablei punţii dacă este posibil.
Ţevile de intrare către supapele de siguranţă şi golire vor fi scurte şi directe. Acolo unde
golirea se face în atmosferă, capetele deschise ale ţevilor de evacuare nu vor fi amplasate încât să
deterioreze maşina sau echipamentul sau să afecteze personalul. Descărcarea lichidelor inflamabile
trebuie să fie făcută într-o zonă potrivită, de presiune scăzută a sistemului. Descărcarea gazelor
toxice sau explozive din butelii sau sisteme se va face în atmosferă, deasupra punţii exterioare.
Aerisirile de la tancurile cu fluide inflamabile şi descărcările în atmosferă de la sistemele cu
gaz toxic sau inert nu se vor termina într-un loc unde gazele pot fi preluate de sistemul de ventilaţie,
afectând personalul sau de sistemul de alimentare cu aer a maşinii de propulsie putând avaria
maşina.
Sorburile vor fi amplasate în cele mai joase puncte din tancuri şi vor fi instalate într-o astfel
de manieră încât să evite un contact dur cu fundul tancului. Aria acoperită de fiecare sorb este de
1,5 ori mai mare decât aria interioară a ramificaţiei ţevii. Înălţimea sorbului deasupra fundului va fi
1/2 (jumătate) din diametrul sorbului iar poziţia sorbului faţă de tablele adiacente sau alte
componente va conţine o arie liberă de sucţiune în jurul capătului liber nu mai mică de 1,5 aria
interioară a sorbului.

§1.3 MATERIALE

Pentru ca un material să dea satisfacţie în timpul exploatării el trebuie să posede următoarele

caracteristici:
• Rezistenţă mecanică suficientă la temperatura de funcţionare pentru a face faţă la
serviciile impuse,
• Menţinerea unei flexibilităţi potrivite şi a unor proprietăţi de impact la toate
temperaturile de funcţionare,
• Rezistenţă satisfăcătoare la coroziune şi eroziune în mediul cu care este în contact pe
suprafaţa interioară şi exterioară,
• Rezistenţă la frecare în cazul contactului în mişcare,
• Capacitatea de a nu contamina fluidele cu care se află în contact intern sau extern.
Factori suplimentari ce influenţează alegerea materialului din care se confecţionează sistemul de
ţevi includ: cost iniţial, durabilitate (costul ciclului de viaţă), uşurinţa de a face cuplări, greutatea,
disponibilitatea şi timpul cerut pentru producţie. Deseori mai multe materiale sunt potrivite pentru o
aplicaţie, în care caz importanţa relativă a tuturor factorilor trebuie să fie analizată pentru a stabili
selecţia optimă. Experienţa succesului este un factor important în alegerea materialelor.
Proprietăţile mecanice ale metalelor (capacitatea de a fi turnat, forjabilitatea, sudabilitatea,
prelucrabilitatea) trebuie să fie evaluate pentru fiecare aplicaţie specifică; un metal în general,
clasificat ca maleabil poate fi potrivit pentru un tip de prelucrare, dar nu și pentru alta.
Materialele plastice şi compozite oferă avantajul unei greutăţi mici, un cost şi rezistenţă la
coroziune comparabile cu metalele. Materialele din această categorie folosite în mod uzual la bordul
navelor pentru tubulaturi sunt polivinil cloride (PVC) şi fibră de sticlă ranforsată (GRP).
Utilizarea acestor materiale este destul de restricţionată la nave din cauză că se deteriorează
sub acţiunea focului mai uşor decât metalele şi produc gaze toxice. Din cauză că materialele
nemetalice nu sunt bune conducătoare de curent, trebuie folosite mijloace care să împiedice
formarea de scântei datorită sarcinii induse la curgerea fluidelor inflamabile. Toate modificările de
direcţie trebuie făcute cu fitinguri, nu cu coturi, un astfel de sistem având mai multe îmbinări decât
un sistem de metal. Deasemeni, cele mai multe ţevi confecționate din materiale plastice sau
compozite au o rigiditate structurală mai scăzută decât ţevile din metal, reducând capacitatea de a
rezista la sarcinile apărute în timpul transportului, asamblării şi exploatării. În multe cazuri, trebuie
evitată contaminarea fluidului de către materialul din care este confecţionată ţeava . De exemplu, în
sistemele de aer comprimat cuprul este preferat oţelului, întrucât rugina este dăunătoare; în
sistemele de răcire a echipamentului electronic aliajul Cupru-Nichel este preferat oţelului inoxidabil
din cauză că acest aliaj are o tendinţă mai redusă de a transmite ioni de metal în soluţie,
menţinându-se astfel o conductivitate scăzută a apei de răcire.
Tubulatura de apă de mare cere o atenţie specială din cauză că apa de mare provoacă o
coroziune şi o eroziune serioasă multor metale. Mecanismele sunt complexe şi efectele lor variază
mult cu temperatura, cu starea apei (dacă apa de mare curge sau este staţionară), cu mărimea
turbulenţei curgerii, cu conţinutul de oxigen din apa de mare şi funcţie de compoziţia chimică a
ţevii. Deasemeni, apa de mare favorizează creşterea organismelor marine care obstrucţionează
repede curgerea, în special în zonele cu climă caldă. Oţelurile sunt în special susceptibile la
coroziunea apei de mare. Deşi se foloseşte galvanizarea ţevilor, vopselurile epoxidice sau
acoperirea cu cauciuc pentru a creşte durata de serviciu a oţelurilor în mediul apei de mare, aceste
măsuri sunt scumpe de implementat şi dificil de întreţinut.
Aliajul 90-10 Cupru-Nichel formează un strat de oxid protector ce împiedică coroziunea
ulterioară a materialului de sub stratul de oxid şi această caracteristică este utilă în multe aplicaţii.
Totuşi, formarea stratului de oxid protector poate fi inhibată dacă tubulatura este expusă la apa de
mare ce conţine poluanţi, în primul rând sulfuri, peretele ţevii are depozite de ulei, grăsimi, flux de
sudură, sau ţeava a fost încălzită la o temperatură prea mare sau o perioadă prea lungă în timpul
îndoirii, sudurii sau lipirii. Cuprul conţinut de aceste aliaje este toxic pentru vietăţile marine şi
împiedică încărcarea (murdărirea).
Aliajul de Titan are o rezistenţă mai mare mecanică şi la eroziune decât aliajul Cupru-
Nichel, ceea ce îl face potrivit pentru aplicaţiile cu presiuni înalte şi viteze mari. Spre deosebire de
Cupru-Nichel, Titanul nu este toxic pentru organismele marine, de aceea sunt necesare alte mijloace
pentru prevenirea depunerii vegetaţiei. Câteva metode includ; drenarea sistemului când nu
funcţionează, menţinerea unei viteze suficient de mari pentru a împiedica aderenţa organismelor
marine, injectarea continuă a biocidelor (clorine) în sistem.
Materialele plastice sunt insensibile la coroziunea apei de mare. Întrucât ele nu sunt toxice
pentru vietăţile marine, sunt necesare mijloace pentru prevenirea acoperirii cu vegetaţie ca la
aliajele de titan.
Coroziunea electrolitică poate ataca serios metalele expuse apei mării. Pentru a minimiza
efectul coroziunii electrolitice, când se proiectează sisteme ce folosesc apă de mare, vor fi
consideraţi următorii factori.
• Reducerea diferenţei de potenţial dintre metale, prin selectarea materialelor apropiate
în seria galvanică sau selectarea combinaţiilor de metale astfel încât unul din componenţi
să se polarizează uşor.
• Evitarea cuplelor bimetalice, unde este posibil, prin izolare sau prin alegerea
corespunzătoare a materialelor.
• Acolo unde cuplările bimetalice nu pot fi evitate se recomandă ca aria metalului de la
catod să fie mică în raport cu aria metalului de la anod. Elemente importante cum ar fi
sisteme de fixare, scaune de valvule sau alte componente critice vor juca rolul de catod
într-un sistem bimetalic.
• Vopsirea sau acoperirea ariilor mari catodice.
• Proceduri specifice de fabricaţie cum ar fi frezarea, pentru îndepărtarea unei porţiuni
din suprafaţa de oţel.
• Când se foloseşte oţel inoxidabil se evită regiunile ce vor conţine apă staţionară şi se
dau grosimi compensatorii când fisurile sunt de neândepărtat.
• Impermeabilitatea tuturor suprafeţelor de etanşare când oţelul inoxidabil este legat
cu alte legături bimetalice.
• Structurile primind protecţie catodică vor fi electric legate împreună pentru a da
conexiuni cu rezistenţă mică.