'- tratatele instituind comunităţile;

- tratatele subsidiare;
CAPITOLUL IV IZVOARELE DREPTULUI - legislaţia secundară;
COMUNITAR - deciziile» opiniile şi principiile generale aplicate de Curtea de Justiţie.
• într-o altă opinie, aceste surse sunt clasificate astfel**:
- tratate instituind comunităţile, protocoalele, convenţii şi acte adiţionale, tratate de
modificare a acestora, acorduri ale statelor membre între de sau cu terţe
state;
1. Noţiune şi clasificare
- acte legislative şi decizii ale instituţiilor comunitare In baza tratatelor»
2. Izvoarele principale (Dreptul comunitar primar)
inclusiv decizii ale Curţii de Justiţie;
3. Izvoarele secundare (Dreptul comunitar derivat)
- jurisprudenţa Curţii de Justiţie;
4. Izvoarele complementare
- principiile generale de drept derivând din constituţiile şi legile statelor membre, din
5. Ierarhia normelor comunitare
acordurile internaţionale şi din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
6. Raportul dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional al statelor membre
• Conform unei alte'opinii, sursele dreptului comunitar sunt :
- tratatele constitutive;
- principiile generale;
- actele unilaterale cu forţă obligatorie;
I. Noţiune şi clasificare • Analizând punctele de vedere exprimate, consider că izvoarele dreptului comunitar pot
fi clasificate în următoarele categorii?
Izvoarele dreptului comunitar reprezintă modalităţile specifice prin care regulile de - izvoarele principale sau originare* care formează dreptul comunitar primar (incluzând
conduită considerate necesare în structurile europene devin norme de drept prin acordul de voinţă al normele juridice cuprinse în tratatele iniţiale şi tratatele modificatoare ale Comunităţilor
statelor membre . europene şi Uniunii europene);
Voinţa statelor de a configura anumite norme juridice este determinata de - izvoarele secundare* care formează dreptul comunitar derivat (incluzând normele
realităţile dezvoltării economice şi social europene ajunse la un anumit nivel, care juridice cuprinse în actele juridice adoptate de instituţiile comunitare in exercitarea atribuţiilor ce
presupune sancţionarea din punct de vedere juridic a regulilor de conduită şi transformarea le-au fost stabilite prin tratate);
lor Sa norme de drept - izvoarele complementare (incluzând principiile generale de drept ş$ normele juridice
Normele juridice comunitare se exprimă printr-o varietate de mijloace juridice ce cuprinse în acordurile internaţionale încheiate de Comunităţi sau de statele membre cu alte state
formează izvoarele dreptului comunitar. sau organizaţii internaţionale).
în literatura de specialitate, nu există o clasificare unitară a izvoarelor dreptului
comunitar.
• Unii autori clasifici aceste surse In următoarele categorii92:
- tratate instituind comunităţile;
- dreptul derivat
- dreptul internaţional; ' - principiile generale de drept şi respectarea drepturilor
omului.
• Alţi autori stabilesc tot patru categorii de surse, ale dreptului comunitar, acestea
fiind :
 2. Izvoarele
principale
(dreptul
comunitar
primar)
Izvoarele principale (sau originare) ale dreptului comunitar
sunt constituite din instrumentele care au creat norme cu caracter
constituţional pentru comunităţi96, toate celelalte norme fiindu-le
subordonate.
Izvoarele principale au fost create pe baza acordului de
voinţă al statelor membre şi sunt exprimate în:
- tratatele de constituire a Comunităţilor;
- convenţiile şi protocoalele anexate;
- acordurile de aderare a altor state;
- tratatele de modificare ulterioară a tratatelor iniţiale;
- convenţiile între statele membre încheiate în contextul
tratatelor iniţiale;
- convenţii încheiate între statele membre şi terţe state.
2.1. Tratatele de constituire a Comunităţilor Europene
Acestea reprezintă categoria surselor de cea mai mare
importanţă în ordinea juridică comunitară, întrucât toate celelalte surse
trebuie să se subordoneze acestora.
Ele cuprind în primul rând cele trei tratate de bază, prin care s-
au constituit Comunităţile, respectiv: Tratatul de la Paris din 18 aprilie
1951 (C.E.C.O.) şi Tratatele de la Roma din 25 martie 1957 (C.&E. şi
C.E.E.Â.).
2.2. Tratatele şi acordurile de modificare a tratatelor iniţiale
- Tratatul de la Amsterdam (18 iunie 1997)102;
- Tratatul de la Nisa (25. februarie 2001)1(1®.
2.3. Acordurile de aderare
Acordurile de aderare a altor state la Comunităţi, respectiv:
- Tratatul şi actul de aderare al Danemarcei, Irlandei şi Marii Britanii (22 ianuarie
104
1972) ,
- Tratatul şi actul de aderare al Greciei (28 mai 1979)ia$;
- Tratatul de la Bruxelles privind Groenlanda (13 martie 1984);
- Tratatul şi actul de aderare al Spaniei şi Portugaliei (12 iunie 1985)106;
- Tratatul de aderare al Austriei, Suediei şi Finlandei107;
- Tratatul de aderare privind Polonia, Ungaria, Cehia, Slovenia, Slovacia,
Estonia, Letonia, Lituania, Malta şi Cipru (16 aprilie 2003)10*;
- Tratatul de aderare privind România şi Bulgaria (25 aprilie 20O5)109.
Dispoziţiile acestor documente se încorporează în tratatele constitutive.
2.4. Convenţiile şi protocoalele anexa
Aceste documente, care în conformitate cu practica internaţională în domeniul
încheierii tratatelor, fee parte constitutivă din tratatele de bază, reprezintă a patra categorie
a surselor principale.
în legătură cu acestea, Curtea de Justiţie a statuat că ele au forţa juridică a
tratatelor iniţiale110.
Practica adoptării de convenţii şi protocoale anexă a fost extinsă prin Tratatul de
la Maastricht, care cuprinde 17 protocoale, precum şi prin Tratatul de la Amsterdam,
toate având valoarea juridică a tratatului.
O situaţie diferită o au declaraţiile anexate unor tratate comunitare y care sunt făcute
de către toate statele membre sau numai do către unele din acestea. Astfel, Tratatul de la
Maastricht cuprinde treizeci de declarata. Declaraţiile reprezintă punctul de vedere al
respectivelor state faţă de anumite prevederi ale tratatului. Ele nu au forţă juridică
obligatorie, dar se constată din practica
jurisdicţionaiâ ci M ţinut scama de ele la interpretarea tratatelor de către
Curtea de Justiţie, precum fi de către Consiliu şi Comisie fn activitatea
desfăşurată. Declaraţiile care sunt făcute de către un singur stat sunt însă
considerate ca neangajând restul statelor.
2.5. Actele comunitare supuse aprobării statelor membre
Acestea font incluse, de asemenea, ca o ultimă categorie în cadrul
surselor principale. Se are în vedere faptul că, din moment ce ele au fost
aprobate de către statele membre, an forţă juridică a tratatelor constitutive ale
3. Izvoarele secundare
(Dreptul comunitar
derivat)
JUf» Aspecte generale
în cadrul surselor derivate ale dreptului comunitar sunt incluse actele
normative elaborate de instituţiile comunitare tn baza abilitării lor de către
tratatele constitutive» Din punct de vedere numeric, acestea sunt cele mai
numeroase, constituind o sursă foarte importantă a dreptului comunitar.
Denumirea actelor normative unilaterale care fac parte din dreptul
derivat a fost diferită la cadrul celor trei comunităţi.
• Astfel, ari 14 din Tratatul CJB.C.O. prevede trei categorii de acte:
deciziile, recomandările fi. avizele.
Tratatul CJL [art 189(249)] şi Tratatul CEEA. (art. 161) prevăd cinci
categorii de acte: regulamente, directive,, decizii, recomandări şi avize.
Analizate prin prisma definirii tor de către tratate, ca fi prin prisma
jurisprudenţei, se apreciază ci aceste acte pol fi clasificate In patru categorii112:
- regulamentele (CE fi CEEA.);- deciziile generale (C. E.C.O.);
• directivele (CE. fi CEEA.);- recomandările (CECO.);
• deciziile (CE fi CEEA.£- deciziile negenerale (CECO.);
- recomandările fimizele (CE fi CEEA.);- avizele (CECO.). Conform
«1189(249) CE, aşa cum a fost modificat prin Tratatul de la
• In afara acestor categorii, mai sunt prevăzute în
tratatele originare şi în alte acte juridice, ca de exemplu:
"deliberări" sau "programe generale" acestea din urmă având
mai ales un caracter politic. Din punctul de vedere al
caracterului juridic, aceste acte* unilaterale, în esenţă, trebuie
să facă parte din categoria regulamentelor, deciziilor şi
directivelor1.
Conform reglementării tratatelor iniţiale, aceste acte
juridice puteau fi adoptate doar de către Consiliul sau Comisie.
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, ele pot fi
adoptate împreună, de către Consiliu, Comisie şi Parlament
(art 189 B) sau de către Banca Centrală Europeană1 .
După cum a statuat Curtea de Justiţie, natura juridică
a unui act din această categorie nu este dată de denumirea sa, ci
de conţinutul său. în acest sens, Curtea poate să procedeze Ia
"recalificarea*' actului sau la invalidarea acestuia dacă nu s-a
respectat procedura de adoptare, conform cu natura sa reală.
în cazurile la care tratatul prevede adoptarea unui
anumit tip de act, în legătură cu un anumit domeniu ce
urmează a fi reglementat, instituţia care îl adoptă este obligată
să se conformeze, fn celelalte situaţii, se lasă la latitudinea
acesteia denumirea actului care va fi adoptat
Conform art 190(253) CE. fi practicii instituite de
Curtea de Justiţie, adoptarea fiecărui act normativ de către
organele comunitate trebuie să fie motivată, fiind considerată
ca un viciu de formă nu numai lipsa motivaţiei, dar şi
 d) si stabilească convenţii a căror adoptare o recomandă statelor mem conform
regulilor lor constituţionale.
JL2L Regimul juridic al regulamentelor
Regulamentele comunitare sunt acte juridice adoptate, după caz de către Consiliu,
Comisiile si Parlament, Comisie fi Banca Centrală Europeană (conform IteatuU de la
Maastricht).
• Din punctul de vedere ai naturii juridice t dispoziţiilor lor, regulamentele pot fi
1
dk baatiT sau mde execuţie" . Cele de bază sunt de competenţa exclusivă a Consiliu iui,
surcele de execuţie pot fi emanaţia fi a celorlalte organe abilitate116.
• Regulamentele au următoarele elemente esenţiale în ceea ce priveşte regimul
juridic»
• au o aplicabilitate generală, adresânduse tuturor subiectelor de drept din spaţiul
comunitar,
• sunt obligatorii Ar totalitatea dispoziţiilor lor; "au o aplicabilitate directă fn toate
statele membre . - intrarea ta vigoare este condiţionată de publicarea lor în
Jurnalul Oficial
Comunităţilor Europene (conform ari. 191 C.E.), ele intrând în vigoare la data
prevăzută ta textul lor, sau după douăzeci de zile de ia publicare.
• m ceea ce priveşte domeniul de aplicare al regulamentelor, acesta este VHt,
Începând cu armonizarea legislaţiilor interne ta scopul creării pieţei
piui Ia stabilirea mecanismelor comunitare privind organizarea comună a
pieţei agricole fi a dispoziţiilor privind regulile de concurentă.
JUL Regimul juridic al directivelor
Directivele sunt constituite atât din recomandări (art. 14 CEC.O.) cât fi din
directive (art 189(249) CE fi art 161 CEEA.).
Directivele sxixd definite ca acte obligatorii pentru fiecare stat membru destinatar
ta atingerea scopului pentru care sunt adoptate» dar care lasă la {atitudinea autorităţilor
naţionale cărora le sunt adresate alegerea formei fi mijloacelor necesare penau atingerea
respectivelor scopuri.
Deosebirea dintre recomandări fi directive ar consta ta faptul că recomandările
CECO. sunt adresate unor anumiţi destinatari - aceştia putând fi atit statele» dl fi alţi agenţi
ootn unitari - fa timp ce directivele CE fi CJB.E.A. pot fi adresate doar statelor membre,
1 Deciziile sunt obligatorii pentru statele membre şi nu au efect direct. în principiu, deciziile au
acelaşi regim juridic cu deciziile cadru, cu precizarea că cele din urmă au un caracter
general.
neputând impune obligapi persoanelor. O persoană care este implicată într-un proces judiciar poate însă
al invoce o directivi m împotriva unui staţmdiferent dacă statul se află în calitate de patron sau de
autoritate publică.
Caracteristici din punctul de vedere al regimului juridic:
directivele nu au forţă generală, nefiind obligatorii decât în ceea ce priveşte rezultatul
care trebuie atinşi
-' nu sunt acte generale, adresându-se doar destinatorilor avuţi în vedere
chiar dacă au acelaşi conţinut general. Ele trebuie deci comunicate
fiecărui destinatar, făcând parte din categoria actelor care — chiar dacă sunt
publicate In J.O.C.E. - nu înseamnă că publicarea este o condiţie de
aplicabilitate, ea având doar valoare documentară11 .
. Statele destinatare au obligaţia de a lua toate măsurile necesare pe plan
intern pentru a aplica ta mod concret toate prevederile directivelor fără a avea posibilitatea să
facă aprecieri asupra fundamentări] sau oportunităţii directivei ta cauză, controlul Comisiei fi
al Curţii asupra acestei situaţii fiind foarte riguros.
Deşi nu se prevede ta tratate» Comunitatea impune statelor să prezinte lista tuturor
măsurilor luate pentru aplicarea directivelor. Absenţa notificării sau prezentarea incompletă a
acesteia constituie o neindeplinire a obligaţiilor rezultate din dreptul comunitar. Se apreciază
că directivele au mai ales un rol de armonizare a legislaţiilor statelor membre119.
3.4» Regimul juridic al deciziilor
Deciziile sunt reglementate ta art 14 C.E.C.O. şi art. 189 (249)CJB. fi 161 C.E.E.A.
Deciziile se caracterizează prin următoarele trăsături:
- deciziile nu beneficiază de aplicabilitate generală, ele adresându-se unor destinatari
precişi» desemnaţi sau identificaţi, de regulă, conform articolului final al acestora . Se
deosebeşte deci ta acest fel de regulament, acesta fiind un act impersonal. Decizia poate să se
adreseze unor subiecte de drept diferite de state» in special ta cazurile privind concurenţa, când
se adresează îndeosebi agenţilor economici Prin aceste decizii se pot impune subiecţilor cărora
le sunt adresate unele obligaţii» sau aplicarea unor sancţiuni. Nu se impune completarea lor cu
măsuri de aplicare luate la nivelul statului.
- pentru intrarea lor în vigoare, deciziile trebuie să fie notificate destinatarului, lipsa
acestuia atrăgând neintrarea lor în vigoare. Faptul că acestea ou sunt notificate nu duce la
nevaliditatea acestora» ci doar la situaţia de a fi inopozabiîe, chiar dacă au fost publicate ta
J.O.C.E.
- deciziile trebuie motivate bl mod clar şi pertinent, iar cele care se bazează pe o practici
constantă» pot fi motivate fi sumar.
- deciziile sunt obligatorii tn totalitatea lor pentru destinatarii acestora.

Conform Tratatului de Ia Maastricht, pot fi adoptate
decizii comune de către Parlament şi Consiliu, care intră în
vigoare la data fixată sau în cea de-a douăzecea zi de Ia
publicare, în afara cazurilor când este necesară modificarea.
Se acordă şi Băncii Centrale Europene dreptul de a
adopta decizii, ea putând hotărî publicarea lor (art 108A(110)
Tratatul C.E.).
3.5. Regimul juridic al avizelor şi recomandărilor
Avizele prevăzute în Tratatul C.E.C.O şi recomandările
din Tratatele CE. şi C.E.E.A. se caracterizează prin faptul că nu
au forţă juridică obligatorie, ele neimpunând obligaţii pentru statele
membre şi nefiind supuse controlului jurisdicţional.
Există însă şi alte acte denumite avize care au un alt statut
juridic şi care au deci o anumită forţă juridică. Este situaţia avizelor
date de Comisie în cazul procedurii pentru neîndeplinirea
obligaţiilor rezultând din tratate şi al avizelor C.E.C.O. în domeniul
programelor de investiţii al întreprinderilor siderurgice şi miniere,
precum şi în cazul unor avize ale Consiliului şi Parlamentului,
situaţii în care jurisdicţia trebuie să procedeze la clarificarea
acestora şi să facă distincţie între cele care reprezintă simple opinii
şi cele care impun o conduită obligatorie statelor membre121.
3.6. Regimuljuridic al instrumentelor legislative
adoptate în cadrul pilonului III
• Poziţiile comune definesc abordarea Uniunii cu privire la
• Convenţiile prezintă caracteristicile generale ale convenţiilor clasice de drept
internaţional public. Pentru intrarea lor în vigoare este necesară ratificarea conform
procedurilor interne specifice fiecărui stat membru. Convenţiile intră tn vigoare în
momentul în care sunt ratificate de cel puţin jumătate dintre statele membre.
4. Izvoarele complementare
4.1. Principiile generale de drept
în literatura juridică, categoria principiilor generale de drept şi a dreptului
jurisprudenţial se suprapun în ceea ce priveşte conţinutul, deşi diferă ca denumire. Astfel,
unii autori consideră dreptul jurisprudenţial al Curţii de Justiţie ca sursă a dreptului
comunitar, deşi acceptă că în general jurisprudenţa nu este considerată ca un veritabil izvor
de drept122. In esenţă însă, se referă la aplicarea de către Curtea de Justiţie a unor principii
generale de drept
Alţi autori recunosc faptul că aplicarea principiilor generale este în ultimă instanţă
o problemă care revine practicii Curţii de Justiţie . Având în vedere cele două situaţii,
problema trebuie să fie rezolvată mai ales sub aspectul denumirii categoriei respective,
deoarece între ele nu sunt deosebiri substanţiale de conţinut
între principiile generale de drept şi hotărârile judecătoreşti — chiar dacă este
vorba de o instanţă supranaţională — prioritatea trebuie acordată principiilor generale de
drept, motiv pentru care adoptăm prezenta clasificare a izvoarelor dreptului comunitar.
în sprijinul acestei opinii este şi faptul că art. F. din Tratatul de la Maastricht
recunoaşte ca fiind principii generale chiar şi cele care nu sunt prevăzute în jurisprudenţa
Curţii de Justiţie.
Principiile generale nu sunt prevăzute în tratatul CJB.CO. ca surse ale dreptului
comunitar. Tratatele următoare au prevăzut însă posibilitatea Curţii de a putea recurge la
principii generale comune ale statelor membre pentru a stabili unele responsabilităţi ale
membrilor Comunităţii care nu erau prevăzute în tratate, extinzându-se şi la alte domenii,
dar diferenţiindu-se de "drepturile fundamentale".
în acelaşi timp, Curtea nu putea să nu suplinească unele diferenţe ale
reglementărilor comunitare, hi vederea evitării cazurilor de denegare de justiţie, tar
experienţele impuse de statutul de drept presupuneau apelarea la principiile generale de
drept
 Principiile generale de drept au-însă un conţinut mai complex, fiind
diferenţiate în funcţie de apartenenţa lor la sistemele juridice clasice, la sistemele de
drept comune statelor membre, sau la principiile proprii comunităţilor europene.
4.1.1. Principiile clasice ale dreptului
Aceste principii au fost impuse a fi respectate de către Curtea de Justiţie îndeosebi
în ceea ce priveşte dreptul de apărare, ca şi în ceea ce priveşte corecta administrare a
justiţiei, neretroactivarea actelor administrative, recunoaşterea drepturilor dobândite,
principiul bunei credinţe sau principiul echităţii124.
4.1.2. Principiile generale comune dreptului statelor membre
Aceste principii sunt prevăzute în mod expres în tratatele de la Roma în ceea
ce priveşte responsabilitatea extracontractuală. ţ de vedere apare o problemă de dificultate pentru Curte, care în cazul dispoziţiilor de natură
In general însă, aceste principii sunt aplicate doar în cazurile în care reglementările
comunitare simt deficitare, sau când se impun pentru mai buna argumentare a
interpretărilor Curţii. Trebuie remarcat faptul că nu se impune ca aceste principii să fie
comune tuturor legislaţiilor statelor membre, fapt care este de altfel imposibil, ci este
necesar ca ele să fie prezentate doar în unele state membre. O altă condiţie este ca aceste
principii să fie în concordanţă cu ordinea juridică comunitară.
Curtea a statuat astfel că sunt aplicabile în ordinea juridică comunitară principiile
privind:
- egalitatea faţă de reglementările economice,
- îmbogăţirea fară just temei,
- responsabilitatea extracontractuală pentru daunele cauzate de actele normative,
- confidenţialitatea corespondenţei între avocat şi client,
- dreptul la apărare,
- secretul afacerilor întreprinderilor etc.
4.1.3. Principiile privind natura Comunităţilor
în ceea ce priveşte principiile privind natura Comunităţilor practica jurisdicţionaiă a
Curţii a statuat, în aplicarea dispoziţiilor tratatelor, principii cum ar fi:.
- principiul solidarităţii statelor în ceea ce priveşte informarea cu privire la
comportamentul lor, atât în relaţiile comunitare, cât şi în cele cu statele terţe;
- principiul nediscriminării sau al egalităţii de tratament;
- principiul general al proporţionalităţii;
4.1.4. Principiile respectării drepturilor democratice şi a drepturilor fundamentale ale
omului
Respectarea drepturilor democratice şi a drepturilor fundamentale ale omului a
reprezentat un obiectiv major al Comunităţilor europene, încă de la constituirea acestora.
Tratatele comunitare constitutive nu au conţinut iniţial o enumerare a drepturilor
fundamentale ale omului, ele completându-se in acest scop ca prevederile adoptate în
cadrul Consiliului Europei. Din acest punct de vedere, la nivel comunitar au apărut unele
probleme legate de determinarea conţinutului acestor drepturi şi a justificării lor ca suport al
hotărârilor Curţii Din aceste considerente, Curtea a statuat că drepturile fundamentale ale
omului fac parte integrantă din principiile generale cărora ea le asigură respectarea.
Având ca bază această recunoaştere jurisprudenţială, o declaraţie comună a
preşedinţilor Consiliului, Parlamentului şi Comisiei din 5 aprilie 1977 a proclamat ataşamentul
acestor instituţii la respectarea drepturilor omului Pe baza acesteia, Consiliul şi Comisia au
semnat un memorandum care specifică interesul politic în acest sens şi necesitatea
minimalizării dificultăţilor juridice care pot să apară.
în ceea ce priveşte respectarea drepturilor fundamentale ale omului, Curtea a ţinut
seama de faptul că acestea au un dublu fundament: pe de o parte tratatele instituite în acest
domeniu între state, precum şi prevederile constituţionale ale statelor membre. Din acest punct
comunitară, are un câmp de acţiune restrâns faţă de cel al reglementărilor naţionale.
Prin dispoziţiile art. F(6) par 1 - Tratatul de la Maastricht, se menţionează că Uniunea
se bazează pe principiile libertăţii, democraţiei, respectului drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale ca şi a statului de drept, principii comune statelor membre.
De asemenea, conform art F(6) par 3, Uniunea respectă identitatea naţională a statelor
membre.
Respectarea drepturilor democratice la nivelul Uniunii Europene nu are doar caracter
enunţiativ, prin textul tratatului fiind reglemetată şi posibilitatea aplicării de sancţiuni în cazul
Încălcării acestor principii.
Astfel, conform dispoz. art Fl(7) introdus prin TA, Cosiliul, reunit la nivelul şefilor de
stat sau de guvern şi statuând in unanimitate pe baza propunerii unei treimi dintre statele
membre sau a Comisiei şi după avizul conform al Parlamentului European, poate constata
existenţa unei violări grave şi persistente de către un stat membru a principiilor democratice
enunţate în art F(6)parl, după invitarea guvernului acestui stat membru să-şi prezinte observaţii
asupra acestei probleme.
Atunci când este făcută o asemenea constatare, Consiliul, statuând cu majoritate
calificată, poate decide să suspende unele dintre drepturile statului respectU* Mbcurgâna om
^apffcarea" (rataturaî, mciusrv afepmr 35 Tot ai
reprezentanţilor guvernului acestui stat In Consiliu.
Respectarea principiului drepturilor fundamentale ale omului constituie o chestiune
deosebit de importantă, care se bazează atât pe pe dispoziţiile Cartei Drepturilor Fundamentale
a Uniunii Europene, cât şi pe Convenţia Europeană pentru Salvgardarea Drepturilor Omului şi
a libertăţilor sale fundamentale (adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950 în cadrul Consiliului
Europei) şi pe pe dispoziţiile constituţionale în materie ale statelor membre.
Tratatul de la Maastricht, în art. F(6)par 2, preia ceea ce s-a confirmat în activitatea
Curţii ca fiind elemente esenţiale ale aplicării normelor juridice comunitare sau naţionale,
precizând că sunt recunoscute şi respectate atât drepturile fundamentale prevăzute în
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi cele care rezultă din tradiţiile
constituţionale comune ale statelor membre, precum şi principale generale ale dreptului
comunitar.
Problema reglementării drepturilor fundamentale ale omului prin instrumente
juridice specifice Comunităţilor europene a fost rezolvată prin adoptarea, în 2000, a Cartei
Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
- Carta cuprinde dispoziţii cuprinzătoare privind drepturile fundamentale ale omului,
grupate pe mai multe titluri, pe categorii, după cum urmează: Titlul I - Demnitatea;
- TitlulII - Libertăţile;
- Titlul QI - Egalitatea; *S
Titlul IV - Solidaritatea;
- Titlul V - Cetăţenia;
- Titlul VI - Justiţia;
Dispoziţiile Cartei se adresează instituţiilor şi organismelor Uniunii, cu respectarea
principiului subsidiari taţii, precum şi statelor membre, numai dacă acestea aplică dreptul
Uniunii Carta nu creează nicio competenţă şi nicio sarcină nouă pentru Comunitate şi
pentru Uniune şi nu modifică competenţele şi sarcinile definite prin tratate. Orice limitare a
exercitării drepturilor şi libertăţilor recunoscute de cartă trebuie prevăzută de
legcRespectând principiul proporţionali taţii, limitările pot fi aplicate numai dacă sunt
necesare şi răspund efectiv interesului general recunoscut de Uniune sau necesităţii de a
proteja drepturile fi libertăţile omuruL
4.2. Acordurile internaţionale
Acordurile Internaţionale au un regim juridic diferit, după cum sunt încheiate de
Comunităţi sau de statele membre cu alte state sau organizaţii internaţionale. De asemenea,
forţa juridică a unui acord internaţional este diferită în funcţie de momentul încheierii lui, fn
raport de adoptarea tratatelor de instituire a Comunităţilor europene.
4\2A. Acordurile încheiate de către statele membre
Aceste acorduri pot fi la rândul lor acorduri între statele membre sau acorduri ale
acestora cu terţe state.
• Acordurile încheiate de către statele membre între ele pot fi anterioare intrării m
vigoare a tratatelor constitutive sau posterioare acestora.
- Acordurile anterioare tratatelor constitutive rămân în vigoare dacă sunt
compatibile cu tratatele - art 233CJB(306) şi 20 CJB.E.A. privind ţările Benelux. Prin
tratatele constitutive se interzice oricărui stat membru de a se prevala de tratate, convenţii
sau declaraţii anterioare tratatelor încheiate între ele, în vederea sustragerii diferendelor
privind interpretarea şi aplicarea tratatelor constitutive de la modalităţile de reglementare
prevăzute de aceste tratate şi aplicarea reglementărilor particulare (art 87 C.E.C.O. 219 CE.
şi 103 C.EJ5.A.).
- în cazul acordurilor posterioare tratatelor constitutive, situaţia este clară, întrucât
acestea din urmă prevăd [art 86 C.E.C.O., art 5(10)C.E. şi art 192 C.E.E.A.] angajamentul
statelor membre de a se abţine de la orice acţiune care este de natură să împiedice realizarea
acordurilor urmărite prin tratate.
a Acordurile încheiate de statele membre cu terţe state sunt, de asemenea, supuse unor
regimuri diferite în funcţie de momentul încheierii acordului.
- Acordurile anterioare tratatelor, conform art 234(307)CJE., rămân îr vigoare, dar
statele trebuie să caute înlăturarea eventualelor incompatibilităţi într< acestea prin orice
mijloace posibile.
- Acordurile posterioare tratatelor sunt însă, în principiu, de competent comunitară, dar
pot să apară situaţii dificil de rezolvat In ceea ce priveşt competenţa externă, doar Tratatul
CEJLA. prevăzând în art 103 unele garant pentru eliminarea unor eventuale incompatibilităţi.
4.2.2. Acordurile încheiate de către Comunităţi cu terţe state
Situaţia acordurilor încheiate de Comunităţi cu statele terţe îşi găseşl reglementarea
numai în Tratatul CE. - art 228(300) - având în vedere diversitate raporturilor în care intră
această comunitate cu vocaţie generală.
în cazul neconcordanţei dintre acestea, se prevede necesitatea unui contre preventiv
care poate, în funcţie de prevederile proiectului de acord, să propun modificarea tratatelor
constitutive. Această modificare nu este însă obligatorie, h în cazul nerealizării ei, proiectul de
acord nu poate intra în vigoare. Se aplică de< principiul supremaţiei dreptului comunitar
izvorât din tratatele constitutive.
5. Ierarhia normelor comunitare
Normele juridice comunitare sunt integrate într-un sistem de drept în care fiecare
categorie ocupă un loc bine determinat, într-o structură piramidală, asemănătoare
sistemului normelor juridice ale fiecărui stat
în funcţie de acest sistem ierarhic, fiecare categorie are o anumită forţă juridică şi -
pe această bază — se determină raporturile care există între acestea precum şi între dreptul
comunitar şi dreptul naţional.
A. Tratatele constitutive
Tratatele de instituire a comunităţilor se află în vârful acestui sistem piramidal al
normelor juridice, ele reprezentând emanaţia acordului de voinţă al statelor membre pentru
crearea comunităţilor.
Poziţia tratatelor constitutive este similară cu cea a constituţiei în planul sistemului
juridic naţional. Toate celelalte reglementări comunitare trebuie să fie în concordanţă cu
aceste tratate, în caz contrar ele fiind susceptibile de a fi anulate sau declarate invalide123.
 6. Raportul dintre dreptul comunitar şi dreptul
B.Principiile generale naţional al statelor membre
Principiile generale nu constituie o categorie unitară în ceea ce priveşte ierarhia
lor. Astfel, „respectarea drepturilor fundamentale ale omului" este considerat un principiu 6.1. Aspecte generale
cu valoare egală cu cel al tratatelor constitutive ale Comunităţilor (conform art. F din Dreptul comunitar, ca sistem autonom de drept, pentru a fi aplicabil, trebuie să se
Tratatul de la Maastricht), având deci valoare superioară dreptului derivat mtegreze_îp sistejnuljie dVept^mtern al statelormembre. Această integrare presupune ca el să
Celelalte principii sunt considerate a fi de o valoare inferioară, întrucât Curtea ie facă parte din dreptul naţional al fiecărui stat comunitar, deci să se aplice în mod direct
aplică doar în cazul în care acestea nu contravin tratatelor constitutive sau drepturilor Raportul dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional al statelor membre are Ia bază
fundamentale. Ele sunt considerate însă, ca având valoare juridică superioară dreptului două principii:
derivat126. - principiul aplicabilităţii directe a dreptului comunitar;
- principiul primordialităţii dreptului comunitar.
C. Acordurile internaţionale
în ceea ce priveşte situaţia acordurilor internaţionale încheiate de către statele
comunitare şi de către Comunităţi se recunoaşte ca principiu general superioritatea acestora
faţă de dreptul derivat, dar nu şi faţă de tratatele constitutive şi principiile generale, cărora le
simt subordonate.
'"'\ Se face însă diferenţierea între acordurile încheiate de către statele membre şi
acordurile încheiate de către comunităţi1 .
. D. Dreptul derivat
în cadrul categoriei dreptului derivat nu «istă o ierarhie a actelor juridice care o
alcătuiesc, întrucât ele derivă direct din tratatele comunitare, fiind subordonate acestora, ca
şi principiilor generale şi acordurilor internaţionale. Din aceste considerente ele reprezintă
surse de drept comunitar autonome unele faţă de
altele.
Există însă o diferenţă în cadrul aceloraşi tipuri de acte, respectiv între cele de bază
(regulament, directivă şi decizie) şi cele de aplicare, unde se respectă principiul
subordonării ultimelor faţă de primele. Există deci un raport de subordonare între un
regulament şi actul care este adoptat în vederea aplicării acestuia, care nu poate conţine
dispoziţii contradictorii.
Cu prilejul negocierii Tratatului de la Maastricht s-a propus introducerea unei alte
categorii juridice: "legea".12* Nu s-a luat însă o hotărâre de adoptare a propunerii, dar s-a
înscris în textul unei declaraţii că la conferinţa interguvernamen-tală care se va desfăşura în
1996 să se examineze această chestiune şi să se decidă eventualele modificări.
Se apreciază că dacă se va adopta această propunere, probabil că se va referi la
actele adoptate de Consiliu şi Parlament conform procedurii de "co-decizie" şi că ea va
ridica problema stabilirii unei ierarhii între acestea şi actele comunitare unilaterale2.

/ r; \

2 P.Manln, op. cit. pag. 237

| P.Manin, op. cit, pag. 236 ţ *- Noţiunea de „lege europeană" şi „lege cadru europeană" este
Manin, op. cit. pag. 236 menţionată şi în Tratatul instituind Constituţia europeană.ca denumire
J.BoulouJs, op. dl, pag. 216-218 propusă pentru actele juridice ale Uniunii.
 96 Nicoleta
Diaconu
6.2.Principiul aplicabilităţii directe a dreptului comuniar
6.2.1. Fundamentarea principiului
Principiul aplicabilităţii directe îşi găseşte^fundamentarea juridică în
dispoz.art 189(249) C.E., darjnuniai Jn ceea ce priveşte regulamentele, despre care se
precizează că sunt de aplicabilitate^directă în toate statele membre.
Pentru aplicabilitatea directă a celorlalte acte normative comunitare, i-a
revenit rolul Curţii de Justiţie de a statua acest principiu, cu ocazia soluţionării unor
cauze.
• Astfel, în hotărârea Van Gend en Loos3, Curtea a constatat că Tratatul CE are
ca obiect instituirea unei "pieţe comune", care în mod implicit cuprinde pe toţi
justiţiabilii Comunităţii, cărora lise aplică tratatul, acesta nefiind adoptat numai pentru
reglementarea raporturilor dintre statele membre. S-a arătat, de asemenea, că tratatele
constituie o ordine juridică nouă, de drept internaţional, căreia statele i-au transferat
competenţa lor, iar subiecte de drepturi şi obligaţii nu sunt numai statele, ci şi
resortisanţii acestora, cărora jurisdicţiile naţionale trebuie să le garanteze exercitarea
drepturilor şi să asigure îndeplinirea obligaţiilor acestora.
• Ulterior, prin hotărârea COSTA / EJ1.E.L.4, Curtea a revenit asupra
formulărilor din hotărârea precedentă, înlocuind formularea "ordine juridică de drept
internaţional" cu "ordine juridică proprie" iar "independenţa" dreptului comunitar a fost
înlocuită cu "integrarea" sa în sistemul juridic al statelor membre.
înlocuirea noţiunii de "ordine juridică internaţională" cu noţiunea de"ordine
juridică proprie" se justifică prin diferenţele care exista între acestea. Astfel, "ordinea
juridică proprie" Comunităţilor are ca sursă dreptul convenţional adoptat de către state,
precum şi actele unilaterale, respectiv dreptul derivat, deşi sunt recunoscute ca izvoare şi
principii fundamentale, fiecare având o poziţie bine stabilită în ierarhia juridică, iar
normele sale se adresează în principal persoanelor private. O altă diferenţă ar fi aceea că
reglementarea diferendelor care apar între subiectele acestui drept nu este lăsată la
latitudinea părţilor implicate5.
Curtea a statuat că principiile dreptului jntern se aplică în măsura în care nu sunt
în confiaolc^e i^6td^^j\m^(^Q^x^ni^i
P dar este necesară îndeplinirea unor condiţii în acest scop.
6.2.2. Domeniul de aplicare
Curtea de Justiţie a stabilit căjpotrivit acestui principiu, dreptul comunitar este
integrat direct în aYeptifl~statel6r membre, fără să permită statelor.jsă aleagă între
teoriile dualiste sau moniste, întrucât se impune aplicarea mecanismului, nemaifiind
nevoie de măsuri luate pe plan intern pentru, aplicarea dreptului comunitar6
3 CJ-05.02.1963,26/62.1
4 CJ- 15.07.1964,6/64
5 P.Manin, op. cit. pag. 242
6 CJ - Hotdin 03.04.1968 Firma MalkereU 28/67,211
f Câ4irmare a acestei_situaţii, persoanele particulare (fizicejsau morale) pot invoca
dreptul comunitar în jaţă autorităţilor naţionale, Inclusiv tribunale, atât Pe58HJL iL
JSLrecunoaşte drepturile,, cât şi ..pentru a se ..anula'efectul' unor acte juridice interne care
sunt contrare dreptului comunitar.^
Aplicarea directă a dreptului comunitar prezintă o serie de particularităţi în funcţie
de categoria normelor comunitare care sunt invocate, precum şi caracterul efectului direct şi
eventualele excepţii care există. Se disting în acest sens analize făcute de literatura de
specialitate fie după criteriul forţei şi condiţionărilor efectului direct , fie conform
categorisirii surselor dreptului comunitar7, deşi fiecare dintre aceste clasificări nu reuşesc
întotdeauna să cuprindă toate elementele esenţiale care rezultă din aplicarea criteriului
respectiv.
A. Efectul direct necondiţionat şi complet
Sursele dreptului comunitar care au acest efect pot fi invocate fără nici o condiţie de
către_orice persoană fizică sau morală» atât pe plan vertical (în litigii cu organele statale), cât
şi în plan orizontal (în litigii cu alte persoane fizice sau morale).
Din această categorie fac parte:
- Regulamentele^ sunt acte comunitare specifice ce beneficiază de aplicabilitate
directă, creând drepturi şi obligaţii pentru toţi. Se poate argumenta aceast efect invocând
dispoziţiile art. 189(249) din Tratatul CE. care statuează caracterul "direct aplicativ" al
regulamentului.
- Deciziile nu beneficiază aplicabilitate directă, dar s-a considerat că acele decizii
care sunt adresate persoanelor particulare în anumite domenii (concurenţă) pot fi surse de
drepturi şi obligaţii pentru aceştia, fiind asimilate în aceste cazuri regulamentelor. Efectul
celorlalte decizii va fi analizat ulterior.
- Principiile generale sunt de aplicabilitate directă, întrucât prin gradul lor de
generalitate trebuie să fie respectate în toate cazurile şi în mod necondiţionat
B. Efectul direct condiţionat şi complet
In această categorie intră actele comunitare care pot să fie invocate în price litigiu,
Sunt incluse în această categorie documentele cu caracter convenţional, respectiv
tratatele de instituire a comunităţilor şi tratatele internaţionale.
'Tratatele constitutive
7133 J.Boulouis, op. cit. pag. 235-245
134
P.Manin, op. cit. pag. 243 - 256
 în hotărârea Van Genă en Loos, Curtea a statuat că dreptul comunitar izvorât
din tratatele constitutive nu are o aplicabilitate directă autonomă.
S-au dat insă două indicaţii generale, conform cărora sunt direct aplicabile
dispoziţiile care conferă drepturi şi instituie obligaţii exprese pentru persoane
particulare, precum şi cele care impun obligaţii bine stabilite in sarcina statelor
membre sau a instituţiilor comunitare.
Dacă sunt îndeplinite aceste condiţii, dispoziţiile respective sunt direct
aplicabile, fără să mai fie nevoie de alte acte de aplicare, de proceduri specifice sau
măsuri complementare. Caracterul autoexecutor al acestora dă posibilitatea persoanelor
particulare să invoce în faţa instanţelor naţionale direct aceste prevederi.
Sfera de aplicare a acestui efect direct a fost extinsă ulterior de jurisprudenţa
Curţii, incluzând pe lângă obligaţiile statului de a nu face (respectiv de a nu face rezerve
care să subordoneze aplicarea tratatelor de vreun act normativ intern, de a nu necesita
adoptarea unor dispoziţii normative interne de concretizare a prevederilor tratatelor) şi
obligaţiile de a face (respectiv de a nu lăsa nici o marjă de apreciere statelor în ceea ce
priveşte îndeplinirea obligaţiilor sale), precum şi la situaţiile în care nu s-au făcut
completările necesare prin legea internă (aplicarea principiilor privind nediscriminarea
în angajare sau salarizare, chiar dacă legea internă nu le-a preluat).
• în cadrul tratatelor constitutive, efectul direct al unor dispoziţii coexistă cu
absenţa acestuia tn cadrul altor dispoziţii .
Este cazul dispoziţiilor care stabilesc în sarcina statelor obligaţii cu caracter foarte
general, precum şi în cazul dispoziţiilor condiţionale sau insuficient precizate.
Obligaţiile stabilite în termeni foarte generali se referă la politicile generale, care
nu pot fi invocate de particulari ca având efect direct cum ar fi:
- ameliorarea condiţiilor de viaţă ale muncitorilor [art 117(136) CE.];
- politica în domeniul taxelor de schimb [art.l07(108) CE.] care nu pot fi
invocate de particulari ca având efect direct
în cazul dispoziţiilor condiţionale sau insuficient precizate, s-a statuat de către
Curte următoarele:
- în cazul art 90(86) CE. privind posibilitatea ca unor întreprinderi care
gestionează un serviciu public să li se aplice un regim derogatoriu de la regulile
generale ale tratatului - că acesta este de strictă interpretare, iar rolul important, în acest
sens, rămâne judecătorului naţional;
- în cazul art.92(87) şi 93(88) CE. privind ajutoarele statale acordate unor
întreprinderi, acestea nu au efect direct, incompatibilitatea acestor ajutoare cu Piaţa
Comună nefiind absolută, ci supusă unei notificări din partea Comisiei, sub controlul
Curţii.
- Acordurile internaţionale
în ceea ce priveşte acordurile internaţionale, Curtea de decis că prevederile
acestora pot fi invocate în mod direct dacă din acestea rezultă că ele conferă drepturi nu
numai pentru state, ci şi pentru persoane private, sau dacă aplicarea acestor tratate în
ordinea juridică internă are la bază dispoziţiile clare, care nu necesită alte acte normative
interne8.
C. Efectul direct condiţionat şi restrâns
Sunt considerate ca având efect direct, condiţionat şi restrâns directivele şi
deciziile[(tfzes.Q&slatelor.membre9.
Există însă şi opinii care susţin că acestea nu ar avea efect direct, întrucât tratatele nu
menţionează în acest sens decât regulamentele, ceea ce presupune, per a contrario, că
acestora nu le este recunoscut acest efect. Se recunoaşte In acelaşi timp că raţionamentul per
a contrario nu este determinat, aplicabilitatea directă trebuind să fie precis determinată10. Se
mai argumentează că deciziile nefiind de aplicabilitate generală, trebuie să fie notificate, fapt
pentru care se consideră că ele impun doar o obligaţie de rezultat, implicând adoptarea unor
reglementări legale naţionale, motiv pentru care se apreciază că ele nu ar fi de aplicabilitate
directă, eventualele obligaţii pe care le prescriu trebuind să rezulte din reglementările interne.
Curtea a adus însă argumente de natură principială pentru susţinerea aplicabilităţii
directe a directivelor, conform cărora efectul util al dreptului comunitar presupune cu
necesitate ca judecătorii naţionali să aplice directivele, iar caracterul obligatoriu al
directivelor presupune că particularii pot să le invoce.
S-a considerat astfel că dispoziţiile cuprinse in directive sunt invocabile dacă la
expirarea termenului de aplicare acestea nu au fost transpuse în practică sau au fost aplicate
greşit Statele au posibilitatea să stabilească ce măsuri trebuie să fie luate. Deşi directivele nu
le impun, ele sunt obligate să se conformeze acestor directive, în caz contrar, persoanele
particulare pot acţiona statele în justiţie iar acestea nu pot opune particularilor neîndeplinirea
obligaţiilor pe care le prescriu directivele11.
Efectul direct al directivelor constituie condiţia absolută pentru ca judecătorul
naţional să-şi poată exercita atribuţiile în acest sens.
In alte cazuri, Curtea a statuat că directivele nu au un efect direct decât dacă din
totalitatea prevederilor acestora rezultă că sunt susceptibile să producă efecte juridice directe
între statele membre şi particulari12.
8 CJ - Hotărârea 30.09.1987, 12/86 Demirel
9 P.Manin, op. cit, pag. 250-265
10J.Boulouis, op. cit. pag. 237
11 P.Manin,. op. cit. pag. 250
12 CJ - Hotdin 6.10.1970 Grand et Van Duyn 9/70 Recuefl p. 838
 100 Nicoleta
Diaconii
De asemenea, Curtea a stabilit că sunt susceptibile de a produce efecte
directe dispoziţiile "necondiţionate" şi suficient precizate13.
Această posibilitate a statelor de a alege mijloacele pe care le consideră
adecvate pentru îndeplinirea prevederilor directivelor se poate afla în neconcordantă
cu acţiunile particularilor care pot să-şi valorifice în faţa instanţelor naţionale
drepturile al căror conţinut poate fi determinat precis pe baza prevederilor
directivelor.
S-a subliniat faptul că directivele nu creează obligaţii pentru particulari,
astfel încât particularii nu pot să le invoce în litigiile dintre ei, iar statul nu poate să le
invoce împotriva unor persoane particulare. Acest efect al directivelor rezultă din
jurisprudenţa Curţii14, care a statuat că o directivă nu poate crea obligaţii pentru un
particular şi nu poate fi invocată împotriva acestuia.
Deciziile sunt asimilate directivelor din punctul de vedere al efectului
direct, în cazul lor fiind valabile aceleaşi argumente pentru justificarea
aplicabilităţii acestui principiu, cu excepţia faptului că ele nu presupun. în mod
necesar adoptarea unor reglementări naţionale pentru aplicarea lor, fie pentru faptul
că ele nu sunt adresate statului, fie pentru că obligaţiile pe care le impun nu sunt
adresate particularilor. ^x?J
Curtea a stabilit în cazul deciziilor aceeaşi jurisprudenţa ca şi în cazul
directivelor, deşi numărul cazurilor este mult mai mic15 .
6.2.3. Consecinţele aplicării principiului efectului direct
Principiul aplicabilităţii directe a dreptului comunitar are implicaţii atât
asupra statelor membre ale comunităţilor, cât şi asupra persoanelor particulare şi a
judecătorilor naţionali. •^
- Statele membre sunt puse_îa. situaţia de a nu putea schimba dispoziţiile
comunitare care le sunt adresate, acestea având un caracter ^61 igatoriu pentru
respectivele, state (evident ţinând seama de categoria normelor juridice respective,
aşTcum au fost ele analizate mai sus).
- Persoanele particulare au posibilitatea să invoce oricând în ordinea juridică
internă_dreptuj_comunitar,lin condiţiile statuat^ de reglementările comunitare.
- Judecătorii naţionali sunt obligaţi să aplice dreptul comunitar, dar atunci
când judecătorii sunt în faţa unei situaţii care necesită stabilirea competenţei pe plan
intern, vor aplica dreptul fiecărui; stat. în cazul în care judecătorul naţional solicită
13 CJ - Hot din 1.07.1993 Van Cant C-154/92
14 CJ - Hot din 26.02.1986 Marshall 152/84,736
15 P.Manin, op. cit., pag. 246
144
P.Manin, op. cit. pag. 240-241
Dreptul Uniunii Europene - Partea 101
generală
un-recurs prejudiciar, Curtea poate indica acestuia elementele de drept comunitar pe baza
căruia să rezolve cazul.
Se recunoaşte o aplicabilitate directă pe plan vertical (invocarea dispoziţiilor comunitare
faţă de stat şi organele sale) şi pe plan orizontal (intre persoane private).
6. 3, Principiul primordialităţii dreptului comunitar
6.3.1. Instituirea principiului
Tratatele, de.instituire a comunităţilor_nu conţinprevedecLexprese privind
primordUâlUatea dreptului comunitar asupra celor uitern al statelor.
Alături de efectul direct, primordialitatea constituie unul dintre cei doi stâlpi ai
ordinii juridice comunitare.
Problema primordialităţii dreptului comunitar faţă de dreptul intern al statelor
membre, poate fi considerată ca o expresie a problematicii raportului dintre dreptul
internaţional public şi dreptul intern16 .
Conform teoriei şi practicii în acest domeniu, în dreptul internaţional există două
doctrine privind raportul dintre cele două sisteme: doctrina monistă şi doctrina dualistă.
Spre deosebire de această situaţie din dreptul internaţional public, în sistemul de
drept comunitar statele membre sunt obligate să recunoască primordialitatea dreptului
comunitar asupra dreptului intern.
Fundamentul acestei recunoaşteri îl constituie acord fi
m
.^bre^^3^^ÎQC^^S^^Sţi - dc» .a -accepta,.jurisdicţia specială creată în conformitate cu
tratatele constitutive, care au fost negociate şi faţă de care s-a exprimat consimţământul
fiecărui stat conform prevederilor tratatului şi a reglementărilor interne, respectiv prin
referendum în ultimă instanţă.
Dacă se admite principiul integrării normelor juridice comunitare în dreptul intern al
fiecărui stat şi faptul că de aici decurg drepturi şi obligaţii pentru orice subiect de drept, în
orice situaţie în care se pune problema recunoaşterii jurisdicţionale a acestor drepturi şi
obligaţii, instanţa judecătorească va trebui să decidă chiar atunci când tratatele nu conţin
dispoziţii exprese, fiind obligată să hotărască între aplicarea dreptului comunitar şi a celui
naţional.
16 P.Manin, op. cit., pag. 246
 FapţuLcă tratatele nu_conţin prevederi exprese în acest sens este considerat
o precauţie de naturăLpolitică a^iniţiatorilor ComunMţiior europene prin care s-ar
menaja sentimentele anti-federaliste ale unor state, fondatoare, care ar fi putut să nu
accepte caracterul condiţional al construcţiei comunitare146.
S-a dovedit că practica a ridicat o serie de probleme cărora Curtea de Justiţie
a trebuie să le dea o soluţionare (în multe situaţii ca urmare a solicitărilor instanţelor
naţionale). Curţii de Justiţie i-a revenit rolul de a stabili primordialitatea dreptului
comunitar asupra dreptului intern.
——-_______________________ (MÎSSTCRUL
ADMINISTRAT»
145
Penelope Kent, European Community low, MAE Handboojc 1992, pag. &?
T£J*>^!.Ofc J.BouIouis, op. cit, pag. 247; P. Manln, op, cit, pag. 258 j
ACADEMIA D£ POLFŢîF
63.2. Fundamentarea principiului
Principiul primordialităţii dreptului comunitar faţă de dreptul statelor
membre a fost fundamentat de către Curtea de Justiţie, prin interpretarea globală a
normelor juridice comunitare.
Acest principiu se regăseşte şi în Hotărârea Van Gend En Loos, dar este
statuată mai ales în Hotărârea COSTA / E.N.E.L, în care Curtea expune în mod
sintetic caracteristicile originare ale Comunităţilor europene:
instituţii cu o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic naţional al
statelor membre, cu personalitate şi capacitate juridică proprie, cu reprezentare pe
planul relaţiilor internaţionale şi cu puteri proprii conferite prin transferul
competenţei consimţite de către statele membre, precum şi existenţa unui cadru
normativ comunitar aplicabil statelor membre şi cetăţenilor acestora ".
De aici s-au stabilit fundamentele juridice ale principiului primordialităţii
dreptului comunitar, izvorât din tratatele constitutive şi din celelalte surse, care
trebuie integrat în ordinea juridică internă fiecărui stat membru şi care au drept
corolar imposibilitatea pentru toate statele de a face să prevaleze normele juridice
unilaterale contra ordinii juridice comune, acceptate pe bază de exprimare a
consimţământului.
6.3.5. Domeniul de aplicare
Principiul primordialităţii se referă la totalitatea surselor dreptului comunitar,,
acestea având deci toate o forţă juridică superioară dreptului intern, indiferent de categoria
cărora le aparţin.
Dreptul intern al tuturor statelor comunitare trebuie să fie în deplină
concordanţă cu dreptul comunitar, indiferent de ierarhia internă a normelor
respective.
Statul nu poate invoca nici chiar dispoziţiile sale constituţionale pentru a nu
se .aplica o normă comunitară17. Acest fapt este cu atât mai evident în cazul
reglementărilor contractuale dintre subiectele private de drept intern. Această
primordialitate se aplică în mod corespunzător în cazul revizuirii tratatelor institutive
17 a - Hot din 15.07.1964,6/64,1141 COSTA/E.N.E.L
sau a actelor care sunt supuse aprobării statelor, în baza prevederilor constituţionale, încât în
aceste situaţii este vorba de instituirea unor norme comunitare noi, diferite, supuse unor
proceduri specifice de adoptare.
în practica jurisdicţională pot apărea situaţii contradictorii, în care judecătorii
naţionali să fie tentaţi să aplice dispoziţii interne - iar judecătorii Curţii de Justiţie să nu
dispună de texte legale pentru anularea acestor hotărâri contrare dreptului comunitar. Poate
fi utilizată, în acest sens, acţiunea pentru neîndeplinirea obligaţiilor comunitare. Din aceste
considerente s-a căutat să se impună de către Curte principiul primordialităţii dreptului
comunitar, limitându-se prin aceasta autonomia dreptului naţional. S-a statuat astfel că fapta
unui stat de a nu înlătura din legislaţia sa o dispoziţie contrată dreptului comunitar constituie
o neîndeplinire a obligaţiilor comunitare. Acţiunea pentru neîndeplinirea obligaţiilor nu duce
însă la invalidarea normelor juridice interne neconforme, ci doar la obligarea statului de a lua
măsurile care sunt necesare pentru încetarea situaţiei respective143.
In alte hotărâri ale Curţii de Justiţie18, s-a statuat că un judecător naţional are
obligaţia să respecte dreptul comunitar şi să înlăture aplicarea oricărei dispoziţii contrare din
legea internă.
în ceea ce priveşte aplicarea sancţiunilor, în special a celor penale, acestea sunt lipsite
de bază legală dacă sunt contrare dreptului comunitar, trebuind să se pronunţe anularea de
către instanţele superioare .
S-a recunoscut de asemenea şi interpretarea oricărei dispoziţii confuze fn spiritul
dreptului comunitar131.
6.4. Rolul statelor membre în aplicarea dreptului comunitar
Conform dispoz. art.5(10) Tratatul CE, statele membre iau toate măsurile generale
sau particulare corespunzătoare pentru a asigura executarea obligaţiilor decurgând din
tratatsau rezultând din actele instituţiilor Comunităţii. îi facilitează acesteia îndeplinirea
misiunii sale. Statele membre se abţin de la orice măsură susceptibilă să pună în pericol
realizarea scopurilor tratatului.
Obligaţia statelor de a pune în executare dispoziţiile tratatelor şi a dreptului derivat
rezultă din dispoziţiile tratatului dă expresie principiului primordialităţii dreptului comunitar
în ordinea juridică a statelor membre.
Măsurile generale sau particulare ce revin statelor în virtutea dispoziţiilor tratatului,
antrenează implicarea autorităţilor pe tzrei domenii: legislativ, administrativ şi judecătoresc.15
a) Pe plan legislativ, implicarea statelor este diferită, în funcţie de natura actului
comunitar ce urmează a fi aplicat.
în măsura în care se aplică un act juridic comunitar adoptat într-un domeniu de
competenţă exclusivă a Comunităţii, acesta beneficiază de aplicabilitate directă în legislaţia
statelor membre.
Punerea în aplicare a surselor dreptului derivat depinde de felul actului, respectiv,
dacă este vorba de regulament, decizie sau directivă.
Regulamentele se aplică, în principiu, în mod direct, fără să fie
necesară intervenţia legislativă a statelor membre. în unele situaţii, statele
150
P.Manin, op. cit, pag. 262
151
18 CJCJ
141
- HoL
- Hot Murphy 04.02,1988,
Simmenthal 157/86,673.
09.03.1978,106/77, RTDEşi1978, 381.
192CJ-Hot 14.12.1982,
Ovidiu Ţinea, DreptWaterkeyn, 314 la316781
comunitar general, Editura83/82,4337.
didactică şi pedagogică, p262.
104 Nicoleta Diaconu

pot adopta măsuri legislative în completarea dispoziţiilor regulamentelor, vizând

măsuri practice de aplicabilitate a acestora.
Directivele implică măsuri legislative la nivel naţional, având în vedere că, prin
dispoziţiile lor stabilesc doar rezultatele ce trebuie obţinute, mijloacele de realizare
practică a acestora fiind lăsată la aprecierea autorităţilor statelor membre.
Deciziile pot implica, de asemenea, luarea unor măsuri legislative de către statele
membre, atunci când sunt adresate acestora.
b) Pe plan administrativ, aplicarea normelor comunitare implică
intervenţia autorităţilor naţionale, in funcţie de domeniul de competenţă comunitară
în cadrul căruia s-a elaborat actul respectiv. Măsurile administrative de punere în
executare a actelor juridice comunitare sunt adoptate potrivit procedurilor proprii
existente în statele membre.
c) Pe plan judecătoresc, instanţele naţionale sunt considerate ca instanţe de
drept comun, fiind competente să aplice dreptul comunitar în soluţionarea
acţiunilor aflate pe rol.
Judecătorul naţional este competent să judece toate litigiile privind aplicarea
dreptului comunitar, dacă norma juridică comunitară nu atribuie competenţa de soluţionare
în mod expres către jurisdicţia comunitară. Mj
 Tratatele constitutive utilizează noţiuni cum ar fi Jurisdicţia naţională19* sau
Jurisdicţia statelor membre'*, desemnând generic ansamblul instituţiilor naţionale care
compun organizarea jurisdicţională a statelor membre.

19 Boulouls - Droit institutionnel VUnion Europeenne — 5 ed., Montchestein 1996, pag. 144

CAPITOLUL VI SISTEMUL
INSTITUŢIONAL AL UNIUNII
EUROPENE
1. Principiile care stau la baza organizării activităţii instituţiilor comunitare
2. Structura sistemică a instituţiilor comunitare
3. Alte organe comunitare
4. Evoluţia instituţiilor comunitare în contextul extinderii Uniunii Europene
1. Principiile care stau la baza organizării
activităţii instituţiilor comunitare
Instituţiile comunitare, create după modelul instituţional specific dreptului
intern public, care le conferă calitatea de instituţii interne ale Comunităţii, au sarcina să
asigure aplicarea tratatelor comunitare la nivel comunitar. în acest scop, instituţiile
comunitare dispun de mijloace de acţiune juridice şi financiare, iar activitatea lor se
sprijină pe o administraţie şi pe o funcţie consultativă din ce fn ce mai importantă.
La baza organizării activităţii instituţiilor comunitare nu se află principiul
separaţiei puterilor, ci al conlucrării lor printr-o reprezentare a intereselor
predominante.
Fiecare instituţie acţionează în aplicarea unui interes specific în procesul
decizional comunitar, exercitând atribuţiile în mor expres conferite prin dispoziţiile
tratatelor comunitare.
Comisia reprezintă interesul general, Parlamentul european reprezintă
popoarele statelor reunite în Comunitare, Consiliul este instituţia care reprezintă
interesele statelor membre, iar Curtea de Justiţie asigură respectarea dreptului
comunitar.
Fiecare instituţie comunitară îndeplineşte anumite funcţii pornind de la iniţiativă la
decizie, trecând prin consultare pentru a termina prin control160.
Instituţiile comunitare sunt create şi organizate în manieră sistemică. Fiecare dintre
instituţii urmăreşte realizarea interesului pe care îl apără conlucrând în acelaşi timp cu celelalte
instituţii. Din sistemul organelor comunitare fac parte la un alt nivel şi alte organe care pot fi
considerate subsidiare sau auxiliare, ce au menirea să dea o întregire activităţii comunitare
desfăşurată de instituţii, având rol consultativ.
Distincţiile făcute în tratate între instituţiile comunitare şi organele consultative pun în
evidenţă importanţa instituţiilor considerate drept instanţe superioare ale autorităţii
comunitare.
Principiile instituţionale comunitare nu au beneficiat propriu-zis de o formulare în
cadrul tratatelor, fiind mai degrabă deduse în literatura de specialitate pe baza practici Curţii
de Justiţie cu ocazia contenciosului mtei instituţional prin interpretarea dispoziţiilor tratatelor.
în acest context s-ar putea considera că principiile care stau la baza repartizării
competenţelor între instituţiile comunitare, ar putea fi următoarele:
- principiul atribuirii de competenţe;
- principiul echilibrului instituţional;
- principiul autonomiei instituţionale;
- principiul cooperării loiale.
LL Principiul atribuirii de competenţe
Conform acestui principiu instituţional, fiecare instituţie comunitară Iţi exercită
atribuţiile în conformitate cu dispoziţiile cuprinse în tratatele comunitare.
Aceasta presupune că instituţiile comunitare nu pot să exercite decât competenţele
care le sunt în mod expres atribuite prin tratate.
Actele adoptate de instituţii în exercitarea competenţelor lor trebuie să fie
fundamentate pe articolele din tratate, care constituie baza lor legală161.
Această condiţie nu priveşte numai natura actului, ci şi conţinutul şi procedura
aplicării lui.
în ipoteza absenţei temeiului legal pentru adoptarea unui act comunitar, tratatele
prevăd, în termeni echivalenţi, posibilitatealComplejulxii^dispoziţiilor pentra realizarea unui
obiectiv comunitar, (art. 95 - CJELC.O., ~ărt:23"5 - CJELEL, art.203 C.E.E.A.).
Conform dispoziţiilor din tratatele C.E.E.- C.E.E.A., dacă o acţiune a comunităţii
apare ca necesară pentru realizarea unuia din obiectivele comunitare, fără ca tratatul să fi
prevăzut puteri de acţiune în acest sens, Consiliul statuează Iu
J.Boulouis - Trăite instituant la CEE. Comentaire articie par article, Paris.
Economica paţj. 52-53
unanimitate, la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului, dă dispoziţiile
adecvate.
în cazul C.E.C.O. posibilitatea aparţine Comisiei, pe baza unui aviz conform al
Consiliului.
în mpd constant, jurisprudenţa a decis că recurgerea la aceste dispoziţii ca bază
juridică pentru adoptarea unui act comunitar nu se justifică decât dacă lipsesc alte
dispoziţii ale tratatelor care să confere instituţiilor competenţa necesară pentru a adopta
acest act20.
Referitor la atribuirea competenţelor comunitare Curtea de Justiţie a statuat că în
cadrul C.E.C.O. nu sunt admise "puterile implicite"21, însă în cazul C.E.E. a admis că, în
situaţia în care se face referire la un articol din tratat care să însărcineze Comisia cu
atribuţii precise, trebuie admis faptul că i se conferă toate puterile necesare îndeplinirii
acestei atribuţii22.
O altă situaţie o,constituie ipoteza existenţei mai multor articole din tratat care
pot servi ca bază legală pentru adoptarea unui act comunitar.
Jurisprudenţa a decis cu titlu de^râcipjy,jc&ju şceaşţă situaţie instituţia trebuie să
adopte actul având în yederejambele dispoziţii în cauză]23.
Conform principiului competenţelor de atribuire; putem concluziona că
instituţiile comunitare au competenţe limitate, fiecare dintre ele putând acţiona numai în
limitele reglementărilor legale, acest lucru fiind enunţat în tratatele comunitare24.
1.2. Principiul echilibrului instituţional
Expresia "echilibru instituţional" a fost utilizată pentru prima dată de către Curtea
de Justifie având îa bază dispoziţiile art. 95 - Tratat CE.C.O.
Din perspectiva Curţii de Justiţie rezultă că principiul a fost dedus şi din dispoz.
art.4(8)par.C.E., considerându-se că acest text fundamentează poziţia instituţională
caracteristică fiecărei instituţii în cadrul ansamblului comunitar şi deci, prin aceasta,
echilibrul instituţional voit prin tratat25.
Principiul echilibrului instituţional cârmuieşte raporturile existente intre instituţiile
comunitarei fiind conceput atât ca un principiu de separare a puterilor comunitare, dar şi de
colaborare. între aceste puteri.
20 CJ - UotCommission a Conseil 45/86, 26.03.1987; Parlament c. Conseil 295/90,
7.07.1992J
21 CJ - Hbt Italie c Haute Autorftt 20/59, Recueil 1960, pag. 665
22 CJ - Hot Allemagne c. Comission 283,285,287/1975, Recueil 1987
1
CJ- -Hot
23 CJ HotComission
Meroni and Co. Industrie
c Conseil Metallurgique Sp. A.C. Haute Autoriti 9/56, Recueil
300/89-11-06.1001;
H
1958 pag. 9 /
24 Art 3 - Tratatul C.E.C.O., an 4(8)par. 1 - Tratat C.E., art 3 par. 1 Tratat C.EJBA.
251 R. Munteanu - op. cit. pag. 102
Principiul nu exprimă ideea că tratatele comunitare ar fi realizat o repartizare echilibrată a
puterilor între instituţii, ci reflectă faptul că interesele comunitare au determinat o anumită
organizare comunitară.
Conform principiului echilibrului instituţional,fiecare instituţie trebuie.saşi exercite
competenţele ce ia-u fost atribuite, dar să nu împiedice iu nici un mod exercitarea
competenţelor ce au fost atribuite altor instituţii.
Dacă hi conformitate cu principiul competenţelor de atribuire privim competenţele
instituţiilor comunitare ca fiind limitate (ele neputând acţiona decât în limitele atribuţiilor
conferite de tratate), conform principiului echilibrului instituţional putem privi aceste
competenţe ca fiind şi exclusive, în sensul că instituţiile comunitare nu pot să renunţe Ia
exercitarea competenţelor încredinţate prin transferarea lor altei instituţii comunitare sau unui
organ extracomunitar.
Principiul interzice şi delegarea de puteri, acest lucru fiind statuat de practica judiciară
comunitară.
Deci, în cadrul juridic limitat stabilit prin tratat, exercitarea competenţelor de către
instituţiile comunitare este exclusivă.
Repartizând fiecărei instituţii anumite competenţe, tratatele comunitare au atribuit şi o
anumită misiune pe care acestea o exercită în structura instituţională a Comunităţii, în funcţie
de interesele comune urmărite.
Respectam principiului echilibrului instituţional presupune că orice neres-pectare a
dispoziţiilor legale privind atribuirea competenţelor trebuie sancţionată26.
Aplicarea principiului echilibrului instituţional constituie o garanţie a exercitării
corecte a atribuţiilor instituţiilor comunitare, o garanţie arespectării drepturilor lor în cadrul
sistemului instituţional comunitar.
în acelaşi timp echilibrul instituţional presupune şi o conlucrare între puteri, care se
manifestă prin participarea fiecărei instituţii la elaborarea" şi punerea în practică a normelor
juridice comunitare.
în jurisprudenţa Curţii de Justiţie, .princjpiul ecmlibruiui instituţional îndeplineşte
două categorii de funcţii: funcţii tehnice şi funcţii^ (t^fbwtf ^T*
Funcţiile tehnice relevă faptul că principiul serveşte ca fundament juridic In
interpretarea tratatelor de către Curtea de Justiţie, iar funcţiile de fond exprimă faptul că
principiul reprezintă o garanţie în cadrul sistemului juridic comunitar.
Garanţia pe care o oferă acest principiu are la bază în primul rând conţinutul principiului
(exercitarea competenţelor de fiecare instituţie dar cu respectarea competenţelor celorlalte instituţii)
însă şi controlul jurisdicţional exercitat asupra actelor comunitare.
26 CJ-Parlament european c Conseil 70/89,1990
170
R. Munteanu - op. cit. pag. 194
 J
1.3. Principiul autonomiei instituţionale
Principiul autonomiei instituţionale ocroteşte organizarea internă a fiecărei
instituţii comunitare.
Dacă prin celelalte principii instituţionale sunt impuse anumite limitări instituţiilor
comunitare (limitarea la exercitarea anumitor competenţe care sunt prevăzute în tratate;
exercitarea acestor competenţe întocmai cum sunt prevăzute, fără a se aduce atingere
competenţelor celorlalte instituţii), principiul autonomiei permite fiecărei instituţii de a se
organiza liber în limitele legale:"stabilite.
Prin stabilirea limitelor între care poate fi exercitată autonomia instituţională s-a.
urmărit evitarea încălcării de către p instituţie a atribuţiilor celorlalte instituţii sau a statelor
membre,
Principiul îşi găseşte ocrotirea legală în dispoziţiile art. 5(10) par. 2 -Tratat CE. -
care impune statelor membre să se abţină de la price măsură susceptibilă de a^punem
pericol realizarea scopurilor tratatului (prin aceasta înţelegându-se şi obligaţia de a nu lua
măsuri care ar putea împiedica funcţionarea internă a instituţiilor comunitare).
Autonomia recunoscută instituţiilor comunitare nu presupune investirea acestora
cu. personalitate juridică, tratatele comunitare recunoscând existenţa personalităţii juridice
numai pentru comunităţi.
Instituţiile comunitare .se bucură de autonomie, având posibilitatea de a dispune
în mod liber în următoarele domenii:
- posibilitatea de a-şi adopta regulamentul interior27;
.- posibilitatea de a-şj organiza propria funcţionare internă pe baza regulamentelor
adoptate, în scopul realizării sarcinilor ce le-au fost încredinţate prin tratate;
- posibilitatea de a-şi desemna funcţionarii comunitari, aceştia fiind numiţi de
fiecare instituţie pe baza propriilor reguli stabilite, privind statutul acestora;
- posibilitatea de stabilire a sediului - cu respectarea prevederilor din tratatele care
stabilesc sediile instituţiilor.
Această posibilitate a fost confirmată cu prilejul unor dispute generate de
stabilirea sediului Parlamentului european. Curtea de Justiţie a decis că trebuie respectată
autonomia Parlamentului european în privinţa stabilirii sediului, cu respectarea tratatelor
referitoare la implicarea statelor membre în problema respectivă28.
1.4. Principiul cooperării loiale
Tratatele comunitare au evidenţiat prin reglementările lor cazuri de cooperare
între instituţiile comunitare, în special în cadrul procesului decizional.
27 Exemple: art142(199) Tratat CE - "Parlamentul european îşi stabileşte regulamentul
28interior ta urma acordului majorităţii membrilor care îl compun"; art 151(207)par. 3
Tratat C.E."Consiliul îşi adoptă regulamentul interior**; artl62(218) par. 2 Tratat CE. -
"Comisia îşi fixează regulamentul interior în vederea asigurării funcţionării sale şi a
serviciilor sale în condiţiile prevăzute de tratat**
In activitatea comunitară, cooperarea, loială se impune atât între instituţiile comunitare
cât între acestea şi statele membre,
Tratatul de la Amsterdam29 reglementează un nou timp de cooperare între statele
membre "mai strânsă'*, dând expresie conceptului flexibilităţii în procesul de integrare comunitară.
Noile reglementări statuează realizarea integrării în ritmuri diferite între statele
membre, stabilind cadrul legal în care acest lucru este posibil şi condiţiile ce urmează a fi
îndeplinite.
Conform noilor reglementări, statele membre care îşi propun să instaureze între ele o
cooperare mai strânsă pot recurge la instituţiile, procedurile şi mecanismele prevăzute de
tratate, cu condiţia ca această cooperare să îndeplinească anumite condiţii:
- să tindă să favorizeze realizarea obiectivelor Uniunii, să apere şi să servească
interesele sale;
- să respecte principiile tratatelor şi cadrul instituţional unic al Uniunii;
- să nu fie utilizată decât în ultima instanţă, atunci când obiectivele tratatelor nu ar
putea fi atinse aplicând procedurile pertinente pe care ele le prevăd;
- să privească cel puţin majoritatea statelor membre;
- să nu afecteze r^i2^Kle comunitare, nici măsurile luate în baza altor dispoziţii ale
tratatelor;
- să nu afecteze competenţele, drepturile şi obligaţiile statelor membre care nu iau
parte;, "fcj&s "*
- şă_fie deschisă tuturor statelor membre şi să le permită participarea în orice moment
sub rezerva respectării deciziei iniţiale ca şi a deciziilor luate în acest cadru.
Tratatul stabileşte şi procedurile care trebuiesc îndeplinite pentru realizarea acestei
forme de cooperare între statele membre.
De asemenea, în afara cadrului condiţiilor generale stabilite pentru cooperarea mai
strânsă între state, sunt prevăzute şi o serie de criterii adiţionale stabilite pentru cooperarea în
anumite domenii
Astfel, referitor la cooperarea mai strânsă între state în vederea realizării obiectivelor
Tratatului CE. (art.5 A par.l) este necesar să fie îndeplinite şi alte condiţii:
- să nuprivească domenii ţinând de competenţa excljişiyă a Comunităţii;
- să nu afecteze politicile, acţiunile şi programele Comunităţii;
Art 5A (ll)CErap la art K 12(40),K 15(43), K 16 (44)-Tratatul de la Amsterdam.
29m CJ - Luxemburg c. Parlament 10.02.1983.230/81 Recueil 1983, pag. 255
 - să nu aibă legătură cu cetăţenia Uniunii şi să nu facă
discriminare între resortisanţii statelor membre;
- sărămână în limitele puterilor conferite (imunităţii prin
tratat;
- să. nu constituie nici o discriminare, nici o piedică în
schimburile dintre statele membre şi să nu provoace nici o
distorsiune a condiţiilor de concurentă între acestea.
Cooperarea "mai strânsă" între statele membre este
reglementată de tratat şi cu privire la domeniul cooperării politicilor
şi cooperării judiciare în domeniul penal, stabilind şi pentru aceste
domenii condiţii specifice ce urmează a fi îndeplinite pentru
autorizarea cooperării (art K12 - TA.):
- să respecte competenţele Comunităţii europene;
- să aibă ca scop facilitarea transformării mai rapide a
Uniunii într-un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie.
Cooperarea loiM presupune respectarea cadrului juridic
legal şi posibilitatea de a stabili proceduri care să permită buna
desfăşurare a procesului integrării europene.
Obligaţia de cooperare loială legitimează orice practică
care se bazează pe tratatele comunitare tinzând să le completeze şi
să asigure funcţionarea procedurilor pe care le instituie.
La Reuniunea de la Nisa din 9-11 decembrie 2000 s-a avut
în vedere şi îmbunătăţirea sistemului cooperării intensificate,
precizându-se necesitatea creării unui sistem de facilităţi privind
această cooperare intensificată.
în aplicarea art 5 - Tratatul C.E., statele membre trebuie să
ia toate măsurile generale sau particulare adecvate, ca să asigure
îndeplinirea obligaţiilor care decurg din tratat, sau rezultă din actele
instituţiilor Comunităţii. Ele trebuie să faciliteze îndeplinirea
OJManolache - Drept comunitar. Instituţii comunitare, Ed. A U-a, Bucureşti, Ed.
ALL, 1999, pag. 32
ansamblu de reguli comune, statele membre nu au posibilitatea de a-şi asuma obligaţiile cu
ţările terţe prin care ar fi afectate regulile respective175.
Deci, în privinţa negocierilor, statele membre trebuie să acţioneze împreună, în
interesele şi în numele Comunităţii, potrivit obligaţiilor privitoare la art 5 din tratat176.
Din jurisprudenţa comunitară rezultă că şi instituţiilor comunitare le revine
obligaţia de cooperare loială în temeiul art 5 din tratat. în acest sens s-a considerat că, Curtea
de Justiţie are competenţă în virtutea art 164(220) - Tratatul CE de a examina, la sesizarea
unei instanţe naţionale, dacă invocarea de o instituţie comunitară a Protocolului privind
privilegiile şi imunităţile Comunităţilor în scopul refuzării de a coopera cu instanţele
naţionale în vederea sancţionării nerespectării unei reguli comunitare, este justificată sau nu,
pentru a evita obstacolele privind funcţionarea şi independenţa Comunităţilor177.
2. Structura sistemică a instituţiilor comunitare
Structura instituţională comunitară s-a constituit pe baza unor concepţii şi metode
necunoscute- atât pe plan naţional, cât şi internaţional — până la crearea comunităţilor europene.
Instituţiile comunitare îşi îndeplinesc atribuţiile în cadrul unui sistem instituţional,
între ele realizându-se legături şi corelaţii atât în plan vertical, cât şi în plan orizontal.
Repartiţia funcţiilor între instituţiile comunitare nu corespunde schemei statice a
separării puterilor în stat moştenite de la Montesquieu în care Parlamentul este legislator,
guvernul executiv, iar judecătorii exercită puterea jurisdicţională. in cadrul comunităţii
Comisia este în principiu executivă, puterea bugetară este împărţită, iar Consiliul cumulează
funcţiile: legislativă, executivă, guvernamentală178.
Tratatul de Maastricht a modificat arhitectura instituţională comunitară atât sub
aspectul structurii organice, cât şi sub aspect funcţional .
O Sub aspectul structurii organice, instituţiile nu mai corespund concepţiilor
fundamentale care le făceau componentele unei structuri "cvadripartite instituţionale".
175
M.Show, Public internaţional law, London, 1991, p. 186; LBrownlie, Principles of
Public internaţional law, Oxford 1990,, p. 192
176
CJ-Hot 22/70 din 31 martie 1971 Comission c Conseil
O.Manolache, op.cit., pag. 35, cu privire la Hotărârea preliminară din 27 martie 1980.
Administrazione della Finanze dello Stata C. Denkavit Italiana SRL.
1
Gny Isaac - Droit communaitaire general - 3 ed. Paris, Masson- 1990 pag. 34 179 R.
Muntea nu - Drept european, Ed. Oscar Prinţ, Bucureşti 1996, pag. 188.
 120 Nicoleta Diaconu
Tratatul de la Maastricht recunoaşte calitatea de instituţie comunitară şi Curţii de
Conturi, deşi nu prezintă trăsăturile caracteristice ale celorlalte, neexprimând o legitimitate
proprie.
=> Sub aspect funcţional^ Tratatul de Maastricht introduce noi reguli care să
contribuie la democratizarea procesului decizional.
Cadrul instituţional unic este menţionat ca atare în dispoziţiile Tratatului de
Maastricht (art C, D şi art E).
Structura instituţională comunitară presupune crearea unor interacţiuni funcţionale
între instituţiile comunitare, acestea exercitandu-şi atribuţiile ca părţi componente ale unui
sistem, în vederea realizării scopurilor comunitare unice.
In art C alin 1 se arată că Uniunea dispune de un cadru instituţional unic care
asigură coerenţa şi continuitatea acţiunilor întreprinse în vederea atingerii obiectivelor sale,
respectând şi dezvoltând realizările comunitare. Tratatul conferă instituţiilor misiunea
comună de a contribui la evoluţia procesului comunitar, dar procedurile de realizare a
acestei misiuni sunt specifice, proprii fiecărei instituţii.
Cadrul instituţional unic se caracterizează atât prin unitatea de acţiune a instituţiilor
în vederea realizării idealurilor comunitare, cât şi prin diversitatea procedurilor utilizate
pentru aceasta.
2.7. Consiliului European al şefilor de state sau guverne
Consiliul European, organ comunitar ce reuneşte şefii de state şi guverne
comunitare nu a fost prevăzut în tratatele iniţiale, fiind rezultatul unui proces istoric
comunitar.
Crearea Consiliului European a răspuns cerinţelor de cooperare politică la înalt nivel
între statele comunitare.
Consiliul European a fost reglementat prin Actul Unic European (art. 2) şi prin
Tratatul de Maastricht (art.D).
Conform art D alin 2 din Tratatul de la Maastricht, Consiliul European dă Uniunii
impulsurile necesare dezvoltării sale şi îi defineşte orientările politice generale.
2.1.1. Constituire
Crearea Consiliului European a fost decisă la Conferinţa la nivel înalt de la Paris la
10 decembrie 1974, retmindu-se pentru prima dată în martie 1975 la Dublin.
întâlnirile anterioare între şefii de state şi guverne comunitare se înscriu ca premise
ale constituirii ale Consiliului European.
Iniţial, după constituirea Comunităţilor europene, întâlnirile la nivel înalt în cadrul
conferinţelor de cooperare politică, nu au avut în vedere problemele comunitare.
Paris 1993, pag.
în februarie 1961 are loc la Paris o conferinţă a şefilor de state şi guverne comunitare
(la iniţiativa Franţei) - în cadrul căreia s-a pus problema creării unui sistem de cooperare politică
europeană.
Au urmat alte conferinţe la nivel înalt, care nu pot fi considerate ca făcând parte din procesul
instituţional comunitar, deoarece nu au beneficiat de UD cadru organizatoric legal, desfăşurându-
se excepţional, în funcţie de evenimentele politice. Astfel, au avut loc conferinţele de la: -
Bonn (iulie 1961), Roma (mai 1967), Haga (decembrie 1969), Paris (octombrie 1972),
Copenhaga (decembrie 1973), Paris (decembrie 1974), în cadrul acestor conferinţe au fost
analizate probleme politice urgente in funcţie de evoluţia evenimentelor politice.
în Comunicatul final al Conferinţei de la Paris din 9-10 decembrie 1974 a fost prevăzută
hotărârea şefilor de state şi guverne de a se întâlni de trei ori pe an sau de câte ori va fi necesar,
asistaţi de miniştrii de externe, într-un Consiliu al Comunităţilor, în vederea cooperării politice.
într-o anumită măsură, fundamentul juridic al Consiliului European îl constituie Actul
Unic European care prevedea în art 2 din Titlul I (Dispoziţii comune) înfiinţarea acestuia,
compunerea şi frecvenţa reuniunilor.
Conform Actului Unic European, Consiliul European reunea şefii de state şi guverne
comunitare, asistaţi de miniştrii de externe şi de către un membru al Comisiei, precum şi
preşedintele Comisiei.
Tratatul de la Maastricht completează dispoziţiile Actului Unic European privind
Consiliul European, statuând că reuniunile au loc de cel puţin două ori pe an, sub preşedinţia
şefului de stat sau de guvern al statului membru care exercită preşedinţia Consiliului Miniştrilor.
în urma fiecăreia dintre reuniunile sale, Consiliul European are obligaţia de a prezenta un
raport Parlamentului European, iar anual un raport scris privind progresele realizate de Uniune.
2.1.2. Natura juridică
Consiliul European, ca un organ apărut într-un anumit stadiu al integrării europene, dă
expresie stadiului de dezvoltare a integrării şi este compus din şefii de stat şi de guvern ai
statelor comunitare şi preşedintele Comisiei. Consiliul european nu trebuie să se confunde cu
Consiliul Comunităţilor europene compus din
miniştrii competenţi, denumit după intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht,
"Consiliul Uniunii Europene"180.
Diferentele dintre cele două organe comunitare au la bază o serie de criterii:
a) sub aspectul componenţei:
- Consiliul Miniştrilor este compus din miniştrii de externe sau alţi miniştri ai
statelor membre;
- Consiliul european este compus numai din şefii de state sau guverne ai ţărilor
membre.
b) sub aspectul funcţionalităţii:
- Consiliul European poate funcţiona şi în calitate de Consiliu al Miniştrilor Uniunii
Europene, nu şi invers;
c) sub aspectulfundamentării juridice'.
 - Consiliul European s-a constituit pe parcursul construcţiei comunitare, fiind
ulterior reglementat în tratate, în timp ce Consiliul Miniştrilor este un organ care a fost
prevăzut în tratatele iniţiale;
d) sub aspectul atribuţiilor pe care le exercită:
- Cele două organe îndeplinesc atribuţii diferite în procesul construcţiei
comunitare: Consiliul european stabileşte orientările de bază ale politicii comunitate, în
timp ce Consiliul Miniştrilor îndeplineşte atribuţii normative.
Având în vedere situaţia specifică în care a apărut faptic şi s-a dezvoltat, Consiliul
European a fost apreciat diferit în ceea ce priveşte natura sa juridică .
Consiliul European a fost apreciat în unele opinii ca fiind un organ
interguvernamental de cooperare, având atribuţii de orientare generală a politicii
comunitare. S-a apreciat că funcţionează ca o instanţă politică fără să facă parte din sistemul
instituţiilor comunitare, dar care respectă competenţele acestor instituţii. ^
In altă opinie, Consiliul European a fost apreciat ca reprezentând o altă formă de
prezentare a Consiliului Comunităţilor europene.
S-a exprimat şi opinia conform căreia, Consiliul European reprezintă un organ de
sine stătător, el putând să acţioneze atât în calitate de organ comunitar (substituindu-se
Consiliului Uniunii Europene), cât şi ca organ interguverna-metal30*31.
Consiliul European are o natură originală (sui generis)şi totodată, poate constitui
rezerva de „mâine" care va întregii sistemul instituţiilor comunitare conform cerinţelor unui
nou stadiu de dezvoltare a construcţiei comunitare.
m
Decizia 93 - 591 din 8 nov. 1993, J.O.OE. Nr. 281 din 16 nov. 1993 1V.
Marca - Drept Internaţional comunitar, Ed. Nora, Bucureşti, 1994, pag. 45.
Tratatul de la Maastricht reglementează în mod expres Consiliul European, făcând
distincţie între acest organ şi Consiliul Uniunii Europene.
în procesul construcţiei comunitare, Consiliului European îi revin atribuţii de cea mai
mare importanţă având rolul orientării politicii generale a Uniunii Europene.
Dacă privim structura sistemului instituţional comunitar într-o viziune piramidală
consider că locul Consiliului european se află în vârful acestei piramide celorlalte instituţii
revenindu-le sarcina de a pune în aplicare orientările generale stabilite de Consiliul
european.
2.1.3. Competenţe
Consiliul European a avut un rol important în evoluţia construcţiei comunitare, în
cadrul reuniunilor sale adoptându-se măsuri deosebit de importante.
Competenţele sale nu au fost clar definite nici în dispoziţiile Comunicatului final al
Conferinţei de la Paris din 1974, nici în dispoziţiile Actului Unic European.
S-a apreciat, că are rol de decizie şi de direcţionare politică a construcţiei comunitare,
revenindu-i următoarele competenţe:
30 P. Manln - Les communantes europeennes. L'Union Europeenne. Droit institutionnel;
31,c P. Maain-op. cit Pag. 154.
- orientarea construcţiei comunitare prin stabilirea liniilor directoare ale politicii
comunitare;
- impulsionarea politicilor comunitare generale;
- coordonarea politicilor comunitare;
- definirea noilor sectoare de activitate comunitară.
Tratatul de la Maastricht conţine reglementări cu privire la competenţele Consiliului
European. în art D stabileşte faptul că Consiliul European dă Uniunii impulsurile necesare
dezvoltării sale şi îi defineşte orientările politice generale, iar în art îs (referitor la Politica
Externă şi de Securitate Comună) se arată că Consiliul European defineşte principiile şi
orientările generale ale Politicii Externe şi de Securitate Comune.
Tratatul de la Amsterdam reia şi completează aceste dispoziţii. Astfel In art. I3 din Titlul
V (Dispoziţii privind Politica Externă şi de Securitate Comună) se arată că, Consiliul European
decide asupra strategiilor comune care vor fi puse in practică de Uniune în domeniile în care
statele membre au interese comune importante.
Pentru exercitarea practică a acestor competenţe se creează comisii ad-hoc sau comitete de
direcţie care au obligaţia să întocmească rapoarte referitoare la problema analizată, pe baza
cărora se adoptă deciziile, ca de exemplu: Raportul Tindemans (privind crearea Uniunii
Europene);
- Raportul Vedel (privind examinarea măsurilor privind creşterea competenţelor
Parlamentului european);
- Raportul Werner (privind punerea bazelor unei Uniuni economice şi monetare),
etc.
In exercitarea competenţelor sale, Consiliul European adoptă următoarele documente:
- decizii - In problemele cele mai importante;
- decişi de procedură, prin care prin care se realizează declinarea de competenţă in
favoarea Consiliului Miniştrilor sau a altor instituţii comunitare;
-orientări şi directive;
- declaraţii
Condiţiile de funcţionare a Consiliului European nu au fost reglementate în tratatele
comunitare.1M
O asemenea lipsă poate fi explicată prin faptul că acest organ nu a beneficiat de la
început de o bază juridică propriu zisă.
Fundamentul juridic al funcţionării acestui organ îl poate constitui art 103(99) —
Tratatul C.E. care precizează faptul că, Consiliul European, pe baza raportului Consiliului,
dezbate în vederea ajungerii bl o concluzie privind marile orientări ale politicilor economice ale
statelor membre şi ale Comunităţii. Pe baza acestei concluzii» Consiliul Miniştrilor, statuând cu
majoritate calificată, adoptă o recomandare stabilind aceste mari orientări.
Având m vedere practica existentă, se poate aprecia că o decizie poate fi considerată
adoptată dacă este rezultatul consensului membrilor săi;
2,2. Consiliul Uniunii Europene
Consiliul Uniunii Europene reprezintă emanaţia guvernelor statelor membre,
exprimând cadrul comunitar de negociere între administraţiile naţionale. El este autoritatea
interguvernamentală ce exprimă legitimitate statală, exercitând funcţii multiple ta cadrul
sistemului comunitar.
Lista preşedinţiilor aprobată pentru perioada 2007-2020 este următoarea: I.-
Germania (ianuarie - taft 2007); - Portugalia (talie - decembrie 2007); - Slovenia (Ianuarie -
bade 2008); 0.- fanţi (IMr - decembrie 2008); - Republica Cehă (ianuarie - iunie 2009); - Suedia
(iulie -decembrie 2009); BL - Spania (ianuarie - iunie 2010); - Belgia (tube - decembrie 2010);
-Ungaria (ianuarie - iunie 2011); IV. - Polonia (iulie - decembrie 2011);- Danemarca (ianuarie
-iunie 2012);- Cipru (iulie - decembrie 2012); V. - Irlanda (Ianuarie - hmie 2013);- Lituania
(Acar - decembrie 2013};- Grada (ianuarie - aude 2014); VL • Italia (luBs - decembrie 2014);-
Letonia (ianuarie - iunie 2013); - Luxembourg (/uttff - decembrie 2013); VIL • Olanda (ianuarie
- iunie 2016); • Slovacia (toife - decembrie 2016); - Malta (ianuarie - Iunie 2017); Vîîl - Marea
Britanic (iulie - decembrie 2017); - Eatonta (ianuarie - hmie 2018);- Bulgaria {iulie - decembrie
2018); DL - Austria (ianuarie - iunie 2019); - România (kdie - decembrie 2019); - Finlanda
(ianuarie - fmde 2020). Grupurile au fost compuse astfel incit clasă mi contrai numai state
nou membre, ci si aihâ fa componenţă cc! puţin un stat floare UE şl si mi se concentreze pe
numai o arie geografică.
2.2./. Constituire, componenţă
în tratatele iniţiale, pentru fiecare din cele trei comunităţi a fost prevăzut câte un
organ similar:
Consiliu] Special de Miniştri în cadrul CECO; Consiliul Comunităţii Economice Europene;
Consiliul Comunităţii Europene a Energiei Atomice. Aceste organe erau constituite şi
funcţionau în baza prevederilor din tratatele respective
Tratatul de la Bruxelles din 1965 realizează fuziunea celor trei Consilii într-un
Consiliu Unic. în art. 1 Tratatul prevede că se instituie un Consiliu al Comunităţilor
europene denumit "Consiliul", care se substituie celor trei consilii existente şi exercită puterile şi
competenţele acordate prin tratatele iniţiale şi prin Tratatul de fuziune.
Consiliul era compus din miniştrii delegaţi, reprezentanţi ai guvernelor statelor membre,
(art. 2 - Tratatul de fuziune de la Bruxelles).
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, Consiliul este denumit „Consiliul
Uniunii Europene? .
Prin Tratatul de Maastricht se modifică dispoziţiile precedente referitoare la componenţa
Consiliului, respectiv art 146 din Tratatul CEE, art. 27 din Tratatul CECO, art 116 din Tratatul
CEEA. art 2 - 7 din Tratatul de la Bruxelles.
Conform textului modificat , Consiliul este format dintr-un reprezentant la nivel
ministerial al fiecărui stat membru, abilitat să angajeze guvernul acestui stat. Deci, membrii
Consiliului sunt reprezentanţi ai statelor membre, prin intermediul cărora acestea participi lă
procesul decizional comunitar.
în cadrul Consiliului, ei vor exprima interesele naţionale, fără să aibă posibilitatea să
acţioneze cu titlu independent comparativ cu membrii Comisiei.
De asemenea, pentru a putea angaja guvernul propriu, acest reprezentant trebuie să
beneficieze de o abilitare In acest sens.
Guvernele naţionale au posibilitatea să împuternicească atât miniştrii, cât şi alţi demnitari
cu rang superior (de exemplu adjuncţi), care să le reprezinte interesele la nivelul Consiliului.
In principiu, miniştrii Afacerilor Externe sunt consideraţi principalii reprezentanţi aJ
statelor membre în Consiliu — în formaţiunea denumită "afaceri generale".
în practică a fost consacrată participarea la reuniuni ale Consiliului.şi altor miniştri - al
transporturilor, agriculturii, industriei, finanţelor, fie singuri, fie alături de miniştrii de externe.
Alt 26-30 Tratatul C.E.C.O., art 145-154 Tratatul C.E.B., art 115-123 Tratatul C.E.E.A.
Decizia nr. 93 - 591 din 8 noiembrie 1993 (JOCE nr. 281 din 16 noiembrie 1993) m Alt
146(203)- Tratatul CE.
 a
*
.»
Această generalizare a Consiliilor sectoriale, denumite "Consilii
specializate", are tendinţa de a elabora o politică proprie, ce ar putea conduce Ia o
( lipsă de unitate şi coerenţă la nivel comunitar (de exemplu contradicţii între politica agricolă
comună şi politică bugetară). Pentru a depăşi aceste neajunsuri, Consiliul "afaceri generale", în
componenţa miniştrilor de externe ai statelor membre, a primit rolul de coordonator al politicilor
comunitare.188 în încercările de reducere a formaţiunilor specializate ale Consiliului,
miniştrii Afacerilor externe189 au trebuit să facă faţă unor consideraţii contradictorii.
Pe de o parte, grija eficacităţii şi coerenţei pledează pentru un dispozitiv care
să limiteze riscurile apariţiei unor contradicţiile între deciziile luate de diferite
formaţiuni. Pe de altă parte, aprofundarea domeniilor integrării comunitare,
interesează un număr sporit de domenii ce implică participarea unui cerc lărgit de
miniştrii. Consiliul în formula "afaceri generale" are vocaţie generală, ocupându-se
de un ansamblu de probleme cum ar fi: politică externă, probleme instituţionale,
t pregătirea lucrărilor Consiliului European, orice altă problemă importantă.
Reprezentanţii guvernelor statelor membre care se reunesc în Consiliu nu au
calitatea de agenţi comunitari în sensul strict al termenului (deci nu beneficiază de un
statut comunitar). Ei sunt protejaţi prin imunităţi şi privilegii care se aplică
reprezentanţilor statelor membre care participă la lucrărilor instituţiilor Comunităţilor
europene190 conform art. 11 din Protocolul cu privire la imunităţile şi privilegiile
Comunităţilor europene din 1965.
Fiecare ministru participant la lucrările Consiliului răspunde în faţa Parlamentului
ţării sale pentru prestaţia sa, însă deciziile luate nu pot fi modificate.
2.22. Organizare
Organizarea şi funcţionarea Consiliului Uniunii Europene (denumire stabilită prin
Decizia 93/591 din 1993) sunt reglementate atât prin dispoziţii ale tratatelor
Consiliul se reuneşte in formaţii diferite, in funcţie de domeniul discutat In total,
Consiliul se poate reuni in noua formaţii :- Afaceri generale si relaţii externe; - Afaceri
economice si financiare; - Justiţie si afaceri interne ; - Ocuparea foitei de munca, politica
sociala, sănătate si protecţia consumatorului; - Concurenta (piaţa interni, industrie si
cercetare); - Transport, telecomunicaţii si energie; - Agricultura si pescuit; - Mediu;
Educaţie, tineret si cultură. Trebuie subliniat ca existenta diverselor formaţii ministeriale,
in funcţie de problemele tratate, nu pune sub semnul întrebării caracterul reprezentativ
unic al instituţiei in cauză. Consiliul rămâne o instituţie unică. De la intrarea in vigoare a
Tratatului de la Amsterdam in mai 1999, Secretarul General a îndeplinit funcţia de înalt
Reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună. Este asistat de un Secretar
General Adjunct, numit prin votul unanim al Consiliului şi însărcinat cu gestionarea
189
Secretariatului.
19 R. Munteanu - op. cit. - pag, 202. P. Manin - op.
0
cit pag. 142.
1979 (cu modificări ulterioare, L 291 din 15 oct 1987, L 304 din 10 dec
1993). Noul Regulament interior al Consiliului a mai fost modificat ca
comunitare, cât şi pin dispoziţii cuprinse în Regulamentul interior al Consiliului ,
Regulamentul interior a suportat modificări succesive: prin Actul Unic European (1987) iar
ulterior, ca urmare a aderării de noi state la Comunităţile Europene.
Consiliul are în subordinea sa mai multe organisme şi servicii care îl ajută în
îndeplinirea activităţilor sale.
2.2.2.1. Secretariatul general
Secretariatul general al Consiliului este un organism cu suport logistic care reuneşte
aproximativ 2000 de funcţionari ce asigură permanenţa şi stabilitatea activităţii Consiliului.
' Tratatul de Ia Maastricht reglementează acest organism, menţionând în art. 151(207) par.
2 din Tratatul CE că respectivul Consiliu este asistat de un Secretariat general, pus sub
conducerea unui Secretar general. Secretarul general este numit de Consiliu, care statuează în
unanimitate. Consiliul decide asupra organizării Secretariatului general.
Tratatul de la Amsterdam aduce completarea conform căreia Secretarul general este
asistat de un Secretar general adjunct însărcinat cu gestionarea Secretariatului general (acesta
fiind numit de către Consiliu în unanimitate).
Secretariatul generai este compus din 7 direcţii generale care la rândul lor au în structură
mai multe direcţii şi servicii.
în cadrul Secretariatului general funcţionează mai multe comitete care au sarcina
pregătirii lucrărilor Consiliului.
2.2.2.2. COREPER (Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi)
Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER) ocupă un loc fundamental în
procesul de adoptare a deciziilor, fiind asistentul primar al Consiliului.
Iniţial, Tratatele de la Roma art 151(207) din Tratatul CEE, art 121 din Tratatul CEEA -
arătau că prin Regulamentul interior adoptat de Consiliu se putea constitui un comitet format din
reprezentanţi ai statelor membre cu sarcina de a pregăti lucrările Consiliului.
El a fost constituit în baza art 16 din Regulamentul interior al Consiliului, fiind -confirmat
ulterior prin dispoziţiile art 4 din Tratatul de fuziune de la Bruxelles, care prevedea înfiinţarea
unui comitet format din reprezentanţi permanenţi ai statelor membre cu sarcina de a pregăti
lucrările Consiliului şi de a executa mandatele care îi vor fi încredinţate de acesta.
Dispoziţia este preluată de Tratatul de la Maastricht [art. 151(207), par. 1] şi completată
prin Tratatul de la Amsterdam, în sensul că acest comitet poate adopta decizii de procedură în
cazurile prevăzute de Regulamentul interior al Consiliului.
191
Regulamentul Consiliului a fost publicat în J.O. Nr. L 268 din 25.10;
 COREPER este format dintr-o delegaţie naţională compusă dintr-un reprezentant permanent cu
rang de ambasador, un adjunct cu rang de ministru plenipotenţiar şi un anumit număr de experţi.
COREPER asigură legătura cu statele membre, orientând lucrările multiplelor comitete de
experţi care funcţionează în permanenţă în cadrul Consiliului pe domenii diverse.
In practică, când Consiliul primeşte o propunere a Comisiei, o transmite COREPER, care o
încredinţează unui grup de lucru a cărui misiune va avea ca scop constatarea poziţiei statelor şi
definirea opţiunilor politice ale statelor ce vor fi analizate de Consiliu.
Ulterior, COREPER este din nou sesizat, negocierile având un pronunţat caracter politic. în
ambele faze este reprezentată şi Comisia la negocieri.
în cazuri urgente, Consiliul poate delibera în unanimitate fără o examinare în prealabil a
problemei de către COREPER.
Rolul COREPER a crescut considerabil în calitatea sa de organism unic de pregătire a
lucrărilor Consiliului, extinzându-se la noile domenii comunitare reglementate prin Tratatul de la
Maastricht
Trebuie însă subliniat că în exercitarea funcţiilor sale, COREPER nu se substituie nici puterii de
decizie a Consiliului, nici competenţei de iniţiativă a Comisiei.
Reprezentanţii permanenţi participă la lucrările organelor comunitare fie prin COREPER, fie
prin grupurile de lucru create de acesta şi autorizate să pregătească lucrările Consiliului. Aceste grupuri
de lucru pot fi permanente (ex.: grupul pentru relaţii externe, pentru probleme de politică comercială,
pentru probleme economice, pentru probleme financiare, probleme sociale, pentru transporturi,
etc.)sau grupuri ad-hoc, însărcinate să urmărească anumite probleme particulare (ex.: grupul
brevetelor) .
COREPER se reuneşte săptămânal sub preşedinţia reprezentantului permanent al statului
membru care exercită preşedinţia Consiliului.
O remarcă specială se impune cât priveşte Tratatul de la Maastricht care a evidenţiat
responsabilităţile COREPER faţă de cele ale altor comitete, punând în valoare rolul acestui comitet în
practica comunitară.
Tratatul de la Amsterdam completează reglementările art 151(207) din Tratatul CE. referitoare
la COREPER cu menţiunea: „Comiterul poate adopta decizii, de procedură în cazurile prevăzute de
regulamentul interior al Consiliului".
192
Louis Carton-L'Uidon Europeenne, Dalloz, 1994, pag. 96-97.
2.2.2.3. Comitetele specializate
Comitetele speciale sunt organe auxiliare ale Consiliului care pregătesc lucrările acestuia
în domenii specializate.
A Comitetul special pentru agricultură reprezintă un organ auxiliar al Consiliului cu atribuţii
specifice în domeniul agriculturii având sarcina de a pregăti proiecte în domeniul agriculturii.
B. Comitetul monetar este un organ consultativ a cărui existenţă a fost prevăzută în Tratatul
CE în art. 105 par. 2.
Comitetul monetar a fost constituit în vederea coordonării şi promovării politicilor
statelor membre în domeniul monetar având drept misiune:
- să urmărească situaţia monetară şi financiară a statelor membre şi a Comunităţii şi să
raporteze periodic Consiliului şi Comisiei în legătură cu acest subiect:
- să formuleze avize, fie la cererea Consiliului sau Comisiei fie din proprie iniţiativă.
Statele membre şi Comisia numesc fiecare câte doi membri în Comitetul monetar.
La începutul celei de-a treia faze a aplicării Tratatului de la Maastricht, acest Comitet a
fost înlocuit cu "Comitetul economic şi financiar" care are în plus în compunere doi
reprezentanţi ai Băncii Centrale Europene.
C Comitetul politic, organ consultativ reglementat prin art Jg par. 5-Tratatul de la
Maastricht, are sarcina de a urmări situaţia internaţională in domeniul ce ţine de Politica Externă
şi de Securitate Comună şi de a contribui la definirea politicilor prin emiterea de avize către
Consiliu (la cererea acestuia sau din proprie iniţiativă).
De asemenea, Comitetul supraveghează punerea în practică a politicilor convenite fără a
aduce prejudicii competenţelor preşedinţiei şi Comisiei. Comitetul este compus din directori
politici.
D. Comitetul de coordonare este destinat să asiste Consiliul în aplicarea politicii în
domeniul vizelor în cadrul cooperării în domeniile justiţiei şi afacerilor interne.
Acest Comitet este cftmpus din înalţi funcţionari şi are ca misiune:
să formuleze avize destinate Consiliului, fie la cererea acestuia, fie din proprie
iniţiativă;
să contribuie la pregătirea lucrărilor Consiliului în domeniile justiţiei şi afacerilor interne,
precum şi în domeniul vizelor. K Alte comitete.
în afara acestor comitete, în domenii specializate, Consiliul este asistat şi de alte comitete:
Comitetul permanent pentru forţe de muncă;
Comitetul pentru energie;
Comitetul pentru cercetare ştiinţifici şi tehnică;
 Comitetul pentru educaţie; - Comitetul pentru acordurile de cooperare cu Consiliul se întruneşte lunar în compunerea miniştrilor de externe, însă mai au loc şi
ţările lumii a treia. alte reuniuni ale miniştrilor din alte domenii de activitate1 .

2.2.3. Funcţionare 2.2.3.3. Reguli şi metode de votare

Funcţionarea Consiliului este stabilită prin textul tratatelor, care se completează
cu dispoziţiile din Regulamentul interior al Consiliului.
2.2.3.1. Sediul
în privinţa sediilor instituţiilor comunitare, prin dispoziţiile tratatelor s-a stabilit32
ca acesta să fie fixat de comun acord de către guvernele statelor membre.
Un asemenea acord nu s-a putut realiza mult timp, până la reuniunea
Consiliului European de la Edinbourg din 12 decembrie 1992, când reprezentanţii
statelor membre au adoptat Decizia 92JC 341/101 prin care se stabileşte sediul
instituţiilor.
Conform art. 1 lit b din Decizia Consiliului European de la Edinbourg şi art.1
par. 3 din Regulamentul interior al Consiliului, sediul Consiliului este la Bruxelles.
Potrivit Protocolului anexă la Tratatul de la Amsterdam privind sediul
insituţiilor comunitare, sediul Consiliului rămâne la Bruxelles, iar sesiunile din aprilie,
mai şi octombrie se desfăşoară la Luxemburg.
Abandonând regula clasică de drept internaţional după care egalitatea suverană a
statelor nu se acomodează decât cu unanimitatea şi dreptul de veto, tratatele comunitare
consacră trei modalităţi de vot: votul cu majoritate simplă, votul ci majoritate calificată şi
votul cu unanimitate.
Alegerea între aceste modalităţi de votare nu este lăsată la aprecierea Consiliului, ci se
stabileşte prin tratatele comunitare modul de votare în funcţie de situaţia dată şi de caracterul
dinamic al integrării comunitare (modalitatea de votare putând fi schimbată în timp în raport
de gradul şi nivelul integrării).
A) Votul cu majoritate simplă, reglementat prin dispoziţiile art148 (205)
par. 1 din Tratatul CE şi art. 118 din Tratatul CEEA, este solicitat în cazuri
limitate. Deliberările Consiliului sunt finalizate prin vot cu majoritatea membrilor
care îl compun, cu excepţia dispoziţiilor contrare din tratat
Deşi tratatul stabileşte principiul votului majoritar în cadrul Consiliului, există
numeroase situaţii derogatorii care explică aplicarea limitată a votului cu majoritate simplă.

2.232. Preşedinţia şi sesiunile Consiliului B) Votul cu majoritate calificată este reglementat prin dispoziţiile art.
Preşedinţia este exercitată prin rotaţie de fiecare stat membru pentru o durată de 148(205) par. 2 din Tratatul CE. In Tratatele de la Roma voturile statelor sunt
şase luni după o ordine fixată de tratate33 într-un ciclu de şase ani, fiecare stat deţinând ponderate în funcţie de un criteriu general, demografic, politic şi economic.
preşedinţia în cealaltă jumătate calendaristică a anului. Majoritatea calificată corespunde numărului de voturi necesar pentru adoptarea unei
De regulă, preşedinţia se schimbă la 1 ianuarie şi 1 iulie ale fiecărui an. decizii în Consiliu când sunt în dezbatere subiecte ce cad sub incidenţa dispoziţiilor art
Consiliul se reuneşte la convocarea preşedintelui din iniţiativa sa, a unui stat 205(2) al Tratatului de instituire a Comunităţii Europene [fostul art 148(2)].
membru sau a Comisiei . Pragul pentru majoritate calificată este stabilit la 62 voturi din 87 (71%). Voturile
Statelor Membre sunt ponderate în baza populaţiei lor şi corectate în favoarea ţărilor mai
r Regulamentul interior nu prevede în plus decât faptul că preşedintele trebuie să
anunţe înainte data următoarei sesiuni. puţin populate.
Reuniunile Consiliului au loc cu uşile închise. Un Protocol asupra instituţiilor a fost anexat Tratatului Uniunii Europene, prin
Tratatul de la Amsterdam. El prevede ca, înainte cu un an ca Uniunea Europeana să
Preşedintele stabileşte ordinea de zi provizorie şi o înaintează membrilor
depăşească numărul de 20 de membri, o nouă conferinţă interguvernamentală să fie
Consiliului cu 14 (paisprezece) zile înaintea reuniunii. Pentru înscrierea altor puncte pe organizată pentru a rezolva problemele instituţionale create de extindere, în special
ordinea de zi se cere votul unanim. Ordinea de zi este supusă aprobării prin vot, ponderarea voturilor în Consiliu şi componenţa Comisiei.
conform art 2 din Regulamentul interior.
Extinderea votului cu majoritate calificată a fost propusă ca o măsură esenţială ce ar
permite funcţionarea mai eficientă a instituţiilor înţr-o Europă lărgită. O majoritate calificată
32IM
reprezintă 58% din populaţia Statelor Membre.
33** Art 77 - Tratatul C.E.C.O., art 216 Tratatul C.E.E., art. 189 Tratatul CEEA.
195
Conform
Art 146 dispoz.
(202) alin. art 147(204)
2 Tratatul Tratatul
CE, art CE, artCEEA,
116 Tratatul 117 Tratatul CEEA, art
art 27 Tratatul 28 Tratatul
CECO.
196
J. Boulouis - op. cit. pag. 73
CECO.
Deciziile ar deveni mai puţin reprezentative, în ce priveşte populaţia, dacă sistemul
actual de ponderare ar fi menţinut într-o Uniune Europeana lărgită.
Pentru a se asigura păstrarea legitimităţii deciziilor Consiliului, Conferinţa
interguvernamentală lansată în februarie 2000 a avut drept sarcina schimbarea
sistemului. Tratatul de la Nisa introduce schimbări în ponderarea voturilor în Consiliu,
începând cu 1 ianuarie 2005: Tratatul modifica numărul voturilor atribuite fiecărui Stat
Membru şi precizează numărul de voturi pentru ţările candidate, după aderare.
Calculul majorităţii calificate se face în funcţie de ponderea stabilita de
paragraful 2, din articolul 205 CE (fostul art 148, art 118, ind.2, EURATOM), modificat
ultima data de articolul 14 din Actul de aderare din 1994. Astfel, pâna la data 30 aprilie
2004, repartizarea voturilor în cadrul Consiliului era următoarea i
- Germania, Franţa, Italia, Regatul unit aveau câte 10 voturi;
- Spania - 8 voturi;
- Belgia, Grecia, Olanda si Portugalia - câte 5 voturi;
- Austria si Suedia - 4 voturi, fiecare;
- Danemarca, Irlanda si Finlanda - câte 3 voturi;
- Luxemburg - 2 voturi.
Atunci când Consiliul statua asupra unei propuneri a Comisiei, din totalul celor
87 de voturi, 62 de voturi trebuiau sa fie favorabile deciziei, în cazul în care propunerea
nu venea din partea Comisiei, din cele 87 de voturi posibile, pentru adoptarea deciziei
erau necesare 62 de voturi favorabile a cel puţin 10 state membre. în cele mai multe
cazuri se vota potrivit primei formule, rezultând ca „minoritatea de blocaj" era de 26 de
voturi (29%). Astfel, daca o decizie nu obţinea decât 62 de voturi, însemna că cel puţin
3 state s-au opus (două cu câte 10 voturi şi unul cu 5 voturi).
Această procedură permitea statelor care beneficiază de cele mai puţine voturi
sa obţină minoritatea necesară blocajului asociindu-şi state care au voturi mai puţine.
Cele 62 de voturi necesare obţinerii deciziei implicând votul favorabil a cel puţin 8 state,
printre care şi al celor care aveau cel mai mare număr de voturi, ceea ce corespundea cu
majoritatea populaţiei Comunităţii.
O altă formulă a votului majoritar calificat prevedea adoptarea deciziei cu 2/3,
votul statului interesat fiind exclus, în acest caz, majoritatea de 2/3 era de 58 de voturi
din 87 posibile.
începând cu 1 mai 2004, data la care UE s-a extins cu 10 state, Tratatul de la
Nisa, precum si Tratatul de aderare, semnat la Atena, la 16 aprilie 2003, au modificat
organizarea şi funcţionarea Consiliului. Astfel, în perioada 1 mai - 31 octombrie 2004,
numărul total de voturi existent în cadrul Consiliului a fost de 124, majoritatea calificată
fiind de 88 de voturi. Dacă cele 15 state membre ale UE la data de 1 mai 2004 îşi
păstrau numărul de voturi, celor 10 noi state membre le revenea următoarele voturi:
- Polonia - 8 voturi;
- Republica Ceha si Ungaria - câte 5 voturi;
- Slovacia, Lituania, Letonia, Slovenia si Estonia - 3 voturi fiecare;
- Cipru si Malta - 2 voturi.
De la 1 noiembrie 2004, numărul total de voturi este de 321, iar majoritatea
calificată reprezintă 232 voturi. In această situaţie, repartizarea voturilor a fost stabilită după
cum urmează:
- Germania, Franţa, Italia şi Regatul Unit - câte 29 de voturi;
- Spania şi Polonia - câte 27 de voturi;
- Olanda-13 voturi;
- Grecia, Republica Ceha, Belgia, Ungaria şi Portugalia - câte 12 voturi;
- Suedia şi Austria - câte 10 voturi;
- Slovacia, Danemarca, Finlanda, Irlanda şi Lituania - 7 voturi fiecare;
- Letonia, Slovenia, Estonia, Cipru şi Luxemburg - 4 voturi fiecare;
- Malta 3 - voturi.
Tot de la această dată, statele membre care constituie majoritatea trebuie sa
reprezinte cel puţin 62% din populaţia Uniunii Europene.
într-o Uniune cu 27 de membri, Tratatul de la Nisa si Tratatul de aderare prevăd un număr
total de voturi de 345, cu o majoritate calificată de 22S voturi. Repartizarea voturilor rămâne
neschimbată, în plus, de la 1 ian. 2007 România deţine 14 voturi, iar Bulgaria 10 voturi.
Ideea de bază a aplicării majorităţii calificate prin votul ponderat este aceea de a nu
lăsa vreunui stat membru posibilitatea de veto34.
întoarcerea la practica votului majoritar a fost favorizată prin următoarele acte
succesive:
- modificarea Regulamentului interior al Consiliului din 20.07.1987;
- Compromisul de la Ioannina - Grecia din 26-27 martie 199435; Tratatul de la
Amsterdam.
Prin creşterea numărului statelor membre, ponderea votului pentru realizarea
majorităţii calificate s-a modificat succesiv.
34Dreptul de veto este legat de Compromisul de ta Luxemburg din 1966. La 30 iunie 1965
Franţa a refuzat să aplice regulile votului majoritar în cadrul Consiliului, practicând „criza
scaunului gol**, aducând la cunoştinţă faptul că nu va mai participa la lucrările Consiliului.
Criza s-a rezolvat prin Compromisul de la Luxemburg din 28-29 ianuarie 1966, prin care se
consemna faptul că "delegaţia franceză apreciază că atunci când este vorba de interese foarte
importante, discuţia se va continua până se ajunge la un acord unanim
35 Ca urmare a Compromisului de la Ioannina (inclus în art 148 (205) Tratatul CE) dacă
membri ai Consiliului reprezentând un total de 23 până la 25 de voturi îşi indică intenţia de a
se opune adoptării de către Consiliu a unei decizii cu majoritate calificată, Consiliul va face
tot posibilul pentru a obţine, într-un termen rezonabil şi fără a aduce prejudicii termenelor
obligatorii stabilite de tratate şi de dreptul derivat, o soluţie satisfăcătoare care să poată fi
adoptată cu cel puţin 65 de voturi.
 Având in vedere faptul că metoda majorităţii
calificate reprezintă o expresie a eficacităţii şi
democratizării procesului decizional, Tratatul de la
Maastricht a extins sfera de aplicare a acestui mod de
votare.
Deşi votul cu majoritate calificată nu a fost
generalizat se aplică unui număr tot mai mare de
domenii.
în cadrul noilor competente conferite Comunităţii
Europene prin Tratatul de la Maastricht a fost prevăzut
votul cu majoritate calificată (cu două excepţii: privind
domeniul culturii şi industriei, în cadrul cărora s-a menţinut
regula unanimităţii).
Votai cu majoritate calificată hi Consiliu a fost extins
şi prin Tratatul de la Amsterdam, deşi la un număr restrâns
de domenii, datorită opoziţiei Marii Britanii şi Spaniei.
Consiliul decide cu majoritate calificată în tot mai
multe domenii: sănătate, educaţie şi formare profesională
protecţia consumatorilor, reţele transeuropene, mediu.
Cu prilejul reuniunii interguvernamentale de la Nisa
s-a optat pentru extinderea votului majoritar în locul
unanimităţii, măsură luată pentru a se evita blocajul
procesului decizional ca urmare a creşterii numărului
statelor membre.
în concluzie, de la 1 ianuarie 2007, după aderarea
statelor din centrul şi estul Europei, din totalul de 345 voturi,
ponderea voturilor este următoarea:
- Germania, Marea Britanic, Franţa şi Italia- câte 29
de voturi;
Pe parcursul evoluţiei reglementărilor comunitare s-a înregistrat tendinţa de
reducere a aplicării regulii unanimităţii în domeniul politicilor comune.
Unanimitatea s-a menţinut însă în unele domenii, ca de exemplu: stabilirea
procedurii, de alegere a Parlamentului prin vot universal direct [art 138 (190)
par. 3];
fixarea numărului membrilor Comisiei [art 157(213) par. 1];
- sistemul resurselor proprii ale Comunităţilor [art 201 (269))];
- regimul lingvistic [art. 217(290)];
- decizia Consiliului asupra cererilor de aderare (art 237 — devenit art O prin
TMs.).
Modalitatea de luarea a deciziilor în cadrul Consiliului şi redistribuirea voturilor
a fost negociată în cadrul reuniunii de la Nisa din 9-11 decembrie 2000.
2.2.4. Atribuţii
. 2.2.4.1. Atribuţii ce revin Consiliului conform tratatelor comunitare iniţiale
Atribuţiile Consiliului sunt reglementate diferit în Tratatele de la Roma nstituind
CEE şi CEEA) faţă de Tratatul de la Paris (instituind CECO).
Conform art 145(202)Tratatul CE şi art 115 Tratatul CEEA în vederea 'gurării
realizării obiectivelor fixate, Consiliului îi revin următoarele atribuţii:
- asigură coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre;
- dispune de putere de decizie;
- conferă Comisiei, în actele pe care le adoptă, competenţele de execuţie a n
Iilor pe) care el le stabileşte.
Consiliul poate supune exercitarea acestor competenţe anumitor modalităţi. El
^ate de asemenea să-şi rezerve, în cazuri specifice, exercitarea directă a co etenţelor de
execuţie.
Tratatele de la Roma investesc Consiliul cu o competenţă normativă de pri piu
fiind considerat veritabilul legiuitor comunitar199.
Observăm însă că, evoluţia procesului comunitar şi democratizarea pro ului
decizional tind ca Parlamentul European să fie asociat cât mai mult Ia exe area funcţiei
normative.
Consiliul îndeplineşte şi funcţii executive, putând exercita el însuşi unele dinu
competenţele de execuţie. în această ipoteză, Consiliul trebuie să-şi motiveze decte i de a
nu încredinţa Comisiei competenţele de execuţie, motivare ce poate fi supui controlului
Curţii de Justiţie.
în Tratatul CECO atribuţiile Consiliului sunt mai restrânse, acestuia reven du-i
un rol de coordonator al activităţii Comisiei şi statelor membre.
1
J. Dulouii - op. cit, pag. 71
 in art. 26 Tratatul CECO se arată că Consiliul îşi îndeplineşte atribuţiile în
special în vederea armonizării acţiunii Comisiei cu cea a guvernelor responsabile de
politica economică generală a ţării lor.
în acest scop, Consiliul şi Comisia procedează la schimburi de informări şi
consultaţii reciproce.
Consiliul poate cere Comisiei să procedeze la studiul tuturor propunerilor şi
măsurilor pe care le consideră oportune sau necesare realizării obiectivelor comune.
Conform dispoziţiilor din Tratat, în unele cazuri rolul Consiliului este doar de
consultant (prin procedeul consultării obligatorii), alteori este chemat să-şi exprime avizul
conform (în cadrul procedurii codeciziei).
2.2.4J2. Atribuţiile Consiliului cu privire la Politica Externă şi de Securitate
Comună (PESO si cu privire la cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (JAD
reglementate prin Tratatul de la Maastricht şi prin Tratatul de la Amsterdam.
In domeniul politicii externe şi de securitate comună Consiliului îi revine _» un roi
deosebit de importanU însă îşi exercită atribuţiile sub autoritatea politică a B Consiliului
European.
Consiliului European îi revine sarcina de a defini principiile şi orientările generale,
precum şi de a decide asupra strategiilor comune care vor fi puse în mt practică de Uniune în
domeniile în care statele membre au interese comune H importante.
Conform dispoziţiilor Tratatului de la Maastricht, pe baza orientărilor
^generale, Consiliului îi revine sarcina de a lua deciziile necesare pentru definirea şi
■punerea în aplicare a PESC. Consiliul este asistat de un Comitet politic şi statuează
PB în unanimitate. . y£
e> Pentru punerea în aplicare a obiectivelor PESC [(menţionate în art. j| Ji)( 11)]
Consiliul adoptă deciziile necesare definirii şi punerii în aplicare a Politicii ■Externe şi de
Securitate Comune, pe baza orientărilor generale adoptate de W Consiliul European.
Consiliul recomandă strategii comune Consiliului European şi le pune în ■practică,
în special adoptând acţiuni comune şi poziţii comune.
Consiliul veghează la unitatea, coerenţa şi eficacitatea acţiunilor Uniunii. Tratatul stabileşte
în dispoziţiile următoare şi procedura adoptării unei acţiuni comune de către Consiliu (în
cadrul acestei proceduri putând dispune cu
( majoritatea calificată). Tratatul de la Amsterdam aduce o serie de completări dispoziţiilor
cuprinse în Tratatul de la Maastricht referitoare la PESC şi la atribuţiile ce revin Consiliului
în acest domeniu (art. J).
Consiliul European îşi menţine rolul de autoritate politică putând decide asupra
strategiilor comune care vor fi puse în practică de Uniune în domeniile în care statele membre
au interese comune importante. în legătură cu aceasta, Consiliul recomandă strategii comune
Consiliului European şi le pune în practică, adoptând în special acţiuni comune şi poziţii
comune.
Tratatul defineşte noţiunile de "acţiuni comune"36 şi "poziţii comune"37 şi stabileşte
procedura adoptării lor de către Consiliu.
în privinţa cooperării în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne, Consiliul are
atribuţii importante pe care le exercită fără să se mai afle sub autoritatea politică a Consiliului
European al şefilor de state sau guverne.
=> Pentru punerea în aplicare a obiectivelor în domeniul JAJ (art K 1 Tratatul de la
Maastricht) Consiliul coordonează consultarea şi informarea reciprocă între statele membre,
putând să adopte poziţii comune, acţiuni comune şi să stabilească convenţii pe care le va
recomanda statelor membre spre adoptare după regulile lor constituţionale. Pentru
exercitarea atribuţiilor din acest domeniu Consiliul este asistat de un Comitet de coordonare.
Tratatul de la Amsterdam lărgeşte sfera mijloacelor juridice prin intermediul cărora
Consiliul pune în aplicare obiectivele stabilite prin tratat
- adoptă măsuri de încurajare a cooperării statelor membre prin intermediul
Oficiului European de Poliţie (Europol);
- facilitează consultarea şi informarea statelor membre în vederea coordonării
acţiunilor lor;
- adoptă poziţii comune;
- adoptă decizii cadru în scopul apropierii dispoziţiilor legislative ale statelor
membre;
- stabileşte convenţii pe care le recomandă statelor
în exercitarea atribuţiilor sale normative, Consiliul acţionează de regulă pe baza
unor propuneri ale Comisiei şi, după caz, după consultarea Parlamentului sau altor instituţii
sau organe comunitare, având competenţa generală de a adopta actele menţionate la art.
189(249)Tratatul CE (regulamente, directive, decizii, recomandări, avize)38.
36 Conform art J4 din Tratatul de la Amsterdam, Consiliul adoptă acţiuni comune. Acestea
privesc anumite situaţii în care o acţiune operaţională a Uniunii este considerată necesară.
Ele î$i fixează obiectivele, domeniul de acţiune, mijloacele care trebuie puse la dispoziţie şi
după caz, durata şi condiţiile relative la punerea lor în practică.
37 Conform art J5 din Tratatul de de la Amsterdam, Consiliul adoptă poziţii comune Acestea
definesc poziţia globală a Uniunii asupra unei chestiuni particulare de natură geografică sau
tematică. Statele membre veghează la conformitatea politicilor lor naţionale cu poziţiile
comune.
38 Conform art 189(249) - Tratatul CE, pentru îndeplinirea misiunii lor şi în condiţiile
prevăzute de tratat, Parlamentul European împreună cu Consiliul, Consiliul şi Comisia
adoptă regulamente şi directive, iau decizii şi formulează recomandări sau avize.
Regulamentul are aplicabilitate generală şi este obligatoriu în toate elementele sale, fiind
direct aplicabil în toate
 Doar când este expres prevăzut în tratat, Consiliul trebuie să adopte un act de o
natură determinată (ex. directive conform art 118 par. 2, sau decizii conform art 104 C (104)
par. 6,9,11,12).
In lipsa unei dispoziţii speciale, actele Consiliului pot fi adoptate în oricare dintre
formele enunţate la art 189(249), în funcţie de obiectivele de îndeplinit
în domeniile în care statele membre au dat dovadă de reţineri de a le supune unei
reglementări comunitare (ex. educaţie, cultură), actele Consiliului au mai mult un caracter de
recomandare, având forţă obligatorie minimă.
2.3. Comisia Uniunii Europene
2.3.1. Constituire, componenţă
Comisia poate fi considerată organul executiv comunitar, având un caracter
supranaţional, care a evoluat odată cu progresul construcţiei europene. Comisia a fost
prevăzută ca organ comunitar în fiecare din cele trei tratate constitutive ale Comunităţilor
europene, exprimând interesul comun, independent de compoziţia statală a acestor organe.
Denumirea de Comisie este stabilită prin Tratatul de fuziune de la Bruxelles din 1965,
care reglementează existenţa unei singure Comisii pentru cele trei Comunităţi, realizându-se
fuziunea celor trei organe similare existente (înalta Autoritate prevăzută în Tratatul CECO şi
cele două Comisii prevăzute în Tratatele CEE şi CEEA).
Tratatul de la Maastricht menţine denumirea stabilită prin Tratatul de la Bruxelles.
Componenţa Comisiei este stabilită prin art 157(213) - Tratatul CE, art 9 din Tratatul
CECO şi art 126 din Tratatul CEEA, în versiunea modificată prin Tratatul de la Maastricht
Comisia este compusă din 27 membri aleşi în temeiul competenţei lor generale şi
prezentând toate garanţiile de independenţă.39
39- Charlie McCreevy - Piaţa Internă şi Servicii (Irlanda)
- Mariann Fischer Boel - Agricultură şi Dezvoltare Rurală (Danemarca)
- Neelie Kroes - Politică în Domeniul Concurenţei (Ţările de Jos)
- Peter Mandelson - Comerţ (Regatul Unit)
- Joe Borg - Pescuit şi Afaceri Maritime (Malta)
- Stavros Dimas - Mediu (Grecia)
- Markos Kyprianou - Sănătate şi Protecţia Consumatorului (Cipru)
- Louis Michel - Dezvoltare şi Ajutor Umanitar - Belgia
- OUi Rehn - Extindere (Finlanda)
- Vladimlr Spidla - Angajări, Afaceri Sociale şi Oportunităţi Egale (Republica Cehă)
- Lâtzlo Kovâcs - Impozite şi Uniunea Vamală (Ungaria)
- Dalia Grybauskaite - Programare financiară şi Buget (Lituania)
- Benita Ferrero-Waldner - Relaţii Externe şi Politica de învecinare Europeană (Austria)
- Jan Figer - Educaţie, Antrenare şi Cultură (Slovacia)
- Danuta Hubner- Politică regională (Polonia)
- Andris Piebalgs - Energie (Letonia)
- Janez Potocnik - Ştiinţă şi Cercetare (Slovenia)
- Viviane Reding - Societate informaţională şi Medii (Luxemburg)
statele membre. Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membra destinatar In ce priveşte
rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa In privinţa formei şi
mijloacelor pentru atingerea rezultatului. Decizia este obligatorie în toate elementele sale
pentru cei cărora li se adresează. Recomandările fi avizele nu au forţă obligatorie. 303
Componenţa actualei Comisii (2004/2009)este următoarea:
- Jose Manuel Durăo Barroso - Preşedinte al Comisiei (Portugalia)
- Margot Wallstrom - PrimVice-Preşedinte; Relaţii Instituţionale şi Strategie de
Comunicare(Sucdia)
- Joaquin Almunia - Afaceri Economice si Monetare (Spania)
• Gunter Verheugen - Vice-Preşedinte; întreprinderi şi Industrie (Germania)
- Franco Frattini - Vice-Preşedinte; Justiţie, Libertate şi Securitate (Italia)
- Jacques Barrot - Vice-Preşedinte; Transporturi (Franţa)
- Siim Kallas - Vice-Preşedinte; Afaceri Administrative, Bilanţ şi Anti-Fraudă (Estonia)
Numărul membrilor Comisiei poate fi modificat de Consiliu statuând in unanimitate
în perspectiva primirii de noi membri în cadrul Uniunii Europene, problema modificării
numărului membrilor Comisiei rămâne deschisă. în literatura de specialitate s-a exprimat
opinia conform căreia fiecare stat membru ar trebui să aibă doar un comisar04.
. Pornind de la prevederea legală că fiecare comisar este independent şi nu depinde de
statul său, nu se justifică prezenţa mai multor comisari din partea statelor mari.
Reuniunea de la Nisa încheiată la 11 decembrie 2000, a examinat printre alte
probleme legate de viitoarea extindere a Uniunii Europene şi problema componenţei
Comisiei. în legătură cu aceasta s-a convenit ca statele membre care au doi comisari să
renunţe la cel de al doilea până în anul 2005 în favoarea statelor nou primite, dar numărul
comisarilor să nu depăşească 27 de membri.
*=> Calitatea de comisar poate fi deţinută numai de către cetăţeni ai statelor membre,
Comisia trebuind să cuprindă cel puţin un cetăţean al fiecărui stat membru, fără ca numărul
comisarilor având cetăţenia aceluiaşi stat membru să fie mai mare de doi.
în prezent cinci state au câte doi membri în cadrul Comisiei, respectiv Franţa,
Germania, Italia, Marea Britanie şi Spania, iar celelalte state au câte un singur membru.
Tratatul de la Maastricht aduce modificări în privinţa modalităţii de desemnare a
membrilor Comisiei şi în privinţa duratei mandatului lor.
- Meglena Kuneva - Protecţia consumatorului (Bulgaria)
- Leonard Orb an - Multilingvism (România)
204
P. Mania - op. cit. pag. 134.
 Tratatul realizează o legătură politică directă între Comisia şi Parlamentul European.
Dacă, conform procedurii anterioare prevăzută în art 11 din Tratatul de fuziune de la
Bruxelles, membrii Comisiei erau numiţi de comun acord de guvernele statelor membre, art
158(214) par. 2 din Tratatul de la Maastricht introduce o nouă procedură.
Mai întâi, guvernele statelor membre desemnează de comun acord, după consultarea
Parlamentului European, personalitatea pe care intenţionează să o numească preşedinte al
Comisiei. In acest mod, desemnarea Preşedintelui Comisiei primeşte din partea Parlamentului
European o legitimitate democratică directă. Guvernele statelor membre, în consultare cu
preşedintele desemnat al Comisiei, desemnează celelalte personalităţi pe care urmează să le
numească membri ai Comisiei.
Tratatul de la Amsterdam aduce o modificare de conţinut în legătură cu modul de
desemnare al preşedintelui Comisiei, constatându-se creşterea rolului Parlamentului European
în cadrul acestei proceduri, în sensul că desemnarea de către statele membre a personalităţii
avute în vedere ca preşedinte al Comisiei este supusă aprobării Parlamentului European (deci
simpla consultare a Parlamentului European prevăzută prin Tratatul de la Maastricht se
înlocuieşte cu necesitatea aprobării de către această instituţie).
O altă modificare adusă prin Tratatul de la Amsterdam constă în introducerea
procedurii acordului în legătură cu desemnarea celorlalţi membri ai Comisiei. In sensul unei
asemenea modificări, guvernele statelor membre, de comun acord cu preşedintele desemnat vor
desemna ceilalţi membri ai Comisiei. Rezultă prin urmare că, consultarea iniţial prevăzută prin
Tratatul de la Maastricht între guvernele statelor membre şi preşedintele desemnat trebuie să
ducă la realizarea unui acord comun.
Preşedintele şi ceilalţi membri ai Comisiei astfel desemnaţi sunt supuşi împreună unui vot
de aprobare a Parlamentului European. După aprobarea Parlamentului European, preşedintele
şi ceilalţi membri ai Comisiei sunt numiţi, de comun acord, de către guvernele statelor membre.
Membrii Comisiei sunt numiţi pentru o durată de cinci ani, mandatul putând fi reînnoit.40
De asemenea şi mandatul preşedintelui Comisiei este tot de cinci ani .
- Comisia CEE Hallstein I (1957-1962);
- Comisia CEE Hallstein II (1962-1967);
- Comisia CE Rey (1967-1970);
- Comisia CE Malfatti (1970-1972);
- Comisia CE Mansholt (1972-1973);
- Comisia CE Ortoli (1973-1977);
- Comisia CE Jenkins (1977-1981);
- Comisia CE Thorn (1981-1985);
- Comisia CE Delors I (1985-1989);
Membrii Comisiei îşi exercită funcţiile în deplină independenţă, în interesul general al
Comunităţii, potrivit art. 157 par.2 din Tratatul CE.
în îndeplinirea îndatoririlor lor, ei nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni de la nici un
guvern şi de la nici un organism. Ei au obligaţia să se abţină de la orice act incompatibil cu
caracterul funcţiilor lor.
40*° Succesiunea Comisiilor europene:
Independenţa membrilor Comisiei reprezintă o obligaţie şi pentru statele membre, în
sensul că fiecare stat membru se angajează să respecte această independenţă şi să nu caute să-
i influenţeze pe membrii Comisiei în execuţia sarcinilor lor.
Independenţa Comisiei este garantată şi prin faptul că, din punct de vedere politic,
răspunde numai în faţa Parlamentului European.
Pe durata exercitării funcţiilor lor membrii Comisiei nu pot să exercite vreo activitate
profesională, remunerată sau nu. Cu ocazia instalării, ei îşi ian angajamentul solemn să
respecte, pe durata funcţiilor lor şi după încetarea acestora, obligaţiile ce decurg din aceste
funcţii şi în special datoria de onestitate şi de atenţie în raport cu acceptarea anumitor funcţii
sau avantaje după încetarea mandatului. In cazul violării acestor obligaţii, Curtea de Justiţie,
la sesizarea Consiliului sau Comisiei, poate să pronunţe demiterea din oficiu sau pierderea de
către persoana în cauză a dreptului la pensie sau a altor avantaje care îi ţin locul.
încetarea mandatului membrilor Comisiei are loc prin expirarea mandatului acesteia,
prin demisie voluntară, demitere, sau prin deces.
în cazul votării unei moţiuni de cenzură de către Parlament se poate ajunge la o
demisie în bloc a Comisiei.
In cazul demisiei voluntare sau în cazul în care Curtea de Justiţie îl declară demisionat
pe un membru al Comisiei, acesta va fi înlocuit cu alt comisar, pentru
- Comisia CE Delors II (1989-1993);
- Comisia CE Delors III (1993-1995);
- Comisia UE Santer (1995-1999);
- Comisia UE Prodi (1999-2004);
- Comisia UE Barroso (2004-2009).
2
Durata mandatului membrilor Comisiei şi a preşedintelui Comisiei a fost modificată prin
Tratatul de la Maastricht. Prin Tratatul de fuziune durata mandatului membrilor Comisiei
era de 4 ani, iar a Preşedintelui Comisiei era limitată la 2 ani. Modificarea adusă prin Tratatul
de la Maastricht este importantă deoarece s-a urmărit realizarea unei concordanţe între
durata mandatului membrilor Parlamentului European şi a membrilor Comisiei. Dispoz, art
144 — Tratatul CE statuează că, dacă Parlamentul European adoptă o moţiune de cenzură,
membrii Comisiei trebuie să-şl abandoneze în mod colectiv funcţiile. El continuă să rezolve
chestiunile curente până la înlocuirea lor conform art 158. în acest caz, mandatul membrilor
Comisiei numiţi pentru a-i înlocui expiră la data la care ar fi trebuit să expire mandatul
membrilor Comisiei; obligaţi să-şi abandoneze colectiv funcţiile. Un exemplu în acest sens îl
constituie demisia Comisiei conduse de Jaques Santer. Mandatul următoarei Comisii conduse
de Romano Prodi a coincis cu mandatul Parlamentului European (1991-2004).
perioada de mandat restantă, fiind numit prin acordul comun al statelor membre. Consiliul,
poate statua în unanimitate dacă este cazul să se efectueze înlocuirea.
 în practică se constată că numai preşedintele Comisiei face obiectul negocierilor
interguvernamentale, restul membrilor Comisiei fiind acceptaţi aşa cum sunt propuşi de
guverne.
Membrii Comisiei sunt protejaţi prin imunităţile prevăzute în Protocolul cu privire la
privilegiile şi imunităţile care se aplică funcţionarilor şi agenţilor comunitari (din 8 aprilie
1965)41.
2.3.2. Organizare
Sediul Comisiei este la Bruxelles, iar serviciile rămân stabilite la Luxemburg, aşa cum
prevede şi Protocolul la tratatul de la Amsterdam privind sediul instituţiilor comunitare.
Comisia este compusă în prezent din 27 de membri, fiind condusă de un preşedinte.
După numirea membrilor Comisiei şi a preşedintelui acesteia, Comisia poate numi unul
sau doi vicepreşedinţi dintre membrii săi conform art 161(217) din Tratatul CE.
Până la Tratatul de la Maastricht, art 161(217) CE. prevedea 6 vicepreşedinţi desemnaţi
ca şi preşedintele pentru o perioadă de 2 ani după aceeaşi procedură ca şi pentru numirea
membrilor Comisiei.
Prin dispoziţiile art 162(218) CE se acordă Comisiei o competenţă de auto-organizare,
expresie a principiului autonomiei instituţiilor comunitare, prin care Comisia îşi fixează
regulamentul interior în vederea asigurării funcţionării sale şi a serviciilor sale în condiţiile
prevăzute de tratat
Organizarea Comisiei poate fi analizată sub două aspecte:
- sub aspect static, prin identificarea elementelor sale structurale;
- sub aspect dinamic, prin stabilirea raporturilor existente între elementele structurale
(aspectul dinamic fiind analizat în prezenta lucrare în cadrul analizării problemelor
legate de funcţionarea Comisiei).
De-a lungul timpului, structura Comisiei a suferit o serie de modificări în funcţie de
evoluţia atribuţiilor Comisiei.
*" Protocolul cu privire la privilegiile şi imunităţile Comunităţilor europene (anexă la Tratatul
de la Bruxelles din 1965) reglementează în capitolul v (art 12-16) privilegiile şi imunităţile de
care beneficiază funcţionarii şi agenţii Comunităţilor europene. Aceste privilegii şi imuinităţi
cuprind:
- imunitatea de jurisdicţie pentru actele îndeplinite în exercitarea atribuţiilor comunitare
(această imunitate se extinde ti după încetarea funcţiilor comunitare, în concordanţă cu
menţinerea responsabilităţilor de către foştii funcţionari sau agenţi comunitari).
- scutire de impozite naţionale asupra salariilor şi altor sume băneşti acordate de comunităţi.
41Spre exemplu, in 1998, odată cu lansarea procesului de aderare la Uniunea Europeană a
statelor central şi est europene, structura portofoliului relaţii externe se modifică: pe lângă DG I
A şi DG I B apare un nou serviciu autonom cu rang de direcţie generală care va gestiona
întreaga asistenţă pe care U.E. o va acorda ţărilor terţe. Un exemplu de stabilitate poate fi oferit
Dacă în forma iniţială Comisia a fost concepută ca o "administraţie de misiune" -
destinată pentru o misiune precisă (aceasta fiind concepţia originală cuprinsă în tratatele
constitutive), ulterior a devenit uo administraţie de gestiune?*.
Schema structurală iniţială a Comisiei nu mai corespundea noii idei de organizare,
ceea ce a dus la extinderea aparatului administrativ al acesteia.
Prin urmare, concepută iniţial ca o administraţie de misiune, Comisia a evoluat spre o
gestiune economică şi ulterior spre o gestiune politică.
Structura Comisiei Europene, având ca model iniţial de organizare administraţia
germană (Tratatul CE) şi suferind influenţe franceze (Tratatele CECO şi CEEA) prezintă un
grad sporit de verticalitate, permiţând o ierarhizare suplă. In cadrul acestei structuri fiecare
element are obiective precise, importanţa sa fiind pusă în valoare în contextul ansamblului.
în cadrul acestei orientări de verticalizare a structurii organizatorice a Comisiei,
principiul colegialităţii în adoptarea deciziilor se aplică doar la nivelul membrilor Comisiei,
întrucât numai comisarii se reunesc într-un colegiu cu caracter orizontal.
. 2.3.2.1. Cabinetele cnipişarilor
Activitatea comisarilor se realizează atât pe orizontală (în cadrul Comisiei, ca
instituţie colegială) cât şi pe verticală (fiecare fiind responsabil unui sector din activitatea
Comisiei în ansamblul său).
Această dublă funcţie a comisarilor a făcut ca în fapt, Comisia să funcţioneze pe baza
unui sistem de "portofolii".
în cadrul Comisiei Europene numărul portofoliilor este adecvat numărului
comisarilor şi nu invers, cum se întâmplă în administraţiile naţionale. Stabilitatea acestor
portofolii depinde în principal, de dinamica procesului comunitar42. Eterogenitatea care se
constată la nivelul administraţiei comunitare se datorează în primul rând unor consideraţii de
ordin politic43.
Regulamentul interior al Comisiei din 1963 a prevăzut în art 15 instituţionalizarea
cabinetelor comisarilor, acestea având rolul să-i asiste pe comisari la îndeplinirea funcţiilor
lor.
Cabinetele tip sunt formate dintr-un şef de cabinet asistat uneori de un adjunct şi de un
număr de 5 membri (pentru preşedinte) şi 3 membri (pentru ceilalţi
42însă de sectoarele bugetar şi financiar reunite întotdeauna în cadrul aceluiaşi portofoliu:
DG 20.
43 Politica joacă un rol important la distribuirea portofoliilor în cadrul Comisiei, decurgând
din insistenţa cu care acţionează în ţările mari ale U.E. pentru ca anumite portofolii,
considerate primordiale, să intre în competenţa comisarilor lor. Negocierile sunt dificile şi au
dus la apariţia unor portofolii de importanţă inegală, conducând la disfuncţionalităţi în cadrul
Comisiei.
comisari). Fiecăruia dintre aceştia li se încredinţează responsabilitatea supravegherii unei
părţi din domeniul ce constituie portofoliul comisarului, şeful de cabinet având în plus
responsabilitatea coordonării şi arbitrajului.
Membrii cabinetului sunt specialişti, putând fi comparaţi cu consilierii tehnici din
administraţiile naţionale care răspund de activitatea unui anumit sector din minister.
Regimul lor juridic diferit de cel al funcţionarilor comunitari se remarcă şi prin
faptul că numirea membrilor cabinetului nu se face după aceleaşi reguli ca cele
aplicabile pentru desemnarea funcţionarilor comunitari în general.
Cabinetul comisarului formează echipa care dispare odată cu încetarea
mandatului comisarului, ceea ce presupune că relaţiile dintre comisar şi membrii
cabinetului său trebuie să fie bazate pe încredere totală şi reciprocă.
De aceea, în majoritatea cazurilor, membrii cabinetelor au aceeaşi naţionalitate ca
şi comisarul. In mod tradiţional însă, un membru din cabinet provine din alt stat
membru, aceasta fiind o regulă nescrisă.
O menţiune specială trebuie făcută pentru cabinetul preşedintelui Comisiei,
căreia, pe lângă domeniile proprii atribuţiilor preşedintelui, îi sunt repartizate şi alte
sectoare de activitate ale Comisiei2,°.
23.2.2. Serviciile administrative
încă de la originea sa, administraţia comunitară a fost organizată în direcţii
generale, acestea fiind alcătuite la rândul lor din alte unităţi administrative.
Alte servicii, deşi nu au denumirea de direcţie generală, au un statut echivalent cu
al acesteia.
Este vorba de acele servicii care sunt comune celor trei comunităţi originare:
Serviciul juridic, Oficiul de statistică, Serviciul de presă şi informare, Secretariatul
general, Serviciul de interpretare - conferinţe, Serviciul de traduceri.
«=> în cadrul structurii organizatorice a Comisiei, un rol deosebit de important
revine Secretariatului general (organizarea muncii, coordonarea activităţilor, relaţii cu
statele membre şi celelalte instituţii, etc).
Deşi nu are putere de decizie, poziţiile sale sunt luate în considerare de către
serviciile Comisiei, uneori chiar în reuniunile cabinetelor, ele putând constitui baza unui
compromis.
Secretariatul General este prezent în toate etapele activităţii Comisiei, având un
210
Iniţial, portofoliul preşedintelui nu conţinea sectoare propriu-zise de
activitate comunitară. Jacques Delors a luat în responsabilitatea sa, în plus faţă
de sarcinile tradiţionale ale preşedintelui, problemele monetare şi coordonarea
fondurilor structurale. Jacques Santer a avut sub directa sa îndrumare în plus
faţă de îndatoririle specifice: secretariatul general, serviciul juridic, biroul de
rol de acumulare şi redistribuire a informaţiei.
De o manieră generală, Secretariatul general ajutat de Serviciul juridic, joacă un rol
esenţial în ceea ce priveşte respectarea procedurilor interne şi de drept comunitar în cadrul
serviciilor.
Această funcţie extrem de importantă tinde să plaseze Secretariatul general în vârful
ierarhizării administrative.
Secretariatul General este un serviciu special cu rang de direcţie generală, având o
structură complexă cu un secretar general (cu rang de director general) asistat de un adjunct
şi având 7 direcţii în subordine.
e> Direcţiile generale^ în număr de 24, sunt desemnate printr-un indicativ şi
desfăşoară activităţi într-un anumit domeniu.44
De regulă direcţiile generale au in general în fruntea lor un funcţionar de grad
Al care, în principiu, are o naţionalitate diferită de cea a comisarului de care depinde,
fin scopul păstrării interesului comunitar şi a coeziunii interne a Comisiei.
211
Direcţiile generale din aparatul administrativ al Comisiei sunt următoarele:
D.G. I - Relaţii economice externe: America de Nord, Extremul Orient,
Australia şi Noua Zeelandă;
- d.g. I A - Relaţii externe: Europa şi noile state independente PESC;-
d.g.ib - Relaţii externe: cooperare Nord-Sud;d.g. n- Afaceri economice şi
financiare;d.g. m- Industrie;d.g. IV- Concurenţă;d.g. V - Forţă de muncă,
relaţii internaţionale, afaceri sociale;d.g. VI- Agricultură;d.g. vn-
Transport;d.g. vm- Dezvoltare;d.g. dc- Personal şi administraţie;d.g. X -
Audiovizual, informaţii, comunicare, cultură;d.g. XI- Mediu înconjurător,
siguranţă nucleară, protecţie civilă;d.g. XII- Ştiinţă, cercetare şi
dezvoltare;d.g. XIII- Telecomunicaţii, piaţa informaţiilor, utilizarea
cercetării;d.g. XIV- Probleme de pescuit;d.g. XV- Piaţa internă şi servicii
financiare;D.g. XVI- Politică regională şi coeziune;D.g.XVH-
Energie;D.g.xvm- Credit şi investiţii;d.g.XEX- Bugete;D.g. XX- Control
fnanciar,d.g. XXI- Taxe vamale şi indirecte;d.g.XX3I- Educaţie, formaţie,
tineret;d.g. XXIII- Politica întreprinderii, comerţ, turism şi probleme
socio-economice;D.g.XXTV- Politica consumatorului.
44cuvânt, chestiunile monetare, politica externă şi de securitate comună, drepturile omului şi
problemele instituţionale (ultimele patru le-a coordonat împreună cu alţi comisari în
competenţa
 Direcţia generală este un ansamblu ierarhizat, cu o structură piramidală, a
cărei autoritate supremă este un director general care răspunde la rândul lui în faţa
unuia sau mai multor comisari pentru activitatea serviciilor care îi sunt
subordonate.
Fiecare direcţie generală este în principiu structurată în direcţii, iar acestea hi
divizii, care constituie unităţile de bază ale structurii administraţiei comunitare (vezi
Anexa 6).
Această structură administrativă coincide cu gradele funcţiei publice
comunitare, fiecărui grad superior corespunzându-i o funcţie (gradul Al corespunde
funcţiei de director general, A2 - director general adjunct, A3 -director, A3 şi A4 -
şef de unitate, A5 - şef adjunct de unitate, A6 - administrator principal, A7, A8 -
funcţii de execuţie fără responsabilităţi deosebite).
Majoritatea funcţiilor se ocupă prin concurs, anunţat în Jurnalul Oficial al
Comunităţilor Europene. Se foloseşte şi sistemul listelor de rezervă.
Funcţionarii care ocupă rangul Al şi A2 nu sunt recrutaţi prin concurs, ci pe
baza voinţei instituţiilor cărora le aparţin.
Compoziţia unei direcţii generale nu respectă totdeauna o schemă-tip dată.
Numărul direcţiilor dintr-o D.G. variază între 2 (Serviciul comun interpretare*
conferinţe) şi 20 (D.G. XII - Ştiinţă, cercetare şi dezvoltare).
Direcţiile generale au competenţe verticale, răspunzând de un anumit sector al
economiei.
în cadrul Comisiei îşi exercită activitatea şi o serie de servicii speciale. La
origine, acestea au fost reprezentate de aşa-numitele "Task forces", unităţi create de
Comisie pentru îndeplinirea unor sarcini ad-hoc ceea ce presupunea că au un caracter
temporar. Aceste unităţi structurale fiinţează pe durat misiunii pentru care au fost
create45.
Tendinţa de evoluţie a acestor servicii speciale de la provizoriu la permanent
reprezintă o consecinţă a transformării Comisiei dintr-o administraţie de misiune într-o
administraţie de gestiune, în care accentul este pus pe structurile permanente.
M
Prunul serviciu special Task-force a fost constituit pentru coordonarea negocierilor
de aderare la comunităţi a Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei. După aderarea statelor
in cauză în 1973, continuă să existe în cadrul direcţiei DG I - Relaţii externe, gestionând
negocierile de aderare cu Grecia, iar în 1977 devine permanentă sub denumirea
"Probleme relative la extindere". în 1981 devine "Direcţia H" în cadrul DG I fiind
subordonată direct unui comisar. Ulterior a fost desfiinţată pentru a reapare în cadrul
negocierilor de aderare la U.E. a Suediei, Finlandei şi Austriei în 1992.
45cărora intra sectoarele menţionate)
2.3.2.3. Funcţia publică comunitară
Concepţia generală a funcţiei publice comunitare se distinge radical de alte funcţii
publice internaţionale fondate pe o selectare temporară a funcţionarilor naţionali detaşaţi
fără posibilitatea unei cariere.
La nivel comunitar este vorba de un sistem de funcţii publice inclus, asemănător
funcţiei publice franceze sau germane, în care adevăraţii funcţionari sunt titulari funcţiei şi
au vocaţia carierei.
Funcţia publică comunitară reprezintă o noţiune complexă care cuprinde
administrarea comunităţilor europene, statutul agenţilor comunitari şi funcţionarea acestora.
46
Statutul funcţionarilor Comunităţilor europene şi regimul aplicabil altor
reprezentanţi ai acestor comunităţi au făcut obiectul Regulamentului din 29 februarie
196847, modificat de nenumărate ori. în plus, funcţionarii comunitari beneficiază şi de
dispoziţiile cuprinse în Protocolul asupra privilegiilor şi imunităţilor Comunităţilor
Europene, anexat la Tratatul de fuziune de la Bruxelles.
Conform art 1 din Statut se numeşte funcţionar al Comunităţilor orice persoană care
a fost numită într-o funcţie permanentă a uneia din instituţiile Comunităţilor.
Funcţionarii publici sunt în număr de aproximativ 25.000, dintre care cel mai mare
număr revine Comisiei (aproximativ 15.000) urmând Parlamentul, Consiliul şi Curtea de
Justiţie.
Funcţionarii comunitari sunt recrutaţi prin concurs; cu excepţia înalţilor funcţionari
(directori generali şi directori - funcţionarii de gradul Al şi A2 care sunt numiţi de instituţii).
Funcţionarii sunt împărţiţi în patru categorii (A, D) fiecare categorie având un
număr de grade (categoriile A, B,C având câte opt grade iar categoria D având patru grade).
Pe lângă acestea mai există categoria personalului din domeniul lingvistic48.
46Pentru detalii a se vedea: Constanţa Călinoiu, Vîrginia Vedinaş, Teoria funcţiei publice
comunitare, Editura Lumina Lex, 1999.
47 JO nr. R56 din 3.01.1968.
48Diversitatea lingvistică constituie unul dintre simbolurile fundamentale ale Uniunii
Europene şi un atu cultural de prim plan. Aderarea a zece şi apoi a încă două noi state
membre în mai 2004 şi în ianuarie 2007 a dus la dublarea numărului limbilor oficiale.
Nicio altă organizaţie sau instituţie din lume nu lucrează utilizând atâtea limbi. Instituţiile
Uniunii Europene au un „regim lingvistic*' comun, stabilit do Consiliu în 1958. Modificat
ulterior cu fiecare nouă extindere, acest regim prevede în prezent douăzeci şi trei de limbi
oficiale şi de lucru, şi anume: germana, engleza, bulgara, daneza, spaniola, estona,
finlandeza, franceza, greaca, maghiara, irlandeza, italiana, letona, lituaniana, malteza,
olandeza, polona, portugheza, româna, slovaca, slovena, suedeza şi ceha. Pentru a asigura
funcţionarea Consiliului ca instituţie multilingvă, Secretariatul General al acestuia dispune
de un Serviciu lingvistic, care cooperează
 Există şi o clasificare pe profesii, având în vedere aria foarte largă a
activităţilor desfăşurate în cadrul Comunităţilor europene.
Alături de funcţionari, comunităţile dispun şi de agenţi având în principiu
acelaşi regim, însă unii pot fi angajaţi doar temporar, pentru unele activităţi speciale.
in condiţiile prevăzute în statutul privind regimul aplicabil celorlalţi
reprezentanţi, instituţiile pot angaja prin contract diferite, categorii de agenţi, care se
vor supune fie dreptului comunitar, fie dreptului naţional.
Agenţii temporari (angajaţi cu caracter temporar pentru îndeplinirea unor
activităţi), agenţii auxiliari (angajaţi pentru a îndeplini anumite sarcini în absenţa
titularului unei funcţii) şi consilierii speciali (angajaţi pe motivul calificării profesionale
excepţionale, dar pe o durată parţială) se disting de funcţionari prin faptul că sunt supuşi
reînnoirii, neputând face carieră.
Funcţionarii şi agenţii comunitari beneficiază de privilegiile şi imunităţile
cuprinse în Protocolul din 8 aprilie 1965 (art 12-15) în vederea asigurării independenţei
acestora faţă de statele membre.
Aceste privilegii şi imunităţi cuprind:
- imunitatea de jurisdicţie - pentru actele îndeplinite de aceştia în exercitarea
func{iilor lor (sub rezerva aplicării dispoziţiilor tratatelor relative la regulile privind
responsabilitatea funcţionarilor şi agenţilor comunitari, precum şi a dispoziţiilor privind
competenţa Curţii de Justiţie pentru soluţionarea litigiilor dintre Comunităţi şi
funcţionarii lor). Imunitatea de jurisdicţie se extinde şi după încetarea funcţiilor
comunitare; însă în concordanţă cu menţionarea responsabilităţii lor);
- exceptarea, atât ei cât şi membrii familiei lor, de la aplicarea dispoziţiilor privind
formalităţile de înregistrare a străinilor;
- scutiri de impozite naţionale cu privire la veniturile băneşti acordate de
Comunităţi;
- scutiri de taxe privind importul mobilierului, autoturismului de folosinţă
personală.
2.3.3. Funcţionare
Principiul de funcţionare al Comisiei este colegialitatea ceea ce înseamnă că
hotărâri le sunt luate printr-o decizie colectivă, membrii Comisiei fiind responsabili în
comun de măsurile adoptate.
Principiul colegialităţii în adoptarea deciziilor Comisiei a fost considerat ca o
garanţie a eficacităţii activităţii Comisiei cu ocazia conferinţei interguver-namentale ce a
condus la adoptarea Tratatului asupra Uniunii Europene49.
îndeaproape, în ceea ce priveşte textele legislative, cu Direcţia pentru calitatea legislaţiei
a Serviciului juridic.
49
R. Muntean u - op. cit. — pag. 217 Vi * . ■
Datorită numărului mare de probleme cărora trebuie să facă faţă Comisia, comisarii
sunt specializaţi pe domenii şi răspund de Directoratul General din domeniul respectiv. De
asemenea, Comisia poate delega pe un membru al său ca în numele Comisiei să ia măsurile
necesare pentru desfăşurarea normală a activităţii curente, iar Comisia are control asupra
actelor efectuate prin delegare de semnătură.
Procedura adoptării deciziilor este prevăzută în Regulamentul interior al Comisiei.
Comisia se reuneşte, în principiu, o dată pe săptămână la Bruxelles (de regulă
miercurea, continuând activitatea şi joi dacă este necesar) în formula sa colegială, pentru a
se pronunţa asupra textelor incluse pe ordinea de zi la convocarea preşedintelui.
Pe perioada sesiunilor plenare ale Parlamentului European, reuniunea săptămânală a
Comisiei are loc la Strassbourg. La reuniunile Comisiei participă de regulă: Secretarul
general al Comisiei, Directul general al departamentului legislativ, Secretarul general
adjunct şi cu anumite excepţii şi Şeful de cabinet al preşedintelui Comisiei. Pregătirea
lucrărilor pentru reuniunile Comisiei revine Iu sarcina şefilor de cabinet, care se întâlnesc
săptămânal în a cest scop (de regulă în zilele de luni).
In procesul de adoptare a unei decizii de către Comisie sunt implicate mai multe
niveluri ale structurii administrative ale acesteia. Mai întâi proiectul actului normativ este
avizat de Serviciul Juridic, care asigură conformitatea textului cu ordinea juridică
comunitară. Apoi în cadrul aceluiaşi serviciu, este verificată de către jurişti - revizori
concordanţa terminologică şi juridică a viitoarei norme tu toate cele 23 limbi oficiale ale
Uniunii Europene.
în cazul în care o propunere necesită avizul mai multor direcţii generale pentru a
putea fi înscris pe ordinea de zi, proiectul se distribuie în prealabil şi celorlalte servicii
interesate, precum şi cabinetelor comisarilor corespondenţi.
Deciziile sunt pregătite de Comisarul de resort şi de departamentele Comisiei, fiind
adoptate prin votul majoritar al membrilor săi
Pe lângă procedura orală în şedinţa plenară au mai fost stabilite alte două modalităţi
de luare a deciziei: procedura de abilitare şi procedura scrisă.
Procedura de abilitare are rolul de a scuti colegiul Comisiei să ia decizii în materii
care nu prezintă dificultăţi politice. Conform art. 27 din Regulamentul interior, Comisia
poate abilita pe membrii săi să ia, în numele şi sub controlul său, măsuri de gestiune sau de
administrare clar diferite» cu condiţia ca principiul responsabilităţii colegiale să fie
respectate.
Procedura scrisă este un mecanism ce permite Comisiei să ia decizii în probleme ce
nu necesită discutarea în cadrul reuniunii sale săptămânale şi care nu sunt rezolvate nici
prin procedura de delegare.
Procedura scrisă se foloseşte în cazul hi care Serviciul Juridic şi-a dat avizul
favorabil cu privire la proiectul de text, iar direcţiile generale şi celelalte servicii implicate
au ajuns în prealabil la un acord asupra problemei în cauză.
 Reuniunile Comisiei nu sunt publice, dezbaterile fîin4 confidenţiale, la şedinţe
putând participa persoanele stabilite în regulament,
Activităţile Comisiei se desfăşoară pe baza unui program anual de lucru adoptat
de aceasta, defalcat pe programe trimestriale.
Secretariatul general este prezent la toate nivelurile de funcţionare a Comisiei,
având rolul de coordonator, de supraveghetor administrativ şi de mediator. După
adoptarea deciziilor de către Comisie, Secretarul general are obligaţia de a asigura
punerea în aplicare a procedurilor decizionale şi de a veghea la executarea deciziilor (art
15 din Regulamentul interior).
De asemenea el va lua toate măsurile necesare pentru a asigura notificarea şi
publicarea în JOCE a actelor Comisiei, precum şi transmiterea acestora altor instituţii
comunitare. Secretarul general asigură de regulă relaţiile oficiale cu alte instituţii
comunitare (cu excepţia exercitării acestor competenţe de către Comisie însăşi sau de alte
servicii).
Comisia răspunde pentru activitatea sa în faţa Parlamentului European care o poate
demite în bloc prin moţiune de cenzură. Deşi cenzurată, Comisia îşi va exercita
prerogativele până la nuntirea unei noi Comisii.
Comisarii pot fi revocaţi de Curtea de Justiţie, la cererea Comisiei în ansamblu sau
la cererea Consiliului.
23.4. Atribuţii
Atribuţiile Comisiei Europene sunt enumerate în art. 155(211) din Tratatul CE şi
reluate în aceeaşi formulă atât în Tratatul de la Maastricht cât şi în Tratatul de la
Amsterdam.
Conform dispoziţiilor art 155(211) Tratatul CE, în vederea asigurării funcţionării şi
dezvoltării pieţei comune, Comisia îndeplineşte următoarele atribuţii:
- veghează asupra aplicării dispoziţiilor Tratatului, şi a dispoziţiilor adoptate de
instituţii în virtutea tratatului (funcţia de supraveghetor);
- formulează recomandări sau avize asupra materiilor care fac obiectul tratatului
(funcţia de iniţiativă şi control);
- dispune de putere de decizie proprie şi participă la formularea actelor
Consiliului şi Parlamentului European (funcţie de decizie şi iniţiativă);
- exercită competenţele pe care Consiliul i le conferă (funcţia de execuţie), în
afara atribuţhmilor menţionate în dispoziţiile art. 155(21 l)Tratatul CE,
Comisiei îi revine şi atribuţia de reprezentare a comunităţilor şi de negociere reglementate
în alte articole .
Funcţiile care au cunoscut un proces evolutiv mai pronunţat sunt cele referitoare la
participarea Comisiei la puterea normativă în cadrul procesului comunitar (respectiv
funcţia de decizie şi de execuţie).
2.3.4.1. Funcţia de iniţiativă
Garantă a interesului general comunitar, Comisia a fost concepută ca "instituţie
motrice" a integrării europene fiind însărcinată cu o misiune generală de
iniţiativă.
Tratatul CEE menţionează de 232 ori Comisia, în 122 articole diferite; in % din cazuri
i se acordă mandat şi obligaţia de a face propuneri50.
Comisia dispune de un monopol al iniţiativei în Uniunea Europeană, deoarece
Consiliul nu poate să delibereze decât pe baza unei propuneri a acesteia.
Comisia are posibilitatea de a-şi retrage propunerea (conform art 189 A per. 2 Tratatul
CE) atâta timp cât Consiliul nu a statuat Modificarea propunerii se poate face de către
Comisie pe tot parcursul procedurii de adoptarea a unui act comunitar.
în cazul retragerii propunerii, aceasta trebuie motivată şi este necesară informarea
Parlamentului European ori de câte ori este implicată procedura de consultare a acestuia,
situaţie generalizată la majoritatea domeniilor comunitare prin Tratatul de la Amsterdam.
Dacă, de regulă statele membre sunt cele care fac demersuri pe lângă Comisie pentru
a face propuneri Consiliului, prin Tratatul de la Maastricht i s-a acordat acest drept şi
Parlamentului European. Astfel, conform art 138B( 192) alin.2 Tratatul CE Parlamentul
European poate, cu majoritatea membrilor săi să ceară Comisiei să prezinte orice propunere
corespunzătoare asupra chestiunilor care necesită elaborarea unui act comunitar.
Consiliul poate stimula funcţia de iniţiativă a Comisiei având posibilitatea să-i ceară
acesteia să efectueze toate studiile pe care le consideră oportune pentru realizarea obiectivelor
comune şi să-i prezinte toate propunerile corespunzătoare -conform art 152(208) Tratatul CE.
în practică, propunerile Comisiei sunt pregătite în cadrul departamentelor sale
administrative, apoi sunt supuse comisarilor pentru examinare şi adoptare* Pentru a realiza o
analiză tehnică a problemelor, în cadrul departamentelor Comisiei se apelează în mod
frecvent la experţii independenţi, a căror competenţă este recunoscută.
De asemenea sunt solicitate să-şi exprime opiniile Comitetele consultative, alcătuite
din reprezentanţi ai mediilor socio-profesionale europene.
Tratatul de la Maastricht, prin extinderea competenţelor comunitare, sporeşte implicit
şi influenţa Comisiei, însă prin aplicarea principiului subsidiarităţii,
50 Guy Isaac - op. cit. pag. 53.
 217
Art 113(133) Tratatul CE (privind formularea de propuneri privind 228(300) Tratatul CE (privind reprezentarea Comunităţii în negocierea
politica comercială comună); 211(282) Tratatul CE (privind reprezentarea acordurilor cu unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale).
Comunităţii în exercitarea capacităţii Juridice de a dobândi şi înstrăina bunuri
libertatea de acţiune a Comisiei este limitată în sensul că aceasta va trebui şă justifice
temeinicia propunerilor sale.
Prin Tratatul de la Maastricht s-a adus o modificare monopolului exclusiv al
Comisiei în domeniul iniţiativei legislative, în sensul că, în cadrul politicii monetare,
Consiliul se pronunţă asupra propunerilor Comisiei după obţinerea avizului
Parlamentului şi Băncii Centrale Europene sau după recomandarea BCE şi după
consultarea Parlamentului European şi a Comisiei51
Ameninţarea pentru monopolul exclusiv al iniţiativei Comisiei are două
cauze:
a) revendicarea de către Parlamentul European a unei competenţe în domeniu;
b) tendinţa de instaurare a unui dialog direct între Parlamentul European şi
Consiliul UE în cadrul procedurii legislative.
Dacă în cadrul procedurii de cooperare Comisia reuşise conservarea dreptului
absolut de iniţiativă (dintre amendamentele propuse de Parlament, Comisia poate
prezenta Consiliului doar pe cele' cu care este de acord, Consiliul putând modifica
propunerea Comisiei doar în unanimitate) apariţia procedurii codeciziei a creat o primă
breşă la nivelul monopolului de iniţiativă a Comisiei, într-adevăr, procedura codeciziei,
introdusă prin Tratatul de la Maastricht permitea Parlamentului European să respingă
textul Consiliului după o a treia lectură, însă Tratatul de la Amsterdam a simplificat
substanţial procedura, permiţând astfel Parlamentului European să-şi consolideze puterea
în procesul legislativ comunitar.
în exercitarea funcţiilor sale, Comisia efectuează consultări cu Consiliul şi
organizează de comun acord modalităţile colaborării lor. Această colaborare a fost
indirect modificată prin dispoziţia art. 138 B(92) alin.2, care introduce Parlamentul
European în procesul iniţiativei legislative.52
2.3.4.2. Funcţia de execuţie
Până la adoptarea Actului Unic European, Consiliul deţinea atât puterea legislativă
cât şi pe cea executivă, Comisia neputând să ia măsuri de execuţie decât în urma unei
abilitări date de Consiliu.
Temeiul de drept al acestei funcţii a Comisiei Europene îl reprezintă art. 145(202)
CE, în care se menţionează ca Consiliul să confere Comisiei, în actele pe care le adoptă,
competenţele de execuţie a regulilor pe care ele le stabileşte, precum şi art 155(211) par. 4 CE
în care se arată că Comisia exercită competenţele pe care Consiliul i le conferă pentru
executarea regulilor stabilite de el
512,9 Qmform dispoz. art 106 (107)par. 6 Tratatul CE.
52 Conform acestor dispoziţii, Parlamentul European poate, cu majoritatea membrilor săi,
să ceară Comisiei să prezinte orice propunere corespunzătoare asupra chestiunilor care îi
par a necesita elaborarea unui act comunitar în vederea punerii în practică a tratatului.
Prin aceste reglementări Consiliul nu mai este executivul
care poate să-şi delege competenţa către Comisie, ci aceasta
reprezintă executivul comunitar cu excepţia situaţiilor în care
Consiliul îşi rezervă In mod expres acest drept
Aceste puteri ale Comisiei delegate de către Consiliu, au
fost admise şi prin jurisprudenţa Curţii de Justiţie dar aceasta,
mai precaută, a stabilit că nu este de dorit să se realizeze o
descărcare a Consiliului de competenţele sale în sarcina
Comisiei, Consiliul trebuind să-i fixeze competenţele prin
actele adoptate222.
Un inventar al capacităţilor executive exercitate de către
Comisie nu poate fi stabilit, acestea fiind diverse şi numeroase.
Conform jurisprudenţei, noţiunea de "executiv" trebuie
interpretată în sens larg.
Odată reglementată această funcţie a Comisiei, Consiliul
a creat obiceiul de a supraveghea Comisia cu ajutorul unor
comitete compuse din reprezentanţi ai statelor membre care pot
în anumite cazuri, prin votul lor nefavorabil să retragă Comisiei
facultatea de decizie pentru a o înapoia Consiliului.
Prin adoptarea Actului Unic European, în cadrul art 145
(în prezent 202) s-a introdus reglementarea conform căreia
Consiliul poate supune exercitarea acestor competenţe de
execuţie de către Comisie - anumitor modalităţi. Aceste
modalităţi trebuie să răspundă principiilor şi regulilor pe care
Consiliul statuând în unanimitate în baza propunerii Comisiei şi
după avizul Parlamentului European, le va stabili în prealabil.
221
CJ-Hotărârea Chemiefarm 41/69,17.07.1970.
CJ-Hotărârea Kbster 25/70,17.12.1970. 223
JO- L 197/18.07.1987.
 în caz de dezacord între Comisie - comitet, puterea de decizie aparţine Comisiei.
Aceste comitete sunt solicitate în deciziile privind realizarea pieţei interne.
• Comitetele de gestiune sunt precis definite de către Consiliu, putând interveni în
administrarea organizaţiilor pieţei comune în cadrul Politicii Agricole comune (exemplu
Comitetul de gestiune pentru zahăr, Comitetul de gestiune pentru lapte, etc.)53.
în funcţie de rezultatul votului, în cadrul comitetului există următoarele două
posibilităţi:
- în cazul avizului favorabil - decizia comisiei rămâne definitivă;
- în cazul avizului negativ va fi sesizat Consiliul, care poate adopta, cu majoritatea
calificată, alte măsuri de execuţie decât cele propuse de Comisie.
& Comitetele de reglementare sunt active în special în domeniul reglementărilor privind
produsele alimentare (exemplu: comitetul permanent pentru industria alimentară, comitetul
permanent pentru probleme veterinare, comitetul permanent pentru protecţia plantelor, etc).
Procedura de consultare a acestora presupune două posibilităţi:
- în cazul avizului favorabil - Comisia adoptă decizia de implementare stabilită;
- în cazul avizului negativ, este sesizat Consiliul care poate adopta propunerea Comisiei
cu votul majorităţii calificate, sau o poate modifica în unanimitate.
Dacă nu se întruneşte nici una din aceste majorităţi, propunerea Comisiei se va aplica,
pentru a se evita vidul normativ. în unele cazuri, Consiliul se poate opune măsurilor propuse
de Comisie prin votul cu majoritate simplă şi în această situaţie Comisia nu mai poate emite
decizia. Ea poate totuşi să declanşeze o nouă procedură vizând reglementări similare.
2.3.4.3. Funcţia de supraveghere
Tratatele originale însărcinează Comisia Europeană să vegheze la aplicarea acestora şi
îi acordă în acest scop atât puteri specifice cât şi misiunea de a declanşa o acţiune în justiţie
contra statului care nu aplică tratatele.
Această abordare a fost menţinută atât de Tratatul de la Maastricht cât şi de Tratatul
de la Amsterdam.
în exercitarea funcţiilor de control, Comisia posedă puteri eficiente de informare şi
prevenire. Astfel, statele au obligaţia de a-I comunica informaţii, de a modifica măsuri sau
proiecte de măsuri, de a semnala situaţii de fapt şi de drept, rezultând atât din datoria generală
de colaborare menţionată în art 5 Tratatul CEE, cât şi din dispoziţiile particulare ale tratatului
(art 72,73,93,98).
Temeiul juridic al exercitării acestei funcţii de către Comisie îl reprezintă mai multe
articole din Tratatul CE. după cum urmează:
a) art 155(211) par.l Tratatul CE conform căruia Comisia veghează asupra aplicării
dispoziţiilor tratatului şi a dispoziţiilor adoptate de instituţii în virtutea acestuia;
53 Un studiu efectuat asupra reuniunilor Comitetelor agricole de gestiune, obiectivele şi
avizele negative exprimate, a concluzionat că proporţia mică a opiniilor negative ar putea
conduce Ia ideea că procedurile Comitetelor de gestiune nu afectează puterea executivă a
b) art 169(226) Tratatul CE conform căruia, dacă Comisia estimează că un stat membru
nu şi-a îndeplinit o obligaţie care îi revine în virtutea tratatului, emite un aviz motivat asupra
acestui subiect după ce i-a permis statului în cauză să-şi prezinte informaţiile. Dacă statul nu se
conformează avizului în termenul stabilit de Comisie aceasta poate sesiza Curtea de Justiţie.
c) art 213(284) Tratatul CE conform căruia, în îndeplinirea sarcinilor care fi sunt
încredinţate, Comisia poate strânge toate informaţiile şi poate efectua toate verificările necesare,
în limitele şi în condiţiile fixate de Consiliu.
Prin exercitarea acestei funcţii de supraveghere a mandatului de respectare a dispoziţiilor
tratatelor comunitare, Comisia a fost denumită şi "gardian al tratatelor"54.
în exercitarea funcţiei de control, Comisia beneficiază şi de o putere generală de
recomandare şi avizare conferite de art. 155(211) Tratatul CE.
Comisia beneficiază şi de o putere de aplicare a unor sancţiuni (amenzi sau plata unor
penalităţi) în special întreprinderilor care încalcă regulile concurenţei.
Comisia are atribuţii de control şi impunere a legislaţiei comunitare atât faţă de state
membre cât şi de resortisanţii lor, persoane fizice şi juridice, putând să interzică sau să impună o
anumită conduită.
Aceste atribuţiuni pot fi îndeplinite chiar şi faţă de Consiliu în cazul procedurii privind
abţinerea de a acţiona .
2.3.4.4. Funcţia de decizie
Comisia are atât competenţă de executare, cât şi competenţă decizională. Ea poate să
elaboreze regulamente, emite directive sau adoptă decizii, aceste atribuţii fiindu-i conferite
direct prin dispoziţiile tratatelor - de exemplu art 90(86)Tratatul CE - sau prin delegare de
competenţă de către Consiliu.
Comisia beneficiază de un înalt grad de autonomie în exercitarea atribuţiilor sale, în
special în domeniul politicii concurenţiale şi al controlului aplicării politicilor comune (în
agricultură, transporturi, etc.).
Comisia exercită o reală putere de conducere în domeniul administrării fondurilor
Uniunii, colectării fondurilor proprii şi administrării măsurilor protecţioniste.
Sistemul resurselor proprii a fost stabilit de Consiliu în 1970, înlocuind contribuţiile statelor
V. Marca, op. cit pag. 56. 226 O. Manolache - Drept comunitar ed.
AII, Bucureşti 1995, pag. 76
membre. Aceste resurse cuprind: taxe vamale, impozite agricole, un procentaj din produsul naţional
brut al statelor membre.
Comisia administrează bugetul Uniunii şi fondurile speciale ce-i sunt atribuite (FSE - Fondul
Social European, FEOGA - Fondul Agricol European de Garanţie şi Orientare, Fondul European de
Dezvoltare Regională, etc), inclusiv fondurile de sprijinire a ţărilor din afara Uniunii.
54Comisiei, aşa cum se petrece în cazurile de stabilire a cooperării efective între executivul
Uniunii şi administraţia naţională.
 De asemenea, Comisia poate administra măsuri protecţioniste - acestea fiind măsuri un organ consulatativ sau de control politic, la implicarea sa în prezent, în adoptarea legislaţiei
temporare ce constituie excepţii de la tratate, fiind adoptate de statele membre în acord cu Comisia comunitare, alături de Consiliu, prin intermediul procedurii codeciziei.
pentru a depăşi unele dificultăţi deosebite. Astfel, Comisia - după consultarea Comitetului monetar Prin Actul Unic European devine un organ al cooperării legislative cu Consiliul
- poate autoriza un stat membru a cărui piaţă de capital este în dificultate, să adopte măsuri Miniştrilor. Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam i-au întărit şi mai mult puterea prin
protecţioniste ale căror condiţii şi procedură sunt definite de Comisie. In eventualitatea unui reglementarea procedurii codeciziei .
dezechilibru al balanţei de plăţi, Comisia poate autoriza un stat membru să adopte măsurile Parlamentul European este instituţia compusă din reprezentanţii popoarelor statelor
considerate necesare pentru redresarea situaţiei55. reunite în Comunităţi (definiţie stabilită prin tratatele iniţiale, nefiind modificată prin Tratatul de
la Maastricht).
2.3.4.5, Funcţia de reprezentare Baza juridică a organizării, funcţionării şi competenţelor Parlamentului European o
Comisia exercită funcţii de dublă reprezentare a Comunităţilor, atât în plan constituie dispoziţiile cuprinse în art. 137(189)-144(201) Tratatul CE (şi corespunzător art. 20-
internaţional cât şi în plan intern, comunitar. Astfel, Comisia asigură reprezentarea 25 Tratatul CECO, art 107- 144 Tratatul CEEA).
Comunităţilor europene în negocierile internaţionale. Tratatul de la Maastricht a adus modificări cu privire la competenţele Parlamentului
Limitele generale ale acestei competenţe sunt stabilite de art. 228(300) -Tratatul CE. European, sporind participarea sa la procesul decizional comunitara
In cazul în care dispoziţiile tratatului prevăd încheierea de acorduri între Comunităţi şi unul Tratatul de la Amsterdam a adus o extindere a competenţelor Parlamentului European
sau mai multe state sau organizaţii internaţionale, Comisia prezintă propuneri Consiliului, prin aplicarea procedurii codeciziei la noi domenii, simplificând totodată această procedură . .
care o autorizează să înceapă negocierile necesare. Aceste negocieri sunt purtate de Comisie
în consultare cu comitetele speciale desemnate de Consiliu pentru a o asista în această 2.4.1. Constituire, componenţă 2.4.1.1.
misiune.
Comisia îşi exercită funcţia de reprezentare în următoarele situaţii concrete: în cadrul Constituire
negocierilor comerciale; în cadrul negocierilor de asociere; în cadrul negocierii de
admitere a noi membri. Parlamentul European a fost prevăzut (deşi sub alte denumiri) în toate cele trei tratate
Conform art 113(133) — Tratatul CE — negocierile comerciale şi cele referitoare Ia iniţiale:
tarife sunt conduse de Comisie în consultare cu un Comitet special numit de către Consiliu.
Acordurile de asociere sunt negociate de către Comisie care stabileşte cadrul general
al negocierilor, care cuprinde procedurile şi obiectivele urmărite.
Reprezentarea internă a Uniunii Europene este asigurată în baza art. 211(282) -
Tratatul CE, conform căruia în fiecare din statele membre Comunitatea beneficiază de capacitatea
juridică recunoscută persoanelor morale de către legislaţiile naţionale (putând să dobândească sau
să înstrăineze bunuri mobile şi imobile, să introducă acţiuni în justiţie), m acest scop fiind
reprezentată de Comisie.
Evaluând ansamblul atribuţiilor Comisiei se poate desprinde concluzia că aceasta
evoluează spre o poziţie comparabilă cu cea a unui Executiv care dispune de iniţiativă
legislativă, execută legile şi veghează la respectarea lor sub controlul organului care 1-a
investit
Indiferent de natura competenţelor exercitate de către Comisie, aceasta trebuie să aibă
în vedere exclusiv interesul comunitar.

2.4. Parlamentul European

Parlamentul European, iniţial fiind un simplu organ consultativ, a devenit o instituţie
cu o tot mai mare importanţă în cadrul sistemului instituţional comunitar. Rolul
Parlamentului European a crescut pe măsura evoluţiei cnstrucţiei comunitare, ajungând, de la

55 De exemplu, Comisia a autorizat Grecia, prin Decizia din 16 dec. 1986 să menţină
 228
Art 137(189)-144(201) - Tratatul CE. (modificate prin art E - Tratatul de la Maastrieht)
229
Art 189B(251) - Tratatul CE. (modificat prin art 2 par. 37 - 38, şi 44 din Tratatul de la
anumite subvenţii fa export şi să le elimine ulterior în Amsterdam.
etape.
 - Adunarea Comună, în cadrul CECO;
Adunarea, în cadrul CEE şi CEEA.
Ulterior, prin rezoluţia din 20 martie 1958, cele trei organe similare s-au reunit în
"Adunarea Parlamentară Europeană", care, prin rezoluţia din 30 martie 1962 devine
"Parlamentul European".
Prin Actul Unic European (art. 3 par. 1) este consacrată din punct de vedere
juridic denumirea de Parlament European, denumire menţinută şi de tratatele
ulterioare(Tratatul de la Maastricht şi Tratatul de la Amsterdam).
Conform tratatelor constitutive, Parlamentul European se compune din reprezentanţi
ai popoarelor statelor reunite în Comunităţi (art 20 - Tratatul CECO, art 137(189)-Tratatul
CE)56.
Aceste dispoziţii legale au o dublă semnificaţie, prima în sensul că de vreme ce
membrii Parlamentului reprezintă popoarele respective, ei nu pot să fie mandataţi de
guvernele statelor lor spre a îndeplini anumite instrucţiuni şi nici nu pot să fie ţinuţi de vreo
obligaţie de consultare, a doua, în sensul că statele sunt reunite în Comunitate, ceea ce
relevă o comuniune de interese şi aspiraţii, potrivit obiectivelor ce le stabilesc.
S-a afirmat că membrii Parlamentului reprezintă nu numai propriile lor popoare, ci
şi alte popoare ale Comunităţii, având în vedere formarea grupurilor de partide politice
"European political party groups" afirmaţie confirmată prin dispoziţiile art 138A(191)CE în
care se subliniază că partidele politice la nivel european sunt importante ca factor de
integrare în cadrul Uniunii şi că ele contribuie la formarea unei conştiinţe europene şi la
exprimarea voinţei politice a cetăţenilor Uniunii.
Iniţial, membrii Parlamentului au fost desemnaţi de parlamentele naţionale din
cadrul membrilor acestora, fiind consideraţi delegaţi ai parlamentelor naţionale.
S-a considerat că pentru a conferi acestui organ o mai mare reprezentaţivitate, este
necesară alegerea membrilor săi prin vot direct, universal, după o procedură unitară pentru
toate statele membre. Deşi această iniţiativă a fost avută în vedere de autorii tratatelor
iniţiale, nu a fost materializată datorită poziţiei obstrucţioniste a Franţei decât mult mai
târziu, dupăl 976.

2.4.1.2. Procedura alegerilor

de membru al Paramentului European a fost declarată incompatibila cu cea

de membru in parlamentul naţional sau cu alta funcţie deţinuta in instituţiile
Uniunii Europene. Dreptul la vot al cetăţenilor europeni este condiţionat de
doua lucruri: sa aiba 18 ani si sa fie rezidenţi ai unui Stat Membru al Uniunii
Europene. Baza juridica actuală a alegerilor pentru Parlamentul European o
reprezintă : : - Actul referitor la alegerea reprezentanţilor in Parlamentul
European prin vot universal direct: Jurnalul Oficial L 278, 08/10/1976 P. 0005
- 0011; - Tratatul de la Nisa; Decizia Consiliului 2002/772/EC Euratom din 25
iunie 2002 si 23 septembrie 2002 de modificare a Actului referitor Ia alegerea
reprezentanţilor in Parlamentul European prin vot universal direct, anexat
Deciziei 76/787/CECO, CEE, Euratom: Jurnalul Oficial L 283 , 21/10/2002.
2
De exemplu, în unele state este reţinut scrutinul proporţional, în timp ce
în altele se practică scrutinul majoritar; în unele ţări votarea are caracter
obligatoriu (Belgia), în altele (majoritatea) are un caracter facultativ.
începând cu 13 iunie 2004, numărul membrilor Parlamentului European
a fost stabilit la 732. După aderarea României şi Bulgariei, numărul membrilor
este de 785. Alocarea locurilor în parlament are la bază o reprezentare
calitate parlamentarii (în Parlamentul European şi în Parlamentul naţional al 56 O. Manolache — Drept comunitar — Instituţii comunitare, Ed. a Il-a, Bucureşti Editura
unui stat membra),conform Deciziei Consiliului 2002/772/EC, începând cu A1L 1999, pag. 80
alegerile din 2004 calitatea
 La 20 septembrie a fost adoptat Actul pentru alegerea reprezentanţilor în Parlamentul
European, prin vot universal direct (Actul fiind anexat deciziei Consiliului nr. 76/787)57.
Primele alegeri s-au desfăşurat în perioada 7-10 iulie 1979.
Reprezentanţii Parlamentului European nu sunt încă aleşi după o procedură
uniformă în toate statele membre.
Procedura electorală rezultă dintr-o combinare a dispoziţiilor naţionale şi a unui
ansamblu de reguli comunitare fixate prin Actul din 20 septembrie 1976, care prevede:
- nimeni nu poate vota decât o singură dată (art. 8);
- alegerile se desfăşoară la datele fixate de către fiecare stat membru în cursul
aceleiaşi perioade care începe joi dimineaţa şi se termină duminica (în aceeaşi
săptămână);
- deschiderea urnelor se face numai după închiderea scrutinului în toate statele
membre.
în afara acestor reguli s-a stabilit şi posibilitatea contestaţiilor privind alegerile,
posibilitatea organizării unui al doilea tur de scrutin, etc.
Alte aspecte privind procedura de votare sunt reglementate de legile interne,
diversitatea reglementărilor fiind foarte mare .
Absenţa unei proceduri electorale uniforme duce la apariţia unor probleme legate
de validitatea alegerilor.
Prin Tratatul de la Maastricht se instituie un drept de a alege şi de a fi ales -pentru
toate persoanele care au cetăţenia Uniunii Europene, fapt ce duce la dispariţia unor
reglementări naţionale, altele însă, rămânând în vigoare.
Numărul membrilor Parlamentului European şi repartizarea locurilor între statele
membre (aşa cum au fost fixate prin Actul din 20 septembrie 1976) au fost modificate
succesiv prin aderarea noilor membri în Uniunea Europeană.

57hl JO L 278 din 8 oct 1976.Deşi iniţial a fost admisă prin Actul din 20 sept 1976 dubla
 Prin Tratatul de la Amsterdam s-a stabilit ca în perspectiva extinderii Uniunii
Europene, numărul maxim al membrilor Parlamentului european să nu depăşească
700 de parlamentari ia,
Conform hotărârii luate de şefii de state şi guverne reuniţi'la Nisa numărul
membrilor Parlamentului European a fost stabilit la 732. Cu acelaşi prilej s-a stabilit şi
necesitatea unei redistribuiri a numărului de locuri prin reducerea numărului
parlamentarilor ţărilor mari în favoarea celor mici şi mijlocii. 1
Actul din 20 septembrie 1976 dispune unele incompatibilităţi între calitatea de
reprezentant în Parlamentul European şi alte funcţii în cadrul organelor comunitare sau
guvernelor naţionale.
2.4.1.3. Statutul deputaţilor
Durata mandatului parlamentar este stabilită la cinci ani şi coincide cu perioada de
legislatură a Parlamentului European. Conform art. 3 al Actului din 1976 se statuează
caracterul reprezentativ al mandatului, ceea ce înseamnă că parlamentarii acţionează în
mod individual.
Deputaţii îşi împart timpul de lucru între Bruxelles, Strasbourg şi circumscripţiile
lor electorale.La Bruxelles, participă la reuniunile comisiilor parlamentare şi ale
grupurilor politice, precum şi la perioadele de sesiune suplimentare. La Strasbourg,
participă la douăsprezece perioade de sesiune. In paralel cu aceste activităţi, deputaţii
trebuie să aloce timp şi circumscripţiilor lor electorale.
Deputaţii în Parlamentul European nu se grupează în funcţie de naţionalitate, ci în
funcţie de afinităţile lor politice. Aceştia îşi exercită mandatul în mod independent
Deputaţii în Parlamentul European, ale căror atribuţii sunt din ce în ce mai
importante, influenţează toate domeniile vieţii cotidiene a* cetăţenilor Uniunii: mediul,
protecţia consumatorilor, transporturile, precum şi educaţia, cultura, sănătatea etc.
Deputaţii în Parlamentul European primesc în prezent acelaşi salariu ca şi deputaţii
din ţara în care au fost aleşi. Cu toate acestea, în septembrie 2005, a fost adoptat un Statut
al deputaţilor în Parlamentul European care va elimina diferenţele salariale şi va asigura o
mai mare transparenţă a remunerării deputaţilor. Acest statut va intra în vigoare de la
începutul legislaturii viitoare în 2009.
m cadrul Unrumi, in contextul unei structuri cu 27 de State Membre. După alegerile din
2004 repartizarea membrilor pe ţări este următoarea: Germania - 99; Franţa - 78- Italia -
X£~2 ^'S
78' Regatul
r 00 3
?T° ?~ ţ **- * T*^' ^ Jos-27; Belgii-24; Republica
5?!?
l0ni
24
' ""W"»- : Portugalia-24; Suedia-19; Austria- 18; Bulgaria-18;
Vr t X \ ST,0V8Cia ~ 14î Irlanda " 13; Lit»*ri* - 13; Letonia - 9
Slovenul - 7; Cipru - 6; Estonia - 6; Luxemburg - 6; Malta -5.
Datorită diferenţelor dintre reglementările comunitare şi cele
naţionale, statutul parlamentarilor nu este uniform.
Membrii Parlamentului European beneficiază de imunităţile
şi privilegiile stabilite de art 8-10 din Protocolul din aprilie 1965
(anexat la Tratatul de la Bruxelles).
Aceste imunităţi se referă la:
libera circulaţie, fără restricţii de orice natură privind
deplasarea la şi de la locul reuniunilor parlamentare;
imunitatea de jurisdicţie penală privind cercetarea,
reţinerea sau urmărirea datorită opiniilor sau voturilor exprimate în
exercitarea funcţiilor lor;
în materie de taxe vamale parlamentarii beneficiază de
facilităţile recunoscute înalţilor funcţionari care se află în străinătate
în misiuni oficiale temporare (facilităţile se aplică prin intermediul
guvernelor statelor membre);
pe durata sesiunilor Parlamantului european, membrii
săi beneficiază: • pe teritoriul lor naţional - de
imunităţile recunoscute membrilor
Parlamentului ţării lor; 9 pe teritoriul celorlalte state
membre - de imunitate de jurisdicţie penală;
imunitatea personală pe durata mandatului (fiind
înregistrate unele diferenţe între legislaţiile naţionale cu privire la
aceasta). Imunitatea nu poate fi invocată însă în caz de flagrant
delict şi nu poate constitui un obstacol privind dreptul Parlamentului
European de a ridica imunitatea unuia dintre membrii săi.
234
CJ- Hot 208/80, 2220- 15.09.1981. LordBruce ofDonington (citat de P.
Manin - op. cit. oag. 161).
L Filipescu, A.Fuerea, Drept instituţional comunitar european, Ediţia a
IV, Editura Actami Bucureşti, 1999, p. 117
 2.4.2. Organizare
Conform art 1 din Decizia 92/C 341/101 a Consiliului European de la
Edimbourg, Parlamentul European are sediul la Strasbourg, unde se ţin 12 sesiuni
plenare lunare, inclusiv sesiunea bugetară.
Sesiunile plenare adiţionale se ţin la Bruxelles.
Secretariatul general al Parlamentului European şi serviciile acestuia se află la
Luxemburg.
- în urma adoptării de către Parlament a bugetului Uniunii
Europene în a doua lectură, Preşedintele îl semnează, acesta
devenind astfel operaţional;
- Preşedintele PE semnează, alături de Preşedintele Consiliului, toate
- ^ t actele legislative adoptate prin procedura de codecizie.
Preşedintele şi vice-preşedinţii sunt desemnaţi de către Parlamentul
European din membrii săi, pe baza majorităţii absolute a voturilor exprimate
(conform art. 140 alin. 1 din Tratatul CE) pentru o perioadă de doi ani şi
jumătate.
Fac parte din birou şi şase chestori, având voturi consultative, fiind
însărcinaţi cu administrarea şi cu finanţele care-i privesc în mod direct pe
deputaţi.
Biroul lărgit este format din preşedinte şi preşedinţii grupurilor politice
parlamentare, suplimentaţi eventual cu câte un membru al grupurilor.
Biroul lărgit are atribuţii de organizare internă şi de stabilire a relaţiilor
ca alte organe comunitare.
De asemenea, asigură funcţionarea politică a Parlamentului European.
2.4.2.2. Comisiile parlamentare
Pentru pregătirea lucrărilor plenare, Parlamentul European poate să
11) Comisia pentru transport şi turism;
12) Comisia de cultură, tineret, educaţie şi alte mijloace mass-media;
13) Comisia pentru dezvoltare şi cooperare;
14) Comisia pentru libertăţi publice şi afaceri interne;
15) Comisia de control bugetar,
16) Comisia instituţională;
17) Comisia pentru pescuit;
18) Comisia regulamentară de verificare a puterilor şi imunităţilor;
19) Comisia pentru drepturle femeii;
 Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European este reglementată în linii
generale în Regulamentul interior58.
Conform art 142(199) din Tratatul CE, Parlamentul European îşi stabileşte
regulamentul interior în urma acordului majorităţii membrilor care îl compun.
în cadrul organizării interioare a Parlamentului European distingem biroul,
comisiile şi grupurile parlamentare.

2.4.2.1. Preşedinţia si biroul

Toate activităţile Parlamentului European şi ale organismelor sale se desfăşoară
sub conducerea Biroului Parlamentului, alcătuit dintr-un preşedinte73'59 şi 14 vicepreşedinţi.
Preşedintele reprezintă Parlamentul în relaţiile externe şi cu celelalte instituţii
comunitare. El este ales pentru o perioadă de doi ani şi jumătate, adică jumătate din
legislatura parlamentară. Mandatul acestuia poate fi reînnoit Atribuţiile Preşedintelui
sunt:
coordonează toate lucrările Parlamentului şi ale organelor sale constitutive
(Biroul şi Conferinţa preşedinţilor), precum şi dezbaterile din şedinţele
plenare, in fiecare an, se organizează douăsprezece perioade de sesiune la
Strasbourg şi alte şase perioade de sesiune suplimentare la Bruxelles;
se asigură de respectarea Regulamentului de procedură al Parlamentului şi
garantează, prin arbitrajul său, buna desfăşurare a tuturor activităţilor acestei
instituţii şi ale organelor sale constitutive;
- reprezintă Parlamentul în afacerile juridice şi în toate relaţiile externe. Acesta
se pronunţă cu privire la toate problemele internaţionale majore şi face
recomandări menite să consolideze Uniunea Europeană.
- în deschiderea fiecărei reuniuni a Consiliului European, Preşedintele
Parlamentului prezintă punctul de vedere şi preocupările acestei instituţii
referitoare la subiecte specifice şi la punctele înscrise pe ordinea de zi;

modificări ulterioare.
58 Regulamentul Parlamentului European a fost adoptat în 1989 (JO C 90724.o4.1981),
cu
59 Comisia de afaceri externe, securitate şi de apărare;
2) Comisia pentru agricultură şi dezvoltare rurală;
3) Comisia pentru buget;
4) Comisia economică, monetară şi de politică industrială;
5) Comisia de cercetare, a dezvoltării tehnologiei şi de energie;
6) Comisia de relaţii externe economice;
7) Comisia juridică şi a drepturilor cetăţenilor;
8) Comisia pentru afaceri sociale şi încadrarea în muncă;
9) Comisia de politică regională;
10) Comisia mediului pentru sănătate publică şi protecţia consumatorilor;
 20) Comisia pentru petiţii.
Fiecare comisie are un domeniu de activitate precis, fixat în anexa ~VI din
Regulamentul interior. Membrii Comisiilor permanente sunt aleşi în prima perioadă a
sesiunii Parlamentului nou ales şi apoi, după o perioadă de doi ani şi jumătate. O comisie
este alcătuită din 28 până la 86 de deputaţi şi are un preşedinte, un birou şi un secretariat.
Componenţa politică a comisiilor o reflectă pe cea a şedinţei plenare. Comisiile
parlamentare se reunesc o dată sau de două ori pe lună la Bruxelles. Dezbaterile acestora
sunt publice.
în cadrul comisiilor parlamentare, deputaţii elaborează, modifică şi adoptă
propuneri legislative şi rapoarte din proprie iniţiativă. Deputaţii examinează propunerile
Comisiei şi ale Consiliului şi, dacă este cazul, întocmesc rapoarte care sunt prezentate în
cadrul şedinţelor plenare. Parlamentul European poate să constituie şi comisii temporare al
căror mandat este de regulă de maxim 12 luni. Componenţa, mandatul şi atribuţiile acestor
comisii sunt stabilite prin deciziile pe baza cărora sunt instituite.
Prin Tratatul asupra Uniunii Europene (art G 41 - modificând art 138 din Tratatul
CE), se arată că la cererea unei pătrimi din membrii săi, Parlamentul European poate
constitui o comisie temporară de anchetă, pentru a examina acuzaţiile privind săvârşirea de
infracţiuni sau de rea administrare în aplicarea dreptului comunitar, cu excepţia cazurilor
când faptele sunt cercetate de alte organe jurisdicţionale.
în Regulamentul interior sunt prevăzute şi comisii parlamentare mixte cu
parlamentele statelor asociate sau a statelor cu care au fost angajate negocieri în vederea
aderării60.
2.4.2.3. Grupurile politice
Grupurile politice parlamentare reprezintă formaţiunile.organizatorice ale
parlamentelor în funcţie de criteriile politice care îi separă. Constituirea grupurilor politice
reprezintă o caracteristică a organizării Parlamentului European, traducând orientările
partidelor politice care le formează.
Grupurile se constituie printr-o declaraţie făcută Preşedintelui Parlamentului care
cuprinde semnătura membrilor săi, denumirea grupului şi componenţa biroului.Această
declaraţie se publică în J.O.C.E.
Prin Acordul European instituind o asociere între România, pe de o parte,
Comunităţile europene şi statele membre ale acestora pe de altă parte, semnat la Bruxelles
la 1 feb. 1993 şi intrată în vigoare la 1 feb. 1995 (ratificat de România prin legea nr. 20 din
6 aprilie 1993) la Titlul DC- prevederi instituţionale, generale şi finale în art 112 - 114 se
60Actualul Preşedinte al Parlamentului European (legislatura 2004 - 2009) este Hans-Gert
Portering.
reglementează înfiinţarea unui Comitet Parlamentar de Asociere, fiind format din membrii ai
Parlamentului României şi Parlamentul European.
Pentru prima dată în Parlamentul European, constituirea grupurilor politice a fost decisă
la 21 martie 1958 (constituirea lor realizându-se la cea de-a doua sesiune a Parlamentului
European din acelaşi an).
Numărul minim al deputaţilor necesar constituirii unui grup este fixat de regulament la
29 dacă deputaţii aparţin unui singur stat membru, la 23 dacă sunt din două state membre, la 18
dacă sunt din trei state membre şi lai 4 dacă sunt din patru state membre sau mai multe61.
Este interzisă participarea unui parlamentar în mai multe grupuri politice. Grupurile
politice se constituie după convingerile politice ale acestora şi nu după criteriul naţionalităţii
lor62. ^
Deputaţii care nu aderă la nici un grup sunt desemnaţi ca "neînscrişi", respectiv
independenţi sau apolitici. Conform art. 26-27, din Regulamentul interior, din categoria
parlamentarilor apolitici sunt desemnaţi doi participanţi fără drept de vot, la lucrările Biroului
lărgit.
în cadrul reuniunilor Parlamentului European, deputaţii sunt aşezaţi în semicerc pe
grupuri politice, cu scopul de a demonstra solidaritatea ideologică.
Fiecare grup politic parlamentar este reprezentat de preşedintele său la Conferinţa
Preşedinţilor. în sesiunile plenare, preşedinţii grupurilor politice exprimă poziţiile grupurilor
lor.
Grupurile politice au multiple prerogative:
beneficiază de resurse proprii prevăzute în bugetul Parlamentului; au propriul secretariat a
cărui importanţă ar trebui întărită; au o participare activă în pregătirea ordinii de zi; au o
contribuţie susţinută la dezbateri; - desfăşoară activităţi proprii (simpozioane, buletine de
informare, etc.); au administratori specializaţi permanenţi ataşaţi pe lângă comisiile
parlamentare, contribuind la pregătirea lucrărilor comisiilor. Prin programele lor, grupurile
politice parlamentare tind să depăşească tradiţionala divizare politică stânga-dreapta.
Conform art 126 din Regulamentul interior, mai pot fi constituite şi delegaţii
interparlamentare desemnate de către grupurile politice, având competenţa stabilită de
61 Conform Regulilor parlamentare de procedură (JO 49/1 din 19 februarie 1997).
62 Grupurile parlamentare din actuala legislatură (2004 / 2009) a Parlamentului European
sunt:
- Grupul Partidului Popular European (Creştin-Democrat) şi al Democraţilor Europeni;
- Grupul Socialist din Parlamentul European;
- Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa;
- Grupul Uniunea pentru Europa Naţiunilor;
- Grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană;
- Grupul Confederal al Stângii Unite Europene/Stânga Verde Nordică;
- Grupul Independenţă şi Democraţie;
- Grupul Identitate, Tradiţie, Suveranitate.
Parlament în scopul întreţinerii relaţiilor cu parlamente ale altor state şi cu organizaţii
internaţionale.
Tratatul de la Maastricht evidenţiază importanţa partidelor politice în procesul
integrării europene.
în art 138A(191) din Tratatul CE (introdus prin Tratatul de la Maastricht) se arată că
partidele politice la nivel european sunt importante ca factor de integrare în cadrul Uniunii.
Ele contribuie la formarea unei conştiinţe europene şi la exprimarea voinţei politice a
cetăţenilor Uniunii.
Parlamentul European, reprezentând 500 de milioane de cetăţeni, forum democratic
unic în lume, reflectă sensibilităţile politice şi naţionale ale popoarelor a 27 state membre
(în Parlamentul European găsindu-şi reprezentarea aproximativ o sută de partide politice
naţionale).
Dialogul politic aprofundat dintre Parlamentul European şi parlamentele statelor
membre precum şi alte parlamente naţionale ale Ţărilor Europei Centrale şi de Est,
contribuie la procesul unificării europene.
2.4.2.4. Delegaţiile
Delegaţiile Parlamentului European colaborează cu parlamentele ţărilor care nu
fac parte din Uniunea Europeană. Delegaţiile joacă un rol important în sprijinirea
extinderii influenţei Europei la nivel mondial.
Există 34 de delegaţii, fiecare fiind alcătuită din aproximativ 15 deputaţi europeni
Preşedinţii de delegaţie coordonează lucrările delegaţiilor în cadrul Conferinţei
preşedinţilor de delegaţie.
Se pot distinge 4 categorii de delegaţii:
- Delegaţii interparlamentare, a căror misiune constă în menţinerea relaţiilor cu
parlamentele ţărilor din afara Uniunii Europene care nu şi-au depus candidatura pentru
aderare.
- Comisa parlamentare mixte, care menţin contactul cu parlamentele ţărilor
candidate la aderare şi cu statele care au semnat acorduri de asociere cu Comunitatea.
* - Delegaţia Parlamentului European la Adunarea Parlamentară Paritară ACP-UE
reuneşte deputaţii în Parlamentul European şi parlamentarii din statele din Africa, Caraibe
şi Pacific.
- Delegaţia Parlamentului European la Adunarea Parlamentară Euro-Mediteraneană.
2.4.2.5. Servicjile administrative
Structura organizatorică a serviciilor administrative ale Parlamentului este
determinată de grupurile politice şi nu de departamentele administrative ca în cazul
Comisiei
în cadrul acestei structuri se distinge un secretariat general care conlucrează cu
Direcţia Informatică şi cu Departamentul Juridic.
în subordinea secretariatului îşi desfăşoară activitatea 7 direcţii generale .
Fiecare grup politic desemnează pe unul dintre administratorii permanenţi specializaţi,
din cadrul lor să participe la lucrările fiecărei comisii parlamentare.
Funcţionarii administrativi desfăşoară activităţi specializate în cadrul serviciilor
administrative ale Parlamentului.
2.4.3. Funcţionarea
Funcţionarea Parlamentului este reglementată prin Regulamentul său interior care este
permanent actualizat
Legislatura Parlamentului are o perioadă de 5 ani şi coincide cu durata mandatului
parlamentarilor.
Sesiunile Parlamentului corespund unei perioade de un an, acestea fiind subdivizate în
"perioade ale sesiunii" reprezentând reuniunile pe care Parlamentul le ţine în fiecare lună (art
10 -dinRegulament).
Parlamentul se reuneşte de plin drept în prima zi de marţi a lunii ce urmează datei
alegerilor parlamentare, sau în a doua zi de marţi a lunii martie, în fiecare an.
De asemenea, Parlamentul European poate să se reunească în sesiune extraordinară la
cererea majorităţii membrilor săi, a Consiliului şi a Comisiei. Conform art 9 din Regulamentul
interior, sesiunile nu sunt limitate în timp, putând dura în toată perioada unui an calendaristic.
Parlamentul poate decide întreruperea sesiunilor anuale când consideră necesar.
înaintea fiecărei sesiuni se stabileşte un proiect al ordinii de zi de către Conferinţa
Preşedinţilor pe baza recomandărilor făcute de comisiile parlamentare. Membrii Consiliului şi
Comisiei pot, la invitaţia preşedintelui Parlamentului, să asiste la deliberările Conferinţei
preşedinţilor cu privire la stabilirea ordinii de zi.
Proiectul definitiv al ordinii de zi se distribuie deputaţilor înaintea reuniunilor
parlamentare.
Regulamentul interior fixează regulile generale privind ordinea lucrărilor (cap. XII),
desfăşurarea şedinţelor (cap. XIII), modul de votare (cap. XIV), intervenţiile privind procedura
(cap. XV), publicitatea lucrărilor (cap. XVI).
Aceste direcţii sunt următoarele: Direcţia Generală I - Biroul
secretariat, sesiuni, documente şi minute; Direcţia Generală II -
Organizarea şi coordonarea comitetelor; Direcţia Generală III -
Informare. Presă. Relaţii publice; Direcţia Generală IV - Cercetare.
Arhive; Direcţia Generală V - Personal, finanţe, buget; Direcţia
Generală VI - Administraţie; Direcţia Generală VII - Traduceri,
tipărire, publicaţii.
 Parlamentul European este singura instituţie comunitară care se reuneşte şi care

I deliberează în mod public.

Dezbaterile, avizele şi rezoluţiile sale se publică în JOCE.
Spre a facilita contactele cu Comisia Europeană şir cu Consiliul, comisiile
parlamentare se reunesc la Bruxelles de regulă timp de două săptămâni pe lună. A treia
săptămână este rezervată reuniunilor grupurilor politice, iar a patra, sesiunilor plenare de la
Strasbourg (sesiunile adiţionale se ţin la Bruxelles).
Toate reuniunile Parlamentului se desfăşoară în cele 11 limbi oficiale ale
Comunităţii, prin interpretare simultană.
De asemenea, toate documentele Parlamentului sunt traduse şi tipărite în cele 23
limbi oficiale63.

2.4.4. Atribuţii
Parlamentul European este instituţia comunitară care a cunoscut modificări
substanţiale pe parcursul perioadei construcţiei comunitare, în privinţa extinderii atribuţiilor
sale.
Tratatele constitutive ale Comunităţilor europene au încredinţat Parlamentului doar
atribuţii de control conform art. 20 din Tratatul CECO şi atribuţii de deliberare şi control
conform art. 137 din Tratatul CEE şi art. 107 din Tratatul CEEA.
Aşa cum s-a apreciat în literatura de specialitate, în afara exercitării atribuţiilor de
control, Parlamentul European era un organ cu caracter preponderent consultativ64.
începând din 1970, printr-o serie de tratate şi acte succesive s-a înregistrat o creştere
a rolului Parlamentului în mai multe domenii: în domeniul bugetar, în domeniul controlului
politic şi în domeniul normativ. •

I Un prim tratat în acest sens este Tratatul de la Luxemburg din 22 aprilie 1970
referitor la modificarea regimului financiar comunitar, prin care i s-a acordat Parlamentului
posibilitatea de a propune modificări la proiectul de buget stabilit de Consiliu precum şi de
a dispune în privinţa cheltuielilor considerate neobligatorii.
Printr-un alt tratat, respectiv Tratatul de la Bruxelles din 22 iunie 1975,
Parlamentul dobândeşte pentru prima oară un veritabil drept de a respinge în bloc bugetul,
precum şi dreptul de a da sau nu descărcare Comisiei cu privire la execuţia bugetară.
Mai mult, prin actul de la Bruxelles din 20 septembrie 1976 Parlamentul European
dobândeşte o nouă legitimitate, care a deschis calea creşterii atribuţiilor sale.
Actul Unic European întregeşte o primă etapă în sporirea atribuţiilor Parlamentului
European, introducând două proceduri de esenţă şi anume:

63Cele 23 limbi oficiale în care sunt traduse şi tipărite documentele Parlamentului european
sunt germana, engleza, bulgara, daneza, spaniola, estona, finlandeza, franceza, greaca,
maghiara, irlandeza, italiana, letona, lituaniana, malteza, olandeza, polona, portugheza,
româna, slovaca, slovena, suedeza şi ceha.
64J. Boulou îs op. cit pag. 94. ;
 acooperării - prin care Parlamentul European participă la procesul decizional alături de
)Consiliu;
p b) procedura avizului conform cu privire la acordurile de aderare şi de asociere.
rocedu Deşi puterile Parlamentului European au cunoscut progrese, nu numai cantitative
ra dar şi calitative, în mod deosebit în privinţa atribuţiilor bugetare şi de control,
Parlamentul a reclamat o reală participare în cadrul procesului legislativ comunitar,
argumentând aceasta prin necesitatea unui control democratic la nivel comunitar.
Tratatul de Maastricht a marcat o etapă nouă în procesul de reechilibrare a
puterilor legislative la nivel comunitar. Prin reglementările sale, cele două proceduri
instituite prin Actul Unic European, se extind la noi domenii comunitare şi se instituie o
nouă procedură de "codecizie" — care a marcat o creştere a puterilor Parlamentului în
elaborarea deciziilor.
în sfârşit, rolul Tratatului de la Amsterdam a fost de natură a consolida poziţia
Parlamentului în cadrul sistemului instituţional comunitar; prin extinderea procedurii
codeciziei la noi domenii, fiind substanţial simplificată faţă de procedura greoaie
prevăzută iniţial prin Tratatul de la Maastricht.
Pe lângă creşterea competenţelor Parlamentului în procesul decizional comunitar
s-a constatat şi o extindere a atribuţiilor de control ale acestuia prin care are posibilitatea
să participe activ la viaţa comunitară, intervenind direct între cetăţean şi instituţiile
comunitare.
Art 137(189) CE (modificat prin Tratatul de la Maastricht) prevede în noua
formulare că Parlamentul European exercită puterile ce îi sunt atribuite prin tratat (această
reglementare corespunzând realităţii competenţelor Parlamentului)
Conform modificărilor şi completărilor succesive aduse prin tratatele comunitare,
atribuţiile Parlamentului European ar putea fi grupate în: atribuţii normative, atribuţii în
cadrul procedurii de desemnare a Comisiei, atribuţii de control şi atribuţii în domeniul
adoptării bugetului.
2.4.4.1. Atribuţii normative si proceduri uţjKzaiy
Puterea normativă a Parlamentului European se exercită hi mod schematic, după
patru proceduri legislative, în funcţie de natura propunerii în discuţie: consultarea,
cooperarea, codecizia, avizul conform.
Art 138B(192) alin.l din Tratatul CE (introdus prin art G 41 din Tratatul de la
Maastricht) precizează că în măsura în care tratatul prevede, Parlamentul European
participă la procesul care conduce la adoptarea actelor comunitare
 17 -Nicoleta Diaconu
exercitând atribuţiile în carul procedurilor de codecizie şi cooperare, sau dând avize
conforme şi consultative.
A. Consultarea. ~ Dacă în cadrul sesiunii plenare Parlamentul aprobă propunerea însă cu amendamente,
Această procedură reprezintă modalitatea cea mai redusă de intervenţie a
Parlamentului în cadrul procesului decizional.
Conform acestei proceduri, Consiliul poate să adopte un act, pe baza propunerii
Comisiei, după consultarea Parlamentului.
Această procedură presupune o singură lectură din partea Parlamentului şi
emiterea unui aviz consultativ.
Obligaţia de consultare a Parlamentului rezultă din dispoziţii specifice ale tratatelor
cu ocazia reglementării domeniilor comunitare. Curtea de Justiţie defineşte consultarea ca
fiind mijlocul ce permite Parlamentului să participe efectiv la procesul legislativ al
Comunităţii. Această competenţă reprezintă un element esenţial al echilibrului
instituţional urmărit de tratate. Ea este reflectarea, chiar limitata la nivelul Comunităţii, a
unui principiu democratic fundamental potrivit căruia, popoarele participă la exercitarea
puterii prin intermediul unei puteri reprezentative.
Neconsultarea Parlamentului în cazurile prevăzute de tratate atrage nulitatea
actului adoptat cu încălcarea acestor dispoziţii2 .
. «=> Consultarea obligatorie este prevăzută prin tratatul de la Roma (CE) în
câteva domenii ale activităţii comunitare: politica agricolă comună, libera mişcare
a bunurilor, politica transporturilor, mediul înconjurător, coeziunea economică şi
socială, programul de cercetare şi dezvoltare tehnologică, programul de înlăturare a
restricţiilor privind libertatea de stabilire, anumite măsuri financiare, orice
amendament privind taxele vamale, etc. ţ$fc
Procedura consultării presupune conlucrarea mai multor organe comunitare. Propunerea
Comisiei este remisă Parlamentului de către Secretariatului General al Consiliului
Miniştrilor.
Preşedintele Parlamentului supune propunerea primită analizei efectuate de către
comisia parlamentară competentă.
Comisia parlamentară numeşte un raportor şi examinează propunerea. Oricare
dintre membrii comisiei parlamentare competente poate propune amendamente, acestea
fiind adoptate de respectiva comisie prin vot majoritar, (cel puţin o pătrime din membrii
săi având obligaţia să fie prezenţi).
Raportul întocmit de comisia parlamentară competentă împreună cu propunerile de
amendamente aprobate, sunt înaintate Parlamentului, care le va discuta în sesiune plenară.
In cadrul sesiunii Parlamentului propunerea Comisiei
Dreptul Uniunii Europene - Partea generală
_________________________________________________________________
171
poate fi adoptată, poate fi respinsă, sau Parlamentul poate să propună amendamente.
în cazul respingerii, Parlamentul avertizează Comisia să-şi retragă propunerea.
Retragerea propunerii încheie procedura de consultare. Menţinerea procedurii conduce la o a
doua examinare a textului de către comisia parlamentară competentă care va înainta în două
luni un nou raport sesiunii plenare.
Comisia trebuie să-şi prezinte poziţia cu privire la fiecare din amendamentele propuse. Se
încearcă realizarea unui compromis între Comisie -Parlament Votul Parlamentului este
consultativ,. varianta finală discutată de Consiliu fiind cea a Comisiei, amendamentele propuse
de Parlament şi neacceptate de Comisie fiind prezentate doar în scop informativ.
Procedura consultării obligatorii a fost extinsă la noi domenii atât prin Actul Unic
European, cât şi prin prevederile Tratatului de la Maastricht.
Dacă o anumită măsură legislativă este adoptată fără consultarea Parlamentului atunci
când această consultare este obligatorie, măsura va fi declarată nulă, întrucât procedura
consultării este mijlocul care permite Parlamentului să joace un rol esenţial în procesul
legislativ comunitar65.
=> Consultarea facultativă se referă la acele măsuri legislative adoptate de Comisie în
baza atribuţiilor legislative conferite de Consiliu.
Proiectele acestor propuneri pot fi prezentate Parlamentului spre consultare fără ca
neîndeplinirea acestei formalităţi să atragă — ca în cazul consultării obligatorii.- nulitatea
măsurii adoptate.
e> Reconsultarea Parlamentului 5-a pus în practică cu ocazia modificărilor importante
aduse textului iniţial.
Tratatele nu prevăd în mod expres procedura de urmat în această situaţie. S-a considerat
că pentru modificările propuse de Comisie este necesară reconsultarea Parlamentului însă
pentru modificările propuse de Consiliu, nu s-a stabilit încă o practică.
în mod oficial avizul consultativ al Parlamentului este solicitai de către Consiliu, însă în
practică, proiectul este trimis de către Comisie simultan Consiliului şi Parlamentului.
Avizul consultativ al Parlamentului se prezintă în formă scrisă, motivat şi prezentând
eventualele propuneri de modificare a propunerii Comisiei.
B. Cooperarea
Aceasta este o procedură care presupune două lecturi de către Parlament şi Consiliu a
textului ce urmează să fie adoptat Ea se aplică ori de câte ori tratatul face referire la aceasta.
65 CJ-Hotărârea 138/79-29oct 1980-RaquetteFreres C Conseil.
 CJ - Hotărârea 65/98 - 16 iulie 1992, - Parlament european C. Conseil; - Hotărârea
817 /79 - 4 feb. 1982 - Buyl C. Commission.

Procedura cooperării a fost introdusă prin Actul Unic European în art. 149 — par.
246
2 , fiind preluată de Tratatul de la Maastricht şi reiterată în art 189C(252) din Tratatul
CE.
Această inovaţie creşte rolul Parlamentului European şi îl implică în procesul de
luare a deciziilor, dar fără să-i confere puteri legislative.
Procedura cooperării presupune două lecturi care la rândul lor se realizează prin
mai multe etape procedurale.
O propunere a Comisiei este trimisă Parlamentului European şi Consiliului Economic şi
Social în scopul obţinerii unui aviz. Propunerea Comisiei, însoţită de avizul Parlamentului
I
şi Comitetului Economic şi Social sunt înaintate Consiliului. Consiliul, pe baza unei
majorităţi calificate, adoptă o poziţie comună^ ceasta poziţie comună nu este o decizie, ci
constituie doar o etapă procedurală, ea utând fi diferită faţă de propunerea iniţială a
Comisiei.
După adoptarea poziţiei comune de către Consiliu, aceasta este trimisă
Parlamentului pentru a doua lectură.
Consiliul dispune de un termen de trei luni (care
poate fi extins la patru luni, cu acordul comun al
Parlamentului şi Consiliului) pentru a-şi preciza poziţia
asupra propunerii reconsiderate a Comisiei - care se
poate prezenta sub trei variante.
In primul rând, Consiliul poate adopta
propunerea nouă a Comisiei, fără nici o modificare, în
baza votului majorităţii calificate. Deci amendamentele
Parlamentului, acceptate de Comisie, pot fi adoptate de
Consiliu cu majoritatea calificată.
In al doilea rând. Consiliul poate adopta
propunerea după amendare, fiind necesar votul
unanimităţii, ceea ce înseamnă că amendamentele
Parlamentului, acceptate de Comisie, pot fi respinse de
Consiliu (dar cu unanimitate de voturi).
în al treilea rând, propunerea reconsiderată a
Comisiei poate fi respinsă, ceea ce presupune
abandonarea propunerii sau reexaminarea acesteia
pornind din stadiul iniţial al procedurii.
în ipoteza în care, la expirarea termenului de trei
luni pe care îl avea la dispoziţie, Consiliul nu s-a
pronunţat, se consideră că propunerea este respinsă "de
fiicto".
 Parlamentul are trei luni la dispoziţie pentru a-şi prezenta opinia, fiind
osibile trei ipoteze: aprobarea poziţiei comune a Consiliului, respingerea ei sau propunerea
de amendamente.
Conform primei ipoteze, dacă Parlamentul European aprobă poziţia comună are îi
este înaintată (sau dacă nu se pronunţă în perioada de trei luni pe care o are a dispoziţie),
Consiliul adoptă poziţia comună care devine act normativ al Consiliului.
Conform celei de-a doua ipoteze, dacă Parlamentul în baza votului ajorităţii absolute a
membrilor săi, respinge poziţia comună în ansamblu, sunt 'două soluţii posibile.
Consiliul Miniştrilor îşi poate menţine poziţia comună şi o adoptă, fiind ecesară
pentru aceasta unanimitatea voturilor.
A doua soluţie presupune posibilitatea Comisiei de a-şi retrage propunerea şi de a
reexamina textul pentru a-1 face mai acceptabil ulterior - declanşând o nouă irocedură a
cooperării.
Conform celei de-a treia ipoteze, Parlamentul poate propune amendamente ziţiei
comune adoptate de Consiliu.
Aceste amendamente sunt transmise Comisiei, care dispune de un termen de lună
pentru reexaminarea propunerii iniţiale. Analizând aceste amendamente, omisia poate
accepta unele din ele şi respinge altele.
Propunerea reconsiderată a Comisiei, împreună cu o explicaţie a motivelor pentru
care nu a susţinut anumite amendamente ale Parlamentului, este transmisă ^orisiHuhri.
i
i
246
în nrezent abrogat prin

m
TiBrt
TMs.
 Dacă Consiliul aprobă amendamentele Parlamentului, actul este considerat
adoptat în forma amendată.
Dacă Consiliul nu aprobă amendamentele parlamentului se convoacă de comun
acord, de către preşedintele Consiliului şi preşedintele Parlamentului, un Comitet de
conciliere, format din membrii Consiliului şi un număr egal de membrii ai
Parlamentului, cu participarea unui reprezentant al Comisiei. Comitetul ce conciliere are
sarcina de a media poziţiile divergente în scopul elaborării unui proiect comun.
Acordul asupra proiectului se realizează cu majoritatea calificată atât a membrilor
Consiliului, cât şi a membrilor Parlamentului din componenta Comitetului de conciliere.
. Pentru adoptarea proiectului comun, ambele instituţii trebuie să-1 adopte în plen
(Consiliul cu majoritatea calificată, Parlamentul cu majoritate de voturi din cele
exprimate), caz în care documentul este adoptat şi procedura se încheie. -
Dacă una din cele două instituţii respinge proiectul comun, actul este considerat
definitiv respins şi procedura se încheie.
în caz de eşec al Comitetului de conciliere de a stabili un proiect comun, Consiliul
poate să-şi adopte (confirme) poziţia comună, eventual completată cu unele amendamente
ale Parlamentului. Actul este considerat adoptat în această formă, cu excepţia cazului când
Parlamentul European îl respinge în bloc cu votul majorităţii membrilor săi, caz în care este
definitiv respins şi procedura se încheie.
Prin intermediul Tratatului de la Amsterdam s-a produs o simplificare a procedurii
codeciziei, precum şi o extindere a aplicabilităţii acestei proceduri unui număr de domenii
noi, realizându-se astfel o nouă extindere a 'competentelor normative ale Parlamentului
European.
Procedura codeciziei rămâne încă neaplicabilă domeniilor privind securitatea socială
pentru mâna de lucru imigrantă şi fondurilor structurale pentru care se făcuseră propuneri
de aplicare a acestei proceduri.
Tratatul de la Maastricht a stabilit că domeniul de aplicare a procedurii codeciziei
poate fi extins [conform art 189 B(251) par. 8 - Tratatul CE] pe baza unui raport pe care
Comisia îl va prezenta Consiliului
Tratatul de la Amsterdam a extins domeniile de aplicare a procedurii codeciziei, par.
8 al art 189 fiind abrogat247
D. Avizul conform
Procedura avizului conform reprezintă o modalitate de aprobare a unei propuneri a
Consiliului de către Parlament, care se pronunţă cu majoritate absolută a membrilor ce îl
compun.
Această procedură a fost introdusă prin Actul Unic European privind două situaţii
distincte:
a) art 23766 - referitor la cererile de aderare de noi state europene;
b) art. 238(310) - referitor la încheierea acordurilor de asociere cu state terţe. Prin
Tratatul de Ia Maastricht procedura avizului conform se extinde la noi
66 Text în prezent abrogat prin TMs, procedura de aderare fiind reglementată prin
dispoziţiile artO(49)TMs.
domenii:
. - reglementarea dreptului de sejur şi de circulaţie pentru cetăţenii Uniunii;
- elaborarea unei proceduri electorale uniforme pentru alegerea Parlamentului
European;
- modificarea statutului Sistemului European al Băncilor Centrale şi încredinţarea
unor sarcini specifice Băncii Centrale Europene în domeniul controlului preventiv;
- organizarea şi definirea obiectivelor fondurilor structurale şi crearea Fondului de
coeziune;
- admiterea de noi state în cadrul Uniunii Europene.
De asemenea, procedura avizului conform este extinsă prin Tratatul de la Maastricht la
noi categorii de acorduri67.
- acorduri ce creează un cadru instituţional organizând proceduri de
cooperare;
- acorduri cu implicaţii bugetare importante;
- acorduri prin care se modifică un act adoptat conform procedurii
codeciziei.
Procedura avizului conform cuprinde mai multe faze fiind asemănătoare .procedurii
consultării cu excepţia aptului că avizul Parlamentului obligă din punct de vedere juridic, dar
nu pot fi introduse amendamente.
La solicitarea unui aviz de către preşedintele Consiliului către preşedintele
Parlamentului, se întocmeşte un raport de către comisia parlamentară competentă care va fi
supus votului Parlamentului în sesiune plenară.
Avizul conform se emite de Parlament cu votul majorităţii absolute a membrilor care îl
compun.
în cazul votului negativ al Parlamentului, Consiliul reexaminează proiectul de.acord
fiind din nou înaintat preşedintelui Parlamentului şi procedura poate fi reluată.
Avizul conform al Parlamentului se publică în JOCE. în cazul în care Parlamentul nu emite
avizul conform sau acesta este negativ, Consiliul nu poate adopta textul respectiv.
67 R. Munteanu - op. cit, pag. 232.
 Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa conţinea reglementari privind
extinderea procedurii co-deciziei în exercitarea funcţiei normative comunitare de către
Consiliul Miniştrilor
şi Parlamentul European, procedura fiind denumită procedură legislativă.
 E. Absenţa intervenţiei Parlamentului.
La nivel comunitar sunt domenii de competentă legislativă a Consiliului în ţâre
acesta poate legifera - în baza unei proceduri de vot diferite - fără a fi necesară
"ţprvenţia Parlamentului.
Aceste domenii sunt
a) domeniul comercial comun, domeniul transporturilor maritime şi aeriene,
domeniul liberei circulaţii a capitalurilor, modificarea autonomă a tarifului vamal
iun, acţiuni urgente în materie de vize -, în care Consiliul decide cu majoritate
Î
ficată;
b) domeniul culturii, acordurile internaţionale -, în care Consiliul decide în
unanimitate.
2.4.4.2. Atribuţii privind desemnarea şi cenzurarea Comisiei.
Dispoziţiile art 158(214) din Tratatul CE (modificat prin Tratatul de la itricht)
asociază Parlamentul European la procedura de numire a preşedintelui celorlalţi
membrii ai Comisiei.
Conform acestor reglementări, Parlamentul European trebuie să fie consultat de
către guvernele statelor membre, înainte ca acestea să desemneze de iun acord
preşedintele Comisiei.
Tratatul de la Amsterdam întăreşte şi mai mult rolul Parlamentului European wocedura de
numire a preşedintelui Comisiei, în sensul că nu este suficientă jfimpla consultare a
Parlamentului pentru desemnarea acestuia, ci se impune liţia aprobării acestei desemnări
de către Parlament După desemnarea lor, preşedintele şi ceilalţi membri ai Comisiei sunt
supuşi,, împreună, unui vot de aprobare al Parlamentului European. Numai după
aprobarea Parlamentului European, preşedintele şi ceilalţi membrii ai Comisiei sunt numiţi
de anele statelor membre. Art144(201) din Tratatul CE prevede posibilitatea
Parlamentului European He a decide demisia Consiliului în bloc, prin adoptarea unei
moţiuni de cenzură.
Dacă moţiunea de cenzură este adoptată cu o majoritate de două treimi din trile
exprimate care reprezintă majoritatea membrilor Parlamentului european, ibrii Comisiei
trebuie să demisioneze în bloc. Ei continuă să gestioneze afacerile curente până în
momentul înlocuirii lor250.
Moţiunea de cenzură este o sancţiune gravă care se poate aplica Comisiei, la Jativa
unui grup politic parlamentar sau a unui grup format din o zecime din Inembrii
Parlamentului.
Pentru adoptarea moţiunii sunt necesare două treimi din voturile exprimate majoritatea
simplă a membrilor Parlamentului.
230 9 _ Parlamentul European a procedat la respingerea bugetului general în anii 1979 şi 1985,
In acest sens, poate n dat exemplul Comisiei conduse de Jaques Santer ai cărei
membrii au lesemnaţi în 1995, care a demisionat în bloc în martie 1999, fa urma
F îzură promovate de către Parlamentul european.
adoptării unei moţiuni
Posibilitatea introducerii moţiunii de cenzură de către Parlamentul European relevă
responsabilitatea politică a Comisiei faţă de acest organ cu largă reprezentativitate democratică.
2.4.4.3. Atribuţii privind adoptarea bugetului
Rolul Parlamentului. în domeniul adoptării bugetului este esenţial, Parlamentul fiind
instituţia care adoptă bugetul.
Adoptarea bugetului Comunităţilor Europene este rezultatul unei proceduri de
codecizie între Consiliu şi Parlament Procedura adoptării bugetului a evoluat concomitent cu
evoluţia regimului financiar.
Puterile Parlamentului sunt diferit exercitate în privinţa adoptării bugetului, în funcţie
de caracterul obligatoriu sau neobligatoriu al cheltuielilor.
Cheltuielile obligatorii (66%din buget) sunt: Fondul Agricol European de Garanţii,
Fondul European de Dezvoltare, angajamentele externe ale Uniunii.
Cheltuielile neobligatorii (34%din buget) reprezintă: cheltuieli de personal, chirii,
Fondul Regional de Dezvoltare, Fondul Social European, mediu, transport, cercetare, energie,
informaţie, inovare.
Puterile Parlamentului sunt exercitate în principal asupra cheltuielilor neobligatorii.
Procedura de adoptare a bugetului cunoaşte mai multe etape, în cadrul acestei
proceduri, fiind implicate mai multe instituţii comunitare.
Comisia pregăteşte un proiect preliminar de buget, pe care îl înaintează Consiliului şi
Parlamentului până la 1 septembrie.
în baza acestui proiect preliminar, Consiliul schiţează un proiect de buget pe care îl
înaintează Parlamentului cel târziu până la 5 octombrie.
Parlamentul European dispune de un termen de 45 de zile pentru a-şi formula o opinie.
El poate fie să propună Consiliului modificarea capitolelor de cheltuieli obligatorii, fie să
prezinte amendamente la capitole de cheltuieli neobligatorii.
Consiliul îşi formulează o opinie asupra modificărilor şi amendamentelor propuse de
Parlament. Parlamentul mai poate amenda din nou modificările făcute de Consiliu asupra
amendamentelor parlamentare iniţiale, apoi adoptă bugetul. Parlamentul European poate -
pentru motive importante - să respingă în întregime bugetul şi să dispună Consiliului să
prezinte un nou proiect251.
Parlamentul European poate să propună modificări privind cheltuielile obligatorii,
asupra cărora decide Consiliul.
Dacă modificările determină creşterea cheltuielilor, Consiliul le acceptă în baza unei
majorităţi calificate. Dacă modificările nu măresc cheltuielile, Consiliu} le respinge în baza
unei majorităţi calificate.
precum şi la respingerea bugetului suplimentar în anul 1982.
 în privinfa cheltuielilor neobligatorii, Parlamentul poate amenda bugetul până la
un anumit plafon de cheltuieli. El poate adăuga proiectului de buget elaborat de
Consiliu, un volum de cheltuieli egal cu cel mult jumătatea ratei anuale de creştere a
bugetului.
Parlamentul European are dreptul de a acorda sau refuza descărcarea Comisiei
de execuţia bugetară, considerându-se un drept echivalent dreptului de a introduce
moţiune de cenzură, deşi nedescărcarea Comisiei de execuţia bugetară nu produce
aceleaşi efecte juridice.
2.4.4.4. Atribuţii de control şi proceduri utilizate
Controlul politic, primul ansamblu de atribuţii ce au fost recunoscute
Parlamentului prin tratatele constitutive, s-a perfecţionat în cursul anilor, fiind completat
cu noi mijloace şi proceduri juridice.
Sub aspect evolutiv menţionăm că în domeniul controlului politic Parlamentul
European a deţinut atribuţii tradiţionale. Acestea sunt68
Conform artD(4) din Tratatul de la Maastricht, Consiliul European
trebuie să prezinte Parlamentului un raport după fiecare din reuniunile sale,
precum şi un raport scris anual privind progresele realizate de Uniune.
Conform art 103(99) par. 4 din Tratatul CE, preşedintele Consiliului şi
preşedintele Comisiei au obligaţia de a prezenta rapoarte Parlamentului
European asupra rezultatelor supravegherii multilaterale, instaurată în cadrul
noii politici economice.
Conform art. 130B(159) alin.3 din Tratatul CE, Comisia trebuie să
prezinte un raport Parlamentului, Consiliului, Comitetului Economic şi Social
şi Comitetului Regiunilor la fiecare trei ani asupra progresului obţinut în
realizarea coeziunii economice şi sociale.
De asemenea Comisiei îi revine sarcina [art.l30P(173)CE] să prezinte
anual un raport Parlamentului şi Consiliului cu privire la activităţile
desfăşurate în domeniul cercetării şi dezvoltării tehnologice.
Conform art 7 din Acordul în domeniul social anexat la Tratatul de la
Maastricht, Comisia trebuie să întocmească stabilească în fiecare an un raport

68Tot în cadrul atribuţiilor de informare se înscrie şi obligaţia preşedintelui Băncii Centrale

Europene de a prezenta un raport Parlamentului, Consiliului, Comisiei şi Consiliului
European - cu privire la activităţile Sistemului European al Băncilor Centrale
[artl09B(113)par. 3CE].
Chiar şi preşedintele Consiliului poate fi invitat să se prezinte în faţa comisiei parlamentare
competente pentru a furniza explicaţii în cazul în care Consiliul a făcut publică o
recomandare privind politica economică.
B. Interpelările
Interpelările constituie un mijloc tradiţional de control parlamentar, fiind reglementate în
art. 23 din Tratatul CECO, art 110 din Tratatul CEEA şi art 140(197)alin. 3 din Tratatul
CE.
Regulamentul interior al Parlamentului (cap. IV secţiunea 2) stabileşte trei categorii de
interpelări: scrise, orale fără dezbateri, orale cu dezbateri.
<=> Interpelările scrise pot fi făcute de membrii Parlamentului şi se adresează Comisiei
sau, după caz Consiliului, cu privire la oricare din aspectele ce privesc Uniunea Europeană
şi statele membre.
Acestor întrebări li se răspunde conform unor proceduri în termen de patru — şase luni
până la comunicarea răspunsului.
Interpelările deputaţilor sunt transmise Secretariatului general al Comisiei care le
repartizează departamentelor implicate. Răspunsul se comunică în scris şi se publică în
JOCE.
<=> Interpelările orale fără dezbateri, pot fi făcute de deputaţi către Comisie sau după caz,
Consiliu. Interpelările sunt prezentate mai întâi preşedintelui
 - atribuţii de informare - care constau în examinarea diferitelor documente
adoptate de celelalte instituţii comunitare precum şi în posibilitatea de a adresa acestora
întrebări scrise sau orale69;
- atribuţii de sancţiune care constau în votarea unei moţiuni de cenzură
împotriva Comisiei.
Tratatul de la Maastricht a adus o extindere şi o întărire a atribuţiilor de control ale
Parlamentului adăugând tehnici noi de control la dispozitia.acestuia. De asemenea au fost
prevăzute noi atribuţii de control ale Parlamentului: dreptul de anchetă, dreptul de a primi
petiţii de la cetăţenii Uniunii, dreptul de a numi un mediator.

A. Informările
Pe lângă sporirea atribuţiilor de control ale Parlamentului s-a înregistrat în timp şi
o extindere a atribuţiilor tradiţionale de informare. în acest sens, este prevăzută obligaţia de
principiu pentru toate celelalte instituţii comunitare de a înainta rapoarte anuale
Parlamentului European cu privire la stadiul progreselor înregistrate în domeniul politicii
comunitare.
Prin extinderea atribuţiilor de informare se realizează instaurarea unor noi relaţii
interinstituţionale, traducând în practică principiile ce stau la baza sistemului instituţional
comunitar şi în special principiile echilibrului instituţional şi al cooperării loiale între
instituţii.
în practică, Parlamentul European şi-a extins controlul şi asupra Consiliului
European privind dreptul la informare.

European a raportând general anual prezentat de Comisie.

69 De exemplu: în art 143(200)- Tratatul CE este prevăzută discutarea de către

Parlamentul
Parlamentului care le va supune aprobării Biroului lărgit, iar acesta va decide asupra
formei lor de adresare comunicându-le deputatului, Consiliului sau Comisiei. Fiecare
sesiune parlamentară are cel mult o jumătate de zi acordată interpelărilor. Dialogul trebuie
să fie rapid: întrebările să fie scurte şi precise, instituţiile vizate urmând să dea răspunsuri
succinte.
& Interpelările orale cu dezbateri provin de la comisiile parlamentare, grupurile
politice sau de la grupuri de câte cel puţin cinci deputaţi. Acestea se înaintează
preşedintelui Parlamentului, se analizează de către Biroul lărgit, după care se adresează
instituţiei vizate. Reprezentantul instituţiei vizate va răspunde interpelărilor.
C. Petiţiile
Pe parcursul dezvoltării construcţiei comunitare, un accent deosebit s-a pus pe
promovarea şi respectarea drepturilor omului, pe dezvoltarea tehnicilor şi mijloacelor de
garantare a acestor drepturi în baza instrumentelor juridice internaţionale generale şi a
celor europene în special .
Prin Tratatul de la Maastricht sunt recunoscute două noi drepturi cetăţenilor
Uniunii acelea fiind dreptul la petiţionate şi dreptul de a se adresa unui mediator.
- Conform art 8D(21) alin. 1 - Tratatul CE, orice cetăţean al Uniunii are drept de
petiţionare către Parlamentul European în condiţiile art. 138 D(194)CE.
- Dispoziţiile art.l38D(194)CE stabilesc ca orice cetăţean al Uniunii, ca şi orice
persoană fizică sau morală având reşedinţa sau sediul statutar într-un stat membru, are
dreptul de a prezenta cu titlu individual sau în asociaţie cu alţi cetăţeni sau persoane, o
petiţie Parlamentului European asupra unui subiect ţinând de domeniile de activitate ale
Comunităţii şi care îl sau o privesc în mod direct70..
Şi în cadrul U.E. s-au înregistrat progrese evidente în acest sens.
. Astfel în Tratatul de la Maastricht se arată că Uniunea respectă drepturile
fundamentale aşa cum au fost garantate în Convenţia Europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, semnată la Roma în 4 noiembrie 1950 şi
aşa cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, toate acestea
fiind considerate principii generale ale dreptului comunitar253.
Deşi aceste prerogative sunt recunoscute Parlamentului prin Tratatul de la
Maastricht, ele erau exercitate în mare parte şi înainte de consacrarea lor juridică.
Dreptul de petiţionare era anterior reglementat prin art. 128 din Regulamentul interior al
Parlamentului European, conform căruia orice cetăţean al
70Viorel Marco, Mecanismele internaţionale de garantare a drepturilor omului, Editura
Sigma Plus, 1998, pag. 158 şi urm.
Comisia permanentă de verificare a petiţiilor are rolul dc a primi şi a verifica sesizările
primite
255
Art Fdin
par.partea persoanelor
2 - Tratatul fizice şi juridice.
de la Maastricht (TitlulAceastă activitate
I - Dispoziţii a fost exercitată de
comune).
Comisie înainte de Tratatul de la Maastricht în cursul anului 1991/1992 acestei Comisii I-
au fost adresate 396 de petiţii.
Comunităţii are dreptul de a prezenta cu titlu individual sau în asociere cu alţi cetăţeni cereri sau
petiţii scrise Parlamentului European.
In formularea noului art. 8D(21)CE se lărgeşte sfera beneficiarilor acestui drept, astfel că
dreptul de petiţionare este recunoscut nu numai pentru cetăţenii Uniunii, ci şi pentru alte persoane
fizice care nu au cetăţenia Uniunii şi chiar pentru persoane juridice cu sediul statutar într-un stat
membru. De asemenea, prin noua reglementare se stabileşte condiţia ca obiectul petiţiei să fie legat
de domeniile de activitate ale Comunităţii, şi să îl privească în mod direct pe autorul petiţiei
D. Mediatorul
Instituţia mediatorului reprezintă o inovaţie adusă prin Tratatul de la Maastricht.
Consacrarea juridică a acestei instituţii o reprezintă dispoziţiile art 8(21)alin. 2 şi art. 138
E( 195)-Tratatul CE.
Conform dispoziţiilor art 8D(21) alin.2, orice cetăţean al Uniunii poate să se adreseze
mediatorului instituit conform dispoziţiilor art 138E(195)CE.
Parlamentul European numeşte un mediator, abilitat să primească plângerile ce
emană de la orice cetăţean al Uniunii sau orice persoană fizică sau morală cu reşedinţa sau
sediul statutar într-un stat membru şi relative la cazuri de proastă administrare în acţiunea
instituţiilor sau organelor comunitare, cu excepţia Curţii de Justiţie şi a Tribunalului de primă
instanţă în exerciţiul funcţiile»' lor jurisdicţionale.
în cazul în care mediatorul a constatat un caz de proastă administrare, sesizează
instituţia respectivă, care dispune de un termen de trei luni pentru a lua măsuri. Mediatorul
va întocmi un raport pe care îl va înainta Parlamentului şi instituţiei vizate, fiind informat şi
autorul plângerii de rezultatul anchetei efectuate.
Mediatorul prezintă anual un raport Parlamentului privind rezultatul anchetelor
efectuate.
Numirea mediatorului se face după fiecare alegere a Parlamentului European pe o
perioadă corespunzătoare legislaturii acestuia, mandatul său putând fi reînnoit256.
Mediatorul poate fi declarat demisionar de către Curtea de Justiţie, la cererea
Parlamentului, dacă nu mai îndeplineşte condiţiile necesare exercitării funcţiilor sale sau
dacă se află în culpă gravă. El îşi exercită atribuţiile în deplină independenţă. în îndeplinirea
îndatoririlor sale, el nu solicită şi nici nu acceptă instrucţiuni de la nici un organism. Pe
durata exercitării funcţiilor lui, mediatorul nu poate exercita nici o altă activitate profesională,
remunerată sau nu.
Primul mediator a fost desemnat prin Decizia Parlamentului Nr. 95/376 din 12 iuKe
1995 după alegerile parlamentare din 1994 (JOCE - L 225/17 din 22 sept 1995).
 Statutul şi condiţiile generale de exercitare a funcţiilor mediatorului, sunt fixate Autorii tratatelor au dotat comunităţile încă de la
de Parlament după obţinerea avizului Comisiei şi cu aprobarea Consiliului statuând cu crearea lor cu o putere judiciară autonomă; dar în
majoritate calificată71. acelaşi timp au creat şi o legătură organică între Curtea
Comunitară şi jurisdicţiile naţionale, în vederea aplicării
E. Comisia temporară de anchetă armonioase a dreptului comunitar. Sistemul judiciar
O altă posibilitate de a-şi pune în valoare atribuţiile de control ale Parlamentului, comunitar nu reprezintă exclusiv Curtea de Justiţie, ci
o reprezintă instituirea unei Comisii temporare de anchetă -reglementată în art 138 este format dint-un ansamblu jurisdicţional mai vast,
QWJCE72. din care face parte atât Curtea de Justiţie, cât şi
In cadrul realizării misiunilor sale, Parlamentul European poate, la cererea jurisdicţiile statelor membre.
unui sfert dintre membrii dintre săi, să constituie o comisie temporară de anchetă Organizarea jurisdicţională comunitară este
pentru a examina, fără să aducă prejudicii atribuţiilor conferite altor instituţii sau complexă presupunând, repartizarea competenţelor
jurisdicţionale între Curtea de Justiţie şi jurisdicţiile
organe, acuzaţiile de infracţiune sau de proastă administrare în aplicarea dreptului
naţionale.
comunitar, afară de cazul în care faptele respective sunt cercetate de un/for Preocuparea de a asigura eficacitatea sistemului
jurisdicţional iar procedura jurisdicţională nu s-a încheiat73. / judiciar comunitar fără a aduce atingere suveranităţii
Comisia cercetează cazuri individuale, strict determinate privind acuzaţiile de judiciare a statelor membre, a dus la o dublă repartizare
infracţiune şi proasta administrare a aplicării în dreptul comunitar, existenţa ei luând sfârşit a competenţelor.
prin depunerea raportului său cu concluziile asupra anchetei efectuate. ^ In plan material, aplicarea dreptului comunitar
Dispoziţia legală nu face nici o referire cu privire la calitatea subiectului activ, astfel este împărţită între jurisdicţiile naţionale şi Curtea de
încât se poate considera că aceste acuzaţii pot fi formulate de orice cetăţean al Uniunii, de Justiţie.
persoane fizice sau de persoane juridice, de instituţiile comunitare sau de statele membre. După intrarea în vigoare a tratatelor constitutive,
Obiectul afirmaţiilor îl poate constitui atât fapte penale care nu se află pe rolul altei competenţa jurisdicţiilor naţionale ale statelor
jurisdicţii, sau alte fapte care reclamă o proastă administrare a dreptului comunitar. nemembre a fost extinsă în totalitatea litigiilor care pun
Pentru a nu se înregistra suprapuneri în exercitarea atribuţiilor din acest domeniu în cauză aplicarea dreptului comunitar, aceasta
între instituţiile comunitare dispoziţia legală (art. 138 C alin. 3) stabileşte că modalităţile rezultând din dispoziţii exprese ale tratatelor;
de exercitare a dreptului de anchetă sunt stabilite de comun acord între Parlamentul art. 183(240) - Tratatul CE — "Sub rezerva
European, Consiliu şi Comisie74.

2.5. Organele jurisdicţionale comunitare

Sistemul judiciar comunitar reprezintă un ansamblu de mecanisme jurisdicţionale
în care Curtea de Justiţie ocupă un loc central, însă nu şi exclusiv.

71Condiţiile generale de exercitare a funcţiei sale au fost stabilite prin Decizia

Parlamentului Nr. 94/262 din 9 martie 1994 (JOCE - L 113/15 din 4 mai 1994)
72238 Textul art 138 C(193) a fost introdus prin art G 41 - Tratatul de la Maastricht însă nu
constituie o noutate deoarece posibilitatea creării comisiilor de anchetă de către Parlament
a fost anterior reglementată prin Regulamentul interior (art 109).
73Ca exemplu, o Comisie temporară de anchetă a fost constituită în legătură cu regimul de
tranzit comunitar pentru examinarea alegaţiunilor de infracţiune sau de readministrare
(JOCE nr. 49-19 februarie 1997).
74 Stabilirea modalităţilor de exercitare a dreptului de anchetă s-a realizat prin Decizia
comună a celor trei instituţii din 6 martie 1995 (JO - L 78/1 din 6 apr. 1995).
lului de primă instanţă, prin Actul Unic European a dus la degrevarea volumului de muncă
al Curţii de Justiţie.
- Prin Decizia Consiliului Nr. 2004//52/CE, Euratom, în cadrul Tribunalului de
primă Instanţă a fost instituit Tribunalul Funcţiei Publice a Uniunii Europene, cu sediul la
Luxemburg.
2.5.1. Curtea de Justiţie
2.5.1.1. Constituire, componenţă
Curtea de Justiţie este instituţia comunitară prevăzută în toate din cele trei tratate
constitutive ale Comunităţilor europene precum şi în Protocolul privind Statutul Curţii de
Justiţie anexat tratatelor de la Roma \
Prin Convenţia relativă la anumite instituţii comune Comunităţilor europene
semnată la Roma la 25 martie 1957 (odată cu semnarea celor două tratate de instituire a
CEE şi CEEA) s-a stabilit că Curtea de Justiţie, va fi instituţie comunitară unică celor trei
comunităţi.
începând din ianuarie 2007 Curtea de Justiţie este compusă din 27 judecători.
Conform art. 167(223) - Tratatul CE, judecătorii trebuie să fie aleşi dintre personalităţile
care oferă toate garanţiile de independenţă şi care întrunesc condiţiile cerute pentru
exercitarea, în ţările din care'fac parte, a acelor mai înalte funcţii jurisdicţionale sau care
sunt jurişti de o competenţă recunoscută2 .
Judecătorii îşi desemnează dintre ei pentru trei ani, pe preşedintele Curţii de Justiţie.
Mandatul său poate fi reînnoit
De asemenea, în componenţa Curţii de Justiţie intră şi un număr de 8 avocaţi
generali şi un grefier asistat de un grefier adjunct .
Judecătorii sunt numiţi prin acordul statelor membre fără să mâi fie necesară vreo
procedură comunitară de confirmare din partea instituţiilor comunitare, pe o perioadă de 6
ani. La fiecare trei ani se realizează o înlocuire parţială a judecătorilor (vor fi înlocuiţi
alternativ 7 sau 8 judecători). Dacă un judecător se pensionează în timpul mandatului său,
261
Statutul Curţii de Justiţie, aprobat prin Protocolul din 17 apr. 1957 a fost
succesiv modificat prin: Decizia Consiliului Nr. 88/591 (JO - L 319 din 31 dec.
1988), Decizia Consiliului Nr. 93/350 din 8 iun.1993 (JO - L 144/21 din 16 iunie
1993), Decizia Consiliului 94/149 din 10 martie 1994 (JO - L 66/29 din 10
martie 1994) şi Decizia Consiliului 95/208 din 6 hm. 1995 (JO - L 131/33din 15
iun. 1995); Decizia Consiliului nr. 2004 /752/CE, Euratom, prin care s-a
instituit Tribunalul Funcţiei Publice a UE; Decizia Consiliului nr.
2005/150/CE din 18 ian. 2005 privind condiţiile şi modalităţile de prezentare şi
prelucrare a candidaturilor în vederea numirii judecătorilor Tribunalului
Funcţiei Publice a UE.
243
Deoarece legea nu distinge, pot fi desemnaţi pentru funcţia de judecător
al Curţii de Justiţie oricare dintre persoanele de formaţie juridică, îndeplinind
condiţiile prevăzute de lege, cum ar fi judecători, procurori, avocaţi,
el va fi înlocuit cu un alt judecător numit pentru perioada de mandat ce a mai rămas (conform
art 7 - Statut).
Calitatea de judecător încetează, prin înlocuire legală, decesul judecătorului," demisie
şau pensionare. Curtea poate decide dacă lin judecător nu mai poate face faţă obligaţiilor
privind funcţia sa, dispunând eliberarea din funcţie.
în timpul exercitării mandatului de judecător, aceştia nu pot să mai deţină altă funcţie
politică sau administrativă indiferent dacă este remunerată sau nu (cu excepţia funcţiilor
didactice sau cercetării ştiinţifice juridice - prin derogare specială).
Curtea este asistată de 8 avocaţi generali, care au obligaţia, acţionând cu deplină
imparţialitate şi independenţă, să prezinte concluziile motivate asupra cazurilor aduse în faţa
Curţii de Justiţie, în vederea asistării acesteia în îndeplinirea misiunii sale.
Statutul avocaţilor generali este similar cu al judecătorilor în ceea ce priveşte numirea,
durata mandatului, înlocuirea, încetarea funcţiei. O reînnoire parţială a avocaţilor generali are
loc la fiecare trei ani. Ea afectează de fiecare dată, patru avocaţi generali. Din rândul avocaţilor
generali, Curtea de Justiţie numeşte pe primul avocat general, pe o perioadă de un an, având
sarcina de a prezida întâlnirile acestora şi de a încredinţa cauza unuia dintre ei după
desemnarea judecătorului-raportor.
înainte de a începe exercitarea funcţiilor lor în cadrul Curţii de Justiţie, judecătorii şi
avocaţii generali au obligaţia de a depune un jurământ privind exercitarea corectă şi imparţială
a atribuţiilor lor şi privind păstrarea secretului profesional. Judecătorii şi avocaţii generali
beneficiază de privilegii şi imunităţi în scopul asigurării deplinei lor independenţe, îndeosebi
faţă de statele membre pe durata exercitării mandatului lor. Acestea sunt prevăzute în art. 21 -
din Protocolul .privind privilegiile şi imunităţile Comunităţilor europene.
Privilegiile de care beneficiază judecătorii, avocaţii generali, grefierul Curţii precum şi
raportorii adjuncţii sunt aceleaşi privilegii şi imunităţi de care se bucură funcţionarii şi agenţi
comunitari precum şi cele prevăzute în art 3 din Protocolul asupra Curţii de Justiţie a
Comunităţii europene.
Conform art. 3 din Statutul Curţii de Justiţie, judecătorii se bucură de imunitate de
jurisdicţie. în ceea ce priveşte actele îndeplinite de ei în calitate oficială, inclusiv afirmaţiile şi
înscrisurile, judecătorii continuă să beneficieze de imunitate şi după încetarea funcţiilor.
Curtea, întrunită în şedinţă plenari, poate ridica inmunitatea. Dacă după ridicarea imunităţii,
împotriva unui judecător este declanşată o acţiune penală el poate fi judecat în orice stat
membru, numai de instanţa competentă să judece magistraţii celei mai înalte jurisdicţii
naţionale.
2.5.1.2. Organizare
Sediul Curţii de Justiţie a fost stabilit la Luxemburg .
Judecătorii, avocaţii generali şi grefierul au obligaţia să locuiască în ' localitatea unde
îşi are sediul Curtea, pe durata exercitării mandatului lor.
<=> Pe lângă Curte funcţionează grefa, deservită de un grefier asistat de un grefier
adjunct, numiţi de Curte pentru un mandat de 6 ani. Mandatul lor poate fi reînnoit
 Grefierul are un dublu rol, exercitând atribuţii de ordin procedural şi atribuţii raportor redactează partea din hotărâre cuprinzând chestiunile de drept care se supun aprobării
administrative. Curţii.
Sub controlul preşedintelui Curţii, grefierul are obligaţia de a primi, transmite şi Pot fi numiţi şi raportori asistenţi care să-i asiste pe judecătorii raportori la activitatea
conserva toate documentele, obligaţia de a face notificări sau comunicări de acte, de a lor precum şi pe preşedintele Curţii în adoptarea unei măsuri provizorii.
asista la şedinţele de audiere ale Curţii şi camerelor, de a redacta minuta, de a răspunde de <=> In faza orală părţile îşi susţin cauza în cadrul unei audieri publice, în faţa
serviciile de arhivă şi publicaţiile Curţii. Ca atribuţii administrative, grefierul asigură judecătorilor, dar nu au voie să pledeze personal, ci prin consilieri sau avocaţi, după care se dă
administrarea Curţii şi gestiune financiară, având în subordine întregul aparat tehnic al
cuvântul avocatului general.
Curţii.
Fiecare judecător şi avocat general beneficiază de asistenţă de specialitate din partea <=> In final, Curtea deliberează şi se pronunţă pe baza raportului întocmit de
a trei referenţi, jurişti calificaţi, care desfăşoară activitate de informare şi documentare, şi judecătorul raportor, a susţinerilor părţilor şi a concluziilor formulate de avocatul general.
pregătesc dosarele cauzelor. Referenţii ataşaţi sunt, de regulă, doctori în drept, având Deliberarea este secretă şi are loc în Camera de Consiliu.
aceeaşi naţionalitate ca şi judecătorul sau avocatul general pe care îl asistă. Hotărârea este dată în numele Curţii, fără a fi admise opinii separate75. Curtea poate
. e> Aceşti referenţi de specialitate formează împreună secretariatul juridic. «=> In cadrul delibera "valabil numai în compunere impară. Hotărârile Curţii sunt decizii colective care
Curţii este organizat şi un departament de cercetare şi documentare cu rolul de a pune la angajează instanţa în întregul ei şi se iau cu majoritate de voturi. Grefierul răspunde de apariţia
dispoziţia membrilor Curţii toate informaţiile necesare privind dreptul comunitar şi publicaţiilor Curţii.
legislaţiile naţionale. în cadrul acestui departament funcţionează cel puţin un specialist Curtea publică o Culegere de jurisprudenţa care cuprinde hotărârile " pronunţate,
pentru fiecare sistem juridic naţional. împreună cu concluziile avocaţilor generali, avizele şi ordonanţele privind măsuri urgente.
Activitatea juridică şi administrativă a Curţii este condusă de preşedintele acesteia,
desemnat din rândul judecătorilor.
El prezidează dezbaterile cauzei şi deliberează în camera de consiliu, repartizează
cazurile pe camere, stabileşte un judecător raportor pentru fiecare cauză, fixează zilele
deliberărilor şi audierilor, decide prin ordonanţă preşedenţială asupra cererilor provizorii.
Curtea se reuneşte de obicei în sesiuni plenare.
Datorită volumului mare de cauze, s-a prevăzut posibilitatea creării în cadrul
Curţii, a unor camere compuse din trei sau cinci membri. Competenţa materială a camerelor
este decisă în plenul Curţii odată cu alegerea preşedinţilor acestora.
în mod normal, camerele au sarcina să se ocupe de instrumentarea problemelor, dar
pot şi judeca anumite categorii de cauze, excepţie făcând cele pentru care Curtea a fost
sesizată de un stat sau o instituţie în condiţiile prevăzute de regulament, precum şi
recursurile în interpretare.
în prezent, în cadrul Curţii de Justiţie funcţionează 6 camere, dintre care patru sunt
compuse din trei judecători, iar două din cinci judecători.

2,5.1.3. Funcţionare
Procedura în faţa Curţii cunoaşte două faze: faza scrisă şi orală.
Faza scrisă începe cu depunerea unei plângeri prin care se introduce acţiunea.
Preşedintele va încredinţa cauza unei camere pentru cercetări prealabile şi va desemna un
judecător raportor.
După studierea dosarului, judecătorul raportor va prezenta Curţii un raport prealabil
cuprinzând problemele cele mai importante în legătură cu cauza. înaintea începerii
procedurii orale, judecătorul raportor are obligaţia să întocmească un raport de audienţă
cuprinzând descrierea faptelor şi consideraţiile părţilor. După procedura orală judecătorul 75vigoare la 23 dec. 1992. Ulterior s-a adoptat Protocolul privind sediul instituţiilor comunitare,
ca anexă a Tratatului de la Amsterdam.
 264
Sediul instituţiilor comunitare a fost stabilit prin Decizia Consiliului
European de la Edinbourg Nr. 92/C 341/101 din 12 dec. 1992 (JO - L 341 din
23 dec. 1992). Decizia a intrat în
Spre deosebire de hotărârile Curţii de justiţie de la Luxembourg, deciziile Curţii
Internaţionale de Justiţie de la Haga (din sistemul O.N.U.) pot fi adoptate şi în cazul in care
judecătorii formulează opinii separate (Dumitra Popescu, Adrian Năstase - Drept internaţional
public, Editura „Şansa", S.RL., Bucureşti, 1997, p. 327 ).
 2.5.1.4, Competenţe
Tratatele de instituire a Comunităţilor europene investesc Curtea de Justiţie cu o
competenţă generală de a asigura respectarea dreptului în-interpretare şi plicarea Tratatului
[art 164(220) din Tratatul CE, art 136 CEEA şi art. 31 ECO].
Competenţa ce revine Curţii nu este o competenţă de drept comun, ci o competenţă de
atribuire deoarece este în mod expres prevăzută în tratat
Aşa cum rezultă din art 183(240)din Tratatul CE, sub rezerva competenţelor tribuite
Curţii de Justiţie de către tratat, litigiile la care Comunitatea este parte nu sunt sustrase
competenţei jurisdicţiilor naţionale.
Prin funcţiile pe care le îndeplineşte, Curtea de Justiţie garantează nu numai
espectarea, ci şi aplicarea unitară a dreptului comunitar.
A. Funcţia de justiţie administrativă este exercitată de Curtea de Justiţie în copul protejării
subiectelor de drept împotriva eventualelor acţiuni ilegale sau ăgubitoare ale instituţiilor
comunitare. în această categorie sunt incluse acţiunile rivmd:
a) legalitatea actelor adoptate de instituţiile comunitare. . în legătură cu acest aspect Curtea
de Justiţie este competentă să soluţioneze ătoarele categorii de recursuri :
recursul în anulare - reglementat prin art. 173(230) alin. 2-3 din Tratatul CE, art 33
alin. 1-4 din Tratatul CECO, art. 146alin. 2 şi 3 din Tratatul EEA. Această acţiune are drept
obiectiv asigurarea conformităţii actelor comunice cu tratatele şi asigurarea distribuirii
echilibrate a puterii între instituţiile comunitare, putând fi atacate actele emise de Consiliu şi
Comisie, precum şi de arlamentul European (care produc efecte faţă de terţi);
recursul prejuduciar (în interpretare) reglementat prin dispoziţiile art 77(234) din Tratatul CE,
art. 41 din Tratatul CECO şi art. 150 din Tratatul CEEA. Prin această acţiune se asigură
cooperarea între instanţele naţionale şi Curtea de Justiţie, garantându-se aplicarea uniformă a
dreptului comunitar în tatele membre. Prin soluţionarea acestui recurs Curtea se va pronunţa
asupra nterpretării tratatelor, precum şi asupra aprecierii-validităţii şi interpretării actelor
adoptate de instituţiile comunitare.
t excepţia de ilegalitate - reglementată prin dispoziţiile art. 184(241) din ratatul CE, art 36 alin
3 Tratatul CECO şi art 156 din Tratatul CEEA - vizează posibilitatea unui control de
legalitate accesoriu unui litigiu principal. Astfel, cu ocazia unui litigiu punând în cauză un
regulament adoptat de Consiliu împreună cu parlamentul, sau un regulament al Consiliului,
266
L. Cartou - op. cit pag 146
26
Noţiunea de "recurs" nu se referă la o cale de atac împotriva unei hotărâri
judecătoreşti, ci emnifică acţiunea introdusă în faţa Curţii de Justiţie ca
Comisiei sau B.C.E., oricare din părţile implicate poate să invoce în faţa Curţii, pe cale de
excepţie, inaplicabilitatea acestui regulament;
b) Inacţiunea Parlamentului, Consiliului, Comisiei sau B. CE.
Curtea este competentă să soluţioneze recursul în carenţă prevăzut prin dispoziţiile art
175(232) Tratatul CE, art. 35 Tratatul CECO, art 148 alin. 1 şi 2 Tratatul CEEA. Această
acţiune reprezintă o garanţie a exercitării puterilor comunitare şi se aplică în cazul abţinerii de a
statua de către o instituţie comunitară în situaţia în care tratatul prevede această obligaţie.
B. Funcţia de justiţie constituţională este exercitată de Curtea de Justiţie, atunci când la
cererea Consiliului, Comisiei sau a unui stat membru formulează avize conform
reglementărilor prevăzute la art. 228(300) par. 6 Tratatul CE, art. 95 din Tratatul CECO.
în cazul încheierii de acorduri între Comunitate şi unul sau mai multe state sau
organizaţii internaţionale Consiliul, Comisia sau un stat membru pot solicita avizul Curţii de
Justiţie asupra compatibilităţii proiectului de acord cu prevederile tratatului. Un aviz negativ al
Curţii blochează intrarea în vigoare a acordului exceptând situaţia în care s-ar proceda la
revizuirea tratatului pentru a se înlătura elementele de incompatibilitate.
C Funcţia de justiţie internaţională este exercitată de Curtea de Justiţie în soluţionarea unor
litigii dintre două sau mai multe subiecte de drept internaţional.
Curtea este competentă să soluţioneze recursul în constatarea neîndeplinirii unei
obligaţii - reglementat prin dispoziţiile art 169(226)-170(227) - Tratatul CE, art. 141-143
Tratatul CEEA, art 88 din Tratatul CECO. Litigiile pot apărea fie între Comisie şi statele
membre (art 169(226) din Tratatul CE, art. 88 din Tratatul CECO, art 141 din Tratatul CE, fie
numai între statele membre (art 170(227)din Tratatul CE şi art. 143 Tratatul CEEA).
Curtea de Justiţie este competentă a statua asupra oricărui diferend dintre statele
membre în legătură cu obiectul tratatului, dacă acest diferend îi este supus în virtutea unui
compromis (art. 182(239) din Tratatul CE, art 89 alin. 2 din Tratatul CECO, art 154 din
Tratatul CEEA).
Litigiile prezentate survin între două sau mai multe subiecte de drept internaţional şi
raportând competenţa de soluţionare a Curţii de Justiţie la calitatea acestor subiecte, se poate
lua în considerare funcţia de justiţie internaţională. Curtea de Justiţie analizează problema sub
aspectul naturii litigiului, dreptului aplicabil şi procedurii după care decide. Curtea de Justiţie nu
reprezintă o justiţie
internaţională ci reprezintă o jurisdicţie internă a Comunităţii, concepută după modelul
jurisdicţiei statale .
D. Funcţia de instanţă de recurs - este exercitată de Curtea de Justiţie cu. prilejul
soluţionării recursurilor introduse împotriva tribunalului de primă instanţă.
Conform dispoziţiilor art. 168 A(225) din Tratatul CE - Tribunalul de primă
instanţă face parte integrantă din sistemul judiciar al Curţii de Justiţie, fiind însărcinat cu
judecarea în primă instanţă (sub rezerva recursului la Curtea de Justiţie limitat la chestiunile
de drept) ale anumitor categorii de recurs stabilite de lege.
Deci, hotărârile Tribunalului de primă instanţă pot fi atacate cu recurs la Curtea de
Justiţie, obiectul recursului putând să-1 formeze doar chestiunile de drept, aşa cum stabileşte
textul tratatului.
Tribunalul de primă instanţă şi-a transferat din competenţa Curţii de Justiţie
cazurile mai puţin complicate, degrevând astfel Curtea de Justiţie de o serie de competenţe.
Analiza competenţelor şi funcţiilor exercitate de Curtea de Justiţie ar putea fi făcută
şi potrivit altor puncte de vedere privind acestora2 .
2.5.2. Tribunalul de primă instanţă 252A.
Constituire, componenţă
Creşterea numărului acţiunilor introduse la Curtea de Justiţie a sporit volumul de
muncă al acesteia şi ă determinat prelungirea duratelor procedurale, având efecte negative
asupra desfăşurării procesului judiciar.
Crearea unei a doua trepte de jurisdicţie comunitară a devenit o necesitate în
perspectiva ameliorării funcţionării sistemului jurisdicţional comunitar.
Prin Actul Unic European (art 11) în 1985 s-a decis constituirea pe lângă Curtea de
Justiţie a unui tribunal de primă instanţă căruia urma să i se transfere o parte "din
268
L. Cartou - op. cit. pag. 146
269
* în acest sens arătăm că autoarea Roxana Munteanu în opera citată,
analizează
recursurile în faţa Curţii de Justiţie, grupându-le sintetic în trei categorii:
controlul legalităţii
actelor instituţiilor; controlul respectării de către statele membre a obligaţiilor
care le sunt
impuse de către tratate; interpretarea regulilor comunitare şi aprecierea
validităţii actelor
instituţiilor. * Conform opiniei autorului Guy Isaac - în opera citată - categoriile
de recursuri
competenţele Curţii, sub rezerva unui drept de recurs în faţa Curţii cu privire la aspectele de
drept, în condiţiile stabilite de statut
Prin Decizia Consiliului nr. 88/591 din 24 octombrie 1988 a fost Instituit Tribunalul de primă
instanţă a Comunităţilor Europene . El a început să funcţioneze 1 septembrie 1989.
Tribunalul de Primă instanţă nu reprezintă o nouă curte jurisdicţională, ci doar o nouă
treaptă de jurisdicţie comunitară, în cadrul structurii Curţii de Justiţie. Cu toate acestea,
Tribunalul de Primă instanţă are autonomie oganizatorică.
Tribunalul este compus, de la 1 ianuarie 2007, din 27 judecători numiţi prin acordul
comun al guvernelor statelor membre pentru o perioadă de şase ani. La o perioadă de trei ani se
face o reînnoire parţială a judecătorilor.
Statutul judecătorilor care compun Tribunalul de primă instanţă este similar cu cel al
judecătorilor Curţii de Justiţie. înainte de intrarea in funcţie ei depun un jurământ în faţa Curţii
de Justiţie privind exercitarea atribuţiilor lor ia deplină imparţialitate, conform conştiinţei şi
privind păstrarea secretului deliberărilor.
Dacă se constată că un judecător nu mai corespunde condiţiilor cerute sau nu mai
satisface obligaţiile care rezultă din funcţia sa, Curtea va hotărî eliberarea sa din funcţie pe baza
unui aviz al tribunalului (întrunind votul a cel puţin 7
judecători).
2.5.2.2. Organizare, funcţionare
Tribunalul de primă instanţă funcţionează alături de Curtea de Justiţie, având sediul pe
lângă aceasta.
• în cadrul Tribunalului de primă instanţă nu există funcţia de avocat general, aceasta fiind
îndeplinită de unul dintre judecători, desemnat de preşedintele tribunalului.
Membrii Tribunalului desemnează dintre ei preşedintele Tribunalului» pentru o
perioadă de trei ani, mandatul putând fi reînnoit
Organizarea şi funcţionarea Tribunalului de primă instanţă sunt reglementate prin
dispoziţiile Regulamentului de procedură adoptat de Tribunal în acord cu Curtea de Justiţie şi cu
aprobarea Consiliului din 2 mai 1991 .
270
Publicată în JO Nr. L 319 din 25 noiembrie 1988, cu rectificări în JO Nr. L
241 din 17 august 1989. Modificată prin Decizia Consiliului din 8 iunie 1993 (JO
Nr. 144 din 16 iunie 1993) şi Decizia Consiliului din 7 martie 1994 (JO Nr. L 66
din 10 martie 1994).
Regulamentul de procedură al TP1 a fost publicat în JO Nr. L 136 din 30
mai 1991. Modificat ulterior prin deciziile din 15 septembrie 1994 (JO Nr. L
249 din 24 septembrie 1994) din 17 februarie 1995 (JO Nr. L 172 din 22 iunie
192 Nicoleta Diaconu
Conform deciziei de constituire din 1988 era prevăzut că până la intrarea în
vigoare a propriului regulament de procedură, Tribunalului i se aplică Regulamentul de
procedură al Curţii de Justiţie272.
Tribunalul constituie în cadrul său camere formate din trei-sau cinci judecători şi
decide repartizarea judecătorilor în camere. în prezent, în cadrul Tribunalului funcţionează
5 camere. Tribunalul stabileşte cazurile când desfăşoară şedinţe în plen precum şi criteriile
după care se repartizează cauzele între camere.
Tribunalul desemnează pentru o perioadă de 1 an, preşedinţii camerelor.
în funcţionarea sa, Tribunalul este legat organic de Curtea de Justiţie, neavând
servicii proprii, cu excepţia grefei.
Tribunalul de primă instanţă este un organ auxiliar al Curţii de Justiţie, utilizând
serviciile acesteia pentru documentare, cercetare, traducere, serviciu administrativ (în baza
unui acord stabilit între cei doi preşedinţi).
Tribunalul, în şedinţă plenară, desemnează un judecător să îndeplinească funcţia
de avocat general.
r?' Numirea acestuia este obligatorie dacă Tribunalul judecă în plen, iar dacă judecata
se realizează la nivel de cameră, aceasta va fi asistată de un avocat general, în măsura în
care se consideră că acest fapt este impus de dificultatea juridică sau complexitatea stării
de fapt a cauzei.
Preşedintele Tribunalului conduce lucrările şi serviciile acestei instanţe,
prezidează şedinţele şi deliberările în camera de consiliu. Dacă preşedintele este absent sau
împiedicat să-şi exercite funcţia, aceasta este îndeplinită de unul din preşedinţii camerelor.
Tribunalul numeşte un grefier însărcinat cu primirea, transmiterea şi conservarea
documentelor. Greierul răspunde de arhivă, de publicaţii -şi asistă Tribunalul şi pe
judecători în toate funcţiile lor oficiale, inclusiv la şedinţele Tribunalului.
Grefierul are şi atribuţii de natură administrativă, ocupându-se de gestiunea
financiară şi de contabilitate, cu concursul unui administrator şi sub autoritatea
preşedintelui.
Sarcinile ce revin grefierului sunt stabilite în detaliu în Instrucţiunile pentru
grefier adoptate de Tribunal în 199476.
După depunerea plângerii, preşedintele Tribunalului repartizează cauza unei
camere şi numeşte judecătorul raportor.
i*™ Refuhmentul * Procedură al Curţii de Justiţie (aprobat de Consiliul Ia 26
noiembrie 1974) a rost adoptat la 4 decembrie 1974. Ultimul Regulament a
fost adoptat la 4 aprilie 1991-JO - L 176; prin Deâzm 20067955/CE, Euratom
(JO - L 386 din 29 decemrbie 2006). firf^r adiţU)na! al Curtu & -teW* « fost
adoptat ia Luxemburg la 4 decembrie 1974 iJ 22' . 5 24 !udc 1987) ?i ,a 11 martie 1996 (J0
Nr L
- 103 din 16 aprilie 1996. Mo&Gcat h 21 febr. 2006 - JO -L72/11.03.2006.
76Insnvcţîunile pentru grefier - adoptate la 3 martie TPI la Luxemburg (JO Nr. L 78 din 22
Modificâri: 29
martie 2001 (JO - L 119/27 aprilie 2001); 5 iunie 2002 (JO - L 160/18 iunie
Procedura-în faţa Tribunalului este asemănătoare cu procedura din faţa Curţii.de
Justiţie, urmând cele 2 faze: faza scrisă şi faza orală. In faza scrisă se disting ca etape:
depunerea plângerii împreună cu documentele doveditoare, comunicarea acesteia către pârât,
prezentarea unui memoriu de apărare a pârâtului, răspunsul reclamantului faţă de apărările
pârâtului, întocmirea raportului preliminar de către judecătorul raportor.
Faza orală cuprinde dezbaterile şi formularea concluziilor.
Tribunalul deliberează în camera de consiliu pe baza concluziilor finale. H« ^.rârea
este pronunţată în şedinţă publică, cu convocarea părţilor.
2.5.2.3. Competenţe
Tribunalul de primă instanţă exercită un ansamblu de competenţe, acestea fiind
stabilite prin acte normative.
Conform dispoziţiilor art. 3 par. 1 - Decizia Consiliului nr. 88/591 din 24 octombrie
1988, Tribunalul era competent să soluţioneze:
a) litigiile între Comunităţi şi funcţionarii săi, prevăzute în art 179(236) -Tratatul CE, art
152 Tratatul CEEA; "
b) acţiuni formulate împotriva Comisiei în virtutea art 33 şi art 35 din Tratatul CECO
(recurs în anulare şi recurs în carenţă) de către întreprinderi şi asociaţii de întreprinderi care
privesc acte individuale referitoare la aplicarea art 50, 57-66 din Tratatul CECO (încasări de
taxe şi impozite, producţie, preţuri, concentrări);
c) acţiuni formulate împotriva unei instituţii comunitare de către o persoană fizică sau
juridică în virtutea art 173(230) din Tratat CE (recurs în anulare) şi art. 175(232) din Tratatul
CE (recurs în carenţă) care se referă la punerea în practică a regulilor de concurenţă aplicabile
întreprinderilor.
Tratatul CE a stabilit iniţial 2 cazuri de necompetenţă a Tribunalului privind recursul
prejudiciar şi acţiunile introduse de statele membre şi de instituţiile comunitare.
Competenţa Tribunalului de primă instanţă a fost extinsă ulterior.
Prin modificările aduse la Tratatul de la Maastrict, în art 168A(225) nu s-a mai
reţinut cazul de competenţă a Tribunalului privind soluţionarea acţiunilor introduse de statele
membre instituţiile comunitare.
Conform actualei redactări a art.l68A(225) din Tratatul CE, pe lângă Curtea de
Justiţie funcţionează un tribunal însărcinat cu soluţionarea în primă instanţă a anumitor
categorii de acţiuni, determinate de lege (par. 2), hotărârea acestuia, fiind supusă, în condiţiile
fixate de statut recursului introdus în faţa Curţii de Justiţie, limitat la aspecte de drept.
2002).
 Tribunalul de primă instanţă nu este competent să soluţioneze chestiunile -
prejudiciare la care se referă art. 177(234)CE.
La cererea Curţii şi după consultarea Parlamentului şi ă Comisiei, Consiliul,
hotărând în unanimitate, stabileşte categoriile de acţiuni şi compunerea Tribunalului,
adaptează şi completează în măsura necesară, dispoziţiile statului Curţii de Justiţie.
Prin decizia nr. 93/350 din 8 iunie 1993, ca urmare a unei cereri formulate de
Curte, a fost modificată Decizia Consiliului nr. 88/591 din 24 octombrie 1988. Au fost
înlocuite şi abrogate unele texte, fiind extinsă competenţa Tribunalului prin transferarea
unor categorii de acţiuni din competenţa Curţii de Justiţie.
Conform modificărilor intervenite, Tribunalul este competent să soluţioneze :
a) litigii avute în vedere de art. 179(236) din Tratatul CE şi art. 152 din Tratatul
CEEA (intre Comunitate şi funcţionarii săi);
b) acţiuni formulate de persoane fizice sau juridice în baza art 33 alin. 2, art 35, art 40
alin 1 şi 2, art 42 din Tratatul CECO;
c) acţiuni formulate de persoane fizice sau juridice în baza art. 173(230) alin.
4(recurs în anulare), art175(232) alin 3(recurs in carenţă) art 178(235)(recurj în despăgubiri),
art 181(23S)(recurs în răspundere contractuală) din Tratatul CE;
d) acţiuni formulate de persoane fizice sau juridice în baza art 146 alin. 4, art 148
alin. 3 art 151, art 153 din Tratatul CEEA.
Crearea Tribunalului Civil European, care şi-a început activitatea în anul 2005, a
fost un pas important în aplicarea reformelor sistemului juridic, propuse prin dispoziţiile
Tratatului de la Nisa.
2.5.3.2. Componenţa noului Tribunal
Tribunalul Funcţiei Publice are în prima sa componenţă 7 judecători şi un grefier.
Judecătorii şi-au început mandatul la 1 octombrie 2005, urmând ca patru dintre ei să-1
exercite timp de şase ani, iar ceilalţi trei timp de trei ani.
2.5.3.3.Funcţionare
Funcţionarea Tribunalului Funcţiei Publice are la bază propriul Regulament de
procedură, adoptat cu acordul Curţii de Justiţie şi cu aprobarea consiliului, care hotărăşte cu
majoritate calificată.77
Primele audieri în sesiune plenară la Tribunalul UE al funcţiei publice au avut loc
pe 28 martie 2007.
Totuşi, activitatea efectivă în această instituţie a început deja din decembrie 2005,
când au fost preluate de la Tribunalul de Primă Instanţă 117 cazuri implicând funcţionarii
publici europeni în care procedura scrisă încă nu se terminase»

2.5.3. Tribunalul Funcţiei Publice

2.5.3.1. Constituire
Tribunalul Civil/Funcţiei Publice (Civil Service Tribunal) a fost înfiinţat în anul
2004 prin Decizia Consiliului nr. 2004/752/CE/Euratom de la 2 noiembrie 2004 privind
înfiinţarea Tribunalului Funcţiei Publice al Uniunii Europene
/European Union Civil Service Tribunal 98 Tribunal de la fbnction publique de l'Union
europienne.27
Acest contencios al serviciului public al Uniunii Europene funcţionează pe lângă
Tribunalul Primei Instanţe şi are sediul în cadrul Tribunalului Primei Instanţe (la
Luxemburg).
Decizia de constituire reprezintă un pas important în implementarea Tratatului de
la Nisa, deoarece Consiliul a adoptat pe bazele acestui Tratat o decizie privind Tribunalul
Civil/Funcţiei Publice al Uniunii Europene.
Noua instanţă specializată, compusă din 7 judecători, este chemată să soluţioneze
disputele dintre U.E. şi serviciile sale civile, o jurisdicţie exercitată până la crearea sa de
Tribunalul de Primă Instanţă.
Deciziile tribunalului vor putea fi atacate cu apei pe motiv de ilegalitate, doar în
faţa Tribunalului de Primă Instanţă şi în cazuri excepţionale vor putea fi revizuite de către
Curtea de Justiţie. 77 Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcţiei Publice a fost adoptat la 25 iulie
2007.
 274
Prin Decizia Consiliului 93/350 - 8 iunie 1993 competenta Tribunalului
a fost extinsă la noile categorii de acţiuni: acţiunile în răspundere
necontractuală (prevăzute de art 40 alin. 1 şi 2
- Tratat CECO, art 178 Tratat CE, art 151 - Tratat CEEA) clauza de arbitraj 275
JO- L nr.333, pt 7- Î L Prin Decizia Consiliului nr. 2005/150/CE din 18
(prevăzută în art. 42 - Tratat CECO, art. 181 - Tratat CE, art 153 . Tratat ian. 2005 au fost
CEEA); recursul în anulare (prevăzut de art 146 alin. 4 - Tratat CEEA); stabilite condiţiile şi modalităţile de prezentare a candidaturilor pentru
recursul în carenţă (prevăzut în art 148 alin 3 - Tratat CEEA). Dispoziţiile
Deciziei 93/350 privind clauza de arbitraj (art 42 - Tratat CECO, art 181
 2.6. Curtea de Conturi
2.6J. Constituire, componenţă
Curtea de Conturi nu a fost prevăzută în tratatele de constituire a celor trei omunităţi
Europene, fiind creată prin Tratatul de revizuire a dispoziţiilor igetare de la Bruxelles din 22 iulie
1975 (intrat în vigoare la 1 iunie 1977) ca urmare a cererii Parlamentului European.
un Curtea de Conturi a înlocuit Comisia de control prevăzută în Tratatele CEE — EEA şi
comisarii pentru conturi prevăzuţi în Tratatul CECO. Constituirea Iterioară a acestei
instituţii faţă de adoptarea Tratatelor de la Roma s-a datorat faptului că resursele proprii
ale comunităţilor s-au format abia după 1970 (Tratatul le la Luxemburg), iar transferul
unei părţi din încasările naţionale din TVA către omunitate s-a produs din 1977.
Prin Tratatul de la Maastricht, Curtea de Conturi a fost ridicată la rangul de
instituţie comunitară alături de Parlament, Consiliu, Comisie şi Curtea de Justiţie:
Curtea de Conturi nu este menţionată în art. E din titlul I - Dispoziţii omune, ceea
ce presupune că această instituţie îşi exercită atribuţiile doar în cadrul primului pilon
comunitar — Comunităţile - nu şi în cadrul celorlalţi doi piloni mterguvernamentali ai
Uniunii Europene.
Tratatul de la Amsterdam completează aceste dispoziţii, incluzând şi Curtea e
Conturi alături de celelalte instituţii.
Curtea de Conturi este reglementată prin dispoziţiile art. 188(246) A-C ratatul CE,
art 45 A-C Tratatul CECO şi art 160 A-C Tratatul CEEA.
Curtea de Conturi este compusă din douăzeci şi şapte de membri277 aleşi lintre
persoanele care aparţin sau au aparţinut în ţările lor instituţiilor de control extern sau
care posedă o calificare deosebită pentru această funcţie. Ei trebuie să fere toate
garanţiile de independenţă. Membrii Curţii de Conturi îşi exercită Lincţiile în deplină
ii independenţă, în interesul general ai Comunităţii. Numirea lor Sste făcută de Consiliu,
statuând în unanimitate, după consultarea Parlamentului European, pentru un mandat de
şase ani. Mandatul lor este de şase ani şi poate fi * înnoit
Membrii Curţii de Conturi, în exercitarea funcţiilor lor nu acceptă şi nu solicită
instrucţiuni de la nici un guvern sau organism, abţinându-se de la orice act incompatibil
cu caracterul funcţiei lor. Pe durata exercitării funcţiei lor nu pot să deplinească nici o altă
activitate profesională, remunerată sau nu. La preluarea ncţiei ei depun un angajament
solemn privind îndeplinirea cu onestitate a obligaţiilor ce le revin. Funcţia Membrilor
Curţii de Conturi încetează prin înnoirile periodice, deces, demisie voluntară sau din
oficiu, declarată de Curtea
In funcţie de extinderile succesive ale Comunităţilor, numărul membrilor Curţii de
Conturi fost fixat la nouă, zece, doisprezece, cincisprezece, douăzeci şi cinci şi douăzeci
şi şapte (de Ia ianuarie 2007, după aderarea României şi Bulgariei).
de Justiţie la cererea Curţii de Conturi. Membrii Curţii de Conturi beneficiază de aceleaşi
privilegii şi imunităţi ca şi ceilalţi funcţionari comunitari.
. Membrii Curţii de Conturi aleg din rândul lor preşedintele Curţii de Conturi,
pentru o perioadă de 3 ani, mandatul său putând fi reînnoit
2.6.2. Organizare, funcţionare
«=> Sediul Curţii de Conturi este la Luxemburg, din anul 1988.
în cadrul structurii organizatorice a Curţii de Conturi se disting mai multe servicii
administrative: secretariatul general, departamentul juridic, serviciul contabilitate, serviciul de
control financiar, serviciul de relaţii externe.
Rapoartele şi avizele Curţii de Conturi sunt pregătite de grupurile de control. Toţi
judecătorii (cu excepţia preşedintelui) fac parte din unul sau mai multe grupuri de control ale
Curţii de Conturi2 *.
Realizarea controlului financiar efectuat de Curtea de Conturi are loc pe baza
documentelor şi dacă este necesar, se desfăşoară la faţa locului, în celelalte instituţii
comunitare sau în statele membre. Controlul în statele membre se realizează în colaborare cu
instituţiile de control naţionale sau dacă acestea nu dispun de competenţele necesare, cu
serviciile naţionale competente.
Aceste instituţii sau servicii aduc la cunoştinţa Curţii de Conturi dacă intenţionează să
participe la control.
Orice document sau orice informaţie, necesare pentru îndeplinirea mishimî Curţii de
Conturi, îi sunt comunicate la cerere de celelalte instituţii ale Comunităţii şi de instituţiile de
control naţionale sau de serviciile naţionale competente.
Prin Tratatul de la Amsterdam s-a stabilit dreptul de acces al Curţii de Conturi la
informaţiile deţinute de* Banca Europeană de Investiţii - cu plivire la veniturile şi cheltuielile
acestui organism, accesul la aceste informaţii se realizează pe baza unui acord încheiat între
Curte, Bancă şi Comisie. în absenţa acordului Curte are totuşi acces la informaţiile necesare
efectuării controlului.
După încheierea fiecărui exerciţiu financiar, Curtea de Conturi întocmeşte un raport anual
pe care îl transmite celorlalte instituţii ale Comunităţii şi se publică în JOCE împreună cu
răspunsurile formulate de instituţiile comunitare la observaţiile Curţii. Curtea de Conturi îşi
poate prezenta observaţiile asupra unor chestiuni specifice, în orice moment, sub forma
rapoartelor speciale. Totodată poate emite avize la cererea uneia dintre instituţiile comunitare.
Rapoartele anuale, rapoartele speciale sau avizele se adoptă, cu majoritatea membrilor
278
în cadrul Curţii de Conturi funcţionează patru grupuri de control: grupul de control I
(efectuează control referitor la recolte, şeptel piscicultura); grupul de control II (control
privind transportul, domeniul social, politici industriale, politici de cercetare, Fondul
European de Dezvoltare Regională, Programul Mediteraneean); grupul de control III (control
privind resursele proprii, costul operaţional al instituţiilor, Oficiul pentru Publicaţii
Comunitare, cooperare cu ţările în curs de dezvoltare, etc); grupul de control ad-hoc ADAR
(probleme legate de contabilitate generală).
Curţii de Conturi.
2.6.3. Competenţe
 Curtea de Conturi asigură controlul financiar-contabil, conform dispoziţiilor art
188(246)A- Tratatul CE.
Ea este Însărcinată cu o competenţă generală de a controla conturile tuturor
veniturilor şi cheltuielilor Comunităţii (art 188(246) C).
Curtea de Conturi nu este un organism jurisdicţional.
Funcţiile exercitate de Curtea de Conturi ar putea fi grupate în două categorii:
funcţia de control şi funcţia consultativă.
2.63.1. Funcţia de control
Curtea de Conturi controlează toate veniturile şi cheltuielile comunităţii, respectiv
Bugetul general al Comunităţii.
De asemenea, Curtea de Conturi examinează conturile tuturor veniturilor şi
cheltuielilor oricărui organism creat de Comunitate, în măsura în care actul fondator nu
exclude acest control. Ea prezintă Parlamentului European şi Consiliului o declaraţie de
asigurare privind fiabilitatea precum şi legalitatea şi regularitatea operaţiunilor auxiliare.
Curtea de Conturi examinează legalitatea şi regularitatea veniturilor şi cheltuielilor
şi asigură buna gestiune financiară.
Controlul veniturilor se efectuează atât pe baza sumelor stabilite ca datorate,
cât şi a vărsămintelor către Comunitate. «
Controlul cheltuielilor se efectuează pe baza angajamentelor asumate, precum şi a
plăţilor efectuate. Aceste controale pot fi efectuate înainte de închiderea conturilor
exerciţiului financiar în cauză.
Controlul efectuat de Curtea de Conturi asupra veniturilor şi cheltuielilor
comunitare asigură bunul management financiar comunitar, prin evaluarea rezultatelor
obţinute în raport cu prognozele.
.Curtea de Conturi exercită funcţia de control şi în raport cu execuţia bugetară.
Controlul execuţiei bugetare revine Curţii, iar Parlamentului îi revine competenţa
descărcării Comisiei de execuţia bugetară.
Astfel, Parlamentul European, la recomandarea Consiliului care hotărăşte cu
majoritate calificată, descarcă Comisia de executarea bugetului. în acest scop, Consiliul şi
Parlamentul examinează conturile şi bilanţul financiar, raportul anual al Curţii de Conturi
şi răspunsurile instituţiilor controlate Ia observaţiile Curţii, precum şi rapoartele speciale
ale acesteia.
Observaţiile şi recomandările Curţii de Conturi permit Parlamentului şi
Consiliului să-şi exprime poziţiile în deplină cunoştinţă de cauză.
2.6.3.2. Funcţia consultativă
Curtea de Conturi trebuie să fie consultată de către celelalte instituţii comunitare
cu privire la orice proiect comunitar din sfera financiară şi bugetară.
La solicitarea acestor instituţii, Curtea emite avize consultative, în vederea
adoptării unor acte juridice78.
78 De exemplu, conform art 209(279)- Tratatul CE (art 178 Tratat CECA art 138
Tratat CEEA) pentru adoptarea regulamentelor financiare, Consiliul poate hotărî după
Ele nu sunt avize conforme, daci destinatarul lor nu este legat de conţinut, însă
solicitarea lor este obligatorie. Avizele consultative ale Curţii de Conturi sunt publicate în
Jurnalul Oficial.
Prin intermediul avizelor consultative, Curtea de Conturi execută un control financiar
preventiv, contribuind la buna organizare a activităţii financiare comunitare.
3. Alte organe comunitare
& Dacă acceptăm ideea structurării piramidale a instituţiilor comunitare, în vârful
acestei structuri distingem Consiliul European.
<=> La un prim nivel sub Consiliul European distingem cele cinci instituţii
comunitare care acţionează într-o strânsă interdependenţă, îndeplinind atribuţii specifice:
Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană, Parlamentul European, Curtea de Justiţie şi Curtea
de Conturi
^ La un nivel următor vom distinge alte organe comunitare care .îndeplinesc Juneţii cu
caracter financiar sau tehnic, sau Juneţii cu caracter consultativ.
între nivelele structurii piramidale distingem atât relaţii pe orizontală (între organele
care fac parte din aceiaşi categorie), cât şi pe verticală (între organe aflate pe nivele diferite).
5.1. Organe financiar- bancare
Organele financiar - bancare comunitare sunt cele care au fost constituite să
contribuie la realizarea Uniunii Economice şi Monetare în diferitele faze ale acesteia
(respectiv Institutul Monetar European - I.M.E. şi Sistemul European al Băncilor Centrale -
S.E.B.C.) precum şi Banca Europeană de Investiţii, având misiunea să contribuie la
finanţarea unor proiecte de interes comun.
Uniunea Economică şi Monetară (U.E.M.) constituie un obiectiv major al Uniunii
Europene, consacrat la art B din "Dispoziţiile comune" ale Tratatului de la Maastricht
obţinerea avizului Curţii de Conturi.
 ■200
t--------------j -------------------------———:----------------------------------------i—■ --
|| Realizarea U.E.M. este prevăzută ca un proces cu caracter progresiv -şi
■reversibil, urmând trei faze: .?"
a) - prima fază - începută la 1 iulie 1990, pe baza unei orientări adoptate jde Consiliul
European de la Madrid din 26-27 iunie 1989;
m I b) —faza a doua — începută la 1 ianuarie 1994% reprezentând o perioadă de j ^ranziţie, de
pregătire a statelor membre în vederea îndeplinirii condiţiilor necesare pentru adoptarea monedei
unice. La începutul acestei faze a fost creat Institutul JMonetar European (I.M.E.) ca organism
financiar bancar cu caracter provizoriu, Bbvând sarcina de a pregăti stabilirea Sistemului
European al Băncilor Centrale;
c) — faza a treia — începută la 1 ianuarie 19999 reprezintă perioada realizării politicii
monetare comunitare, prin introducerea monedei unice - EURO. începând cu această fază,
politica monetară comunitară este pusă în aplicare de |>.E.B.C, sistem bancar cu caracter
definitiv, care înlocuieşte I.M.E.
^ 3.1.1. Institutul monetar European
m \ Institutul Monetar European a reprezentat un organ financiar bancar cu P ^aracter
tranzitoriu, fiind reglementat prin dispoziţiile art 109F Tratatul CE -introdus prin Tratatul de la
Maastricht şi prin dispoziţiile Protocolului privind ■jjKtatutuI I.M.E. (anexat tratatului).
3.1.1.1. Constituire, componenţă
jm Conform art 109 F(l 17) alin. 1,1.M.E. a fost înfiinţat la începutul celei de-- f m doua etape a
realizării U.E.M.
LM.E a înlocuit Comitetul Guvernatorilor şi Fondul European de W Cooperare
Monetară (F.E.C.O.M) care s-au dizolvat, activele şi pasivele ^F.E.C.O.M. transferându-se
automat şi integral către I.M.E. | •.'! I.M.E avea personalitate juridică şi se bucura în statele
membre, de
capacitatea judiciară cea mai largă recunoscută persoanelor juridice de legislaţia
naţională.
, Angajaţii care făceau parte din personalul I.M.E (al căror regim juridic era Stabilit de
Consiliu) aveu obligaţia de a păstra secretul profesional, chiar şi după încetarea funcţiilor lor. _
I.M.E. se bucura pe teritoriul statelor membre de privilegiile şi imunităţile ISomunitare.
Din punct de vedere juridic faţă de terţi, I.M.E se angaja prin preşedinte sau
vicepreşedinte sau prin semnătura a doi membri autorizaţi de preşedinte. *m La începutul celei
de-a treia faze a realizării U.E.M - I.M.E a fost lichidat jBrin înfiinţarea Băncii Centrale
Europene, toate activele şi pasivele sale fiind transferate fa mod automat către B.C.E. (1 ianuarie
1999).
3.1.1.2. Organizare, funcţionare *"v
" Institutul Monetar European a avut secfiţil li&tmuyiirk-- - ' #S' -Vv.*.«
Nicoleta Diaconu Conducerea şi gestionarea LM.E a revenit Consiliului LM.E, compus dintr? un
preşedinte şi guvernatorii băncilor centrale naţionale.-
Preşedintele era numit de comun acord de guvernele statelor membre, la nivelul şefilor
de state sau de guvern pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea realegerii.
Sarcinile Preşedintelui erau de a pregăti şi prezida reuniunile Consiliului I.M.E, de a
gestiona resursele LM.E, de a reprezenta I.M.E în raporturile exterioare.
Membrii Consiliului I.M.E aveau obligaţia de a acţiona în interes comunitar, dând
dovadă de independenţă faţă de guvernele statelor membre şi faţă de alte organe comunitare,
neputând accepta sau solicita instrucţiuni din partea vreunui organ, I.M.E a fost dotat cu resurse
proprii formate din contribuţiile băncilor centrale ale statelor membre, moneda utilizată în
operaţiunile sale fiind ECU.
Consiliul I.M.E se reunea de cel puţin zece ori pe an, reuniunile sale fiind
confidenţiale. Fiecare membru dispunea de un vot, modul de votare fiind, după caz, cu
majoritate simplă, cu majoritate calificată sau în unanimitate.
în exercitarea funcţiilor sale, I.M.E avea posibilitatea să formuleze avize, să facă
recomandări şi să adopte decizii şi directive adresate băncilor centrale naţionale.
' 3! 1.1.3. Atribuţii
Protocolul privind Statutul I.M.E ^ stabilit obiectivele, sarcinile principale şi funcţiile
I.M.E.
Conform art. 2 - Statut, obiectivele LM.E erau:
- intensificarea coordonării politicilor monetare pentru a asigura stabilitatea preţurilor;
- efectuarea pregătirilor necesare pentru constituirea S.E.B.C, pentru implementarea
unei politici monetare unice şi crearea unei monede unice.
Sarcinile principale ce reveneau Institutului, în conformitate cu art. 109 F par. 2 din
Tratat erau:
- intensificarea cooperării între băncile centrale naţionale;
- monitorizarea funcţionării Sistemului Monetar European;
- consultări asupra problemelor care ţin de competenţa băncilor centrale naţionale
privind stabilitatea instituţiilor şi pieţelor financiare;
- pregătirea instrumentelor şi procedurilor necesare aplicării politicii
monetare unice; ijgi
- promovarea eficienţei plăţilor transfiontaliejpjj^^_____________^ _
t^.itf ?! INTERVlEi or
ACADEMIA DT POUŢfB
în afara acestor sarcini, I.M.E a îndeplinit şi funcţii consultative (prevederi
la art 5 - Statut) precum şi funcţii operaţionale şi tehnici (prevederi la art. 6 -
Statut). •• \
Trăsătura caracteristică tranzitorie a Institutului Monetar European rezultă*' şi din
natura atribuţiilor sale, prin exercitarea cărora a avut misiunea de a pregăti trecerea la a treia
fază a realizării U.E.M.
în prezent prerogativele I.M.E. au fost preluate de B.C.E. care exercită o activitate
specifică conform actelor normative în baza cărora s-a constituit

3.1.2. Sistemul European al Băncilor Centrale (S.E.B.C)
Sistemul European al Băncilor Centrale (S.E.B.C) reprezintă o structură care permite
integrarea băncilor centrale naţionale în sistemul general comunitar79.
Misiunea fundamentală a acestei structuri bancare este aceea ca utilizând în
mod eficient o serie de măsuri şi modalităţi să pună în aplicare politica monetară
comunitară. ^ Persoanele cu drept de semnătură care angajează B.C.E. din punct de vedere juridic
S.E.B.C. este reglementat prin dispoziţiile TMs80 şi Protocolului privind Statutul S.E.B.C
şi al B.C.E.
S.EiB.C. şi-a începeput activitatea în vederea realizării politicii monetare comunitare,
odată cu intrarea în a treia fază a U.E.M., înlocuind Institutul Monetar European, al cărui rol avea
caracter tranzitoriu.
în acest scop în Tratat şi în Statut sunt stabilite o serie de obiective şi sarcini
fundamentale.
Conform art 105 par. 1 din Tratat, obiectivul principal al Ş.E.B.C. este
menţinerea stabilităţii preţurilor. Fără a aduce prejudicii stabilităţii preţurilor,
S.E.B.C. îşi aduce sprijinul la politicile economice generale din Comunitate, în
vederea contribuiţii Ia realizarea obiectivelor Comunităţii. âT**J
S.E.B.C. acţionează conform principiului economiei de piaţă deschise în care concurenţa
este liberă, favorizând o alocare eficientă a resurselor. Aceleaşi obiective sunt preluare şi
prezentate şi în Protocolul privind Statutul S.E.B.C. (în art 2).
Sarcinile fundamentale ale S.E.B.C. (prezentate atât în art 105 par. 2.5. din Tratatul de la
Maastricht cât şi-în art 3 din Statut sunt:
- definirea şi implementarea politicii monetare a Comunităţii;
- desfăşurarea operaţiunilor de schimb, conform dispoziţiilor tratatului [art 109(111)];
- păstrarea şi administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre;
- promovarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi.
Ca principiu general, în art 8 - Statut se arată că S.E.B.C. este condus de organele de
decizie ale Băncii Centrale Europene (B.C.E.).
Spre deosebire de obiective care au un caracter general, sarcinile fundamentale au un
caracter concret şi aplicativ.
Litigiile dintre B.C.E. şi angajaţii săi sunt soluţionate de Curtea de Justiţie» în limitele
şi condiţiile prevăzute de regimul care ie este aplicabil.
Având în vedere importanţa şi specificitatea domeniului de activitate, membrii
organelor de decizie şi personalul B.C.E. şi al băncilor naţionale sunt obligaţi să nu divulge
informaţiile care sunt sub incidenţa secretului profesional chiar şi după încetarea exercitării
funcţiilor lor, fără a se preciza un termen.
faţă de terţi sunt preşedintele sau doi membri ai Comitetului director, ori doi membri ai
personalului său, autorizaţi de preşedinte să semneze în numele Băncii.
în condiţiile stabilite în protocolul asupra privilegiilor şi imunităţilor Comunităţilor
Europene, B.C.E. ca şi alte instituţii comunitare, se bucură pe teritoriul statelor membre de
privilegiile şi imunităţile necesare îndeplinirii misiunilor sale.
Totodată, banca beneficiază de independenţă în exercitarea competenţelor sale, astfel
încât nici un membru al organelor sale de decizie nu poate accepta instrucţiuni din partea
vreunei instituţii comunitare sau din partea statelor membre.
La rândul lor, state membre au obligaţia corelativă de a respecta principiul
independenţei B.C.E. şi de a nu încerca să influenţeze în nici un fel îndeplinirea sarcinilor ce îi
revine acesteia.
Ca instituţie financiară, B.C.E. este dotată cu capital precum şi cu resurse
proprii.
Capitalul B.C.E., devenit operaţional de la constituirea sa se ridică la 4 miliarde
EURO, putând fi mărit prin decizia Consiliului guvernatorilor luată cu majoritate calificată.

3.1.2.1. Banca Centrală Europeană (B.C.K1

Banca Centrală Europeană este o instituţie financiară investită cu putere de reglementări
şi decizie în cadrul sistemului financiar comunitar.

A) Constituire, componenţă
B.C.E. are personalitate juridică proprie şi se bucură în statele membre de capacitatea juridică
cea mai largă recunoscută persoanelor juridice de legislaţia naţională
Banca dispune de propriul său personal, al cărui regim juridic este stabilit de Consiliului
guvernelor, la propunerea Comitetului director, normelor juridice aplicabile personalului B.C.E.
fiind cuprinse în statutul Băncii.

79Philippe Manin - Les Communautes Europeennes. L 'Union Europenne. Droit institutionnel.

Paris, 1993, pag. 169
80 în Tratatul de de la Maastricht S.E.B.C. este reglementat în Titlul VI privind politica
economică şi monetară
 Băncile centrale naţionale sunt singurele
autorizate să subscrie şi să deţină apitalul B.C.E.
Subscrierea capitalului se realizează conform grilei de
repartiţie abilite conform dispoziţiilor din Statutul
S.E.B.C. şi'B.CE. (art. 29)282.
în afara acestui capital, băncile centrale
naţionale vor pune la dispoziţia .CE. rezerve valutare,
(altele decât monedele statelor membre) ECU, poziţii
de izervă la F.M.I. şi Drepturi Speciale de Tragere, în
valoare de până la 50 miliarde ECU, în echivalent
contribuţia fiecărei bănci centrale naţionale fiind
stabilită iroporţional cu partea sa din capitalul
subscris la B.C.E.
B)
Organi
zare,
funcţio
nare.
Sediul
B. CE.
a fost
stabilit
la
Nici un membru al Comitetului director nu poate exercita altă profesie, remunerată sau
nu, în timpul exercitării funcţiilor sale.
Membrii Comitetului director sunt numiţi de comun acord de guvernele statelor
membre, la recomandarea Consiliului şi după consultarea Parlamentului European şi a
Consiliului guvernatorilor, dintre persoane a căror autoritate şi experienţă, profesională sunt
recunoscute în domeniul monetar sau bancar, şi având cetăţenia statelor membre.
Mandatul membrilor Comitetului director este de 8 ani şi nu poate fi reînnoit.
Condiţiile de angajare, retribuţiile, pensiile şi alte avantaje privind securitatea socială a
membrilor Comitetului director sunt stabilite de Consiliul guvernatorilor.
Membrii Comitetului director pot fi demişi de Curtea de Justiţie, la cererea Consiliului
guvernatorilor sau a Comitetului director» dacă nu mai îndeplinesc condiţiile necesare exercitării
funcţiilor lor sau au comis o greşeală gravă283.
Deciziile Comitetului director se iau cu majoritate simplă a voturilor exprimate, fiecare
membru dispunând de un vot
Comitetul director este responsabil pentru gestiunea curentă a B.C.E., având obligaţia
de a implementa politica monetară în conformitate cu orientările şi deciziile adoptate de
Consiliul guvernatorilor. în acest cadru, Comitetul director dă instrucţiunile necesare băncilor
centrale naţionale. Comitetului director fi pot fi delegate anumite puteri prin decizia Consiliului
guvernatorilor.
^ Consiliul general se constituie ca cel de-al treilea organ al B.C.Ei, fiind compus din
preşedintele şi vicepreşedintele B.C.E., precum şi din guvernatorii băncilor centrale naţionale.
Ceilalţi membri ai Comitetului director pot participa la reuniunile Consiliului general,
însă fără drept de vot.
Consiliul general contribuie la îndeplinirea funcţiilor consultative ale B.C.E. privind
aplicarea legislaţiei comunitare în materia controlului prudenţiaî al instituţiilor de credit şi a
stabilităţii sistemului financiar, la colectarea informaţiilor statistice, la redactarea rapoartelor de
activitate ale B.C.E., la stabilirea regulilor necesare standardizării procedurii contabile şi
informării asupra operaţiilor de angajare â personalului B.C.E.
Consiliul general nu are puteri de decizie, însă acţionează pentru îndeplinirea
atribuţiilor B.C.E., având un rol executiv284.
Preşedintele B.C.E., sau, în absenţa sa vicepreşedintele prezidează Consiliul
guvernatorilor şi Comitetul director ale B.C.E.
Art 11 din Statutul S,.E.B.C. care reglementează Comitetul director al S.E.B.C. nu explică
înţelesul noţiunii de „greşeală gravat. P.Manin - op.,cit. pag. 171
 De asemenea, preşedintele, sau persoana pe care el o desemnează în acest scop,
reprezintă B.C.E. în exterior, în raporturile cu instituţii similare sau altele asemenea.
Exerciţiul financiar al B.C.E. şi băncilor centrale naţionale începe în prima zi a
lunii ianuarie şi se încheie în ultima zi a lunii decembrie Conturile anuale ale B.C.E. sunt
întocmite de Comitetul director conform principiilor stabilite de Consiliul guvernatorilor.
Conturile B.C.E. şi ale băncilor centrale naţionale sunt verificate de auditori externi
independenţi, recomandaţi de Consiliul guvernatorilor şi agreaţi de Consiliu. Ei au puteri
depline în privinţa examinării conturilor şi registrelor B.C.E. şi băncilor centrale naţionale.
C) Atribuţii
B.C.E. reprezintă organul de conducere al S.E.B.C., având un rol important în
cadrul sistemului monetar european, fiind investită cu atribuţii de reglementare şi decizie.
* In cadrul S.E.B.C, B.C.E. îndeplineşte un ansamblu de funcţii, repartizate pe mai
multe categorii:
a) - juneţii consultative (conform art 105 par. 4 - Tratatul CE. şi art. 4 -
Statut). In acest context, subliniem că Banca este consultată atât de autorităţile
naţionale în privinţa oricărui proiect legislativ în domeniile care ţin de competenţa
sa — în limitele şi în condiţiile fixate de Consiliu, cât şi în privinţa oricărui act
comunitar, de către instituţiile comunitare în domeniile sale de competenţă. De
asemenea, B.C.E. poate prezenta avize consultative instituţiilor comunitare sau
autorităţilor naţionale privind domeniile ce ţin de competenţa sa.
b) - juneţii statistice (conform art 5- - Statut). în îndeplinirea acestor funcţii,
B.C.E., asistată de băncile centrale naţionale, colectează informaţiile statistice necesare de
la autorităţile naţionale competente sau de la agenţii economici, cu care cooperează în
acest scop.
c) - juneţii monetare7*5 (conform art 17 - 19 Statut). B.C.E. şi băncile centrale
naţionale pot deschide conturi instituţiilor de credit, instituţiilor publice şi altor participanţi
pe piaţă şi pot să accepte active drept garanţie. De asemenea,
215
începând de la 1 ianuarie 1999 a fost introdusă moneda unică EURO. Din ianuarie
2002 bancnotele naţionale ale unor state membre au fost înlocuite cu EURO. Rolul emiterii
şi administrării EURO îi revine Băncii centrale Europene. Din cele 15 state comunitare,
doar 12 state au aderat într-o primă fază la moneda unică europeană. Aceste state sunt
Austria, Belgia, Franţa, Finlanda, Germania, Grecia, Italia, Irlanda, Lxemburg, Olanda,
Portugalia şi Spania. Moneda unică EURO înlocuieşte următoarele monede naţionale,
şilingul austriac, francul belgian, francul francez, marca finlandeză, marca germană,
drahma grecească, lira italiană, lira irlandeză, francul luxemburghez, guldenul olandez,
escudo portughez şi peseta spaniolă. Au rămas în afara zonei euro următoarele state ale
U.E.: Marea Britanie, Danemarca şi Suedia. Pentru Marea Britanie şi Danemarca, prin
protocoale anexă, s-au prevăzut condiţiile speciale de participare Ia acest proces.
B.C.E. şi băncile centrale pot să intervină pe pieţele de capital (prin cumpărare, vânzare,
contracte la termen la curs fix, luând sau dând împrumut creanţe şi titluri negociabile în
monedă comunitară sau necomunitară) şi să efectueze operaţii de credit împreună cu
instituţiile de credit şi cu alţi participafiţi pe piaţă.
Tot în cadrul exercitării funcţiilor monetare, B.C.E. este abilitată să impună
instituţiilor de credit constituirea de rezerve obligatorii la B.C.E. şi la băncile centrale
naţionale.
Conform art 21 din Statutul S.E.B.C. raportat la art 104(101) din Tratatul
CE le este interzis B.C.E. şi băncilor centrale naţionale să acorde credite fără
acoperire şi orice alte tipuri de facilităţi de creditare instituţiilor sau organelor
Comunităţii, autorităţilor centrale, regionale sau locale, altor organisme, şi
întreprinderi publice ale statelor membre. Este de asemenea interzisă achiziţia
directă de către B.C.E. sau băncile centrale naţionale, a instrumentelor datoriei
acestei instituţii. _
d) — funcţii de cooperare internaţională (conform art 6 şi 23 — Statut). în domeniul
cooperării internaţionale, pentru îndeplinirea sarcinilor încredinţate S.E.B.C; B.C.E. este
abilitată decidă modul de reprezentare al sistemului bancar. Cu autorizarea sa, băncile centrale
naţionale sunt abilitate să participe la instituţiile monetare internaţionale.
în plan extern, B.C.E. şi băncile centrale naţionale pot îndeplini următoarele
operaţiuni:
- să stabilească relaţii cu băncile şi instituţiile financiare din ţările terţe şi cu
organizaţiile internaţionale;
- să dobândească şi să vândă orice tip de active valutare şi de metale preţioase;
- să efectueze toate tipurile de operaţii bancare cu ţările terţe şi cu organizaţiile
internaţionale; inclusiv să primească şi să acorde credite.
D) Actele adoptate de BCE.
în exercitarea atribuţiilor sale, B.C.E. poate recurge la următoarele acte:
adoptă regulamente, ia decizii, emite recomandări şi avize (conform art 34 din Statutul S.E.B.C.).
în limitele şi în condiţiile stabilite de Consiliu (conform art 34 pct. 3 din Statut),
B.C.E. este abilitată să aplice întreprinderilor amenzi sau penalităţi în cazul nerespectării
regulamentelor şi deciziilor sale.
Actele şi omisiunile B.C.E. sunt supuse controlului şi interpretării Curţii de Justiţie.
Litigiile dintre B.C.E. şi creditorii, respectiv debitorii săi sau alte persoane, sunt soluţionate de
instanţele naţionale competente, cu excepţia cazurilor când este declarată competentă Curtea
de Justiţie.
B.C.E. are obligaţia de a elabora şi publica rapoarte, cel puţin o dată pe trimestru,
privind activitatea S.E.B.C.
208 Nicoleta Diaconu
De asemenea, B.C.E. transmite Parlamentului European, Consiliului, Comisiei
şi Consiliului European, un raport anual asupra activităţii S.E.B.C. şi asupra politici
monetare a anului precedent şi a anului în curs.
Regimul răspunderii B.C.E. este cel prevăzut în art. 215(288) din Tratatul CE .
Răspunderea băncilor centrale naţionale se determină în conformitate cu dreptul naţional
corespunzător.
Curtea de Justiţie este competentă să hotărască în baza unei clauze
compromisorii conţinută într-un contract de drept public sau de drept privat încheiat de
B.C.E. (art 35 Statut). Decizia B.C.E. de a sesiza Curtea de Justiţie este luată de
Consiliul Guvernatorilor.
3.1.2.2. Băncile Centrale Naţionale
Băncile centrale naţionale din fiecare stat membru fac parte integrantă din
S.E.B.C. şi activitatea lor se desfăşoară conform orientărilor şi instrucţiunilor B.C.E.
în acest scop fiecare stat membru are obligaţia de a asigura 'compatibilitatea
legislaţiei sale naţionale, inclusiv a statutului băncii sale naţionale cu dispoziţiile
tratatului şi Statutului S.E.B.C. Statutele băncilor centrale naţionale trebuie să prevadă în
special ca durata mandatului de guvernator al Băncii Centrale Naţionale să fie de cel
puţin cinci ani.
Un guvernator poate fi destituit dacă nu mai îndeplineşte condiţiile necesare
exercitării funcţiilor sale sau dacă se află în culpă gravă. Decizia de demitere poate fi
atacată în termen de două luni (de la publicarea actului, [notificarea făcută reclamantului
sau de la data luării la cunoştinţă a actului) în faţa Curţii de Justiţie, pe motive de violare
a tratatului sau altor reglementări privind aplicarea sa.
Consiliul guvernatorilor trebuie să ia măsurile necesare pentru a asigura
respectarea de către băncile centrale naţionale a orientărilor şi instrucţiunilor B.C.E.,
solicitând să-i fie furnizate toate informaţiile necesare.
La rândul lor băncile centrale naţionale exercită funcţii monetare statistice şi de
cooperare internaţională, sub îndrumarea B.C.E.
Aceste bănci pot îndeplini şi alte funcţii decât cele prevăzute în Statut, cu excepţia
cazului în care Consiliul guvernatorilor decide cu majoritate calificată că aceste funcţii nu sunt
compatibile cu obiectivele şi sarcinile S.E.B.C.
286
Conform art 215(288) din TratatulCE, responsabilitatea contractuală a Comunităţii
este guvernată de legea aplicabilă contractului în cauză. In materie de responsabilitate
noncontractuală. Comunitatea trebuie să ia măsuri reparatorii conform principiilor
generale comune dreptului statelor membre relativ la pagubele cauzate de instituţiile sau
agenţii săi în exerciţiul funcţiunii Aceste dispoziţii se aplică şi pagubelor cauzate de
B.C.E. sau de agenţii săi în exerciţiul funcţiunii. Responsabilitatea personală a agenţilor
ţaţă de Comunitate este stabilită în dispoziţiile care fixează statutul lor sau regimul care le
este aplicabil.
Spre deosebire însă de funcţiile prevăzute în Statut, aceste funcţii pe care băncile
centrale naţionale le exercită pe propria lor răspundere şi pe propriul lor risc, nu sunt
considerate ca făcând parte din funcţiile S.E.B.C.
Curtea de Justiţie este competentă să hotărască asupra litigiilor izvorând din
îndeplinirea obligaţiilor ce revin băncilor centrale naţionale.
în cazul în care B.C.E. consideră că o bancă centrală naţională nu-şi îndeplineşte
obligaţiile, ea poate emite un aviz motivat după ce I-a dat acesteia posibilitatea de a-şi
prezenta observaţiile.
Dacă banca centrală naţională nu se conformează avizului, B.C.E. poate sesiza
Curtea de Justiţie.
3.1.2.3. Structura de ansamblu a S.E.B.C.
Analizată din punct de vedere instituţional, S.E.B.C. reprezintă o structură
independentă de tip federathr .
A) Independenţa
S.E.B.C. trebuie să fie independentă atât faţă de alte organe şi instituţii
comunitare, cât şi faţă de autorităţile naţionale.
Dispoziţiile art 7 - Statut în aplicarea art 107(108) - Tratat C.E., reglementează în
mod expres independenţa S.E.B.C. în acest sens, se arată că B.C.E., băncile centrale
naţionale, sau vreun membru al organelor de decizie nu pot solicita sau accepta instrucţiuni
din partea instituţiilor comunitare, guvernelor statelor membre sau altor organisme.
Acestora le revine obligaţia corelativă de a nu influenţa membrii SJE.B.C. în
îndeplinirea sarcinilor lor.
Evident că independenţa B.C.E. faţă de instituţiile comunitare nu exclude însă
colaborarea cu acestea, tratatul prevăzând situaţii de colaborare expresă.
Totodată independenţa băncilor centrale nu poate fi atotcuprinzătoare, autonomia
acestora fiind posibilă în cadrul limitelor stabilite de autoritatea politică.
Având în vedere faptul că emisiunea şi politica monetară sunt probleme politice,
independenţa băncilor centrale constă în exercitarea de către acestea a unei politici
monetare delegate de la autoritatea care le-a conferit aceste competenţe.
La nivel comunitar s-a impus soluţia acordării unei mai mari libertăţi de acţiune şi
responsabilitate băncilor centrale prin recunoaşterea unei independenţe relative a acestora.
Teoria şi practica internaţională economică ilustrează că independenţa băncilor
centrale se poate prezenta sub două forme:
J.BouIouis - Droit institutionnel de L'Union Europeenne 5° ed. Moucherstein, 1995, pag.
 - în sens larg - presupunând puterea de decizie a băncilor cu privire Ia obiectivele
şi instrumentele utilizate de acestea;
- în sens restrâns - presupunând posibilitatea de gestionare a instrumentelor în
cadrul unor obiective stabilite de guvern.
Evolufiile recente europene dovedesc existenţa orientărilor favorabile extinderii
şi întăririi principiului independenţei băncilor centrale.
' Din analiza unor studii288 rezultă că cu cât banca centrală este mai independentă,
cu atât nivelul mediu şi variabilitatea inflaţiei sunt mai joase, între independenţa băncilor
centrale şi creşterea inflaţiei fiind un raport invers proporţional.
Pentru realizarea obiectivelor S.E.B.C. au fost stabilite o serie de criterii de
determinare a gradului de independenţă a băncilor centrale. Aceste criterii privesc
deopotrivă atât băncile centrale naţionale, cât şi B.C.E289.
Aceste criterii se referă la:
- garanţii statutare ale independentei;
- existenţa în statut a menţiunii de independenţă sau a poziţiei faţă de această
problemă;
- metodele de numire şi demitere a guvernatorului, funcţionarilor superiori,
directorilor din conducere;
- durata mandatului guvernatorului;
- posibilitatea prezenţei unor funcţionari ai guvernului în conducerea
băncii;
Exemple ilustrând independenţa băncilor centrale prezentate de Cezar
2 Nicolae Dardac în "Integrarea monetar-bancară europeană' - Editura
Basno,
8
Didactică şi Pedagogică R. A., Bucureşti, 1999, pag. 58-59.
3
1) Banca Franţei, conform Legii din 4 august 1993, a devenit pe deplin
responsabilă pentru definirea şi punerea în aplicare a politicii monetare. Potrivit
legii, s-a creat în cadrul băncii Consiliul de politică monetară compus din 9
membrii (dintre care fac parte şi Guvernatorul Băncii Franţei şi doi subordonaţi).
Acest Consiliu este investit cu responsabilitatea de a defini politica monetară şi de
a asigura aplicarea ei. se interzice în mod explicit acestuia să solicite sau să accepte
instrucţiuni din partea Guvernului, sau din partea altor instituţii sau persoane.
Caracterul colegial şi irevocabilitatea mandatului membrilor săi, întăresc
autoritatea şi responsabilitatea Consiliului. Banca centrală este deschisă dialogului
şi transparenţei, prin posibilitatea participării la şedinţele Consiliului a primului
Ministru şi a Ministerului Economiei. De asemenea, documentele de analiză
privind rezultatele băncii sunt puse la dispoziţia comisiilor Ministerului Finanţelor
şi parlamentului. Tot pe linia dialogului se înscriu şi întâlnirile dintre membrii
Consiliului (delegaţi de Guvernatori) cu responsabili economici, sociali şi politiei
din diferite regiuni ale ţării.
2) Banca Angliei a făcut obiectul unei reforme instituţionale odată cu instalarea
noului guvern laburist La 6 mai 1997 noul cancelar M.Brown, a decis să acorde o
mai mare autoritate. Băncii Angliei cu privire la manevrarea instrumentelor de
politică monetară însă definirea obiectivelor anuale rămân de competenţa exclusivă
a guvernului. 289 Cezar Basno, Nicolae Dardac, op. cit. p. 67
- limitarea activităţii băncii faţă de unele instrucţiuni ale guvernului;
- limitele finanţării băncii de către guvern;
- posibilitatea atacării de către guvern a deciziilor băncii.
B. Structura federativă
Structura de ansamblu a S.E.B.C. este de tip federativ.
Băncile centrale naţionale, fac parte integrantă din sistemul financiar bancar comunitar
şi sunt chemate să pună în aplicare instrucţiunile şi orientările B.C.E.
în cadrul B.C.E., organismul decizional, care adoptă aceste instrucţiuni şi orientări este
Consiliul guvernatorilor, organ din care fac parte şi guvernatorii băncilor centrale naţionale. Se
poate astfel considera că guvernatorii băncilor centrale naţionale au sarcina de a pune în aplicare
orientările şi instrucţiunile la a căror adoptare au participat în calitatea lor de membrii în
Consiliul guvernatorilor.
3. L3. Banca Europeană de Investiţii
3.1.3.1. Constituire, componenţă
Banca Europeană de Investiţii a fost înfiinţată la 1 ianuarie 1958, prin Tratatul CEE (art.
129 şi art. 130), statutul său fiind adoptat printr-un protocol anexă la tratat
în prezent, Banca Europeană de Investiţii este reglementată prin dispoziţiile art
198D(266) şi 189E(267) - Tratatul CE şi Protocolul privind Statutul Băncii.
Membrii Băncii Europene de Investiţii sunt statele membre ale Uniunii Europene.
Banca Europeană de Investiţii are personalitate juridică, bucurându-se pe teritoriul
fiecărui stat membru de capacitatea juridică cea mai largă recunoscută persoanelor juridice prin
legislaţia naţională.
Banca şi funcţionarii săi beneficiază de privilegiile şi imunităţile comunitare prevăzute
în Protocolul cu privire la privilegiile şi imunităţile Comunităţilor europene anexat Tratatului de
Bruxelles din 1965.
Banca de Investiţii are un capital propriu, fiind subscris de statele membre în proporţiile
stabilite prin Protocolul privind Statutul Băncii, astfel cum a fost modificat în 1995.
3.1.3.2. Organizare, funcţionare
Banca Europeană de Investiţii are sediul la Luxemburg, conform dispoziţiilor din
Protocolul privind stabilirea sediilor instituţiilor şi anumitor organisme şi servicii ale Comunităţii
Europene, anexă la Tratatul de la Amsterdam.
 Structura organizatorică a Băncii, est tripartită, din această structură făcând parte ca
organe de conducere şi administrare următoarele: Consiliului guvernatorilor, Consiliul de
administrare şi Comitetul director.
^ Consiliul guvernatorilor
Acest organ este compus din miniştri delegaţi de statele membre. El reprezintă organul de
conducere al Băncii, având sarcina de a stabili directivele generale relative la politica de credit
a Băncii. Consiliul de administrare Ca organ de administrare este compus din 25 administratori
şi 13 supleanţi. Administratorii sunt numiţi de Consiliul guvernatorilor pe o perioadă de 5 ani,
mandatul lor putând fi reînnoit. Consiliul de administrare controlează modul de administrare şi
gestionare al Băncii. Membrii Consiliului de administrare sunt aleşi dintre personalităţile care
oferă toate garanţiile de independenţă şi competenţă, ei fiind responsabili numai în faţa Băncii.
Comitetul director Acest organ este compus dintr-un preşedinte şi şase vicepreşedinţi numiţi
pentru o perioadă de şase ani de Consiliul guvernatorilor la propunerea Consiliului de
administrare, asigură activitatea zilnică a Băncii. Comitetul director se ocupă de gestionarea
afacerilor curente ale Băncii, sub autoritatea preşedintelui şi sub controlul Consiliului de
administrare.
Banca este reprezentantă în exterior de preşedinte sau de unul din vicepreşedinţi.
Funcţionarii Băncii sunt plasaţi sub autoritatea preşedintelui.
Litigiile dintre Bancă, pe de o parte şi creditorii, respectiv debitorii său sau terţii, pe
de altă parte, sunt soluţionate de jurisdicţiile naţionale competente, cu excepţia competenţelor
exprese atribuite Curţii de Justiţie (conform art 29 din Statutul băncii).
3.1.3.3. Atribuţii
Potrivit art 198E(267) - Tratatul CE, Banca Europeană de Investiţii are misiunea de a
contribui la dezvoltarea echilibrată şi neîntreruptă a pieţei comune în interesul Comunităţii,
apelând la pieţele de capital şi la resursele sale proprii.
Banca facilitează, prin acordarea de împrumuturi şi garanţii, fără a urmări un scop
lucrativ, finanţarea proiectelor în toate sectoarele economiei.
Este astfel vorba de trei mari categorii de proiecte:
- proiecte care vizează dezvoltarea regiunilor mai puţin dezvoltate;
- proiecte care vizează modernizarea sau conversiunea întreprinderilor sau crearea de noi
activităţi ca urmare a instituirii progresive a pieţei comune, care, prin amploarea sau prin natura
lor, nu pot fi finanţate în întregime prin diferitele mijloace existente în fiecare din statele
membre;
proiecte de interes comun pentru mai multe state membre, care prin amploarea sau
natura lor nu pot fi finanţate în întregime prin diferitele mijloace existente în fiecare din statele
membre.
Prin T.Ms (art. G 68) se adaugă că "în îndeplinirea atribuţiilor sale, Banca facilitează
finanţarea programelor de investiţii, în strânsă legătură cu asistenţa acordată de fondurile
structurale şi de alte instrumente financiare ale Comunităţii.
în operaţiunile monetare, Banca veghează ca fondurile acordate să fie utilizate în
forma cea mai raţională şi în interesul Comunităţii. Banca comunică cu fiecare stat membru
prin intermediul autorităţilor desemnate de acesta.
în executarea operaţiunilor financiare de statele membre, Banca cooperează cu băncile
naţionale ale acestora sau cu alte instituţii financiare desemnate de băncile naţionale. Banca
urmăreşte toate contractele utile în vederea cooperării cu instituţiile bancare şi financiare ale
ţărilor în care îşi exercită operaţiunile.
în exterior, Banca Europeană de Investiţii cooperează cu toate organizaţiile
internaţionale cu activitate financiar-bancară.
în ce priveşte cadrul comunitar, banca a intenţionat să-şi declare independenţa faţă de
alte instituţii comunitare, însă Curtea de Justiţie a statuat, pe baza acţiunii Comisiei, că Banca
Europeană de Investiţii nu constituie un organ independent, ci este o parte componentă a
sistemului comunitar81.
Un obiectiv principal al Băncii Europene de Investiţii îl constituie contribuţia la
consolidarea economică a regiunilor mai puţin dezvoltate din cadrul UE, finanţând şi proiecte
în vederea sprijinirii altor politici ale UE, în particular cea privind asistenţa economică externă;
Sumele destinate de B.E.I. finanţării unor proiecte extracomunitare sunt în continuă
creştere, creditele fiind destinate unor proiecte specifice.
Aproape trei sferturi din operaţiunile de creditare extracomunitară ale B.E.I., sunt
destinate finanţării proiectelor de infrastructură, energie, transporturi, telecomunicaţii.
3.1.4. Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.EJLD.) a fost înfiinţată în
1991, având ca scop finanţarea inişiativelor şi proiectelor de infrastructură privată din ţările
aflate în tranziţie la economia de piaţă, prin acordarea de asistenţă financiară pe termen lung
ţărilor central şi est europene.
Capitalul acesteia a fost constituit prin participarea Uniunii Europene, a statelor
membre ale acesteia şi a Băncii Europene de Investiţii.
în prezent, BERD utilizează toate instrumentele financiare şi investiţionale de care
dispune pentru a susţine construirea economiilor de piaţă şi a democraţiilor în 28 de ţări din
Europa Centrală până în Asia Centrală.
BERD este cel mai mare investitor instituţional în regiune şi mobilizează investiţii străine
directe semnificative, pe plângă propriile finanţări. Banca, cu un capital subscris de 20 miliarde euro,
este deţinută de 60 de ţări membre şi două instituţii interguvemamentale. Dar, în ciuda faptului că
291
Cf. Dumitru Mazilu, op. cit pag.138
81CJ - Hot 85/86- Commission c. Conseiles des guverneurs de la BEI
acţionarii BERD sunt din sectorul public, Banca investeşte în principal în întreprinderi private, de
obicei împreună cu parteneri comerciali. BERD finanţează proiecte de afaceri, acţionând, în special,
în domeniul bancar şi industrial, lucrează cu companii aflate în proprietate de stat pentru a susţine
privatizarea, restructurarea şi îmbunătăţirea serviciilor municipale.
Prin investiţiile sale, BERD promovează reformele structurale şi sectoriale, competiţia,
privatizarea, instituţii financiare şi sisteme juridice mai puternice, dezvoltarea infrastructurii pentru
susţinerea sectorului privat şi guvernarea corporativă eficientă. BERD promovează co-finanţarea şi
investiţiile străine directe, mobilizează capital intern şi oferă asistenţă tehnică.
România este membră a BERD din 1991 şi are o cotă de participare de 96 milioane euro la
capitalul Băncii. De-a lungul perioadei de tranziţie a României la economia de piaţa, BERD s-a
dovedit a fi una dintre instituţiile financiare internaţionale care au susţinut intens acest proces pentru
îndeplinirea obiectivelor stabilite, prin acordarea de împrumuturi care au ajutat la implementarea
proiectelor necesare transformării economice şi la intensificarea reformelor structurale.
3.2. Organe comunitare cu caracter subsidiar
în afara instituţiilor şi organelor comunitare examinate, în cadrul comunitar au fost
create şi o serie de organe subsidiare menite a ajuta celelalte organe la realizarea în condiţii
optime a atribuţiilor şi responsabilităţilor acestora.
Crearea organelor subsidiare este un fenomen curent în practica organizaţiilor
internaţionale în general ca şi în cadrul comunitar european.
Consiliul şi Comisia au creat la nivel comunitar o varietate de grupuri şi comitete care
le asistă la îndeplinirea atribuţiilor ce le revin. Comisia a întocmit o listă în care sunt prezentate
în mod sintetic organele subsidiare.
Curtea de Justiţie s-a pronunţat în sensul ca aceste organe cu caracter subsidiar create
prin actele instituţiilor comunitare să-şi aibă fundamentul în tratate, să nu fie dotate cu
competenţe proprii de decizie, ci numai cu funcţii de execuţie strict controlate şi ca existenţa
organului respectiv să nu modifice echilibrul instituţional, astfel cum este stabilit în special
între consiliu şi Comisie292.
Posibilitatea creării unor asemenea organe subsidiare rămâne de actualitate. Fără a se
îngrădi această posibilitate a instituţiilor principale de a crea organe subsidiare, ar trebui stabilit
cadrul juridic al constituirii lor.
m
AvizulCJnr. 1/76(rec.1977pag. 741);CJ-Hot Meroni9/56,13.06.1958
3.2.1. Comitetul consultativ al CECO
3.2.1.1. Componenţă, organizare
Comitetul consultativ este reglementat prin dispoziţiile art 18 şi 19 din Tratatul CECO.
El funcţionează pe lângă Comisie, fiind consultat de către acesta în două situaţii diferite:
a) în mod obligatoriu atunci când tratatul prevede această consultare;
b) în mod facultativ, când Comisia consideră necesar293.
Tratatul de la Maastricht nu a modificat Tratatul CECO în privinţa Comitetului
consultativ.
Comitetul reuneşte un număr egal de producători, muncitori, consumatori şi
comercianţi. Membrii Comitetului consultativ sunt numiţi de Consiliu pentru o perioadă de 2
ani.
Ei acţionează individual, nefiind legaţi prin vreun mandat sau instrucţiuni din partea
organizatorilor care i-au desemnat.
Consiliul stabileşte care organizaţii ale producătorilor şi muncitorilor urmează să
desemneze membrii. Acestea propune un număr dublu de candidaturi, Consiliul urmând să
decidă.
Comitetul consultativ desemnează dintre membri săi preşedintele şi biroul pentru o
durată de 1 an. Funcţionarea Comitetului are la bază dispoziţiile propriului Regulament
interior.
3.2.1.2. Atribuţii
Comitetul are un rol consultativ pentru Comisie. Consultarea este obligatorie, când
este expres prevăzută de tratat sau facultativă, când Comisia consideră necesar.
Comisia va prezenta Comitetului consultativ obiectivele generale şi programele
stabilite de tratat şi îl va informa asupra liniilor generale ale acţiunilor sale.
Comisia poate stabili un termen pentru prezentarea avizului de către Comitet
în vederea deliberării asupra unei probleme determinate, Comitetul consultativ se
reuneşte fie la convocarea preşedintelui, fie a Comisiei, fie a majorităţii membrilor săi.
Procesul verbal al deliberărilor sale este transmis Comisiei şi Consiliului, odată cu
avizul solicitat
Conform Regulamentului interior al Comitetului consultativ CECO, versiunea a 7-a;
JOCE nr. C 149 din 16 iunie 1986
 216 Nicoleta
Diaconu
3.2.2. Comitetul Economic şi Social 3.22.1,
Componenţi organizare
Comitetul Economic şi Social este menţionat în art. 4(7) par. 2 Tratatul CE şi art 3
par. 2 - Tratatul CEEA, unde se arată că Consiliul şi Comisia sunt asistate de un Comitet
Economic şi Social şi de un Comitet al regiunilor, care exercită funcţii consultative.
Componenţa, organizarea şi atribuţiile Comitetului Economic şi Social sunt
reglementare prin dispoziţiile art. 193(257>198(262)Tratatul CE şi art. 165 - 170 Tratatul
CEEA.
Tratatul de la Maastricht a acordat prerogative noi acestui comitet, întărind statutul
acestuia.
Sediul Comitetului Economic şi Social este la Bruxelles.
Comitetul este compus din reprezentanţi ai diferitelor categorii ale vieţii
economice şi sociale, mai ales ai producătorilor, agricultorilor, lucrătorilor, comercianţilor
şi meşteşugarilor, ai profesiunilor liberale, consumatorilor şi ai reprezentanţilor interesului
general .
Membrii Comitetului sunt numiţi de Consiliu, hotărând în unanimitate pentru o
perioadă de patru ani, mandatul lor putând fi reînnoit
Prin TMs. au fost modificate ultimele două alineate ale art.l94(258)CE, stabilindu-
se că membrii Comitetului nu pot fi legaţi prin mandat imperativ, ei exercitându-şi funcţiile
în deplină independenţă, în interesul general al Comunităţii. Indemnizaţia membrilor
Comitetului este stabilită de Consiliu, statuând cu majoritate calificată.
Compunerea Comitetului trebuie să ia în considerare necesitatea asigurării unei
reprezentări adecvate a diferitelor categorii ale vieţii economice şi sociale293.
în vederea numirii membrilor Comitetului, Consiliul consultă Comisia şi poate cere
opinia organizaţiilor europene reprezentative din diferitele sectoare economice şi sociale
interesate în activitatea Comunităţii.
Comitetul îşi desemnează dintre membrii săi preşedintele şi biroul, pentru o perioadă
de doi ani. Biroul Comitetului este format dintr-un preşedinte, doi vicepreşedinţi şi treizeci de
membri.
Comitetul este convocat de preşedintele său, la cererea Comisiei sau Consiliului, sau
se poate întruni din proprie iniţiativă. Organizarea şi funcţionarea Comitetului sunt
reglementate prin dispoziţiile cuprinse în propriul regulament interior, stabilit de către
Comitet.
Comitetul este organizat în secţii specializate pentru principalele domenii
reglementate de tratat şi în special cuprinde o secţie de agricultură şi o secţie de transporturi82.
• în cadrul Comitetului se pot institui subcomitete care să elaboreze proiecte de avize
asupra unor probleme care să elaboreze proiecte de avize asupra unor probleme sau în
domenii determinate, care urmează să fie supuse deliberării Comitetului Economic şi Social.
3.2.2.2. Atribuţii
Comitetul Economic şi Social îndeplineşte atribuţii consultative.
El este consultat în mod obligatoriu de către Consiliu sau Comisie în cazurile
prevăzute expres de tratat sau în mod facultativ, când aceste instituţii consideră necesar.
Comitetul poate lua iniţiativa de a emite un aviz în toate cazurile în care consideră oportun.
Consultarea obligatorie a Comitetului a fost extinsă la noi domenii prin Actul Unic
European, privind piaţa internă, politică socială, cercetare, mediu înconjurător.
Prin dispoziţiile nou introduse prin T.Ms., consultarea obligatorie a Comitetului
Economic şi Social s-a extins la noi domenii: fiscalitatea indirectă.

82 în organizarea Comitetului se disting nouă secţii de specialitate:

294
Dispoziţiile art 194(258) - Tratatul CE au fost modificate şi completate I. Agricultură şi piscicultura;
prin art. G64 - II. Probleme economice, financiare şi monetare;
TUE privind numărul membrilor Comitetului şi prin art 14 din Decizia III. Energie, probleme nucleare şi cercetare;
Consiliului UE din 1 IV. Mediu, sănătate publică şi problemele consumatorului;.
ianuarie 1995 de adoptare a actelor privind aderarea noilor state la UE (JO L
nr. 1/1 ianuarie V. Relaţii externe, politici comerciale şi dezvoltare;
1995) Cei 344 membri ai CES (din ianuarie 2007) fac parte din grupurile de VI. Industrie, comerţ, mică industrie şi servicii;
interes, economice VII. Dezvoltare regională, planificare urbană şi rurală;
si sociale din Uniunea Europeana. Membrii sunt propuşi de către guvernele VIII. Probleme sociale, familiale, educaţionale şi de cultură;
naţionale şi numiţi IX. Transport şi comunicaţii.
de către Consiliul Uniunii Europene pentru un mandat de 4 ani, care poate fi Secţiile sunt conduse de un preşedinte şi doi vicepreşedinţi, numărul membrilor tor fiind
reînnoit. Ei aparţin
unuia din cele trei grupuri, angajatori, angajaţi şi interese diverse. Germania, cuprins între 48 (secţia IX) şi 72 (secţiile IV, VIII). Funcţionarea secţiilor specializate este
Franţa, Italia şi guvernată de regulile generale aplicate Comitetului Secţiile specializate nu pot fi consultate
independent de Comitet
 aproprierea dispoziţiilor legislative, regulamentare şi administrative ale statelor
membre care au o incidenţă asupra funcţionării pieţei comune; educaţie; sănătate;
protecţia consumatorilor; reţele transeuropene; industrie, cetăţenie; coeziune
economică şi socială; etc.
Prin TMs i-a fost acordat Comitetului dreptul de a emite un aviz în cazurile în
care consideră oportun, recunoscându-I-se un drept de iniţiativă în acest sens.
Consiliul sau Comisia îi pot fixa Comitetului un termen pentru prezentarea
avizului solicitat, care nu poate fi mai mic de o lună de la data la care preşedintele
primeşte comunicarea adresată în acest scop. Avizul Comitetului şi avizul secţiei
specializate, precum şi conţinutul deliberărilor sunt transmise Consiliului şi
Comisiei. v§L
Tratatul de la Amsterdam completează dispoziţiile art 198 - Tratatul CE privind
consultarea Comitetului, introducând dispoziţia cuprinsă în alin. 4 conform căreia
Comitetul Economic şi Social poate fi* consultat de Parlamentul European.
Parlamentul European este a treia instituţie comunitară, alături de Comisie şi
Consiliu, care poate consulta Comitetul Economic şi Social. Consultarea Comitetului de
către Parlament este facultativă, în cazurile în care acesta consideră necesar, textul
reglementând posibilitatea, nu şi obligaţia consultării.
3.2.3. Comitetul Regiunilor
Hâ 3.2.3.1. Componenţă, organizare
Comitetul regiunilor este un organ nou, instituit prin TMs (art G67). Comitetul
regiunilor este reglementat din punct de vedere juridic prin dispoziţiile art 198A(263)-
198C(265)CE fiind un organ cu caracter consultativ, compus din reprezentanţi ai
comunităţilor regionale şi locale.
Sediul Comitetului Regiunilor este la Bruxelles.
Numărul membrilor Comitetului Regiunilor este în prezent de 344 (de la 1
ianuarie 2007), repartizarea locurilor între statele membre, fiind identică cu cea prevăzută
pentru Comitetul Economic şi Social.
Membrii Comitetului şi un număr egal (344) de supleanţi sunt numiţi pe o
perioadă de patru ani de Consiliu, care hotărăşte în unanimitate, la propunerea statelor
membre respective. Mandatul lor poate fi reînnoit
Membrii Comitetului regiunilor nu pot fi legaţi printr-un mandat imperativ,
exercitându-şi funcţiile în deplină independenţă în interesul general al Comunităţii.
Comitetul regiunilor îşi desemnează dintre membrii săi preşedintele şi biroul, pentru o
durată de doi ani.
Comitetul îşi stabileşte regulamentul interior şi îl supune aprobării Consiliului,
care hotărăşte în unanimitate.
Comitetul se reuneşte la convocarea preşedintelui său, a Consiliului sau
Comisiei, sau se poate întruni din proprie iniţiativă.
3.2.3.2. Atribuţii
Comitetul regiunilor îndeplineşte juneţii consultative.
Regulile privind consultarea Comitetului regiunilor sunt similare cu cele privind
consultarea Comitetului Economic şi Social.
El va fi consultat obligatoriu de Consiliul sau Comisie când tratatul prevede în mod
expres obligativitatea consultării şi în mod facultativ, când aceste instituţii consideră necesar.
în legătură cu consultarea facultativă, Tratatul de la Amsterdam introduce completarea
că aceste instituţii vor consulta Comitetul atunci când consideră oportun "în special când aceste
cazuri au legătură cu cooperarea transfrontalieră" .
Menţionăm însă că prin această completare nu se extinde consultarea obligatorie a
Comitetului de către Consiliu sau Comisie cu privire la acest domeniu. Tratatul lasă la
aprecierea celor două instituţii oportunitatea consultării, atenţionându-le însă de a avea în vedere
în mod expres domeniul cooperării transfrontaliere dintre cazurile pentru care consultarea nu
este obligatorie.
Dacă consideră necesar, Consiliul sau Comisia pot acorda Comitetului un termen
pentru prezentarea avizului, care nu poate fi mai mic de o lună de la comunicarea făcută
preşedintelui în acest scop. La expirarea acestui termen se poate trece peste absenţa avizului.
j Când Comitetului Economic şi Social i se solicită un aviz, Comitetul regiunilor este
informat de Consiliu sau Comisie asupra acestei cereri de aviz.
Dacă Comitetul regiunilor consideră că sunt în joc interese regionale specifice, poate să
emită un aviz asupra acestui subiect El poate emite un aviz şi din proprie iniţiativă în cazurile în
care consideră acest lucru util.
Avizul Comitetului şi o dare de seamă a deliberărilor sale sunt transmise Consiliului şi
Comisiei.
Prin Tratatul de la Amsterdam se introduce un nou aliniat [alin. 4 — art. 198C(265) -
Tratatul CE], prin care se arată că, Comitetul regiunilor poate fi consultat de Parlamentul
European. Textul nu indică dacă această consultare este obligatorie sau facultativă precizând
doar faptul că Parlamentul "poate" consulta Comitetul, ceea ce înseamnă că se referă la o
consultare facultativă.
Prin Protocolul privind Comitetul Economic şi Social şi Comitetul regiunilor, anexă la
Tratatul de la Maastricht a fost prevăzut faptul că cele două comitete dispun de o structură
organizatorică comună.
înfiinţarea Comitetului regiunilor răspunde unor obiective stabilite prin TMs. privind
aprofundarea solidarităţii între popoarele statelor membre cu respectarea istoriei, culturii şi
tradiţiilor lor şi întărirea caracterului democratic şi a eficacităţii funcţionării instituţiilor, în
scopul de a le permite să-şi îndeplinească, într-un cadru instituţional unic, misiunile ce le-au fost
încredinţate .
3.2.4. Organe tehnice prevăzute în tratate
Tratatele comunitare instituie un număr de organe, care prin funcţiile pe re le
îndeplinesc, pot fi calificate, într-o manieră generală, ca organe tehnice.
297
O.ManoIache - Drept comunitar. Instituţii comunitare. Ed. a Il-a,
Bucureşti, Ed. ALL, pag. 119,1999.
In literatura de specialitate s-a subliniat marea diversitate a acestor organe, itând atât din
natura funcţiilor cu care pot fi investite (gestiune, control), cât şi din modalităţile statutului
lor juridic - unele având personalitate juridică, iar altele ai o simplă autonomie
administrativă şi financiară298. Din categoria acestor organe fac parte:
Agenţia de Aprovizionare. Euratom — prevăzută la art. 52-54 din Tratatul CEEA.-
Misiunea Agenţiei este de a asigura aprovizionarea cu minereuri şi ţârii brute, de a încheia
contracte de furnizare a acestor materii prime, după cipiul accesului egal la resurse şi prin
practicarea unei politici comune de provizionare.
Agenţia este dotată cu personalitate juridică şi autonomie financiară, lutul său
fiind stabilit de Consiliu, cu majoritate calificată la propunerea misiei.
Agenţia este plasată sub controlul Comisiei, care îi dă directive şi dispune <jfi
dreptul de veto asupra deciziilor.
I Orice act al Agenţiei în exercitarea dreptului de opţiune asupra Plnereurilor şi materiilor
brute produse pe teritoriile statelor membre şi în exercitarea dreptului de a încheia
contracte pentru furnizori, poate fi înaintat de cei eresaţi către Comisie, care va lua o decizie
în termen de o lună.
«=> Comitetul ştiinţific şi tehnic - prevăzut în art. 134 — Tratatul CEEA. umitetul este
instituit pe lângă Comisie, având caracter consultativ. El este eonsultat în mod obligatoriu
de Comisie în cazurile prevăzute expres în tratat şi ultativ în toate cazurile în care Comisia
consideră oportun.
Membri Comitetului sunt numiţi cu titlul personal de către Consiliu, după
P&onsultarea Comisiei, pentru o durată de cinci ani.
Ei nu pot fi legaţi prinţr-un mandat imperativ de nici o instituţie. Comitetul desemnează
dintre membrii săi preşedintele şi biroul pentru o durată de 1 an. ^ Comitetul consultativ -
prevăzut în art 83(79) - Tratatul CE este constituit din experţi desemnaţi de către
guvernele statelor membre.
Comitetul are un caracter consultativ, fiind consultat de către Comisie de care dată
când consideră necesar că este util în domeniul transporturilor, fără a _^ce prejudicii
atribuţiilor secţiunii pentru transporturi a Comitetului Economic şi Social.
^ Comitetele speciale -„prevăzute în mai multe dispoziţii cuprinse în tatul CE.
- Astfel, conform art 113(133) - Tratatul CE Comisia, în consultare cu un
Comitet special, desemnat de Consiliu pentru a o asista, negociază acorduri cu unul sau mai
multe state sau organizaţii internaţionale în domeniul politicii comerciale comune.
- Conform art. 228(300)- Tratatul CE, Comisia, în consultare cu comitete speciale
desemnate de Consiliul Miniştrilor pentru a o asista negociază (autorizată de Consiliu)
acorduri între Comunitate şi unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale.

3.2.5. Alte organe tehnice

«=> Agenţii ale Comunităţii Europene:
- Agenţia Europeană pentru Siguranţă Aeriană (AESA);
- Agenţia Europeană pentru Evaluarea Medicamentelor (EMEA);
- Agenţia Europeană a Mediului (EEA);
- Fundaţia Europeană pentru Formare Profesională (ETF);
- Agenţia Europeană pentru Reconstrucţie (EAR);
 - Autoritatea Europeană pentru Securitate Alimentară (EFSA);
- Agenţia Europeană pentru Siguranţa Maritima (EMSA)
- Centrul European de Monitorizare a Drogurilor si a Dependenţei de Droguri
(EMCDDA);
- Centrul European de Monitorizare a Rasismului si Xenofobiei (EUMC);
- Centrul European pentru Dezvoltarea Formarii Profesionale
(CEDEFOP);
- Fundaţia Europeană pentru îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţa şi Muncă (E.
FOUND);
- Oficiul Comunitar pentru Varietăţi Vegetale (CPVO); ^1
- Oficiul pentru Armonizare in Piaţă Internă (OHIM);
- Centrul de Traduceri pentru Instituţiile Uniunii Europene;
- Agenţia Europeană pentru Securitatea Reţelelor si a Informaţiei (ENISA);
- Centrul European pentru Prevenirea si Controlul Bolilor
Transmisibile (ECDC);
- Agenţia Feroviară Europeană (ERA);
- Agenţia Europeană pentru Managementul Cooperării Operaţionale la
Frontierele Externe (FRONTEX).

Instituţii tehnice pentru punerea în aplicare a politicii externe şi de securitate comună:

- Agenţia Europeană de Apărare (EDA);
- Institutul European pentru Studii de Securitate (ISS);
- Centrul European pentru Observaţii din Satelit (EUSC).
 ^ Instituţii tehnice pentru cooperarea poliţienească şi judiciara în materie penală:
- Colegiul European de Poliţie (CEPOL);
- Organismul European pentru îmbunătăţirea Cooperării Judiciare (Eurojust);
-Europol. V*
3.2.6. Fondurile europene
Aceste fonduri au fost create in vederea sprijinirii proceselor complexe ale
dezvoltării din ţările membre şi pentru a veni în ajutorul proceselor de aderare la Uniune.83
83Prin intermediul FSE se acordă susţinere financiară acţiunilor de formare şi reconversie
proesională şi celor vizând crearea de noi locuri de muncă. Aprox. 75% din intervenţiile
acestui fond se fac pentru reducerea şomajului în rândul tinerilor.
în prezent, priorităţile Fondului Social European sunt:
- ameliorarea funcţionării pieţei forţei de muncă;
- reinserţia socială a şomerilor;
- promovarea egalităţii de şanse;
- adaptarea profesională a muncitorilor la mutaţiile industriale. e). Fondul de Coeziune (FC)
Fondul de Coeziune a fost creat în anul 1993 în scopul finanţării unor proiecte comunitare în
domeniile protecţiei mediului şi dezvoltării reţelelor de transport
Obiectivul central al fondului îl reprezintă reducerea disparităţilor dintre economiile statelor
membre ale UE.
Fondul de Coeziune este deschis accesului statelor membre al căror venit naţional brut
(VNB) este mai mic de 90% din media comunitară.
J). Fondul pentru Pescuit (Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului - IFOP)
IFOP a fost creat în anul 1993 şi reuneşte instrumentele financiare acordate sectorului
piscicol. IFOP intervine în toate regiunile de coastă având drept obiectiv creşterea
competitivităţii întreprinderilor pjscicole şi promovarea unui echilibru durabil între resursele
piscicole şi capacitatea de exploatare al acestui sector al economiei comunitare.
2.3.6.2. Fondurile de pre-aderare
în vederea extinderii Uniunii Europene şi sprijinirea noilor state candidate pentru aderare,
Comunitatea Europeană a decis să acorde asistenţă financiară anuală ţărilor candidate din
Europa Centrală şi de Est prin intermediul a trei instrumente financiare:
- programul PHARE (Regulamentul Consiliului 3906789);
- programul ISPA (Regulamentul Consiliului 1267/99);
- programul SAP ARD (Regulamentul Consiliului 1268/99).
3.2.6.1. Fondurile structurale
A. Obiectivele generale ale fondurilor structurale comunitare Fondurile structurale reprezintă o
formă de finanţare nerambursabilă din partea Uniunii Europene, care sunt operaţionale şi în
România de la 1 ianuarie 2007. Aceste fonduri sunt alocate prin intermediul finanţării
prioectelor de punere în executare a programelor de dezvoltare.
=> Obiectivele comune urmărite prin crearea acestor fonduri structurale au
fost
- dezvoltarea regiunilor rămase în urmă din punct de vedere economic (obiectiv urmărit
prin FEDER, FSE şi FEOGA);
- reconversia zonelor rurale şi a zonelor care întâmpină dificultăţi structurale (obiectiv
realizat de FEDER şi FSE);
- modernizarea sistemelor de educaţie şi pregătire profesională în scopul creării
locurilor de muncă în zonele defavorizate (obiectiv FSE);
- combaterea şomajului de lungă durată;
- inserţia profesională a tinerilor.
Pentru realizarea acestor obiective, la nivel comunitar au fost adoptate reglementări
coordonate, în cadrul mai multor politici comunitare, vizând:
- dezvoltarea durabilă şi echilibrată a activităţilor economice;
- promovarea folosirii adecvate a forţei de muncă;
- protecţia şi ameliorarea mediului înconjurător;
- schimbarea destinaţiei terenurilor agricole în scopul creşterii productivităţii muncii
în anumite zone.
e> Reforma reglementărilor comunitare din 1999 privind dezvoltarea economică
echilibrată la nivel european se caracterizează prin întărirea concentrării fondurilor structurale în
vederea realizării coeziunii economice şi sociale. In acest scop s-a stabilit programarea
acţiunilor de coeziune economică şi socială pin intermediul programelor plurianuale de
dezvoltare.
Aceste programe se pot prezenta în practică sub următoarele forme:
Asistenţa oferită prin fiecare dintre aceste instrumente este coordonată în conformitate cu
dispoziţiile Regulamentului Consiliului 1266799. Asistenţa este acordată în cadrul general creat
de Acordurile de Asociere încheiate cu ţările beneficiare,, ţinând cont de obiectivele
Parteneriatelor pentru Aderare.
a) Programul PHARE
Programul PHARE este singurul instrument prin care se acordă sprijin de preaderare pentru
construcţie instituţională în toate domenii acquis-ului comunitar.
 - Cadru comunitar de sprijin — care conţine obiectivele prevăzute şi resursele
provenind din fondurile structurale sau din alte surse. Acest document este aprobat de
Comisie, în urma consultării cu statele membre interesate;
- Document unic de programare - care conţine obiectivele vizate, resursele
necesare realizării acestor obiective, mijloace operaţionale şi planificarea financiară.
Documentul este aprobat de Comisie şi reprezintă un plan integrat referitor la o
anumită regiune.
■=> O nouă reformă privind reglementările comunitare relative la fondurile
structurale s-a realizat în anul 2006, aceste reglementari fiind adaptate nivelului actual de
dezvoltare comunitară şi problemelor concrete ce necesită a fi soluţionate prin intermediul
fondurilor structurale.
Reglementările comunitare în vigoare pun accentul pe descentralizarea la nivelul
statelor membre, în ceea ce priveşte proiectele, programele şi punerea în aplicare a acestora,
întărind participarea colectivităţilor locale la nivel regional şi local300.
B. Prezentarea generală a fondurilor structurale
a) Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER)
FEDER a fost creat în anul 1975 şi este destinat reducerii dezechilibrelor
dintre regiunile Europei.
FEDER reprezintă fondul structural cel mai important sub aspectul
resurselor alocate, având drept scop realizarea unei corecţii a dezehilibrelor
regionale.
Alocarea resurselor financiere din cadrul acestui fond se realizează pe baza unor
principii, după cum urmează:
- concentrarea alocării fondurilor pe obiective clar stabilite vizând anumite regiuni, în
vederea maximizării efectelor;
- realizarea unui parteneriat între Comisie şi statele membre, în vederea planificării şi
punerii în practică a intervenţiei structurale;
programarea intervenţiei comunitare, care nu se substituie celei
naţionale.
b). Fondul European de Investiţii (FEI)
Fondul European de Investiţii a fost creat în anul 1994, pe baza Deciziei Consiliului
European de la Edinburg din decembrie 1992. Fondul are ca obiective:
 224 Nicoleta
Diaconu

- încurajarea dezvoltării reţelelor transeuropene;

- relansarea întreprinderilor mici şi mijlocii - prin garantarea unor împrumuturi
contractate de acestea;
- reducerea şomajului prin crearea de noi locuri de muncă;
- relansarea economică a tuturor statelor membre prin valorificarea
potenţialului economic local.

c). Fondul European de Orientare şi Garanţie Agricolă (FEOGA)

Creat în anul 1962, FEOGA reprezintă instrumentul de finanţare din cadrul
Politicii agricole comune a Uniunii Europene (PAC).
Scopul constituirii acestui fond este de a susţine piaţa produselor agricole şi de a
promova restructurarea agriculturii comunitare.
La nivelul anului 2000, suma totală alocată sectorului agricol din bugetul
comunitar reprezenta 45%, respectiv aprox. 40 miliarde Euro/an.
Secţiunea „Garantare*' a avut ca finalitate finanţarea cheltuielilor privind
organizarea comună a pieţelor, şi anume:
- cumpărarea sau stocarea surplusurilor şi încurajarea exportului de produse
agricole;
- intervenţiile privind stabilizarea pieţelor agricole;
- măsurile de dezvoltare rurală;
- măsurile privind furnizarea de informaţii asupra politicii agricole comune;
- măsurile veterinare specifice, măsurile de inspecţie în domeniul veterinar,
măsurile privind sănătatea plantelor şi animalelor.
Secţiunea „Garantare" este considerată cea mai importantă, costurile efectuate
pentru funcţionarea acesteia fiind calificate drept cheltuială obligatorie în bugetul
Comunităţii. Prin intermediul măsurilor luate în cadrul secţiunii „Garantare", este
subvenţionată agricultura comunitară, fiind finanţate proiecte de susţinere a preţurilor la
produsele agricole. jjji
Secţiunea „Orientare" reprezintă un fond cu finalitate structurală, fiind destinat să
contribuie la reformele structurale în agricultură şi dezvoltarea zonelor rurale.
Secţiunea „Orientare" finanţează măsurile de dezvoltare rurală având drept
scop:
- reorganizarea structurilor agricole;
- promovarea dezvoltării regionale;
- reducerea diferenţelor dintre anumite zone comunitare.

d). Fondul Social European (FSE)

 Creat în anul 1960, FSE reprezintă principalul instrument financiar al politicii
sociale a Uniunii Europene, fiind destinat măsurilor de prevenire şi combatere a
şomajului, de dezvoltare a resurselor umane şi de integrare socială.
 Programul a fost creat în 1989 pentru a sprijini procesul de reformă şi tranziţie
economică şi politică din Polonia şi Ungaria .
După reuniunea Consiliului European de la Essen, din decembrie 1994,
PHAKE a devenit instrumentul financiar generalizat al strategiei de pre-aderare, scopul
final fiind integrarea în Uniunea Europeană a celor zece ţări asociate din Europa
Centrală şi de Est Bulgaria, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România,
Slovenia şi Ungaria. PHARE sprijină şi alte ţări neasociate din regiune, respectiv
Albania, fosta Republică Iugoslavia a Macedoniei şi Bosnia-Herzego vina, aflate în
tranziţie spre democraţie şi economia de piaţă.
Asistenţa acordată prin PHARE se manifestă, în general, sub forma
finanţărilor nerambursabile şi nu a împrumuturilor. Ajutorul financiar este acordat fie
în mod independent de către Comunitate, fie prin cofinanţare din partea Statelor
Membre, a Băncii Europene de Investiţii, a unor ţări terţe sau a unor organisme din
ţările beneficiare.
Alocările indicative multi-anuale sunt stabilite de către Comisia europeană, pe
baza, în principal, a populaţiei şi a PIB-ului pe cap de locuitor, dar şi prin luarea în
considerare a performanţelor, nevoilor, capacităţii de absorbţie şi a progresului
înregistrat în implementarea Partenerăitului de Aderare.
b) ISPA (Instrumentpentru Politici Structurale de Pre-aderare) „Instrumentul pentru Politici
Structurale de Pre-aderare" (ISPA) furnizează sprijin financiar pentru investiţii în
domeniile mediului înconjurător şi al transporturilor, în scopul accelerării alinierii
legislaţiei ţărilor candidate la legislaţia europeană în vigoare în aceste două sectoare,
pe o perioadă de şapte ani (2000-2006).
ISPA are un caracter hibrid, situându-se între sprijinul financiar acordat ţărilor
terţe (prin ISPA) şi sprijinul financiar acordat Statelor Membre (prin Fondul de
Coeziune) şi se aplică sectoarelor Mediului înconjurător şi Transporturilor.
în domeniul transrx>rturilor, investiţiile sunt legate de adoptarea şi
implementarea acquis-ului comunitar şi privesc în special coridoarele europene de
transport şi reţeaua TINA (Transport Infrastructure Needs Assessment). Sunt incluse aici
proiecte de extindere a reţelelor europene de transport (TEN) 84, al căror scop este
îmbunătăţirea legăturilor dintre Uniune dintre acestea şi reţelele europene de transport
Obiectivul iniţial al programului 1-a constituit acordarea asistenţei
pentru restructurarea economiei în favoarea Poloniei şi Ungariei. Sub aspect
conceptual, termenul PHARE desemnează iniţialele „Polonia şi Ungaria:
Asistentă pentru Reconstrucţie Economică**.
302
Regulile principale de acordare a ajutoarelor financiare din partea
Comunităţii In domeniul
reţelelor transeuropene au fost stabilite prin Regulamantul 2236795/CE.
84 Reţeaua transeuropeană de transport (TEN) urmăreşte crearea unui sistem de
legături care să acopere întreg spaţiul comunitar, prin combinarea diferitelor tipuri de
transport, precum şi crearea unor extinderi către statele terţe.
în acest context, reţeaua TINA constituie o referinţă importantă în identificarea proiectelor.
ISPA contribuie la finanţarea dezvoltării căilor ferate, a drumurilor, a căilor navigabile şi a
infrastructurii aferente rx>rturilor şi aeroporturilor.
Asistenţa în domeniul infrastructurii de mediu se concentrează pe investiţii majore
privind: apa potabilă, tratamentul apelor uzate, gestiunea deşeurilor solide şi poluarea
aerului.
O mică parte a bugetului ISPA este folosită pentru finanţarea unor studii
pregătitoare şi a asistenţei tehnice necesare pentru pregătirea şi managementul proiectelor.
Principiul programului ISPA este „învăţarea prin prisma experienţei
proprii".
Comisia Europeană a decis alocarea resurselor ISPA între ţările beneficiare în
funcţie de anumite criterii şi anume: populaţie, valoarea PEB pe cap de locuitor şi
suprafaţa ţării. Regulamentul ISPA precizează necesitatea echilibrării măsurilor aferente
celor două sectoare (mediu înconjurător şi transporturi) şi, în consecinţă, Comisia a reuşit a
alocare în raport de 50/50 a bugetului între transporturi şi mediu.
ISPA poate finanţa până la 75% din costurile proiectului, dar în cazuri
excepţionale procentul poate creşte până la 85%. Prin urmare, este nevoie de cofinanţare
(prin BEI, BERD, Banca de investiţii a Nordului, Fondul Nordic pentru Mediu, precum şi
surse naţionale). Comisia Europeană are în vedere dezvoltarea cofinanţării, prin implicarea
Instituţiilor financiare Internaţionale şi a sectorului privat (parteneriate între sectorul public
şi cel privat).
Pentru a stimula ţările candidate să propună proiecte de calitate şi să demonstreze
o anumită flexibilitate în gestionarea finanţării ISPA, alocările de fonduri pe ţări sunt
stabilite ca interval, şi nu ca sumă exactă.
c) SAPARD (Programul Special de Aderare pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală)
Programul Special de Pre-aderare pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală
-SAPARD reprezintă intrumentul financiar principal prin care Uniunea Europeană sprijină
ţările candidate în sectorul agricol şi al dezvoltării rurale. SAPARD are ca scop sprijinirea
eforturilor ţărilor candidate de pregătire pentru participarea la Politica Agricolă Comună şi
la Piaţa Unică.
Denumirea oficială a programului este: Special Accesion Programme for Agricultor*
and Rural Development
 Programul implică două obiective majore:
- sprijinirea pentru rezolvarea problemelor prioritare, specifice,
legate de agricultura şi dezvoltare rurală;
- implementarea acquis-ului comunitar (ansamblul legislaţiei
Comunitare) deferitor la PAC şi alte priorităţi din domeniul agricol.
SAP ARD are Ia bază Regulamentul Consiliului 1268/1999,
adoptat în unie 1999. Regulamentul precizează parametrii sprijinului
Comunitar concretizat ii măsuri pentru agricultură şi dezvoltare rurală
acordat celor 10 ţări candidate din Europa Centrală şi de Est în perioada de
pre-aderare. Conform Regulamentului, jutorul oferit prin programul
SAPARD trebuie să ia forma unei contribuţii inanciare acordate în baza
unor reguli conforme celor stabilite pentru finanţarea Politicii Agricole
Comune prin Regulamentul 1258/1999.
Baza legală a descentralizării este Regulamentul privind
coordonarea 1266/1999), care permite conferirea sarcinilor de
management, ce în mod normal evin Comisiei, unor agenţii de
implementare care funcţionează sub răspunderea respectivei ţări terţe.
Contribuţia Comunităţii poate ajunge până la 75% din cheltuielile
publice ligibile totale şi chiar până la 100% din aceste costuri, pentru
anumite măsuri. Pentru toate investiţiile generatoare de venituri există o
limită a intensităţii ^sistenţei, care în practică înseamnă toate investiţiile, cu
excepţia celor în nfrastructură, care nu generează venituri nete substanţiale.
Pentru aceste investiţii, ajutorul public poate ajunge până la 50% din costul
total eligibil, în ca^ul "n care contribuţia Comunităţii nu depăşeşte
4. Evoluţia instituţiilor comunitare în contextul
extinderii Uniunii Europene
4.1. Aspecte generale
Pentru ţările Europei Centrale şi de Est, integrarea comunitară reprezintă soluţia
pentru realizarea unei dezvoltări economice durabile la nivelul acestor ţări.
Posibilitatea extinderii Uniunii Europene este expres reglementată prin dispoziţiile
art. O - TUE, conform căruia, orice stat european poate cere să devină membru al Uniunii.
Pentru aceasta, statul solicitant va adresa cererea sa Consiliului, care se pronunţă în
unanimitate, după consultarea Comisiei şi după obţinerea avizului conform din partea
Parlamentului European, care se pronunţă cu majoritatea absolută a membrilor săi.
Condiţiile de admiterea şi modificările tratatelor ce stau la baza Uniunii - impuse de aceste
admiteri, fac obiectul unui acord încheiat între statele membre şi statul solicitant303. Acest
acord este supus ratificării de toate statele semnatare, conform normelor lor constituţionale.
Extinderea Uniunii Europene implică:
a) - adaptări ale tratatelor comunitare;
b) - modificări la nivelul instituţiilor comunitare.
Referitor la prima problemă pe care o implică extinderea comunitară,
Tratatul de la Maastricht reglementează în art. N(48)~ procedura de revizuire a
tratatelor comunitare.
Conform dispoziţiilor cuprinse în art. N(48), guvernul oricărui stat membru sau
Comisia, poate prezenta Consiliului proiectele de modificare a tratatului sau tratatelor care
stau la baza Uniunii Europene.
Dacă Consiliul, după consultarea Parlamentului European şi, când este cazul, a
Comisiei, emite un aviz în favoarea întrunirii unei Conferinţe a reprezentanţilor guvernelor
statelor membre, aceasta este convocată de preşedintele Consiliului, în vederea adoptării de
comun acord a modificărilor aduse tratatelor. în cazul modificărilor instituţionale în
domeniul monetar, este consultat şi Consiliul Băncii Centrale Europene.
Modificările intră în vigoare după ratificarea lor de toate statele membre, conform
normelor lor constituţionale.
în perspectiva extinderii Uniunii Europene, tratatele au stabilit unele reglementări
privind modificările ce ar putea interveni la nivelul instituţiilor
comunitare. Astfel de reglementări sunt cuprinse in Tratatul de la Amsterdam din
1997.
Pregătirea instituţiilor comunitare pentru o Uniune cu 27 de membri a ridicat
unele probleme, privind reprezentarea statelor membre în cadrul Consiliului (privind
ponderea voturilor).
Problema ponderii voturilor la nivelul Consiliului a fost rezolvată printr-o
soluţie de compromis constând în amânarea analizării acesteia, până la prima
extindere.
Referitor la Parlamentul European, în perspectiva extinderii Uniunii, Tratatul
de la Amsterdam a prevăzut că numărul membrilor săi nu poate depăşi şapte sute [art
137(189) alin. 2 - Tratatul CE], în timp ce în cadrul Reuniunii de la Nisa a fost stabilit
un număr maxim de 732 membri.
Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam fac referire la o serie de reforme
instituţionale şi ca urmare a integrării U.E.0 în U.E - în cadrul realizării pilonului
comunitar privind politica externă şi de securitate comună.
Declaraţia privind U.E.O, anexă a Tratatului de la Maastricht, menţionează că
pentru integrarea U.E.0 în U.E, Consiliul U.E.0 va adopta măsurile practice
necesare, în acord cu instituţiile competente ale UE.
4.2, Perspectivele evoluţiei instituţiilor comunitare
De la crearea Comunităţilor europene până în prezent, rezultatele obţinute la
nivel comunitar au satisfăcut exigenţele şi aşteptările statelor membre. Instituţiile
comunitare au reuşit să coordoneze acţiunile comune ale statelor membre, astfel încât,
progresul economic preconizat iniţial a devenit realitate85. Aceasta nu înseamnă însă că
instituţiile comunitare sunt structuri perfecte, a căror activitate nu poate fi îmbunătăţită.
Experienţa comunitară acumulată a dovedit că la nivelul instituţiilor
comunitare pot fi operate modificări structurale, funcţionale şi conceptuale, care pot să
conducă la o mai mare eficienţă a activităţii instituţiilor. Astfel de modificări au fost
85** Uniunea Europeană este cea mai mare putere comercială mondial, deţinând peste
20 % din comerţul mondial (la nivelul anului 1997)Uniunea Europeană furnizează la
nivel mondial cea mai mare parte a ajutorului material destinat noilor democraţii cât şi
ţărilor din lumea a treia.
deja operate pe parcursul evoluţiei comunitare86, altele se află în prezent în plin proces de
concretizare.
1) Creşterea rolului Parlamentului European în cadrul funcţiei normative comunitare, prin
generalizarea aplicării procedurii codeciziei. Parlamentul European este instituţia
comunitară cu cea mai largă
reprezentativitate din cadrul Uniunii Europene, reprezintă „vocea democratică" a popoarelor
reunite în Comunităţile Europene.
Evoluţia ascendentă a Parlamentului sub aspectul competenţelor exercitate în
diferite etape ale construcţiei comunitare dovedesc recunoaşterea importanţei sale în raport
cu celelalte instituţii comunitare.
Conform art. 189(251)B - par. 8 - Tratatul C.E., domeniul de aplicare a procedurii
codeciziei poate fi extins - având în vedere procedura prevăzută în art. N(48) par. 2 -
Tratatul de la Maastricht, pe baza unui raport pe care îl va prezenta Comisiei.
Având în vedere faptul că art N face parte din dispoziţiile finale ale tratatului de la
Maastricht, se poate considera că procedura codeciziei poate fi extinsă şi în domeniile
politicii externe şi de securitate comună (P.E.S.C.) şi a cooperării în domeniul justiţiei şi
afacerilor interne (J. A.I.) - comparativ cu situaţia actuală, când procedura codeciziei se
aplică numai la nivelul primului pilon comunitar.
' Tratatul de la Amsterdam extinde procedura codeciziei la noi domenii, nu însă şi la
domeniile privind: libertatea de mişcare, securitatea socială pentru mâna de lucru imigrantă,
fondurile structurale (deşi aceste domenii fuseseră iniţial avute în vedere în faza lucrărilor
pregătitoare ale tratatului).
Tratatul de la Maastricht a reprezentat doar o etapă în privinţa extinderii procedurii
codeciziei şi prin acesta a extinderii rolului Parlamentului European, Tratatul de la
Amsterdam fiind o dovadă în acest sens.
2) Reglementarea unei proceduri comunitare uniforme de alegere a membrilor
Parlamentului European.
86 De exemplu, creşterea rolului Parlamentului European, în procesul decizional comunitar
ajungând de Ia simpla consultare iniţială, la participare sa în procesul normativ, prin
procedura co-ţ)tcizieL
 Dacă iniţial, parlamentarii europeni erau desemnaţi de fiecare parlament
naţional, după adoptarea Actului din 20 septembrie 1976 privind alegerile membrilor
Parlamentului European prin vot universal, direct, începând din 1979, Parlamentul a
devenit emanaţia democratică a popoarelor reunite în Comunităţi.
Totuşi cu ocazia alegerilor din 1979,1984,1989,1994 şi 1999 nu s-a reuşit
adoptarea unor norme unitare de alegere a membrilor Parlamentului European.
Alegerile parlamentare europene se desfăşoară conform dispoziţiilor cuprinse
în Actul din 1976 completate cu reglementări interne ale statelor membre. Aceste
reglementări naţionale, fiind diferite de la o ţară la alta determină un caracter
neuniform al procedurii de alegere în Parlamentul European.
Suprapunerea celor două categorii de reglementări (comunitare şi naţionale)
au determinat apariţia unor probleme legate de validitatea alegerilor. Tratatul de la
Maastricht face un pas înainte şi în privinţa acestei probleme, instituind un drept de a
alege şi a fi ales pentru toate persoanele care au cetăţenia Uniunii Europene. Prin aceste
dispoziţii sunt înlăturate unele reglementări naţionale, însă problema nu este pe deplin
rezolvată, alte reglementări naţionale rămânând încă în vigoare.
3) Determinarea comunitarii a naturii Juridice a Consiliului European.
Natura juridică a Consiliului European a fost apreciată diferit în literatura
e specialitate. Sursa aprecierii diferite a naturii juridice a Consiliului European a
onstituit-o aptul că mult timp acest organ nu a beneficiat de o reglementare uridică,
exercitând atât competenţe comunitare, cât şi competenţe în domeniul cooperării
politice interguvernamentale. Consacrarea juridică a Consiliului uropean a fost
conferită prin dispoziţiile art. 2 - Actul Unic European.
Tratatul de la Maastricht evidenţiază rolul important al Consiliului uropean, însă
nu soluţionează problema naturii juridice a acestui organ.
Tratatul de la Maastricht consacră în capitolul „Dispoziţii comune" - trei "cole
în care evidenţiază cadrul general al sistemului instituţional comunitar (art. ,D,E).
Consiliul European este menţionat într-o reglementare distinctă (art. D) faţă de
celelalte instituţii comunitare (art. E) ceea ce presupune că acest organ nu ace parte din
categoria instituţiilor comunitare.
Prin deducţie, rezultă că sistemul instituţional unic comunitar este format din
instituţiile comunitare şi Consiliul European. Deci, Consiliul European nu este
instituţie comunitară, în accepţiunea dată de reglementările comunitare, rolul său efiind
însă neglijat în realizarea obiectivelor Uniunii Europene.
Conform teoriilor exprimate în literatura de specialitate , Consiliul European
este considerat:
- organ interguvernamental de cooperare, pornind de la ideea că nu este
eglementat în legătură organică cu celelalte instituţii, rolul său fiind de a da
impulsionările necesare dezvoltării Uniunii şi de a defini orientările politice
generale; \ •
- o formă instituţională nouă de prezentare a Consiliului Uniunii, pornind fe la
faptul că acest organ poate să îndeplinească şi atribuţiile specifice din
domeniul normativ, ce revin Consiliului;
- organ de sine stătător, sui generis, structura instituţională originală şi omplexă din
punct de vedere juridic.
Comunităţilor le revine sarcina de a reglementa problema naturii juridice a
Consiliului European.
Se poate aprecia că locul Consiliului european se află în vârful structurii
'nstituţionale comunitare, iar în perspectiva evoluţiilor viitoare, va juca rolul unui eritabil
„Preşedinte" faţă de celelalte instituţii comunitare.
4) Extinderea domeniilor de adoptare a deciziilor Consiliului prin votul
ijorităţii calificate.
Având în vedere faptul că modalitatea votului majoritar reprezintă regula cea mai
adaptată procesului de integrare comunitară, fiind expresia eficacităţii şi a democratizării
procesului decizional, Tratatul de la Maastricht a lărgit câmpul de aplicare a acestei
308
VJVUren, op. cit., p. 45; P.Manin, op. cit., p. 153.
proceduri de votare în cadrul Consiliului.
Cu toate acestea, unanimitatea se aplică încă în numeroase domenii comunitare. în
practică şi în doctrină s-a apreciat că unanimitatea ca regulă de votare trebuie aplicată de aşa
manieră încât să nu blocheze aplicarea dispoziţiile din tratate. De asemenea s-a apreciat că
unanimitatea trebuie să vizeze problemele cele mai importante ale Comunităţilor, fără să fie
definită această noţiune.
Prin Tratatul de la Amsterdam s-a realizat o nouă extindere a votului cu majoritate
calificată în Consiliu, limitată însă la un număr destul de redus de domenii.
Deşi tendinţa la nivel comunitar este de a limita aplicarea regulii unanimităţii în
Consiliu, câmpul de aplicare al acestei reguli nu este neglijabil. Consider că democratizarea
procesului decizional comunitar reclamă extinderea domeniilor aplicării regulii majorităţii
absolute ca modalitate de vot la nivelul Consiliului, limitându-se mai mult modalitatea de
vot prin regula unanimităţii.
5) Redistribuirea competenţelor între instituţiile comunitare - în scopul
înlăturării deficitului democratic care constă în reunirea puterii executive şi
legislative la nivelul aceleiaşi instituţii — Consiliul.
In literatura de specialitate s-a susţinut ideea că acest deficit este relativ, având în
vedere faptul că Consiliul reprezintă emanaţia guvernelor statelor membre, ele însele fiind
alese democratic la nivel naţional. De asemenea, s-a afirmat că sistemul instituţional
comunitar nu se bazează pe o separare a puterilor, ci pe un echilibru al intereselor comune,
în care consiliul reprezintă guvernele naţionale, Parlamentul reprezintă popoarele Uniunii,
Comisia reprezintă interesele globale, iar Curtea de Justiţie reprezintă ordinea de drept a
întregului edificiu comunitar.
 Aceste interpretări sunt relative deoarece dincolo de orice interpretare juridică
speculativă Consiliul reuneşte puterea legislativă şi executivă (având în vedere că poate
exercita el însuşi şi funcţii executive).
Tocmai pentru a da expresie principiului echilibrului instituţional, funcţiile
exercitate de instituţiile comunitare trebuie individualizate, ţinând cont de acelaşi timp
şi de principiul cooperării loiale între instituţii.

6) Creşterea gradului de responsabilitate a membrilor Comisiei, în

procesul de gestionare şi administrare a intereselor comunitare.
Pornind de la legitimitatea Comisiei la nivel comunitar, ea fiind instituţia care
reprezintă interesele comunitare în cadrul sistemului instituţional, activitatea membrilor
Comisiei trebuie pusă în slujba acestui ţel.
Comisarii europeni trebuie să dea dovadă de responsabilitate în exercitarea
mandatului cu care au fost investiţi. în scopul evitării unor situaţii de genul celei
care a dus la demisia în bloc a Comisiei conduse de Jacques Santer
(deturnarea de fonduri, satisfacerea unor interese personale exercitând abuziv
funcţia comunitară), consider că se impune adoptarea unor reglementări care CAPITOLUL VH REPARTIZAREA
să dea expresie unor norme de deontologie profesională a comisarilor PUTERILOR ÎNTRE INSTITUŢIILE
europeni. Apreciez că, procesul de restructurare şi de modificare a
reglementărilor funcţionale aflat în plină derulare — va conduce la COMUNITARE
desfăşurarea unei activităţi superioare la nivelul Comisiei Europene.
Având în vedere faptul că membrii Comisiei europene coordonează
întreaga activitate administrativă a Uniunii Europene, apreciez că s-ar impune
un cadru legislativ comunitar, prin care ar putea fi aplicate şi anumite 1. Funcţia normativă
sancţiuni comisarilor care încalcă normele deontologiei profesionale. 2. Funcţia executivă
3. Funcţia bugetară
7. Stabilirea cadrului juridic care să permită instituţiilor comunitare 4. Funcţia de control
crearea de organe subsidiare prin actele pe care le adoptă* 5. Funcţia internaţională
Soluţiile de speţă pronunţate de Curtea de Justiţie prin care aceste
organe cu caracter subsidiar ar trebui să-şi aibă fundamentul în tratate, să nu •^\P-
fie dotate cu competenţe, proprii de decizie şi ca bxistenţa lor să nu modifice
principiul echilibrului instituţional - ar putea constitui un punct de plecare în
vederea stabilirii cadrului juridic al înfiinţării acestor organe.
Aceste organe subsidiare, create prin actele instituţiilor comunitare, La nivelul Comunităţilor europene, instituţiile comunitare şi organele subsidiare
ar trebui şă fie dotate doar cu funcţii de execuţie strict controlate de instituţia acţionează în cadrul organizării sistemice care a fost prezentată anterior, în vederea realizării
care le înfiinţează. interesului comunitar, corelat cu interesele naţionale ale statelor membre.
Pentru funcţionarea normală a Comunităţilor şi pentru realizarea obiectivelor
w & Crearea cadrului instituţional de reprezentare a Uniunii Europene la propuse, s-a impus adoptarea unui sistem de reguli de luare a deciziilor şi implicit, de
repartizare a puterilor între instituţiile comunitare.
în literatura de specialitate se disting mai multe opinii în legătură cu clasificarea
puterilor la nivel comunitar. Astfel» se fiice distincţie între competenţele instituţiilor
comunitare şi cele ale organelor subsidiare309.
Alţi autori apreciază că este dificil de realizat o repartizare a puterilor între instituţii
având în vedere diversitatea formelor instituţionale care se întâlnesc în cadrul comunităţilor
europene .
Având în vedere principiile care stau la baza repartizării puterilor între instituţiile
comunitare (principiul competenţelor de atribuirie, principiul echilibrului instituţional,
principiul autonomiei instituţiilor şi principiul cooperării

J. Boulouis- Droit institutionnelde L' Union Europeenne 5 ed, Montcherstien,

1995, pag
111.
3
P. Manin - Les Communantes Europeennes de L' Union Europeenne; Droit
 iale între instituţii), se poate observa că acestea, în strânsă interdependenţă ercită un Un rol fundamental în acest domeniu revine şi Consiliului European, care stabileşte
ansamblu de funcţii 1: principalele direcţii de orientare ale politicii comunitare şi impulsionează acţiunile instituţiilor

•
- funcţia normativă comunitare în vederea realizării acestor orientări .
- funcţia executivă B. Funcţia legislativă - Exercitarea funcţiei legislative presupune adoptarea actelor normative
- funcţia bugetară cu caracter general. Funcţia legislativă comunitară prezintă unele particularităţi faţă de funcţia
- funcţia de control legislativă naţională.
- funcţia internaţională. în statele democratice funcţia legislativă este exercitată de instituţia reprezentativă,
Interdependenţa dintre instituţiile comunitare rezultă din analiza modului aleasă de popor la nivel comunitar, însă această funcţie este exercitată de Consiliu, instituţie ce
exercitare a fiecărei funcţii în parte, a cărei finalitate rezultă în urma conlucrării ai reprezintă guvernele statelor membre. Faptul că funcţia legislativă comunitară nu este

n multor instituţii. exercitată de către Parlamentul European, se explică prin caracterul supranaţional al
Comunităţilor europene.

l
Deşi iniţial Parlamentul European a avut doar rol consultativ, treptat, pe parcursul
1. Funcţia normativă evoluţiei construcţiei comunitare rolul acestei instituţii a crescut, fiind asociat Consiliului în
procesul normativ comunitar.
In literatura de specialitate unii autori fac distincţie între funcţia nstituantă şi Cu toate că în literatura de specialitate s-a afirmat că Comunităţile europene şi
funcţia legislativă312. instituţiile lor au fost concepute după modelul şi potrivit principiilor dreptului public intern87,
Alţi autori reunesc însă funcţia constituantă şi funcţia legislativă în cadrul funcţiei în stadiul actual, exercitarea funcţiei legislative la nivel comunitar este profund diferită de cea
normative313, constând în adoptarea normelor juridice comunitare, făcând să distincţia exercitată în interiorul unui stat democratic: Parlamentul nu are iniţiativă legislativă, aceasta
cuvenită între acestea şi subliind diferenţierile dintre aceste funcţii la vel comunitar şi cele aparţinând Comisiei, Consiliul continuă să deţină rolul esenţial în cadrul puterii normative,
interne, ale statelor. A. Funcţia constituantă împărţit în unele cazuri cu Parlamentul.
• Stricto sensu, funcţia constituantă se limitează, la elaborarea şi revizuirea ţaţelor
constitutive.
1.1. Rolul Comisiei de iniţiativă legislativă
Această funcţie este exercitată de Consiliul, ca organ de decizie care tuează cu
unanimitate de voturi. La exercitarea acestei funcţii îşi aduc aportul şi alte instituţii însă, Deşi nu este titulară a puterii normative, Comisa are un rol esenţial în procesul
respectiv Comisia şi Parlamentul European, având în vedere ptul că Consiliul decide pe adoptării actelor normative comunitare, fiind titulara iniţiativei legislative.
baza propunerilor Comisiei, în urma consultării arlamentului European care va emite un Comisia decide asupra propunerilor pe care le face Consiliului în vederea adoptării
aviz conform în acest scop. unor acte normative88.
Conform articolului 235(308) din Tratatul CE, dacă o .acţiune a Comunităţii apare ca
necesară pentru realizarea, în funcţionarea pieţei comune, a uia dintre obiectivele
Comunităţii, fără ca tratatul să fi prevăzut puterile de ţiune necesare în acest scop, Consiliul,
statuând în unanimitate pe baza propunerii Comisiei şi după consultarea Parlamentului
European, adoptă deciziile prespunzătoare.
• Lato sensu, funcţia constituantă include şi adoptarea deciziilor care au cidenţă
asupra competenţelor sau structurii Comunităţilor. Din această categorie
pot fi citate deciziile privind admiterea de noi membri, decizia referitoare la crearea onduhii
de Coeziune (art 130D(161)CE. 314
Astfel, Consiliul European se află la originea punerii în aplicare a
politicii regionale; el a

K tratat în mod direct aspectele esenţiale privind esenţiale privind alegerea

3,1
în acest sens sunt clasificate competenţele instituţiilor comunitare şl de autorul P. Manin
op. cit, pag. 175-202 la a cărui opinie mă raliez. fn P. Muia, op. cit. pag. 176-177 Parlamentului
3,3
87L. Carton—L
European prin 'union Europeenne
sufragiu - Traites
universal de Paris
direct; a avut- Rome — Maastricht*
contribuţii Dalloz, 1994 — pag.
cu ocazia
V. Maren - Drept instituţional comunitar, Ed. Nora, Bucureşti, pag. 155 67-68; J.BouIouis, op. cit., p. 235; V.Marcu, op. cit. p. 104; Guy Isaac, op. cit. p. 226-283
în toate cazurile, procedura presupune decizia unanimă a Consiliului, la propunerea 8816 Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa conţinea o dispoziţie privind extinderea
Comisiei (cu excepţia trecerii la cea de-a treia fază a UEM, care poate fi decisă de Consiliul cu
dreptului de iniţiativă legislativă în favoarea cetăţenilor europeni, dacă propunerea este
majoritate calificată) iar Parlamentul European este consultat ori trebuie să emită un aviz conform.
susţinută da 1 milion de persoane.
 în acest sens, subliniem că până la adoptarea textului de către Consiliu, Comisia
poate să-şi retragă propunerea, în această situaţie Consiliul fiind împiedicat să statueze.
Conform prevederilor tratatelor, în cazul în care Comisia prezintă o propunere
legislativă Consiliului, acesta este obligat să se pronunţe asupra acestei propuneri
în domeniul politicii monetare, Tratatul de la Maastricht a adus o modificare
privind iniţiativa legislativă exclusivă a Comisiei; Consiliul se pronunţă asupra propunerilor
Comisiei după obţinerea avizului Parlamentului European sau B.CJL, sau pe baza
recomandărilor B.C.E. şi după consultarea Parlamentului şi Comisiei. Acest mecanism
reprezintă singura modificare sensibilă adusă monopolului exclusiv al Comisiei în privinţa
iniţiativei legislative89.
Tratatul de la Maastricht a sporit numărul celor care pot sesiza Comisia pentru ca
aceasta să prezinte o propunere legislativă. Sunt astfel menţionaţi Consiliul, Parlamentul şi
statele membre . în practică se constată destul de frecvent situaţii în care Consiliul solicită
Comisiei să iniţieze anumite acte normative.
în afara iniţiativei legislative, se poate releva implicarea permanentă a Comisiei
prin aptul că ea urmăreşte textul propus până la adoptarea acestuia, în toate fazele
procedurale susţinând şi argumentând oportunitatea propunerilor sale.
Comisia beneficiază şi de o putere de decizie proprie.
Tratatul CECO menţionează că Comisia este titulară a puterii de decizie, în
anumite cazuri având nevoie de acordul Consiliului. Tratatul CE conferă Comisiei, în
câteva cazuri, o putere de decizie proprie, dar aceste menţiuni nu se referă la o putere de tip
legislativ90.
1.2. Rolul Consiliului - decizia
Regulamentele şi directivele care constituie Ia nivelul Comunităţilor europene
expresia puterii normative, sunt adoptate de Consiliu, principalul legislator comunitar.
Tratatul de la Maastricht prevede, deşi la un număr limitat* de cazuri, asocierea
Parlamentului la adoptarea actelor normative comunitare. Totuşi, Consiliul rămâne
principalul titular al puterii normative la nivel comunitar.
3,1
De exemplu,; în art 109D(115) - Tratat CE sunt stabilite anumite domenii
în care Consiliul sau un stat membru pot cere Comisiei să formuleze, după caz,
P.Manin - op.sau
o89recomandare cit. opag. 178
propunere. Comisia examinează această cerere şi îşi
prezintă concluziile Consiliului iară întârziere
90 De exemplu art 90(86) par. 3 - Tratatul CE conferă Comisiei competenţa de a adopta
arunci când este nevoie, directive şi decizii relative la întreprinderile publice şi întreprinderile
cărora statele membre le acordă drepturi speciale sau exclusive. Curtea de Justiţie sesizată
de mai multe state care contestau posibilitatea art 90(86) par. 3 în sensul confirmării acestei
posibilităţi a Comisiei, precizând că această putere normativă poate fi exercitată în limitele
obiectivelor indicate în text (CJ - Hot France, Italie ei Royaume - Uni c Commisie, 6.07.1982)
Conform art 26 - Tratatul CECO, Consiliul era investit cu o misiune generală de
armonizare a acţiunilor înaltei Autorităţi cu cele ale guvernelor statelor membre.
Tratatele CE - CEEA prevăd, de asemenea, atribuţiile Consiliului în domeniul
coordonării acţiunilor comunitare cu cele naţionale, dar prevăd şi competenţele normative ale
Consiliului.
1.3. Rolul Consililui European - orientarea politică
Intervenţia Consiliului European în procesul legislativ nu este prevăzută în nicio
dispoziţie a tratatelor.
De regulă, Consiliul European nu intervine în procesul legislativ curent, concentrându-
se asupra problemelor care se referă la funcţionarea în ansamblu a Comunităţilor.
Rolul său este de stabilire şi direcţionare a politicii comunitare în sfera cea mai largă de
cuprindere.
Consiliul European poate să intervină în situaţia în care procesul legislativ curent este
blocat la nivelul instituţiilor comunitare datorită unor disfuncţionalităţi apărute între instituţii. în
asemenea situaţii, Consiliul European, poate examina problemele apărute, poate propune
soluţii, fără să se substituie Consiliului Miniştrilor în ceea ce priveşte adoptarea actului respectiv.
1.4. Rolul Parlamentului European - codecizia
Rolul Parlamentului European, limitat iniţial la emiterea avizelor consultative, a
crescut prin dispoziţiile Actului Unic European şi Tratatului de la Maastricht
Tratatul de la Maastricht reglementează cinci modalităţi — s-ar putea spune graduale
- de intervenţie a Parlamentului European, în procesul legislativ comunitar: şi anume:
consultarea, cooperarea, codecizia, avizele conforme şi cazurile de neintervenţie.
A. Consultarea reprezintă modalitatea cea mai redusă de intervenţie a Parlamentului în
procesul normativ.
Dacă tratatele comunitare prevăd că un act nu poate fi adoptat de Consiliu decât după
consultarea Parlamentului şi obţinerea avizului, Consiliul nu poate statua fără intervenţia
Parlamentului.
Consiliul nu este însă ţinut de conţinutul avizului, dar lipsa avizului atrage itatea
actului adoptat pentru viciu de formă91 aşa cum de altfel s-a pronunţat şi urtea de Justiţie.
Obligaţia de consultare a Parlamentului rezultă din dispoziţii specifice ale ţaţelor.
Consultarea Parlamentului este obligatorie atunci când tratatele prevăd în Fmod
expres acest lucru şi facultativă când Comisia propune unele măsuri -legislative pentru care
tratatele nu prevăd obligativitatea consultării.
Consultarea facultativă a fost tot mai mult folosită în ultimii ani de către omisie, în
adoptarea măsurilor legislative pe baza puterilor delegate de către Consiliu.
In practică s-a pus şi problema reconsultării în situaţia unor modificări portante ale
textului iniţial.
91 CJ-Hot 138/79 Roquettefreres 29.10.1980
 B. Cooperarea este o procedură introdusă prin Actul Unic European-
art.149 par.292 şi reiterată de Tratatul Maastricht în art. 189 C(252).
Procedura presupune două lecturi ale textului actului ce urmează a fi optat de
către Parlament şi Consiliu.
Puterea de decizie aparţine Consiliului, însă Parlamentul poate influenţa decizia
acestuia. Parlamentul, după primirea proiectului de act normativ de la omisie, emite un aviz
şi îl înaintează Consiliului.
Acesta adoptă o poziţie comună pe care o înaintează Parlamentului. Respingerea
poziţiei comune de către Parlament presupune posibilitatea adoptării ctului de către
Consiliu, dar numai cu votul unanimităţii.
C. Codecizia este o procedură introdusă prin Tratatul Maastricht -
*1898(251) reprezentând un salt calitativ în exercitarea atribuţiilor normative ale
Parlamentului European, fiind asociat Consiliului la adoptarea actelor normative.
Procedura presupune trei lecturi ale textului de către Parlament şi Consiliu, ind o
procedură complexă ce cuprinde trei trimiteri şi retrimiteri ale textului între Jele două
instituţii. După a doua lectură fără realizarea unui acord se convoacă un comitet de
conciliere, care încearcă să realizeze adoptarea unui text comun. Dacă arlamentul
respinge textul propus, actul va fi definitiv respins.
D. Avizul conform - este o procedură introdusă prin Actul Unic European şi
presupune aprobarea de către Parlament a textului stabilit de Consiliu. Avizul
conform echivalează cu aprobarea dată de către Parlament în legătură cu o propu-
nere care este supusă spre aprobare de către Consiliu.
Avizul conform al Parlamentului este necesar în deciziile privind: aderarea
noilor state membre; acordurile de asociere cu ţări terţe; încheierea acordurilor
internaţionale; adoptarea procedurii electorale uniforme în Parlament; dreptul de
ejur al cetăţenilor uniunii; organizarea fondurilor structurale şi fondului de
oeziune.
Dacă Parlamentul European nu emite avizul conform (acesta fiind negativ sau
neîntrunind majoritatea), Consiliul nu poate adopta actul normativ respectiv.
E. Absenţa intervenţiei Parlamentului presupune posibilitatea Consiliului de a
legifera fără a fi necesară consultarea acestuia sau altă formă de intervenţie.
Aceste domenii sunt prevăzute de tratatele comunitare, în unele cazuri Consiliul
putând statua în unanimitate, iar în alte cazuri cu majoritate calificată.
1.5. Rolul Băncii Centrale Europene
Tratatul Maastricht conferă B.C.E. competenţa de reglementare în măsura
necesară îndeplinirii funcţiilor care îi sunt atribuite prin tratat şi statut, precum şi cu privire
la alte probleme din domeniul său de activitate, în măsura în care este abilitată de
Consiliu.
92 în
22 prezent abrogat prin TMs.
JO - Communication 93/C 39/05 privind cooperarea între Comisie şi
jurisdicţiile naţionale în vederea aplicării art. 85-86 - Tratatul CE - 13.02.93
Conform art.l08A(110) Tratatul CE, pentru îndeplinirea misiunilor care sunt
încredinţate SEBC, BCE:
- adoptă regulamente în măsura necesară îndeplinirii misiunilor din tratat şi statut, ca
şi în actele Consiliului.
- ia deciziile necesare pentru îndeplinirea misiunilor SEBC.
- emite recomandări şi avize.
2. Funcţia executivă
Funcţia executivă implică luarea unui număr infinit de decizii particulare dar şi
adoptarea unor acte cu caracter general, cu condiţia ca acestea să nu fie puse în aplicare prin
reglementări superioare.
în sistemele de drept naţionale această funcţie este asigurată de guvern, parlamentul
naţional având posibilitatea să controleze modul de exercitare al acestei funcţii şi să aplice
sancţiuni. în sistemul comunitar situaţia este mai complexă.
Comisia este principalul organ de gestiune al Comunităţii, revenindu-I competenţa
execuţiei bugetare, dar în acelaşi timp are şi sarcina de a redacta raportul general privind
activitatea Comunităţilor (art 156).
Deşi Comisia este calificată "executivul comunitar1', totuşi şi Consiliul exercită mai
multe atribuţii de tip executiv.
2.1. Rolul Comisiei
Tratatul nu atribuie Comisiei o competenţă generală de execuţie, dar îi atribuie în
anumite domenii putere de decizie proprie. In plus, execuţia bugetului li conferă importante
competenţe de gestiune. O altă sursă esenţială a competenţelor sale de execuţie o constituie
puterea de decizie delegată de către Consiliu*
A. Puterea de decizie proprie a Comisiei rezultând din tratate
Conform prevederilor tratatelor, Comisia este desemnată drept organul competent să
ia deciziile necesare pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor lor.
în acest sens, Comisia este competentă să permită ori să interzică statelor membre, să
ia măsuri derogatorii de la regulile comunitare.
în domeniul concurenţei, Comisia nu are competenţe recunoscute de tratate.
Conform art 89(85)-Tratatul CE ea are o putere de supraveghere privind aplicarea principiilor
consacrate în art 85(81)-86(82) (regulile aplicabile întreprinderilor în materie de
concurenţă).în baza articolului 85(81)-86(82)-Tratatul CE, Comisia poate să adreseze
recomandări şi decizii întreprinderilor, însă nu şi statelor membre.
Comisiei îi revine un rol specific în cadrul colaborării cu jurisdicţiile statelor
membre, ajutându-le să-şi soluţioneze problemele, evitând sesizarea frecventă a Curţii de
Justiţie.
 Dar, în acest cadru, Comisia nu poate formula decât avize, neputând lua nici o
3
decizie .
în domeniul întreprinderilor publice şi întreprinderilor cu drepturi speciale
Comisia dispune de putere de decizie şi reglementare. Ea veghează la aplicarea
dispoziţiilor tratatului şi adresează atunci când este nevoie directivele şi deciziile
corespunzătoare statelor membre.
în domeniul acordării ajutoarelor Comisia este investită cu o putere de
supraveghere generală. Statele membre au obligaţia de a informa Comisia în legătură cu
proiectele privind instituirea sau modificarea ajutoarelor (art 90(86) par. 3).
Comisia poate decide suprimarea sau modificarea ajutoarelor de stat (art 93 par.
2) dacă constată că acestea nu sunt compatibile cu piaţa comună sau dacă sunt aplicate
abuziv.
Conform art 93(88) par. 2 un stat membru se poate adresa direct Consiliului
pentru a decide dacă un ajutor instituit sau care urmează a fi instituit este compatibil cu
piaţa comună (Consiliul statuând în unanimitate). Dacă şi Comisia a declanşat această
procedură, ea va fi suspendată până la pronunţarea Consiliului.
Dacă un stat membru nu se conformează deciziei luate de Comisie (privind
suprimarea sau modificarea ajutorului de stat),Comisia sau alt stat interesat pot sesiza
direct Curtea de Justiţie.
B. Puterea de execuţie a bugetului
în baza. art 205(274)- Tratatul CE, Comisia execută bugetul conform dispoziţiilor
regulamentelor adoptate în executarea art. 209(279), sub propria sa responsabilitate şi în
limita creditelor acordate, conform principiului bunei gestiuni financiare.
Această competenţă exclusivă a Comisiei nu este contestată în cadrul
funcţionării curente a Comunităţii, însă în unele domenii cu caracter financiar
este prevăzută şi competenţa altor instituţii comunitare.
Astfel, în noile sectoare de competenţă rezultând din dispoziţiile
Tratatului Maastricht în care acţiunea comunităţii se materializează prin decizii
cu caracter financiar, tratatul a prevăzut o repartiţie a competenţelor; puterea de
decizie
* aparţine Consiliului (adesea în codecizie cu Parlamentul), autonomia Consiliului
fii
nd
re
du
să
,a
• \ C. Puterea de decizie şi reglementare delegată de către Consiliu*23
Art 155(211) Tratatul CE dispune că Comisia exercită competenţele pe
care Consiliul i le conferă pentru executarea regulilor stabilite de el. la practică
această problemă este foarte complexă, înregistrând unele dezvoltări în timp.
Astfel, iniţial, Consiliul a conservat pentru el însuşi aceste competenţe,
manifestând o poziţie reticentă în legătură cu adoptarea unor decizii de către Comisie
prin aplicarea acestei proceduri.
De aceea, Actul Unic European, modificând art 143(202) - Tratatul CE a
stabilit că Consiliul conferă Comisiei în actele pe care el le adoptă, competenţele de
execuţie a regulilor pe care el le stabileşte. Aceste dispoziţii obligă Consiliul să nu
conserve pentru el însuşi puterea de a adopta reguli de execuţie, nerespectarea acestui
principiu putând fi sancţionată de Curtea de Justiţie.
Totuşi, Consiliul poate să-şi rezerve, în cazuri specifice, conform art
145(202) Tratatul C.E., excitarea directă a competenţelor de execuţie. Faptul că
noţiunea de „cazuri specifice" menţionate în dispoziţia legală nu este definită, aceasta
înseamnă că se lasă la aprecierea Consiliului stabilirea acestora, marja de apreciere
fiind destul de largă.
în practică, Comisia adoptă un număr considerabil de acte in virtutea
puterilor delegate de către Consiliu.
Delegarea competenţei Comisiei este supusă controlului, deşi Comisia a
criticat această modalitate de control.
Prin Actul Unic European, noul art 145(202) a prevăzut că Consiliul poate
supune exercitarea acestor competenţe anumitor modalităţi, şi că acestea trebuie să
Curtea de Justiţie a admis în termeni generali existenţa puterii de decizie
delegate a Comisiei de către Consiliu (CJ - Hot Chemiefarm 41/69,661, 17.07.1970; CJ -
Hot Scheer 30/70 -17.12.1970; CJ - Hot Rey Soda 23/75 - 30.10.1975); Curtea de Justiţie
a indicat fosă şi limitele acestei puteri a Comisiei, precizând că Consiliul nu se poate
descărca de atribuţiile sale în favoarea Comisiei, trebuind să fixeze, în propriile acte,
elementele esenţiale ale acestei delegări (CJ - Hot Koster 25/70 - 17.12.1970); - Curtea
de Justiţie a stabilit că în exercitarea puterilor delegate Comisia poate aplica regulile
stabilite de Consiliu, dar nu poate deroga de la ele (CJ - Hot Vrengdenhill 22/88 -
29.06.1989)fie codificate printr-o decizie cadru a Consiliului 93. Pentru a se ^ asigura
controlul exercitării puterilor delegate exercitate de către Comisie, Consiliul a introdus
trei categorii de comitete care să reprezinte interesele statelor membre, acestea fiind
consultate de către Comisie : comitetele consultative, comitetele de gestiune şi
comitetele de reglementare94.
Dacă Consiliul trebuie să adopte el însuşi decizii de tip executiv nu poate face acest
lucru decât pe baza propunerilor Comisiei. Tratatul Maastricht în cadrul capitolului privind
politica economică şi monetară a stabilit că în anumite cazuri, Consiliul poate să statueze fară
93
O asemenea decizie a fost adoptată la treisprezece iulie 1987, dar nu a condus la favorizarea
unor mecanisme care să confere Comisiei mai multă autonomie - JO - L 197 -18.07.1987 %
943 vezi Atribuţiile Comisiei. Codificarea procedurilor din raportul Comisiei - Comitete,
prevăzută prin AUE a fost denumită "Comitologie" *
propunerea Comisiei, dar la recomandarea acesteia95. în absenţa acestei recomandări
Consiliul nu poate statua, însă conţinutul deciziei nu este condiţionat de conţinutul
recomandării.
2.2. Rolul Consiliului
Tratatele atribuie Consiliului competenţa de a adopta decizii care nu intră în sfera
exercitării competenţei normative, fiind decizii de punere în aplicare a politicilor şi
competenţelor comunitare.
în acest context, de exemplu, în domeniul politicii agricole comune, Consiliul
este abilitat să adopte decizii de fixare a preţurilor, în domeniul politicii economice şi
monetare, Tratatul Maastricht abilitează Consiliul să adopte măsuri de asistenţă sau să
decidă sancţiunile în cazul deficitului excesiv.
De asemenea, în noile domenii introduse intervenţiei comunitare prin Actul Unic
European sau prin Tratatul Maastricht Consiliul are competenţă să decidă (pe baza
propunerilor Comisiei şi în mod frecvent în codecizie cu Parlamentul) asupra acţiunilor de
încurajare a măsurilor comune, acţiunilor specifice, sau altor aspecte prevăzute în diferite
capitole.
Aceste acţiuni reprezintă o confirmare a importantelor puteri de tip executiv
deţinute de către Consiliu.
2.3. Rolul Parlamentului European
Intervenţia Parlamentului în exercitarea funcţiei executive nu este prevăzută în
tratate.
Spre deosebire de domeniul politicii economice şi monetare, unde Parlamentul
nu beneficiază decât de dreptul de a fi informat, în celelalte domenii, acesta participă la
exercitarea puterii de decizie exercitată de Consiliu, în adoptarea deciziilor de aplicare a
politicii comunitare.
2.4. Rolul organelor monetare
Principiul fundamental al politicii monetare, începând din a treia fază a realizării
UEM, îl constituie independenţa organelor cu atribuţii specifice în acest domeniu, faţă de
instituţiile comunitare.
Aplicarea acestui principiu evidenţiază responsabilitatea SEBC şi BCE, fără
posibilitatea vreunei intervenţii din partea Comisiei, Consiliului sau Parlamentului.
în cadrul politicii monetare, B.C.E. dispune de puterea de a lua deciziile necesare
îndeplinirii misiunilor încredinţate SEBC în Virtutea dispoziţiilor tratatului şi a statutelor
SEBC [conform art 108A(110) par. 1 - Tratatul CE].
95 în acest sens, vezi dispoziţia art. 103(99), art. 104C( 104) par. 6 - Tratatul CE. *fî
3. Funcţia bugetară
3.1. Evoluţia reglementărilor comunitare privind
constituirea bugetului Uniunii Europene
Tratatele constitutive ale Comunităţilor au prevăzut şi modalităţile de asigurare a
resurselor financiare necesare desfăşurării activităţii comunitare.
Reglementările iniţiale au fost însă diferite la nivelul celor trei Comunităţi cu privire
la regimul financiar.
De la crearea sistemului financiar comunitar şi până în prezent, acesta a suferit
numeroase modificări, mai ales în primii săi ani de existenţă. Tendinţa manifestată la acel
moment era de unificare a instrumentelor bugetare, de orientare către o autonomie financiară
a comunităţilor şi către un echilibru instituţional din punct de vedere bugetar.
Iniţial,cele trei comunităţi au avut bugete proprii, distincte.
Prin Tratatul de fuziune a instituţiilor comunitare s-a produs şi fuzionarea bugetelor
celor trei Comunităţi327.
Tratatul de la Bruxelles a redus numărul bugetelor la două: bugetul general şi cel
operaţional al CECO. După expirarea Tratatului CECO, pe 23 iulie 2002 veniturile din
gestionarea bunurilor CECO au fost alocate bugetului genera], în scopul finanţării cercetării în
domeniul valorificării cărbunelui şi oţelului.
Evoluţiile ulterioare au făcut ca în prezent, reglementările cu privire Ia elaborarea
bugetului, administrarea şi controlul execuţiei bugetare să aibă un caracter uniform pentru
cele trei Comunităţi (cu excepţia cheltuielilor neadministrative, operaţionale, a activităţii
financiare a Băncii Europene de Investiţii şi a veniturilor CECO, care sunt reglementate
distinct).
- Tratatul de fuziune instituţională a fost semnat Bruxelles la 8 aprilie 1965 (intrat în
vigoare la 1 iulie 1967). Prin dispoziţiile acestui tratat s-a constituit sistemul instituţional unic,
prin fuzionarea celor trei consilii şi celor trei cornişti într-un consiliu unic şi o comisie unică
pentru toate cele trei comunităţi.
 Până în anul 1970, bugetul european se constituia din contribuţii-aJe statelor Cheltuielile administrative sunt destinate funcţionării sistemului instituţional
membre după criteriile prevăzute de tratatele constitutive (art. 200 Tratatul CEE şi art 172 comunitar, iar cheltuielile operaţionale sunt efectuate de Comisie pentru scopuri economice şi
Tratatul CEEA). sociale.
Decizia Consiliului nr. 243 din 21 aprilie 1970 cu privire la înlocuirea Totalitatea veniturilor şi cheltuielilor comunitare se înscriu în buget, făcând obiectivul
contribuţiilor financiare ale Statelor Membre de resurse proprii ale Comunităţilor prevederilor fiecărui exerciţiu bugetar, urmându-se realizarea unui echilibru între venituri şi
Europene a introdus sistemul cunoscut în prezent sub denumirea de „resurse proprii". cheltuieli.
Ulterior, au fost adoptate două tratate bugetare, la 22 aprilie 1970, la
Luxemburg şi la 22 iulie 1975, la Bruxelles. 3.2. Principiile bugetare comunitare
Tratatele CEE şi CEEA au prevăzut reglementări mai complexe, care au
Bugetul Uniunii Europene este guvernat de şase principii esenţiale:
cunoscut o anumită evoluţie, în sensul că la un moment dat contribuţia statelor
1. Principiul unităţii, reglementat de art199(268) din Tratatul CE 96 precum şi de art 4-5
membre a fost înlocuită cu finanţarea din resurse proprii.
din Regulamentul Consiliului nr. 1605/2002 din 25 iunie 2002 prevede că toate veniturile şi
începând din 1971 sursele de finanţare rezultate din contribuţia statelor au
cheltuielile Comunităţii trebuie incluse într-un singur buget Bugetul trebuie să fie echilibrat ca
fost progresiv înlocuite, astfel încă de la 1 ianuarie 1980 toate cheltuielile s-au
venituri şi cheltuieli.
asigurat exclusiv din resurse proprii.
2. Principiul anualităţii, prevăzut în art 6-13 ale Regulamentului Consiliului nr.
Această evoluţie a fost posibilă conform dispoziţiilor articolului 201(269)
1605/2002 din 25 iunie 2002 presupune că operaţiunile bugetare se referă ia un anumit an bugetar
din Tratatul CE, care stabilea înlocuirea contribuţiilor statelor membre cu resurse
. .370 care se suprapune peste cel calendaristic, adică începe la 1 ianuarie şi se încheie la 31 decembrie.
proprii, . 3. Principiul echilibrului, prevăzut în art. 14-15 din Regulamentul Consiliului
Regimul resurselor proprii ale Comunităţilor a fost succesiv modificat prin decizii nr.1605/2002 presupune că veniturile estimate pentru un an bugetar trebuie să fie egale cu
ale Consiliului. alocaţiile de plată pentru acel an. Balanţa pentru fiecare an financiar va fi inclusă în bugetul anului
Reglementările ulterioare referitoare la resursele proprii (din 1988 şi 1994) au fost următor în categoria corespunzătoare veniturilor în cazul unui surplus bugetar sau în categoria
înlocuite cu Regulamentul Consiliului nr.2000/597/CE, Euratom în 29 septembrie 2000 corespunzătoare alocaţiilor de plată în cazul unui deficit bugetar. Pentru acoperirea deficitului
privind sistemul de resurse proprii al Comunităţilor. bugetar nu pot fi împrumutate sume de bani. Orice cheltuială suplimentară neprevăzută ce apare
Documentul fundamental pentru gestiunea financiară şi funcţionarea bugetară a în timpul unui an bugetar este finanţată prin rectificarea bugetului.
instituţiilor comunitare şi a organismelor implicate în execuţia bugetului comunitar este 4. Principiul universalităţii reglementat de art. 17-20 din Regulamentul
Regulamentul Consiliului nr. 1605/2002 din 25 iunie 2002 cu privire la Regulamentul Consiliului nr. 1605/2002 din 25 iunie 2002 prevede că totalul veniturilor va
Financiar aplicabil bugetului general al Comunităţilor Europene. acoperi totalul alocaţiilor de plată. El se bazează pe două reguli:
Regulamentele financiare sunt adoptate de Consiliu care hotăreşte în unanimitate, pe - regula ne-direcţionării, ce afirmă că veniturile bugetare nu pot fi alocate unor anume
baza propunerii Comisiei şi după consultarea Parlamentului şi a Curţii de Conturi. cheltuieli,
Iniţial, Tratatul CECO conferea Comisiei autorizarea de a procura fondurile
necesare îndeplinirii misiunilor sale prin stabilirea de prelevări asupra producţiei de cărbune
şi oţel.
Orice reexaminare privind regimul resurselor proprii are la bază art 201 alin. 2
Tratatul CE, conform căruia, Consiliul statuând în unanimitate, pe baza propunerii Comisiei
şi după consultarea Parlamentului European adoptă dispoziţiile relative la sistemul resurselor
proprii ale Comunităţii.
Tratatul Maastricht a stabilit principiul conform căruia bugetul, fără a prejudicia
alte venituri, este finanţat integral prin resurse proprii. Resursele proprii se compun din
impozite, prime, sume suplimentare sau compensatorii, un anumit procent din taxa pe
valoare adăugată, un anumit procent din produsul nominal brut al statelor membre,
amenzi, penalităţi, impozite pe salariile funcţionarilor comunitari.
Cheltuielile comunitare sunt de natură administrativă şi operaţională.

96 - Tratatul CE, versiunea consolidată, publicată în Jurnalul Oficial nr. C 325 ,24 decembrie 2002.
 328
- Dispoziţiile generale relative la instituirea, componenţa, executarea şi
controlul bugetar sunt cuprinse în Tratatul CE (Partea a V-a privind
„Instituţiile Comunităţii", Titlul II privind JMspoziţiile financiare*', în art
248 Nicoleta Diaconu
- regula bugetului brut, ce prevede că toate veniturile şi cheltuielile trebuie
menţionate în întregime în cadrul bugetului, fără nici o ajustare.
5. Principiul specificităţii cheltuielilor reglementat prin art 21-26 din Regulamentul
Consiliului nr.1605/2002 prevede că fiecare alocaţie bugetară are un scop precis şi este
destinată unui obiectiv specific, în scopul prevenirii potenţialelor confuzii, atât în etapa de
autorizare, cât şi în cea de execuţie.
6. Principiul calculului în Euro funcţionează de la 1 ianuarie 1999, în urma aplicării
celei de-a treia faze de integrare a Uniunii Economice şi Monetare prevăzute de Tratatul de Ja
Maastricht. Estimările veniturilor şi ale cheltuielilor sunt realizate în moneda unică europeană
- Euro.
3.3. Conţinutul bugetului
Bugetul Uniunii Europene este finanţat integral din resurse proprii, fără a aduce
atingere altor categorii de venituri ale statelor membre.
în baza art 201(269) din Tratatul CE330, la propunerea Comisiei şi după consultarea
Parlamentului, Consiliul adoptă cu unanimitate de voturi dispoziţiile privind sistemul de
resurse proprii al Comunităţii şi recomandă statelor membre adoptarea bugetului UE, în
conformitate cu normele lor constituţionale.
Pe lângă resursele proprii, bugetul mai este finanţat şi din alte surse, de mai mică
importanţă cum ar fi diverse taxe şi contribuţii, venituri provenite din operaţiunile
administrative ale instituţiilor, dobânzi la plăţi întârziate şi amenzi precum şi surplusurile din
anii bugetari anteriori.
Potrivit dispoziţiilor Tratatului de la Roma, Comunitatea Economică Europeană
urma să fie finanţată prin contribuţii ale statelor membre, pentru o perioadă de tranziţie înainte
de evoluţia către sistemul resurselor proprii. Resursele proprii au fost înţelese drept o sursă de
finanţare a Comunităţii separată şi independentă de cea furnizată de statele membre, având ca
scop finanţarea bugetului acesteia şi care să i se cuvină fără să depindă de o decizie a
autorităţilor naţionale.
După adoptarea Deciziei Consiliului nr. 243 (CECO, CEE, Euratom) din 21 aprilie
1970, Comunităţile au fost finanţate din resurse proprii. Decizia a marcat sfârşitul
contribuţiilor statelor membre şi începutul unui sistem independent de finanţare.
Potrivit art. 2 al Deciziei Consiliului nr. 597 din 29 septembrie 2000 resursele proprii
provin din: taxe vamale, taxe agricole, TVA, PNB. Taxele vamale şi taxele agricole sunt
considerate resursele proprii tradiţionale, fiind venituri colectate ca urmare a punerii în
aplicare a politicilor comunitare.
- Indicarea numărului dintre paranteze reprezintă actuala numerotare a articolelor,
adoptată prin Tratatul de la Amsterdam.
Prin decizia din 1970 au fost (teoretic) adăugate şi resursele provenite din TVA, deoarece
resursele proprii tradiţionale nu au fost suficiente pentru finanţarea bugetului Comunităţii, însă
datorită necesităţilor de armonizare Ia nivelul statelor
membre, această resursă complexă a început să fie efectivă abia începând cu 1980.
Abia în 1988, Consiliul a decis să introducă o a patra resursă bazată pe PIB, care
urma să înlocuiască TVA ca resursă pentru echilibrarea bugetului, însă, ulterior, a
devenit o resursă proprie suplimentară.
în prezent, resursele proprii ale bugetului UE se compun din:
a). Taxele vamale - provin din aplicarea tarifului vamal comun la valoarea
mărfurilor importate (fin ţările terţe (comerţul între ţările UE fiind scutit de taxe
vamale);
b). Taxele agricole - sunt taxe asupra importurilor de produse, introduse ca urmare a
politicii agricole comune în 1962 şi cele asupra zahărului şi izoglucozei, prevăzute de organizarea
comună a pieţei zahărului;
c). Resursele proprii din TVA — rezultă din cota unică de 1% TVA pe bunuri şi servicii
prelevată asupra încasărilor din TVA făcute de fiecare stat membru;
d). Resurse bazate pe PNB. Decizia Consiliului nr 8&7376/CEE, Euratom din 24 iunie
1988 privind sistemul de resurse proprii al Comunităţilor a stabilit plafonul resurselor proprii ca
fiind un procent din PIB, calculat prin aplicarea unui procent fixat în fiecare an în cadrul procedurii
bugetare asupra unei baze de calcul reprezentând suma PIB raportat la preţurile pieţei. Această
resursă se calculează în funcţie de diferenţa dintre cheltuieli şi estimarea celorlalte resurse proprii.
Cea mai mare pondere în categoria veniturilor o reprezintă resursele bazate pe PNB
naţional (aproape jumătate din totalul veniturilor), urmate de resursele provenite din TVA. Cea
mai mică pondere o au resursele provenite din taxele agricole (2%).
Cheltuielile bugetare sunt grupate în şase secţiuni: Parlamentul European (Secţiunea I),
Consiliul (Secţiunea a Il-a), Comisia (Secţiunea a IH-a), Curtea de Justiţie (Secţiunea a IV-a),
Curtea de Conturi (Secţiunea a V-a), Consiliul Economic şi Social (Secţiunea a Vl-a).
3.4. Procedura bugetară fart 203(272) din Tratatul CE}
3.4.1. Faza pregătitoare
Exerciţiul bugetar începe la 1 ianuarie şi se încheie la 31 decembrie. Fiecare instituţie
comunitară pregăteşte până la 1 iulie o evaluare previzională a cheltuielilor pe baza cărora Comisia
întocmeşte un ante-proiect de buget care cuprinde o previziune a veniturilor şi cheltuielilor.
. Ante-proiectul este înaintat Consiliului până la 1 septembrie a anului precedent. Statuând
cu majoritate calificată, Consiliul stabileşte proiectul de buget şi îl transmite Parlamentului
European.
 3.4.2. Adoptarea bugetului
Adoptarea bugetului este rezultatul unei proceduri de codecizie între Consiliu şi
Parlament Procedura adoptării bugetului a evoluat concomitent cu evoluţia regimului
financiar comunitar. Iniţial, Parlamentul avea doar prerogativa de a modifica cheltuielile.
Prin Tratatul bugetar de la Luxemburg din 22 aprilie 1970 s-a modificat şi
procedura bugetară, întregindu-se puterea Parlamentului în acest domeniu acordându-i-
se competenţa de a respinge bugetul.
Parlamentul European trebuie să primească proiectul de buget cel mai târziu la 5
octombrie al anului care-1 precede pe cel al executării bugetului. Dacă în termen de 45
de ale de la comunicare Parlamentul nu propune modificări sau amendamente, sau dacă
îl aprobă, bugetul va fi definitiv aprobat
Parlamentul poate propune amendamente, hotărând cu majoritatea membrilor
care-1 compun în privinţa cheltuielilor neobligatorii care nu sunt prevăzute în tratate şi cu
majoritatea absolută a voturilor exprimate în privinţa cheltuielilor obligatorii prevăzute
de tratate.
Proiectul cu amendamentele propuse de Parlament se returnează Consiliului,,
care dispune de un termen de 15 zile, putând fie să accepte, fie să modifice propunerile
Parlamentului.
Dacă Consiliul acceptă modificările şi amendamentele Parlamentului, bugetul
va fi definitiv adoptat Dacă, în acest termen, Consiliul modifică amendamentele
Parlamentului, proiectul de buget modificat este transmis din nou Parlamentului.
într-un asemenea caz, Parlamentul dispune de un termen de 15 zile, având
posibilitatea (cu majoritatea membrilor care îl compun şi cu trei cincimi din voturile
exprimate) să amendeze sau să respingă modificările aduse de Consiliu amendamentelor
sale şi să adopte bugetul. Dacă în acest termen Parlamentul nu se pronunţă, bugetul se
consideră definitiv adoptat.
Parlamentul European, statuând cu majoritatea membrilor care-1 compun şi cu
o majoritate de două treimi din voturile exprimate, poate, din motive importante, să
respingă proiectul de buget şi să ceară prezentarea unui nou proiect.
Conform art 204(273) - Tratatul CE dacă la începutul unui exerciţiu bugetar
bugetul nu a fost încă votat, Comunităţile vor funcţiona lunar pe baza celei de-a
douăsprezecea părţi din creditele bugetului precedent Consiliul, statuând cu majoritate
calificată, poate să autorizeze cheltuieli depăşind a douăsprezecea parte.
3.4.3. Execuţia şi controlul bugetar
Comisia execută bugetul conform regulamentelor adoptate de Consiliu, sub
propria sa responsabilitate şi în limita creditelor acordate, conform principiului bunei
gestiuni financiare.
Dispoziţiile legale prevăd modalităţile specifice de participare a fiecărei instituţii la
executarea propriilor cheltuieli.
în cadrul bugetului, Comisia poate efectua, în limitele şi condiţiile fixate prin
regulament, viramente de credite de la un capitol la altul, sau de la o subdiviziune la alta.
Comisia are obligaţia să prezinte anual Consiliului şi Parlamentului European conturile
anului financiar precedent de executare a bugetului şi un bilanţ financiar asupra activului şi
pasivului Comunităţii.
Parlamentul, pe baza recomandării Consiliului, care statuează cu majoritate
calificată, descarcă Comisia de executarea bugetului. în acest scop, Parlamentul examinează,
după Consiliu, conturile şi bilanţul financiar, raportul anual al Curţii de Conturi însoţit de
răspunsurile instituţiilor controlate la observaţiile Curţii de Conturi, precum şi rapoartele
speciale pertinente ale acesteia.
• înainte de a da descărcare Comisiei sau în alt scop privind executarea atribuţiilor sale
bugetare, Parlamentul poate cere audierea Comisiei cu privire la efectuarea cheltuielilor şi cu
privire la funcţionarea sistemului de control financiar. Comisia are obligaţia să prezinte
Parlamentului, la cererea acestuia, orice informaţie.
Comisia va lua măsuri pentru a da curs observaţiilor care însoţesc deciziile de
descărcare bugetară, precum şi comentariilor care însoţesc recomandările de descărcare
adoptate de Consiliu.
La cererea Parlamentului sau a Consiliului, Comisia va întocmi rapoarte privind
măsurile luate în urma acestor observaţii şi comentarii. Aceste rapoarte sunt transmise şi Curţii
de Conturi, ca organ de control financiar.
5.5. Repartizarea competenţelor bugetare între instituţii
, în cadrul procedurii bugetare se constată o repartizare a competenţelor între instituţiile
comunitare.
Comisiei îi revine sarcina de a întocmi proiectul de buget pe care îl înaintează
Consiliului. Tot Comisiei îi revine şi rolul execuţiei bugetare.
Consiliul şi Parlamentul îşi aduc contribuţia, prin procedura codeciziei, Ia adoptarea
bugetului. Consiliul adoptă regulamentele financiare şi prezintă recomandări Parlamentului
privind descărcarea Comisiei de execuţia bugetară.
Controlul execuţiei bugetare revine Curţii de Conturi care va prezenta Parlamentului
un raport anual însoţit de răspunsurile instituţiilor vizate de observaţiile acestui raport
3.6. Rolul statelor membre privind executarea
bugetului comunitar
Statele membre trebuie să adopte măsuri efective şi să asigure cooperarea între
autorităţile naţionale competente şi Comisie, în vederea protejării intereselor financiare ale
Comunităţilor şi combaterii fraudei.
Resursele proprii suni colectate de statele membre în numele Comunităţii. Potrivit Deciziei CE şi 4. Funcţia de control
Euratom nr. 728/94 asupra sistemului resurselor proprii ale Comunităţilor, statele membre
pot reţine 10% din suma resurselor proprii tradiţionale pentru a-şi acoperi costurile de Funcţia de control poate fi analizată din două
colectare. perspective având în vedere controlul politic şi controlul
jurisdicţional, implicând - în mod diferenţiat - mai multe
După adoptarea definitivă a bugetului comunitar, fiecare stat membru este obligat
instituţii.
să înainteze către Comisie plăţile prevăzute în Regulamentul Consiliului CE şi Euratom
nr.1150 din 22 mai 2000 privind implementarea Deciziei CE şi Euratom nr. 728/94 asupra
4.1. Controlul politic
sistemului de resurse proprii al Comunităţilor.
Resursele proprii tradiţionale sunt creditate într-un cont special deschis în fiecare La nivelul comunitar, controlul politic este
trezorerie naţională. Resursele bazate pe TVA şi PIB sunt remise Comisiei în prima zi exercitat în primul rând de către Parlamentul European,
lucrătoare a fiecărei luni, în proporţie de 1/12 din suma estimată cuprinsă în bugetul care a deţinut, atribuţii tradiţionale fii acest domeniu încă
de la instituirea Comunităţilor europene. Totuşij deşi
Comunităţii.
rolul Parlamentului este recunoscut de celelalte instituţii
Statele membre trebuie să informeze Comisia în legătură cu denumirea comunitare, eljiu reprezintă singura instituţie cu atribuţii
departamentelor sau agenţiilor însărcinate cu stabilirea, colectarea, disponibilizarea şi în domeniul controlului comunitar.
controlul resurselor proprii, cu prevederile legale, deciziile administrative, procedurile
contabile şi denumirile documentelor administrative şi contabile în care sunt înregistrate 4.1.1. Controlul exercitat de Parlament
resursele proprii. în cadrul Comunităţilor se aplică principiul
Statele membre trebuie să păstreze documentele justificative referitoare la democratic al controlului executat de către Parlament cu
stabilirea şi disponibilizarea resurselor proprii, timp de trei ani calendaristici, calculaţi de la privire la activitatea executivului. Controlul Parlamen-
sfârşitul anului la care se referă documentele justificative. Documentele justificative tului, conform dispoziţiilor tratatelor, este strict limitat la
referitoare la procedurile statistice şi bazele de calcul ale P^TB-uIui, precum şi cele activitatea Comisiei (art. 20 - Tratatul CECO, art. 107 -
referitoare la bazele de resurse TVA trebuie păstrate până la data de 30 septembrie al celui Tratatul CEEA).
de al patrulea an ce a urmat anului respectiv. în cazul în care sunt necesare anumite
modificări ale acestor documente, ele trebuie păstrate o perioadă de timp suficientă pentru
realizarea şi monitorizarea acestor modificări, chiar dacă această perioadă depăşeşte
termenul prevăzut anterior.
Fiecare stat membru trebuie să realizeze anual o dare de seamă cu privire la resursele
proprii, aşa cum reies acestea din situaţia contabilă pe care trebuie să o transmită Comisiei
până cel târziu la data de 1 aprilie a anului ce urmează anului financiar în cauză.
Statele membre vor remite resursele proprii într-un cont deschis în numele
Comisiei în Trezorerie sau în cadrul altei instituţii desemnată de statul membru. Acest cont
nu va fi supus nici unor taxe sau comisioane. Aceste sume vor fi convertite în Euro şi vor
intra în contul Comisiei, în conformitate cu prevederile Regulamentului CE, CECO şi
Euratom nr. 3418/93, care stabileşte reguli detaliate pentru implementarea Regulamentului
Financiar.
 Dreptul la petiţie este recunoscut în egală măsură atât cetăţenilor Uniunii,
cât şi persoanelor fizice sau juridice rezidente sau cu sediul statutar pe teritoriul unui
stat membru.
Petiţiile reprezintă o modalitate de informare a Parlamentului, pe baza lor
putând fi iniţiate proiecte de rezoluţie sau putând fi adoptate diverse propuneri la
adresa Comisiei sau Consiliului.
• Interpelările^.
Acestea reprezintă un mijloc tradiţional de control practicat în activitatea
Parlamentului European.
Regulamentul interior al Parlamentului reglementează trei categorii de
interpelări şi anume: scrise, orale fără dezbateri şi orale cu dezbateri.
Interpelările, ca tehnică de control parlamentar, sunt prevăzute în tratatele
constitutive [art. 23 - Tratatul CECO, art 110 Tratatul CEEA,' art 140(197)
-TratatulCE].
Conform art 140(197) Tratatul CE, Comisia răspunde oral sau în scris
întrebărilor care îi sunt puse de Parlamentul European sau de membrii acestuia.
Consiliul este audiat de Parlamentul European în condiţiile pe care le stabileşte în
regulamentul său interior.
• Mediatorul
Instituţia mediatorului reprezintă o inovaţie a Tratatului Maastricht, inspirată din
practica mai multor state. Mediatorul (Ombudsman)este reglementat prin dispoziţia art
8Eţ(21) alin. 2 şi art 138E(195) - Tratatul CE (introdus prin art G41 - Tratatul
Maastricht).
Statutul şi condiţiile generale ale exercitării funcţiilor mediatorului sunt fixate de
Parlamentul European, după avizul Comisiei şi cu aprobarea Consiliului statuând cu
majoritate calificată.
• Controlul bugetar
Parlamentul controlează execuţia bugetară îndeplinită de Comisie, care trebuie
să-i prezinte un raport Parlamentului îi revine misiunea să descarce Comisie de execuţia
bugetară, pe baza rapoartelor Comisiei şi a Curţii de Conturi.
• Puterea\de[sancţionare
Această putere a Parlamentului se poate exercita asupra Comisiei în timp ce
asupra Consiliului şi statelor membre se poate exercita numai controlul.
Astfel, Parlamentul poate să "constrângă Comisia să demisioneze colectiv prin
adoptarea unei moţiuni de cenzură. Moţiunea de cenzură este o sancţiune gravă şi se
adoptă In cazurile în care membrii Comisiei săvârşesc abateri grave în îndeplinirea
atribuţiilor ce le revin331.
Un exemplu de exercitare a puterii de sancţiune a Parlamentului european asupra
Comisiei îl poate constitui moţiunea de cenzură adoptată de Parlamentul european în
martie 1999 în urma căreia Comisia condusă de Jaques Santer a demisionat în bloc.
Parlamentul nu dispune de o asemenea putere de sancţionare îndreptată împotriva
Consiliului.
In privinţa statelor membre, Parlamentul exercită un control indirect, având
posibilitatea de a sesiza Comisia în situaţia constatării unor încălcări de către acestea a
tratatelor.
• Comisia temporară de anchetă.
Tratatul Maastricht, prin reglementarea art.l38C(193)CE, conform căreia
Parlamentul poate crea o Comisie temporară de anchetă, realizează o creştere a
atribuţiilor parlamentare de control cu privire la punerea în aplicare a politicilor
comunitare.
Rolul acestei Comisii de anchetă este de a examina afirmaţiile de injrac\iune sau de
proastă administrare în aplicarea dreptului comunitar.
Modalităţile de exercitare a dreptului de anchetă sunt determinate de comun
acord, de următoarele instituţii: Parlamentul European, Consiliu şi Comisie.
4.1.2. Controlul exercitat de Comisie
Comisia, denumită în literatura de specialitate şi gardianul tratatelor97 are misiunea7
^coitfomutate cnî^iw^enl^ţaţa^px [art 8 - Tratatul CECO, art 155(211) - TratatulT CE,~ art!
142-Jratauil C^gA] să vegheze la apUcarea dispoziţiilor tratatelor şi măsurilor luate de
instituţii.
Pentru exercitarea controlului de către Comisie privind modul de aplicare a
tratatelor, statele membre au obligaţia să informeze Comisia în legătură cu măsurile
întreprinse în acest scop98.
Comisia poate să dispună efectuarea unor anchete şi să dispună măsuri de
sancţionare în cazul în care constată încălcări privind prevederile tratatelor. Exercitarea unor
asemenea prerogative de control şi sancţionare de către Comisie este limitată numai asupra
statelor membre, nu şi în ce priveşte activitatea celorlalte instituţii comunitare. în legătură cu
acestea Comisia având doar posibilitatea de a sesiza Curtea de Justiţie99. împotriva statelor
membre Comisia poate promova în faţa Curţii de Justiţie acţiunea pentru neîndeplinirea
obligaţiilor ce le revin în legătură cu tratatele.
I
97 P.Manin, op. cit. pag. 199
98 Pentru facilitatea acestui control, mai multe dispoziţii ale tratatelor prevăd obligaţia
p
statelor membre de a informa Comisia cu privire la măsurile luate privind aplicarea dreptului
comunitar [art 93(88) par. 3, art 100A(95) par. 4, art. 109(111) - Tratatul CE]. în acest sens
sunt si numeroase dispoziţii cuprinse în dreptul derivat
99împotriva celorlalte instituţii Comisia poate promova în faţa Curţii de Justiţie fie un recurs
în anulare, fie un recurs în carenţă.

256
Nicoleta Diaconu
Comisia dispune de putere de control cu privire la activitatea
întreprinderilor în domeniul concurenţei. Refuzul cooperării acestora în vederea
efectuării verificărilor de către Comisie le expune la aplicarea unor sancţiuni
«
(amenzi, nulitatea unor acorduri).
4.1.3. Controlul exercitat de Curtea de Conturi Curtea de Conturi nu este un
organ jurisdicţional, ci este un organ de control financiar, având misiunea de
a examina conturile Comunităţii privind totalitatea veniturilor şi cheltuielilor
I
comunitare. Ea examinează legalitatea şi
regularitatea veniturilor şi cheltuielilor şi asigură buna gestiune financiară.
Controlul în interiorul statelor membre se realizează în colaborare cu instituţiile
de control naţionale sau cu serviciile naţionale competente. Orice document sau
orice informaţie, necesară pentru îndeplinirea misiunii Curţii de Conturi, îi sunt
comunicate, ia cerere, de celelalte instituţii comunitare şi de instituţiile de control
r
naţionale sau de serviciile naţionale competente.
Tratatul de la Amsterdam aduce o serie de completări de natură a eficientiza
exercitarea dreptului de informare de care beneficiază Curtea de Conturi. Astfel,
informaţiile necesare Curţii de Conturi îi sunt comunicate, la cerere şi de
( organismele care gestionează venituri şi cheltuieli în numele Comunităţii
precum şi de persoanele fizice sau morale, beneficiind de vărsăminte din bugetul
Comunitar.
Tratatul de la Amsterdam menţionează că în ceea ce priveşte activitatea de gestiune a
veniturilor şi cheltuielilor comunitare exercitată de Banca Europeană de I Investiţii,
Curtea de Conturi are acces la informaţiile deţinute de Bancă în baza * unui acord
încheiat între Curte, Bancă şi Comisie. Curtea are totuşi acces Ia aceste informaţii
necesare controlului şi în absenţa acestui acord.
(
La încheierea fiecărui exerciţiu bugetar, Curtea de Conturi întocmeşte un raport anual
care este transmis celorlalte instituţii comunitare şi se publică în JOCE, însoţit de
răspunsurile instituţiilor comunitare vizate în observaţiile Curţii
i
de Conturi. Tratatul Maastricht prevede şi posibilitatea pe care o are Curtea de Conturi
de a prezenta rapoarte speciale asupra unor chestiuni particulare şi să-şi dea avizul la
cererea uneia dintre celelalte instituţii Comunitare. împotriva celorlalte instituţii
comunitare, Curtea de Conturi poate introduce recursul în carenţă.
4.1.4. Controlul exercitat de BCE
Conform art 108A(110) par.3 - Tratatul CE, în limitele şi condiţiile stabilite de
Consiliu, BCE - în exercitarea controlului său -.esteabUitată să impună întreprinderilor
amenzi şi constrângeri jn cazul nerespectării regulamentelor şi deciziilor sale.
în anumite condiţii, BCE poate introduce la Curtea de Justiţie o acţiune în anulare
cu privire la activitatea celorlalte instituţii.
4.2. Controlul jurisdicţional
Jurisdicţiile naţionale ale statelor membre ocupă un loc important în procesul aplicării
normelor comunitare datorită principiului aplicabilităţii directe a dreptului comunitar.
Riscul aplicării diferite a normelor comunitare datorat diferenţelor existente între
jurisdicţiile naţionale este înlăturat prin intermediul mecanismului de cooperare între
jurisdicţiile naţionale şi jurisdicţia comunitară. Jurisdicţia comunitară are sarcina de a asigura
garantarea uniformităţii în ce priveşte aplicarea dreptului comunitar., _ .
în acest context, la nivelul Comunităţilor Europene, controlul jurisdicţional este
exercitat de Curtea de Justiţie şi Tribunalul de primă instanţă.
Conform art 164(220) Tratatul CE "(artTîo' Tratatul CEEA) Curtea de Justiţie
asigură respectul dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatului.
'Tribunalul de primă instanţă are o competenţă stabilită prin normele juridice
comunitare, competenţă care se exercită în anumite condiţii.
Conform articolului 168A(225) par.l - Tratatul CE, Tribunalul este însărcinat cu
judecarea în primă instanţă, sub rezerva recursului la Curtea de Justiţie, limitat la chestiunile
de drept, a unor categorii de recursuri stabilite de Consiliu, în unanimitate, la cererea Curţii şi
după consultarea Parlamentului European şi Comisiei.
Controlul jurisdicţional comunitar realizat de organele de jurisdicţie comunitară
cuprinde hi principiu următoarele:
controlul legalităţii actelor, adoptate de instituţiile comunitare; controlul
respectării de către statele membre a obligaţiilor care Ie sunt impuse prin
tratate;
interpretarea normelor comunitare şi aprecierea validităţii actelor instituţiilor comunitare.
Aceste probleme legate de controlul jurisdicţional, datorită complexităţii şi importanţei lor,
vor fi analizate într-un capitol distinct
 5. Funcţia internaţională t care, pentru adoptarea normelor interne, este cerută unanimitatea, precum şi pentru
Comunităţile Europene întreţin importante relaţii internaţionale atât cu
organizaţii internaţionale, cât şi cu state terţe.
Tratatele comunitare conţin reglementări atât cu privire la competenţa externă
comunitară [art 228(300) Tratatul CE, art 101-106- Tratatul CEEA, art 93-94 -Tratatul
CECO], cât şi cu privire la relaţiile Uniunii Europene cu anumite organizaţii
internaţionale (art J4 - Tratatul Maastricht, art F - Tratatul Maastricht) sau cu grupări de
state (art 131 - 13 (ibis - Tratatul CE).
Având personalitate juridică, fiecare dintre cele trei Comunităţi are capacitatea
necesară pentru a încheia acorduri cu ţări sau grupuri de ţări terţe, ori cu organizaţii
internaţionale [art 210(281) - Tratatul CE, art 184 - Tratatul CEEA, art 6 alin, 2 Tratatul
CECO].
- Prin Tratatul Maastricht s-a realizat o extindere a relaţiilor externe comunitare la
noi domenii, în esenţă politice.
Relaţiile externe ale Uniunii Europene nu sunt cârmuite de regulile dreptului
comunitar ci de normele dreptului internaţional public, inclusiv dispoziţiile Convenţiei
de la Viena din 1986 referitoare la încheierea tratatelor internaţionale între state şi
organizaţii internaţionale ori între organizaţii internaţionale . Instituţiile comunitare
îndeplinesc anumite atribuţii, stabilite prin reglementările tratatelor, în exercitarea
funcţiilor internaţionale comunitare.
5.L Rolul instituţiilor comunitare în exercitarea • funcţiei
internaţionale
Conform art 228(300) - Tratatul CE, care reglementează procedura încheierii
unor acorduri între Comunitate şi unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale
în exercitarea funcţiei internaţionale îşi aduc contribuţia, Comisia, Consiliul şi
Parlamentul European .
în cazul în care dispoziţiile tratatului prevăd încheierea unor acorduri între
Comunitate şi unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale, Comisia prezintă
recomandări Consiliului, care o autorizează să înceapă negocierile necesare.
Aceste negocieri sunt conduse de Comisie, care se consultă cu Comitetele
speciale desemnate de Consiliu pentru a o asista în această sarcină şi în cadrul trasat de
directivele pe care Consiliul poate să i le adreseze.
In exercitarea competenţelor care îi sunt atribuite, Consiliul hotărăşte cu
majoritate calificată, cu excepţia cazurilor expres prevăzute, când hotărăşte în
unanimitate. Consiliul hotărăşte în unanimitate când acordul se referă la un domeniu în
D.Popescu, A.Năstase, Drept internaţional public, Casa de editură şi presă
„Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1997, p. 223; Raluca Miga -Beşteliu- Drept
internaţional. Introducere in dreptul internaţional public, Editura ALL, 1997, p.
132; LBrowlie, Principles of public internaţional law, Oxford, 1990, p. 682,692.
336
acordurile prevăzute în art 238(310)- Tratatul CE .
Consiliul încheie acordul după consultarea Parlamentului European - cu excepţia
acordurilor prevăzute hi art 113(133) par.3CE100 inclusiv în cazurile în care acordul se referă
la un domeniu în care, pentru adoptarea normelor interne este cerută procedura prevăzută în
art. 189B(251)CE101 sau cea prevăzută în art. 189C(252)CE102 .
Parlamentul European îşi emite avizul într-un termen stabilit de Consiliu, în funcţie
de urgenţă. în lipsa unui aviz, în acest termen, Consiliul poate hotărî.
Consiliul poate împuternici Comisia să aprobe modificările în numele Comunităţii
atunci când acordul prevede că modificările trebuie adoptate conform unei proceduri
simplificate sau de un organ înfiinţat prin respectivul acord; Consiliul poate supune această
împuternicire anumitor condiţii speciale.
Consiliul, Comisia sau un stat membru pot solicita avizul Curţii de Justiţie cu
privire la compatibilitatea acordului avut în vedere cu dispoziţiile tratatului. Dacă avizul
Curţii de Justiţie este negativ, acordul nu poate intra în vigoare decât hi condiţiile stabilite în
articolul N din TUE103.
în privinţa acordurilor privind politica monetară este reglementată o procedură
derogatorie de la cea prezentată în conformitate cu dispoziţia art 109(111) -Tratatul CE.
Prin derogarea de la art 228(300), în cazul în care acordul asupra problemelor care
se referă la regimul monetar sau valutar trebuie să facă obiectul negocierilor între Comunităţi
şi unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale, Consiliul, hotărând cu majoritate
calificată, la recomandarea Comisiei şi după consultarea BCE, decide modalităţile de
100M/ Conform art 238 (310)- Tratatul CE, Comunitatea poate încheia acorduri cu unul sau
mai multe state sau organizaţii internaţionale, pentru realizarea unei asocieri care implică
drepturi şi obligaţii reciproce, acţiuni comune şi proceduri speciale (modificat prin art O 84
— TMS)
Conform art 113(133) par. 3 - Tratatul CE, dacă trebuie negociate acorduri cu unul sau mai
multe state sau organizaţii internaţionale. Comisia prezintă recomandări Consiliului, care o
autorizează să înceapă, negocierile necesare. Comisia conduce negocierile consultându-se cu
un comitet special, desemnat de Consiliu pentru a asista în această misiune şi fa cadrul
directivelor pe care i le poate da Consiliu.
101 art 189B(251) - Tratatul CE - reglementează procedura codeciziei
102 art 189C(252) - Tratatul CE - reglementează procedura cooperării între Parlament şi
Consiliu, în procesul normativ.
103 Conform art N - TMs, guvernul oricărui stat membru sau Comisia, poate prezenta
Consiliului proiecte de modificare a tratatelor care stau la baza UE. Dacă Consiliul, după
Consultarea Parlamentului European şi, când este cazul a Comisiei, emite un aviz în favoarea
reunirii unei conferinţe a reprezentanţilor guvernelor statelor membre aceasta este convocată
de preşedintele Consiliului, în vederea adoptării de comun acord a modificărilor aduse
tratatelor. In cazul modificărilor instituţionale în domeniul monetar este consultat şi Consiliul
BCE.
negociere şi de Încheiere a acestor acorduri. Aceste modalităţi trebuie să asigure
Comunităţii exprimarea unei poziţii unice. Comisia este asociată de drept la negocieri.
Fără a aduce atingere competenţelor şi acordurilor comunitare în domeniul
Pniunii economice şi monetare, statele membre pot si negocieze cu forurile
internaţionale şi pot să încheie acorduri internaţionale.
Anumite dispoziţii pot să confere uneia sau mai multor instituţii o ompetenţă
internaţională particulară.
Astfel, conform art 109(111) par.4 -Tratatul CE, Consiliul, hotărând cu ajoritate
calificată, la propunerea Comisiei şi după consultarea BCE, decide poziţia Comunităţii
la nivel internaţional în chestiuni de importanţă deosebită entru Uniunea Economică şi
Monetară şi, hotărând în unanimitate, decide eprezentarea sa în conformitate cu
repartizarea competenţelor prevăzute de art. 03(99) şi 105.
De asemenea, conform art. 228A(301) - Tratatul CE, dacă o poziţie omimă sau
o acţiune comună adoptată în virtutea dispoziţiilor Tratatului privind 'niunea Europeană
care privesc politica externă şi de securitate comună prevăd o acţiune a Comunităţii care
vizează întreruperea sau reducerea în tot sau în parte a elaţiilor economice ale
Comunităţii cu una sau mai multe ţări terţe, Consiliul, hotărând cu majoritate calificată,
la propunerea Comisiei, ia măsurile necesare.
Tot în legătură cu competenţa internaţională particulară pot fi menţionate şi
dispoziţiile art J5 par. I104 - Tratatul Maastricht [în prezent J8(18) prin TA] şi art 6 [în
prezent J 10(20) prin TA] - Tratatul Maastrichr43 care se referă la acţiunile în adrul
organizaţiilor şi conferinţelor internaţionale.
5.2. Relaţiile Uniunii Europene cu organizaţii
internaţionale şi state terţe
Uniunea Europeană participă la circuitul comercial internaţional, fiind o mare
putere comercială mondială, ea deţinând aproximativ 20% din comerţul ondial.
Uniunea importă mari cantităţi de produse agricole şi materii prime şi mizează cea mai
mare parte a ajutorului destinat dezvoltării şi ajutorului umanitar, atât noilor democraţii,
cât şi ţărilor din lumea a treia.
Uniunea a încheiat acorduri comerciale şi de ajutor cu cele mai sărace ţări in
Africa, Zona Caraibelor şi Pacific.
Uniunea întreţine relaţii diplomatice cu aproximativ 130 de ţări.
eprezintă Uniunea în problemele care privesc politica externă şi de securitate
comună, preşedinţia este responsabilă pentru punerea în aplicare a acţiunilor
comune, în această calitate ea exprimă, în principiu, poziţia Uniunii în cadrul
organizaţiilor internaţionale şi al conferinţelor internaţionale.Prin modificările
104 Conform art 15 - par. 1- TMs - (prin modificările TA devenit art J8(18)), preşedinţia
Ea participă la lucrările Organizaţiei de Cooperare Economică şi Dezvoltare
(OCED) şi are statut de observator pe lângă Organizaţia Naţiunilor Unite. De asemenea, ia
parte la întâlnirile la nivel înalt ale reprezentanţilor puterilor economice, occidentale, fiind
reprezentată în cadrul acestor reuniuni de Preşedintele Comisiei şi de delegaţi din patru state
membre: Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie.
5.2.1. Relaţiile Uniunii Europene cu Asociaţia Europeană
a Liberului Schimb (AELS)
După crearea celor trei Comunităţi Europene prin Tratatul de la Paris (1951) şi
Tratatul de la Roma (1957), Marea Britanie a încercat să realizeze o contrabalansare a
activităţii desfăşurate în cadrul Comunităţilor, prin punerea bazelor Asociaţiei Europene a
Liberului Schimb în anul 1960- prin Convenţia de la Stockholm.
Ulterior, mai multe state membre AELS au aderat la Comunităţile Europene:
Marea Britanie, Danemarca, Portugalia, Austria, Suedia şi Finlanda. în prezent, AELS
reuneşte în calitate de state membre: Islanda, Lichtenstein, Norvegia şi Elveţia.
Scopul acestei asociaţii este de a promova comerţul între statele membre, însă fără
transferarea parţială a suveranităţilor naţionale către instituţii cu putere legislativă, cum este
cazul Uniunii Europene.
începând cu 1973, Comunităţile Europene au încheiat acordul de comerţ industrial
liber cu fiecare din ţările membre AELS.
în 1984, AELS şi Comunităţile Europene au hotărât să creeze o zonă economică
unică şi să-şi extindă cooperarea în domeniul economic, monetar, al politicii industriale,
cercetării şi tehnologiei, mediului înconjurător, pescuitului, industriei siderurgice şi
transporturilor.
în mai 1992, AELS şi Comunităţile Europene au semnat un tratat privind crearea
unui Spaţiu Economic European (SEE), tratatul intrând în vigoare la 1 ianuarie 199434\
Spaţiul economic European presupune aplicarea unor politici comunitare şi ţărilor
membre AELS. Astfel, se extinde şi pe teritoriul statelor membre AELS aplicarea celor
patru libertăţi comunitare - libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi forţei de
muncă.
5.2.2. Relaţiile Uniunii Europene cu Uniunea Europei Occidentale
Declaraţia anexă a Tratatului de la Maastricht privind Uniunea Europei Occidentale
reprezintă un cadru al dezvoltării ulterioare a relaţiilor dintre cele două organizaţii.
Elveţia, stat membru AELS nu a devenit membră a SEE tratatul fiind respins printr-un
referendum naţional.
în Declaraţie se arată că statele membre ale UEO recunosc că este necesar să se
dezvolte o veritabilă identitate europeană privind securitatea şi apărarea şi că este necesar
să se asume responsabilităţi europene sporite în materie de apărare. în cadrul unui proces
care cuprinde mai multe etape succesive, se va urmări realizarea acestei identităţi.
 UEO va fi parte integrantă a dezvoltării UE şi îşi va spori contribuţia în ceea ce
priveşte solidaritatea în cadrul Alianţei atlantice. Statele membre ale UEO hotărăsc să
sporească rolul acestei organizaţii în perspectiva, pe termen lung, a unei politici de
apărare comune în cadrul UE, care ar putea să conducă în viitor, la o apărare comună
compatibilă cu cea a Alianţei atlantice. în Declaraţie se mai arată că UEO se va dezvolta
atât ca şi componentă a UE, cât şi ca mijloc de consolidare a pilonului european al
Alianţei atlantice. în acest scop, ea va concepe o politică de apărare europeană comună
şi va veghea la implementarea ei concretă, dezvoltând în continuare propriul său rol
operaţional.
în scopul integrării treptate a UEO ca şi componentă a apărării în cadrul UE,
vor fi luate următoarele măsuri de către UEO:
- sincronizarea, în modul potrivit, a datelor şi locurilor de întâlnire ca şi
armonizarea metodelor de lucru;
- stabilirea unei cooperări strânse între Consiliu şi Secretariatul general UEO,
pe de o parte, şi Consiliul Uniunii şi Secretariatul general al Consiliului, pe de alta;
- luarea în discuţie a armonizării succesiunii şi duratei preşedinţiilor
respective;
- punerea la punct a mijloacelor adecvate pentru a galanta informarea regulată
a Comisiei Comunităţilor Europene şi, dacă este cazul, consultarea ei asupra activităţii
UEO, în conformitate cu rolul Comisiei în politica externă şi de securitate comună, aşa
cum este definită în TUE.
- încurajarea unei cooperări mai strânse între Adunarea parlamentată a UEO şi
Parlamentul European.
Consiliul UEO va adopta masurile practice necesare, în acord cu instituţiile
competente ale UE.
- Declaraţia privind UEO - anexă a Tratatului de la Maastricht este rezultatul
punctelor de vedere comune exprimate de statele membre atât ale UEO cât şi ale UE
(Belgia, Anglia, Germania, Italia, Olanda, Luxembourg, Portugalia, Spania, Franţa).
Aceste state salută dezvoltarea identităţii europene privind securitatea şi
apărarea. Luând în considerare rolul UEO ca element de apărare a UE şi ca mijloc de
consolidare a pilonului european al Alianţei atlantice, ele sunt hotărâte să aşeze relaţiile
dintre UEO şi celelate ţări europene pe baze noi, pentru a asigura stabilitatea şi
securitatea în Europa.
Conform menţiunilor cuprinse în Declaraţie statele membre UE sunt invitate să
adere la UEO, în condiţii asupra cărora se va conveni în conformitate cu art XI din
Tratatul de la Bruxelles modificat, sau să devină observatori, dacă doresc aceasta. în
acelaşi timp, celelalte state europene membre ale NATO sunt invitate să devină membri
asociaţi ai UEO, într-un mod care să le dea posibilitatea să se angajeze total în
activităţile UEO.
Prin Tratatul Maastricht s-a realizat o aprofundare a intervenţiei Comunitare la
noi domenii. Sub denumirea nouă, Uniunea Europeană reuneşte trei piloni: primul, cu
caracter comunitar, cuprinde comunităţile, iar ceilalţi doi, cu caracter
interguvernamental, cuprind Politica Externă şi de Securitate Comună şi cooperarea în
domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne. în cadrul dispoziţiilor privind politica externă şi de
securitate comună (titlul V), tratatul reglementează şi relaţiile dintre UE şi UEO.
în art. J4 par 2 se menţionează că Uniunea cere Uniunii Europei Occidentale, care
face parte integrantă din dezvoltarea Uniunii Europene să elaboreze şi să pună în practică
deciziile şi acţiunile Uniunii care au implicaţii în domeniul apărării. Consiliul de acord cu
instituţiile UEO105 va adopta modalităţile practice necesare.
în par.5 art J4 se arată că dispoziţiile privind politica externă şi de securitate comună
nu se opun dezvoltării unei cooperări mai strânse între două sau mai multe state membre la
nivel bilateral, în cadrul UEO şi al Alianţei Atlantice, în măsura în care această cooperare nu
contravine celei prevăzute în tratat şi nici nu o stânjeneşte.
UEO, creată prin Tratatul de la Bruxelles din 1948, (având iniţial denumirea de
Uniunea Occidentală, luându-ţi denumirea actuală prin Tratatul de la Paris din 1954),
organizaţie regională cu caracter politico-militar, reprezintă "braţul înarmat" al Uniunii
Europene.
Tratatul de la Amsterdam face unele precizări privind cooperarea dintre UE şi
UEO, însă nu aduce nimic nou în legătură cu integrarea UEO în UE.
în art J7 par. 1- Tratatul de la Amsterdam se arată că UEO fiice parte integrantă din
dezvoltarea Uniunii, permiţându-I accesul la o capacitate operaţională. Ea asistă Uniunea în
definirea aspectelor politicii externe şi de securitate comune având legătură cu apărarea, aşa
cum sunt acestea definite.
Uniunea încurajează stabilirea de relaţii instituţionale mai strânse cu UEO în
vederea integrării eventuale a UEO în Uniune, dacă Consiliul European decide acest lucru.
în par. 3 al aceluiaşi articol se arată că Uniunea va recurge la UEO pentru a elabora şi a pune
în practică deciziile şi acţiunile Uniunii care au implicaţii în domeniul apărării. De fiecare
dată când Uniunea recurge la UEO pentru ca ea să elaboreze şi să pună în practică deciziile
Uniunii, toate statele membre ale Uniunii au dreptul de a participa deplin la aceste misiuni.
Consiliul, de acord cu instituţiile UEO, adoptă modalităţile practice necesare pentru a
permite tuturor statelor
Instituţiile UEO sunt: Consiliul - ca organ principal, Adunarea — organ cu funcţii
consultative şi un Secretar general, precum şi o serie de organisme tehnice în domeniul
armamentelor
105 Conform art J6 din Tratatul de la Maastricht - [devenit art J 10(20) prin modificările
TA], isiunile diplomatice şi consulare ale statelor membre şi delegaţiile Comisiei în state terţe
şi la onferinţe internaţionale, precum şi reprezentanţele lor pe lângă conferinţe internaţionale,
precum şi reprezentanţele lor pe lângă organizaţiile internaţionale se pun de acord pentru a
"sigura respectarea şi implementarea poziţiilor comune şi acţiunilor comune adoptate de
^onsilm.
264 Nicoleta
Diaconu

membre să-şi aducă o contribuţie la misiunile în cauză şi să participe deplin şi pe picior

de egalitate la planificarea şi la luarea deciziilor în cadrul UEO.
5.2.3. Relaţiile Uniunii Europene cu Consiliul Europei
Consiliul Europei, organizare regională cu caracter politic, creată în 1949,
urmăreşte stabilirea unor legături tot mai strânse între statele membre în domeniile
economic, social, cultural, juridic şi administrativ, şi în mod deosebit promovarea
democraţiei şi a respectării drepturilor omului. ? în anul 1980 Comunităţile Europene şi SUA au
Protecţia drepturilor fundamentale ale omului reprezintă o parte integrantă a
principiilor generale de drept respectate de Comunităţile Europene. Protecţia acestor
drepturi, cât timp sunt inspirate de tradiţiile constituţionale comune statelor membre,
trebuie să fie asigurată în cadrul structurii şi obiectivele Comunităţii346.
Dreptul comunitar nu oferă o clasificare şi o ierarhizare a drepturilor
fundamentale ale omului, însă face trimitere în acest sens la documentele adoptate în
cadrul Consiliului Europei.
Recunoaşterea de către Uniunea Europeană a reglementărilor adoptate în cadrul
Consiliului Europei privind protecţia drepturilor fundamentale ale omului, dovedeşte
orientările comune ale celor două organizaţii în acest domeniu.
în art.F - Tratatul Maastricht se afirmă că Uniunea respectă identitatea naţională
a statelor membre, ale căror sisteme de guvernare sunt fondate pe principiile
democratice. Uniunea respectă drepturile fundamentale, aşa cum sunt garantate de
Convenţia Europeană pentru Salvgardarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi aşa cum rezultă din tradiţiile
constituţionale comune statelor membre, în calitate de principii generale ale dreptului
comunitar.
Sţja 5.2.4. Relaţiile Uniunii Europene cu ţări industrializate din afara Europei
Uniunea Europeană întreţine relaţii economice cu ţări industrializate din afara
Europei: cu SUA; Japonia; Canada; Australia; Noua Zeelandă şi altele.
• Relaţiile dintre Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii datează încă de
la crearea Comunităţilor Europene.
La 5 ianuarie 1947 generalul Marshall, secretar de stat al Statelor Unite, într-un
discurs la Universitatea Harvard expunea ideile directoare ale unui plan de ajutor
economic în favoarea Europei Occidentale pentru refacerea după cel de-al doilea război
mondial. Ajutorul american era subordonat stabilirii unei cooperări organizate între
statele beneficiare.
UE şi SUA au principii democratice comune şi
împărtăşesc principiile unei filozofii comerciale
.comune care a contribuit la prosperitatea lor. începând
din 1981 între Comunităţile Europene şi SUA au avut
loc schimburi anuale de delegaţii la nivel înalt, conduse
de Preşedintele Comisiei Europene şi Secretarul de Stat
American.
semnat Carta Transatlantică, care a contribuit la
strângerea relaţiilor lor mai ales Ia nivel politic.
Un. pas important pe linia cristalizării
obiectivelor şi mecanismelor parteneriatului
transatlantic 1-a constituit adoptarea Agendei
Transatlantice în cadrul reuniunii de la Madrid din 3
decembrie 1995.
Agenda îşi propune crearea unui Spaţiu
Economic Transatlantic prin reducerea progresivă, până
la eventuala eliminare a barierelor care stânjenesc
fluxurile reciproce de bunuri, servicii şi capitaluri.
Agenda Transatlantică cuprinde un cuprinzător
Plan Comun de Acţiune, ale cărui principale obiective
în domeniul relaţiilor economice bilaterale se referă l a :
- negocierea eliminării complete a barierelor de
ordin tarifar şi netarifar în calea comerţului cu
tehnologie informatică;
- accelerarea eforturilor depuse pentru
soluţionarea unor aspecte rămase în suspensie după

CJ - Hot Stork 1/58 - 4 februarie 1959; - O. Manolache - Drept comunitar. Instituţii

comunitare, Ed. A D-a, Bucureşti, Wd. ALL, 1999, pag. 21; - în practica recentă s-a
făcut următoarea nuanţare: cerinţele decurgând din protecţia drepturilor fundamentale în
ordinea jţirfcţică a Comunităţii sunt, de asemenea obligatorii în privinţa statelor membre
când ele implementează regulile comunitare, cu rezultatul că statele membre trebuie, în
măsura posibilului, să aplice regulile conform cu acele cerinţe.
 - menţinerea sub supravegherea importurilor din Japonia într-o serie.de
domenii sensibile pentru a putea reacţiona prompt în cazul situaţiilor de dezorganizare a
pieţei comunitare.
Au fost iniţiate scheme de stimulare a exporturilor bazate pe acordarea de
asistenţă pentru desfăşurarea unui marketing adecvat condiţiilor speciale ale pieţei
nipone şi pe organizarea de vizite şi programe de studii în Japonia.
• Comunităţile europene întreţin relaţii cu Canadax împărtăşind valori comune.
Atât Comunităţile europene cât şi Canada au ajuns la stadii similare de dezvoltare
industrială bazată pe tehnologie de vârf şi servicii. UE reprezintă pentru Canada un
important partener comercial şi o sursă de investiţii de capital. Relaţiile bilaterale dintre
UE şi Canada se revizuiesc anual, cu prilejul întâlnirilor semestriale organizate la
Bruxelles şi Ottawe între oficialităţile canadiene şi ale Comisiei Europene.
De asemenea, membrii ai parlamentului european şi ai parlamentului canadian
organizează întâlniri în scopul promovării relaţiilor bilaterale şi analizării evenimentelor
internaţionale. în 1990, Comunităţile europene şi Canada au semnat o cartă care
reglementează relaţiile dintre cele două părţi.
• Comunităţile europene menţin un dialog strâns cu Australia şi Noua-Zeelandăx
prin intermediul consultărilor la nivel ministerial şi al schimburilor la nivel parlamentar.
UE reprezintă cel mai mare partener comercial al Noii Zeelande, iar pentru
Australia reprezintă cel mai important furnizor de importuri şi a doua piaţă de desfacere
pentru produsele australiene. UE furnizează o treime din investiţiile Australiei
' • Schimburile comerciale dintre Rusia şi UE erau, în 2005, în valoare de 166
miliarde de euro, clasând UE pe primul loc între partenerii comerciali ai Rusiei Aceasta se
situează pe locul trei între partenerii comerciali ai UE, după SUA şi China. Ambele părţi
au nevoie de condiţii bune in domeniul comerţului şi investiţiilor.
Principalul produs exportat de Rusia către UE este energia, sub formă de gaze
naturale şi petrol Desigur, UE doreşte o aprovizionare sigură cu energie. Acesta este unul
dintre domeniile în care părţile au ajuns la un acord: se prevede elaborarea în comun a
unui sistem de avertizare rapidă a blocajelor în aprovizionarea cu energie.
Cooperarea hi domeniul cercetării va fi, de asemenea, intensificată, întrucât
părţile au convenit să colaboreze în ceea ce priveşte sistemul european de navigaţie prin
satelit, Galileo, iar în viitor urmează să intre în vigoare un acord UE - Rusia privind
facilitarea acordării vizelor.
5.2.5. Relaţiile de asociere între Uniunea Europeană şi ţările
în curs de dezvoltare din Africa, Zona Caraibelor şi Pacific (ACP)
Asocierea dintre Comunităţile europene şi alte state sau grupuri de state este
reglementată prin dispoziţia art.238(310) - Tratatul CE (art 206 - Tratatul CEEA) precum
şi prin dispoziţia art. 131(182)-136A(188) - Tratatul CE.
Conform art 238(310) - Tratatul CE, Comunitatea poate încheia acorduri cu unul sau
mai multe state sau organizaţii internaţionale pentru realizarea unei asocieri care implică
drepturi şi obligaţii reciproce, acţiuni comune şi proceduri speciale106.
în art 131(182) - Tratatul CE se menţionează că asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste
mări (enumerate în anexa IV a tratatului) are drept scop promovarea dezvoltării economice şi
sociale a ţărilor şi teritoriilor şi stabilirea unor relaţii economice strânse între ele şi Comunitate
în ansamblul său.
Conform principiilor generale comunitare enunţate în preambulul tratatului, asocierea
trebuie să permită în primul rând favorizarea intereselor şi prosperităţii locuitorilor acestor ţări
şi teritorii, pentru a atinge dezvoltarea economică, socială şi culturală la care aspiră.
O categorie de state avute în vedere în procesul asocierii o constituie ţările africane
din Zona Caraibelor şi Pacific.
Relaţiile care se stabilesc între statele membre ale Comunităţilor Europene şi ţările şi
teritoriile asociate conform art 131(182>136(187>Tratatul CE nu reprezintă o veritabilă
asociere, care ar comporta o participare specifică la instituţiile comunitare, ci. mai degrabă o
modalitate particulară de extindere teritorială a tratatului . De asemenea, statele terţe care
încheie un acord de asociere cu comunităţile în baza art. 238(310) - Tratatul CE, nu aparţin
Comunităţilor, ci rămân în afara acestora107.
Legăturile istorice (unele coloniale) stau la baza relaţiilor actuale dintre Conjunităţile
Europene şi statele din Africa, Zona Caraibelor şi Pacific.
Procesul bazat pe asocierea teritoriilor de peste mări la Comunităţi, a fost demarat ca
urmare a declaraţiilor de independenţă a acestor ţări, în mare parte francofone.
Relaţiile dintre Comunităţi şi ţările ACP s-au concretizat prin adoptarea unor
Convenţii - Yaounde I, Yaounde ZZ108 , precum şi Convenţiile de ta Lome
R.Munteanu - op.ci7.pag. 40
106Spre exemplu, Comunitatea europeană a participat alături de celelalte state ia semnarea
Convenţiei de la Montego Bay cu privire la dreptul mării (pe care a ratificat-o la 1998)-
conform art. 305 lit. f şi anexa 9 din Convenţie. De asemenea Comunitatea europeană a
semnat ca parte alături de celelalte state - la Sofia în 1994, - Convenţia privind cooperarea
pentru protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului Dunărea (ratificată de Comunitate în 1995).
107G.Isaac — Droit communaitaire general, 3 ed, Paris, Masson, 1990, pag. 26
108 JO nr. 93/1964 - Yaounde I; JO L nr. 282/1970 - Yaounde fi
Lome 7-28 februarie 1975, Lome II- 31 octombrie 1979, Lome III- 8 decembrie 19S4,
Lome IV15 decembrie 1989109.)
Convenţia Lome IV a intrat în vigoare la I septembrie 1991 fiind încheiată itre
Comunităţile Europene şi statele membre pe de o parte şi 69 state africane pe e altă parte.
Scopul, acestor convenţii este de a promova dezvoltarea economică şi ocială a ţărilor ACP şi
de a stabili o cooperare strânsă în spiritul legalităţii. Lome IV bis a fost încheiată în 1995 între
Comunităţi şi un număr de 71 state africane.

109la Essen din decembrie 1994 a hotărât intensificarea legăturilor UE cu vecinii săi.
mediteraneeni prin crearea de relaţii de parteneriat cu aceştia.
UE a încheiat un acord cu Consiliul de Cooperare din Golful Persic, care. \ grupează Arabia
Saudită, Kuweit, Bahrein, Oman, Quatar şi Emiratele Arabe Unite.
UE este cel mai mare furnizor de asistenţă financiară şi sprijin tehnic pentru palestinieni în
contextul acordurilor lor de autonomie cu Israelul. De asemenea, UE acordă asistenţă
palesinienilor în toate Teritoriile Ocupate.
Ţările Americii Latine beneficiază de privilegii comerciale din partea UE precum şi de alte
măsuri menite să sprijine dezvoltarea exporturilor acestor ţări către Uniune. UE a încheiat
acorduri de cooperare cu ţări din America Latină precum şi cu ţări membre ale Pactului
Andin, în scopul promovării păcii democraţiei şi dezvoltării economice în aceste regiuni.
Apropierea în plan instituţional între Comunităţi şi ţările Americii Latine a necesitat o
perioadă mai lungă începută în 1971-1973, prin semnarea unor acorduri comerciale cu
caracter nepreferenţial cu Argentina, Uruguay, Brazilia.
Acestor acorduri strict comerciale le-a succedat o nouă generaţie, cea a acordurilor-cadru
de cooperare, încheiată în 1982 - cu Brazilia; în 1983 cu ţările membre ale Pactului Andin
(Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru, Venezuela); în 1987 - cu ţările Pieţei Comune ale
Americii Centrale (Costa - Rica, Guatemala, Honduras, Nicaragua, Panama, Salvador); în
1990 cu Argentina şi Chile.
Aceste, acorduri, deşi nepreferenţiale, urmăresc promovarea schimburilor reciproce şi
instaurarea unei cooperări în diverse sectoare. în 1990, UE a acordat în mod unilateral o
serie de concesii tarifare ţărilor Pactului Andin, iar în 1991 a oferit facilităţi similare şi
ţărilor central-americane.
în decembrie 1995, în cadrul unei reuniuni la vârf între şefii de stat sau de guvern ai
membrilor UE şi omologii din ţările grupării MERCOSUR (Argentina, Brazilia, Uruguay
şi Paraguay), s-a convenit conlucrarea celor două părţi în vederea încheierii unui acord de
liber schimb înainte de 2001.
UE întreţine relaţii economice şi cu ţări din Asia.
Astfel, UE a încheiat un acord de cooperare cu Asociaţia Naţiunilor din Sudul - Estul Asiei
(ASEAN), organizaţie de cooperare politică, formată din Indonezia, Filipine, Malaiezia,
Thailanda, Singapore, Brunei şi Afietnam.
 Convenţia Lome IV prevede un dialog pe tema politicii de dezvoltare, recum şi
aranjamente comerciale şi de sprijin financiar. Implementarea convenţiei e realizează prin
intermediul unui Consiliu de Miniştri Comun (UE şi ACP), un comitet comun al
ambasadorilor, o Adunare Comună a membrilor Parlamentului European şi a
reprezentanţilor statelor ACP.
Cooperarea UE-ACP are o serie de trăsături care îi conferă un caracter exemplar
pentru relaţiile dintre ţări dezvoltate şi în ţări în curs de dezvoltare:
caracterul contractual, concretizat prin angajamente reciproce prin *
instrumente juridice;
caracterul durabil, care conferă previzibilitate relaţiilor dintre părţi;
caracterul multilateral, care permite manifestarea deplină a solidarităţii
ţărilor din lumea a treia;
dialogul permanent purtat prin intermediul Consiliului de Miniştri,
Comitetului Ambasadorilor şi Adunării Parlamentare.

* 5.2.6. Relaţiile Uniunii Europene cu ţări din Zona Mediteranei, Orientului Mijlociu,
America Latină şi Asia
Comunităţile Europene au încheiat acorduri de cooperare şi acorduri de ociere cu
ţări din Zona Mediteranei şi Orientului Mijlociu. In cadrul politicii de ociere se remarcă
relaţiile Comunităţilor cu ţări mediteraneene cu care există acorduri de cooperare (Algeria,
Maroc, Tunisia, Egipt, Liban, Iordania, Siria, Israel).
Obiectivul acestor acorduri este de a sprijini dezvoltarea ţărilor implicate şi e a promova
sporirea schimburilor comerciale cu acestea. Consiliul European de
351
JO L 25/1976, Lome l JO L 347/1980 - Lome II; JO L 86/1986 - Lome
IE

ConvenţiaPerioadaNr.ţări asociateDotare financiarăLome i1976-1980463

miliare EuroLome ii1981-1985585 miliarde EuroLome iii1986-
1990668miliarde EuroLome iv
001991 -19956910 miliarde EuroLome iv
0»1996-20007013 miliarde Euro

UE a încheiat acordul de cooperare cu India, Pakistan, Sri Lanka, Bangladesh, China şi

Mongolia.
Ajutorul pentru dezvoltarea ţărilor sărace şi promovarea libertăţii comerţului sunt obiective
esenţiale ale politicii externe ale UE.
Pe linia construirii unei abordări unitare a politicii UE faţă de ţările asiatice, în martie 1996
a avut loc prima întâlnire la vârf, euro-asiatică, găzduită de Thailanda la care au participat
reprezentanţii UE şi omologii lor (şefi de stat sau de guvern) din Japonia, China, Coreea de
Sud şi membrii ASEAN. Dialogul bilateral
 a fost continuat la nivel ministerial în 1997 şi din nou la vârf, în 1998, urmărind schimbul
de idei în probleme de interes comun.
5.2.7. Relaţiile Uniunii Europene cu ţâri din Europa
Centrală şi Răsăriteană
O relansare a relaţiilor dintre Comunităţile Europene şi Europa Centrală şi de Est
s-a realizat în vara anului 1989. în cadrul întâlnirii la nivel înalt de la Paris al Grupului celor
7 (G-7)110 la 14 iulie 1989 s-a hotărât acordarea unui ajutor economic şi financiar Poloniei şi
Ungariei.
Comisia Europeană a fost însărcinată cu coordonarea acestui ajutor.
Polonia şi Ungaria au fost desemnate ca destinatare ale ajutorului nerambursabil
acordat de cele 24 de ţări industrializate, membre ale Organizaţiei pentru Cooperare Economică
şi Dezvoltare (OCED)- G24.
în cadrul ajutorului acordat de G-24 Poloniei şi Ungariei, Comunităţile Europene şi-au
dezvoltat propriul mecanism de ajutor prin Programul PHARE (Polonia şi Ungaria: Asistenţa
pentru Reconstrucţia Economică).
Ulterior, de programul PHARE au beneficiat şi ale state din Europa Centrală şi de Est,
candidate la UE (în prezent state membre).
Asistenţa din partea programului PHARE111 este condiţionată de stabilitatea politică a
ţărilor respective şi de angajamentul acestora faţă de idealurile democratice şi principiile
economiei de piaţă.
Programele de asistenţă se bazează pe o abordare descentralizată, legată de nevoile
beneficiarului, în scopul satisfacerii nevoilor imediate ale unei economii în tranziţie.
Asistenţa PHARE pentru reforma guvernamentală se realizează prin planuri de acţiune,
recomandări în domeniul elaborării politicilor economice. Cea mai mare parte a fondurilor
(aproximativ 75%) se acordă pe baza punctelor de vedere comune ale Comunităţilor şi statelor
beneficiare, privind finanţarea anumitor programe.
Obiectivul principal al programului PHARE este de a contribui la procesul de reformă
economică, ajustare structurală şi dezvoltare susţinută a statelor beneficiare.
Programul PHARE îşi propune în continuare coordonarea activităţilor cu cele ale
Băncii Europene de Investiţii, Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare şi Băncii
Mondiale, în scopul asigurării unei abordări complementare a acţiunilor acestor instituţii în
Europa Centrală şi de Est
Asistenţa PHARE se realizează în cadrul unei proceduri descentralizate, în care statele
beneficiare ale ajutorului financiar poartă răspunderea executării programului. Pentru aceasta -
au fost înfiinţate Unităţile de Implementare a Programului (UIP) şi Unităţile de Management al
Programului (UMP).
Sistemul de lucru al programului PHARE constă, în principal, în operaţiuni de acordare
a unor fonduri nerambursabile şi, mai puţin, în operaţiuni de împrumut.
în afara programului PHARE, Uniunea Europeană coordonează şi programul TACIS
(Asistenţă Tehnică pentru Comunitatea Statelor Independente), în scopul acordării asistenţei
tehnice Noilor State Independente (NSI), create în urma dezmembrării fostei Uniuni Sovietice.
110Grupul celor 7 (G- 7) este format din principalele state occidentale industrializate: Franţa,
Germania, Italia, Marea Britanie, SUA, Canada, Ia care se adaugă Comunităţile europene. Din
1998 la acest grup se adaugă şi Rusia devenind G 7 + 1.
111 Bugetul PHARE a crescut de la 500 mflioane ECU în 1990 la 785 milioane în 1991,1015
milioane în 1992,1040 în 1993 şi 963 milioane în 1994.
 Programul TACIS a fost înfiinţat în decembrie 1990, reprezentând singurul
program de ajutor financiar pentru statele formate în urma dezmembrării Uniunii Sovietice.
Scopul programului TACIS este de a ajuta ţările beneficiare să facă faţă
problemelor economice şi sociale pe care le presupune trecerea la economia de piaţă şi
întărirea democraţiei. Asistenţa programului TACIS constă în operaţiuni de acordare de
fonduri nerambursabile.
Fondurile sunt distribuite beneficiarilor în funcţie de anumite criterii între care:
produsul naţional brut, populaţie, starea reformei şi capacitatea de a absorbi asistenţa
financiară.
Acordurile comerciale şi de cooperare economică urmăresc promovarea
comerţului reciproc, cooperarea economică (în domeniul industriei, minelor, agriculturii,
energiei, cercetării, mediului înconjurător, pregătirii profesionale, alte domenii de interes
comun) şi stabilirea unui comitet comun cu rol de forum pentru consultări periodice.
^ intre Comunităţile Europene şi unele ţări din Europa Centrali şi de Est, au fost
semnate acorduri de asociere (Acordurile Europa).
Aceste acorduri reprezintă mai mult decât acordurile de comerţ şi cooperare, ele
oferind cadrul instituţional necesar dialogului politic. Cooperarea dintre cele două părţi este
coordonată prin intermediul organismelor comune create conform dispoziţiilor din
acordurile de asociere.
Acordurile prevăd orientarea graduală spre un comerţ reciproc liber, îndeplinirea
acestui obiectiv este prevăzută a se realiza în mod asimetric» ceea ce presupune că piaţa
Uniunii va fi deschisă comerţului înaintea pieţelor din ţările asociate. Acordurile europene
favorizează legăturile economice, ştiinţifice şi tehnice, zonele de cooperare cuprinzând
agricultura, industria, tehnologia, pregătirea profesională, cercetarea, transporturile,
telecomunicaţiile, mediul înconjurător şi altele.
 5.3. Relaţiile României cu Uniunea Europeană • Negocierile de aderare a României la Uniunea
Europeană au fost deschise ofioătîn februarie 200d9„jn
5.5.1. Evoluţia relaţiilor României cu Uniunea Europeană cadrul Conferinţei Interguvernamentale pentru
aderarea la UE şi închise în 200.4*
• Primele relaţii dintre Comunităţile Europene şi România au constat în • La 22 februarie 2005 a fost semnat Tratatul
încheierea unui Acord Comercial în anul 1980, care ulterior a fost suspendat de către
Comunităţi. de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană
• De, la 1 ianuarie 2007 România este membru
• Un nou Acord de.Comerţ şi Cooperare^afost semnat în anul 1991.
Din ianuarie 1991, România a beneficiat de programul PHARE, prin care a primit al Uniunii Europene.
sprijin tehnic şi financiar în domeniile cele mai importante ale economiei.
• La 1 februarie 1993, a fost sernnatun^co^yfe^oczerc. 5.3.2. Rezumatul Tratatului de aderare a
Acordul european de asociere cu România, a intrat în vigoare în totalitatea a la 1 României şi Bulgariei la Uniunea Europeană
februarie 1995 (ratificat de România prin Legea 20/6 aprilie 1993). Acordul tabileşte un
cadru favorabil dialogului politic şi include prevederi privind "Operarea economică, socială, 5.3.2.1. Elemente generale
financiară, culturală. Tratatul de aderare a României la Uniunea
Prevederile instituţionale cuprinse în titlul DC al Acordului stabilesc: Europeană este comun cu cel de aderare a Bulgariei şi
- înfiinţarea unui Consiliu de Asociere, format din membrii ai guvernului omâniei reprezintă rezultatul integral al procesului de negociere
şi membri ai Consiliului şi Comisiei Europene; (având drept de decizie). a celor 31 de capitole. Acest tratat a fost elaborat pe
- înfiinţarea unui Comitet Parlamentar de Asociere -compus din membri ai baza aceloraşi principii şi după aceeaşi metodă de lucru
Parlamentului României şi Parlamentului European (având atribuţii consultative). utilizate la redactarea Tratatului de aderare a celor zece
In urma semnării Acordului de Asociere, România a acreditat un basador pe lângă UE noi state membre.
din Bruxelles, iar Comisia Europeană a deschis o Delegaţie la Bucureşti în septembrie 1993. Spre deosebire de cele zece state membre care au
a La 22 iunie 1995 România a depus cererea de aderare la UE. La întâlnirea Consiliului aderat la 1 mai 2004, în cazul României şi Bulgariei,
European de la Luxemburg din decembrie 1997 s-hotărât că Parteneriatele pentru Aderare prin Tratatul, de aderare se prevede şi posibilitatea
constituie factorul cheie al strategiei de pre-aderare şi vor mobiliza într-un cadru unic toate aderării la Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru
formele de asistenţă pentru arile candidate. Europa, dacă acesta ar fi fost ratificat de către toate
Comisia a hotărât realizarea Parteneriatului pentru Aderare după consultări iu
România pe baza principiilor, priorităţilor, obiectivelor şi condiţiilor stabilite de Consiliu.
Implementarea Parteneriatului pentru Aderare a fost controlată de către Comisia Europeană
ffcădrulpunerii în aplicare" a'Acordului de Asociere.
în Avizul pe care Comisia 1-a înaintat Consiliului în iulie 1997, conform art 0 din
Tratatul Maastricht, a recomandat ca negocierile pentru aderare cu. România să fie începute
atunci când aceasta va face progrese suficiente în tisfacereacohdiţiilor pentru a deveni
membru al UE aşa cum au fost definite la openhaga de Consiliul European.
ojfitâ&ertoţulpentru aderare a început în anul 1998. • în 1999 Guvernul României a înaintat
Comisiei Programul Naţional de derare la Uniunea Europeană Consiliul European reunit la
Helsinki în ecembrie 1999 a recomandat deschiderea negocierilor de aderare cu România.
 Protocolul de aderare adaptează Tratatul
Constituţional pentru a face posibilă aderarea României
şi Bulgariei la acest document Actul şi Protocolul au, în
principiu, conţinut identic (diferă doar referirea la
textele din Constituţia Europeană, respectiv Tratatul
instituind Comunitatea Europeană şi Tratatul privind
Uniunea Europeană).
5.3.2.2. Structura Tratatului de aderare
Tratatul de aderare a României şi a Bulgariei la
Uniunea Europeană cuprinde:
- Părţile generale: Tratatulpropriu-zis - Actul de
aderare /Protocolul de aderare;
- Anexele: măsurile convenite f n cadrul
negocierilor - măsuri permanente - şi măsuri
temporare
- Declaraţiile.
Spre deosebire de Tratatul celor zece noi state
membre, Tratatul României şi Bulgariei nu conţine în
anexă adaptările tehnice aduse acquis-ului comunitar,
având în vedere perioada mare între momentul semnării
Tratatului şi momentul aderării efective. Adaptările
tehnice au fost redactate în paralel cu Tratatul şi au fost
convenite la nivel politic în 11 februarie 2005 (odată cu
acordul politic asupra textului în limba engleză) şi vor fi
adoptate prin acte ale instituţiilor comunitare, respectiv
Consiliul şi Comisia.
• Partea a W-a - Prevederile temporare
(perioadele de tranziţie)
• Partea a V-a - Prevederi legate de
implementarea Actului
2. Partea I (Principiile) conţine definiţii şi
prevederi privind caracterul obligatoriu pentru România
şi Bulgaria al tratatelor fundamentale şi al actelor
adoptate de instituţiile comunitare şi de Banca Centrală
Europeană anterior aderării acestora la UE.
Aplicarea dispoziţiilor tratatelor originare şi ale
actelor instituţiilor sunt supuse derogărilor convenite în
cursul negocierilor de aderare cu fiecare stat candidat
Este statuată obligaţia celor două noi state
membre de a adera la convenţiile şi acordurile încheiate
de Uniune cu terţe state, convenţiile încheiate între
statele membre, precum şi însuşirea acquis-ului
Schengen. Lista convenţiilor încheiate între statele
membre este anexată Actului/Protocolului. România şi
Bulgaria au avut obligaţia de a modifica, până la data
aderării, tratatele încheiate cu state terţe, care sunt
incompatibile cu dreptul comunitar. In caz contrar,
aceste tratate trebuiau denunţate.
Se prevede faptul că Uniunea va adapta
restricţiile cantitative la oţel şi produse din oţel în relaţia
cu statele terţe, în raport cu importurile României şi
Bulgariei. De asemenea, restricţiile cantitative aplicate
de Uniune importurilor de produse textile şi de
 4. Partea a Ul-a (Prevederile permanente) stipulează fluxuri monetare (Cash-flow Facility), având ca scop îmbunătăţirea acestora. Alocările pentru
acceptarea măsurilor bgociate permanente (prevăzute România sunt de:
într-o anexă), precum şi referirea la mecanismul - 297,2 milioane Euro în 2007
efectuării adaptărilor tehnice ale acquis-ulm adoptat pană - 131,8 milioane Euro în 2008
la 1 octombrie 2004 ^cut-off daten). Este vorba despre -130,8 milioane Euro în 2009.
actele adoptate de instituţiile Uniunii Europene diferite Se stipulează gestionarea de către agenţiile de implementare a fondurilor din cadrul
domenii care vor f i adaptate în vederea aplicării asistenţei de pre-aderare, acordată prin programul PHARE, programul PHARE - CBC
acestora la România şi ulgaria (Cross-border cooperadon), programul ISPA, programul SAPARD şi Facilitatea pentru
Dintre adaptările tehnice, pot fi menţionate: perioada de tranziţie.
- etichetarea produselor electrice şi Suma totală a alocărilor pentru acţiuni structurale pentru România hi perioada 2007-
electronice; 2009 este de:
- lista de specii de plante şi animale protejate - 1 399 milioane Euro în 2007
în România; - 1 972 milioane Euro în 2008
- calificări, lista profesiunilor liberale şi a - 2 603 milioane Euro în 2009.
instituţiilor de învăţământ care u eliberat diplomele în Tot Partea a IV-a cuprinde şi clauzele de salvgardare. Ca şi în cazul celor zece noi state
acest sens; membre, Tratatul conţine trei clauze generale de salvgardare:
- lista punctelor de ftontieră; • clauza de salvgardare generală (Dacă, până la sfârşitul a trei ani de la aderare, vor
- lista aeroporturilor internaţionale; apărea dificultăţi grave şi persistente într-un anumit sector economic sau care ar putea
- •ista
în plus, în ceeachimice
produselor ce priveşte România, Consiliul
periculoase; deteriora situaţia economică într-un anumit domeniu, România sau Bulgaria pot solicita
putea decide, prin vot cu majoritate
- traducerea în limba română a tuturor calificată, amânarea Comisiei autorizaţia de a lua măsuri de protecţie pentru a ameliora situaţia creată şi a ajusta
aderării cu un
termenilor dean,specialitate
până la 1 ianuarie 2008,omenii
în diverse dacă se constata
(ex. respectivul sector economic al Pieţei Comune. In aceleaşi circumstanţe, orice stat membru
o pregătire insuficientă în domeniul
societate pe acţiuni, societăţi în nume colectiv, justiţiei şi afacerilor actual poate solicita autorizaţia de a lua măsuri protecţioniste cu privire la unul sau ambele
interne şiînîncomandită
societăţi domeniul implă,
concurenţei (există
societăţi pe 11 obligaţii
acţiuni, noi state membre).
menţionate
societăţi într-o anexă).
în comandită pe acţiuni, societăţi cu • clauza de salvgardare privind Piaţa Internă (Dacă în primii trei ani de la aderare,
în cadrul prevederilor
răspundere limitată, taxă de drum, autostrăzi,temporare,drumuri
se stipulează România şi Bulgaria nu îşi îndeplinesc angajamentele asumate în cadrul negocierilor
posibilitatea pentru România
naţionale, drumuri judeţene, urişi comunale
Bulgaria de etc);a adopta periclitând astfel funcţionarea Pieţei Interne, Comisia Europeană, din proprie iniţiativă sau la
măsuri-tranzitorii pentru a facilita trecerea
lista statelor cărora România le solicită la noua politică
viză solicitarea unui stat membru, poate să ia măsurile necesare pentru remedierea acestei situaţii.
agricolăşi comună,
diferiteleprecum
categoriişide
în viză;
ceea ce priveşte aplicarea Această clauză poate fi invocată şi înainte de data aderării celor două state)
regulilor comunitare în domeniul veterinar, fito-sanitar şi ai • clauza de salvgardare justiţie şi afaceri interne (Dacă în România şi Bulgaria există
siguranţei alimentelor. întârzieri cu privire la transpunerea sau implementarea prevederilor comunitare referitoare la
6. Partea a V-a (Prevederi referitoare la adaptările recunoaşterea mutuală în domeniul civil şi penal, Comisia, din proprie iniţiativă sau la
instituţionale) cuprinde dispoziţii privind adaptările solicitarea unui stat membru, poate, până la sfârşitul a trei ani de la intrarea în vigoare a
instituţionale care sunt necesare în urma aderării Tratatului, să ia măsurile necesare şi să specifice condiţiile de aplicare a acestora. Aceste
României şi Bulgariei (Titlul I), modalităţile de aplicare a măsuri trebuie să fie justificate şi menţinute nu mai mult decât este strict necesar pentru
actelor instituţiilor comunitare faţă de Bulgaria şi remedierea situaţiei)
România (Titlul II) şi prevederile finale (Titlul IU). • Faţă de Tratatul celor zece noi state candidate, în cazul României şi al Bulgariei
• Titlul I conţine dispoziţii referitoare la s-a stabilit o clauză de amânare a aderării Consiliul» prin vot în unanimitate, la recomandarea
necesitatea adaptării de către instituţiile comunitare Comisiei, putea lua decizia de a amâna data aderării cu un an, până la 1 ianuarie 2008, dacă
(Consiliul, Comisia şi Curtea de Justiţie a Comunităţilor în urma monitorizării Comisiei se constata că stadiul pregătirii şi implementării acquis-ului
Europene) a regulilor de procedură. de către cele două state demonstra pregătirea insuficientă a acestora pentru a deveni membre
România şi Bulgaria au numit câte un membru ale Uniunii
al Comisiei Europene, la data aderării, al cărui mandat va
expira o dată cu expirarea mandatelor celorlalţi membri • Titlul III prevede transmiterea României şi Bulgariei unei copii certificate a unor
ai Comisiei Comisarii român şi bulgar au fost numiţi de instrumente juridice: Tratatul de instituire a Comunităţii Europene şi Tratatul Uniunii
Consiliu, cu majoritate calificată, în acord cu Preşedintele