17. II.

2010

Curs I

Psihologia educatiei

NECESITATEA PSIHOLOGIEI EDUCATIEI PT PROFESIONALIZAREA

CADRELOR DIDACTICE

Mari psihologi ai lumii au fost preocupati de dezvoltarea unei asemenea

discipline si au relevat rolurile pe care le joaca aceasta in formarea profesionala.
De ex. Jean Piaget a scris “Psihologie si Pedagogie” intr-un moment in care
se promovau in scoala metodele activ participative si a subliniat de nenumarate ori
faptul ca reusita implementarii acestor metode era puternic conditionata de
intelegerea faptului ca acestea trebuie sa se sprijine in aplicarea lor pe cunoasterea
legilor dezvoltarii psihice.
Ausubelt si Rabinson, doi autori americani, in lucrarea “Invatarea in scoala”
au demonstrate ca solutionarea multor probleme practice ale scolii isi au izvorul in
datele psihologiei educatiei.
Andrei Cosmovici si Luminita Iacov au scris cartea “Psihologie scolara” in
care demonstreaza ca datele de cercetare ale psihologiei educatiei au permis gasirea
unor strategii foarte bune in activitatea de predare-invatare.
Multi alti autori au aratat ca Psihologia educatiei permite dezvoltarea
competentelor cadrelor didactice, atat sub raportul strategiilor didactice cat si a
competentelor psihosociale din domeniul educatie a celor tinand de managementul
educational ca si pentru perfectionarea aptitudinilor pedagogice.
Desi nu ar parea asa, de fapt, campul educational presupune situatii foarte
variate care pot fi cu adevarat solutionate numai daca sunt abordate si din
perspectiva Psihologiei educatiei:
- intalnirea cu o clasa care este abia in formare ca grup scolar;
- intalnirea cu o clasa care este foarte slab sau deloc motivata pentru
o munca scolara;
- clase in care exista copii problema si care au influente negative
asupra celorlalti;
- schimbari realizate in scurt timp ale
- introducerea unor noi teme in curriculumul obisnuit sau chiar
introducerea unor noi curriculumului scolar;discipline;
- clase care au un mare volum de pierderi scolare, mari lacune in
cunostinte;
- clase cu elevi cu mare inegalitate de dezvoltare.

Psihologia educatiei este una din cele mai importante discipline aplicative din
sistemul stiintelor psihologice. Caracterul ei aplicativ se exprima astfel:
- este orientata in mod special asupra fenomenelor reale din campul
educational;
 - tinde nu doar sa constate aceste fenomene ci sis a le explice si sa le
interpreteze ca pe aceasta baza sa se poata gasi solutiile
pedagogice;
- e orientata spre a descoperi fenomene noi de ordin psihologic in
camp educational, asa cum s-a intamplat cu descoperirea
fazelor/etapelor interiorizarii influentelor si a actiunilor externe
- poate sa descopere legi noi in desfasurarea fenomenelor psihice
stimulate de procesul instructive educativ sis a elaboreze chiar
concepte noi.
Prin urmare, Psihologia educatiei este o disciplina aplicativa dar nu
empirista ci realizeaza o unitate specifica intre laturile teoretice si cele practice.
Principalele ei teme de investigare sunt:
- toate laturile psihologice ale procesului de instruire;
- aprofundarea procesului de invatare scolara;
- optimizarea ambiantei scolare;
- urmarirea in detaliu a proceselor de dezvoltare psihica
determinate de mediul scolar.

Toate felurile de desfasurare ale proceselor psihice si ale dezvoltarii

personalitatii in context scolar constituie domeniiul de cercetare al Psihologiei
educatie.
Obiectul de cercetare al acestei stiinte este sa descopere legilor care
guverneaza manifestarea si dezvoltarea fenomenelor care constituie domeniile ei de
cercetare si sa elaboreze explicatii si interpretari.
Metodele de cercetare sunt preluate de la celelalte discipline psihologice dar
adaptate la problemele ei si la particularitatile de varsta si individuale ale copiilor.

Psihologia educatiei, este o diciplina aplicativa care cerceteaza conditiile si

legile manifetarii si dezvoltarii fenomenelor psihice in conditiile activitatii
instructiv-educative din scoala.

INVATAREA SCOLARA

PRINCIPALELE TEORII PSIHOLOGICE REFERITOARE LA NATURA

SI MECANISMELE INVATARII
1. Una din cele mai vechi teorii care s-a ocupat si de problemele
invatarii este teoria asociationista.
Dupa teoreticienii acestei teorii invatarea presupune ca mecanism central
asocierea dintre stimuli care din punct de vedere neurofunctional inseamna
formarea conexiunilor dintre grupuri neuronale diverse.
Pentru a facilita invatarea in spirit asociationist trebuie sa se asigure
urmatoarele conditii:
- administrarea unor stimuli cu intensitate optima;
- repetarea asocierii dintre acesti stimuli;
 - organizarea fie a repetarilor concentrate fie a celor successive
esalonate;
- asigurarea faptului ca ceea ce s-a insusit anterior va favoriza ceea
ce urmeaza sa fie invatate.
Pe baza cercetarilor desfasurate de asociationisti s-au fundamentat cateva
principii importante ale didacticii, cum ar fi cel al intuitiei, al accesibilitatii, al
insusirii temeinice si totodata s-au sustinut metode care sa fie folosite: demonstratia,
explicatia, povestirea.
Conceptia asociationista a avut cateva limite importante, printre care o
viziune cam mecanicista asupra invatarii si de aceea au aparut repede critici si
respingeri la adresa acestei teorii.
Mai tarziu ea a aparut in variante noi si a persistat si persista inca mai ales
privind invatarea la varstele mici si privind invatarea in formele ei elementare.

2. A doua teorie care a fost o reactie vehementa la teoria

asiciationista a fost teoria gestaltista.
Acesti autori nu au dezvoltat o teorie propriu-zisa a invatarii ci o conceptie
de ansamblu asupra psihicului care a curins multe idei referitoare la invatare.
Primii gestaltisti au tins sa demonstreze ca mintea umana dispune prin
mecanisme ereditare de structuri mentale care organizeaza toate informatiile ce vin
din exterior. Aceste structuri mentale au constituit ceea ce ei au numit “principiul
bunei forme” caracteristic activitatii cerebrale umane.
De aceea invatarea se realizeaza bine daca profesorii organizeaza materialul
de invatat cat mai corespunzator bunelor forme de care dispune creierul uman.
Atunci cand nu exista o prea buna organizare, invatarea se desfasoara cu dificultate.
Pe baza acestui principu, gestaltistii au prezentat un argument hotarator in
demolarea teoriei asociationista. Ei ziceau ca o limba straina nu se invata dupa
modelul asociationist, adica pe baza asocierii dintre cuvinte ci pe baza invatarii
structurilor de comunicare ale acelei limbi.
Cele mai mari contributii ale gestaltismului au fost referitoare la intelegerea
subiectivitatii umane, a performantelor creierului uman de a surprinde rapid
intelesurile, legaturile dintre fenomene sub forma unui salt calitativ a unei
iluminari bruste. Prin aceasta au anulat practic insus procesul invatarii.

3. Incepand cu 1920 a inceput sa se constituie teoria behaviorista.

Dupa behavioristi invatarea are un rol foarte mare in formarea si
dezvoltarea omului si de aceea intemeietorul behaviorismului, Watson s-a hazardat
sa spuna ca daca ar avea la indemana 20 de tineri sanatosi ar putea forma dintre
acesta medici, avocati, ingineri, artisti si hoti daca va organiza si parcurge cu ei
programe de invatare eficiente.
Aceste programe de invatare trebuie sa respecte un principiu essential al
vietii psihice: acela al legaturii necesare dintre stimul si raspuns. Aceasta legatura
trebuie sa se caute ca sa fie precisa, riguroasa, corecta si sa fie apoi consolidata.
Astfel invatarea poate fi realizata pe deplin si cu success.
Au descoperit astfel o noua forma de invatare numita invatare programata
care prin anii ’60-’70 a starnit admiratia lumii. Aceasta presupunea ca materialul
de invatare sa fie fragmentat in pasi care sa fie logic si strict insiruiti, fiecare pas sa
presupuna realizarea principiului stimul-reactie, dupa fiecare pas sa se verifice
gradul de insusire al lui prin feed-back si apoi sa se treaca la urmatorul pas si asa
mai departe pana la sfarsitul continutului de invatare.
S-au construit atat masini de invatare mai intai pe principii mecanice si apoi
pe principii electronice.