Sunteți pe pagina 1din 7

UNIVERSITATEA PETRE ANDREI DIN IAŞI

FACULTATEA DE ECONOMIE, ANUL II, FR

COMUNICAREA
ORGANIZAŢIONALĂ

REALIZATOR REFERAT: MARIANA DIUGU

Facultatea de Economie,
anul II, specializarea CIG, FR

6
UNIVERSITATEA PETRE ANDREI DIN IAŞI
FACULTATEA DE ECONOMIE, ANUL II, FR

Comunicarea organizaţională

Comunicarea organizaţională este diciplina care se ocupă cu studiul proceselor de comunicare în


cadrul contextului organizaţional.

Totuşi chiar în context organizaţional termenul nu este folosit în sens de „disciplina”, ci se face
referire la una sau mai multe din următoarele clase:
 comunicarea interpersonală directă sau mediată dintre membrii organizaţiei: angajaţi, manageri,
specialişti, colaboratori;
 comunicarea dintre structuri organizaţionale: între departamente, divizii, filiale, direcţii,
compartimente;
 maniera prin care organizaţia abstractizată comunică prin transmitere de semnificaţii către proprii
angajaţi, către clienţi şi către alte organizaţii: prin politici de personal, marketing intern, publicitate,
comunicare publică, politici de piaţă;
Comunicarea poate fi înţeleasă ca transfer de semnificaţii între emiţător şi receptor prin
intermediul unui canal de comunicare. Cei mai mulţi teoreticienii consideră că există comunicare şi nu
doar „transfer” decât atunci când receptorul emite feed-back. La nivelul comunicării organizaţionale nu
numai feed-back-ul, ci şi calitatea şi rapiditatea cu care acesta este oferit devin piatra de încercare a
oricărei organizaţii moderne.

Unul din promotorii conceptului de comunicare organizaţională a fost Chris Argyris (Personality
and Organization – 1954) ca reacţie la postulatele managementului stiinţific dezvoltate de Taylor ce
promovau ruptura radicală dintre manageri şi muncitori, de ex.: „managerii ştiu cel mai bine, iar
muncitorii sunt proşti şi leneşi, opunându-se mereu managerilor”. Acest punct de cotitură în ştiinţa
psihologiei manageriale a propulsat obligativitatea îmbunătăţirii comunicării organizaţionale, devenind
unul din obiectivele de bază ale intervenţiilor de dezvoltare organizaţională.

În practica managerială curentă se observă următorul fenomen:


 când se vorbeşte de comunicare organizaţională fiecare persoană din organizaţie va înţelege
altceva, având o alta percepţie (personală şi subiectivă) asupra a ceea ce înseamnă acest lucru.
 este greu de definit vreo problemă în cadrul unei organizaţii care să nu aibă la bază deficienţe în
comunicarea organizaţională sau în care deficienţele de comunicare să nu fie un factor agravant!
Din aceste considerente în momentul în care se utilizează expresii cum ar fi: „avem probleme de
comunicare în organizaţie”, „trebuie să îmbunătăţim comunicarea organizaţională” sau „obiectivul este
creşterea comunicării interdepartamentale”..., se creează involuntar mai degrabă o divergenţă a înţelegerii
naturii problemelor şi implicit a scopurilor şi intenţiilor de optimizare. Nu trebuie să ne surprindă că
pentru anumite cazuri particulare (şi mai pe placul managerilor) se utilizează sintagma de „flux de
comunicare între ... şi între...”. Se creează astfel o percepţie mai clară a conceptului de comunicare, de

6
UNIVERSITATEA PETRE ANDREI DIN IAŞI
FACULTATEA DE ECONOMIE, ANUL II, FR
proces dinamic, uşor identificabil între două entităţi definite, proces ce poate fi proiectat şi coordonat, şi
unde este mai uşor de stabilit calitatea şi frecvenţa dezirabilă a feed-back-urilor.

Frecvent comunicarea organizaţională era analizată prin următoarele componente:


 formală (oficială) şi informală;
 orizontală (la acelaşi nivel ierarhic), ascendentă (de la subordonaţi la superiori) sau descendentă;
 internă (în organizaţie), externă (cu parteneri, clienţi, colaboratori, furnizori, etc) .

În managementul modern comunicarea organizaţională a căpătat o dimensiune suplimentară


datorită tehnologiei informatice care a creat mutaţii serioase în utilizarea conceptului. De exemplu,
interacţiunea este fundamentală în definirea comunicării, dar se pune din ce în ce mai mult accent pe
canalul de comunicare (electronic, wireless), pe procesarea informaţiilor, codarea şi decodarea lor în
procesul comunicaţional. Se dezvoltă concepte noi cum ar fi: comunicarea în reţea sau echipe virtuale.
Transformări radicale de tip: business reengineering sunt efectul firesc al acestor mutaţii în paradigma
comunicării organizaţionale.

Calitatea comunicării organizaţionale, atât formale cât şi informale este factorul determinant în
formarea a ceea ce numim cultură organizaţională.

Rolul comunicării în obţinerea succesului organizaţiei

Într-o organizaţie comunicarea prezintă o importanţă capitală. Dacă ar fi să ne referim numai la


decizia managerială şi-ar fi suficientă sublinierea că o bună adoptare a acesteia şi o reuşită execuţie a ei
sunt de neconceput fără o comunicare perfectă între membrii echipei manageriale şi între aceştia şi restul
angajaţilor. Managementul constă, mai presus de orice, în realizarea, cu ajutorul comunicării, a unui
proces de influenţare interpersonală exercitat într-o situaţie anumită şi îndreptat spre atingerea sau
îndeplinirea unor obiective. A conduce înseamnă a comunica, înseamnă, înainte de toate, a transmite idei,
sentimente, decizii subordonaţilor şi posibilitatea de întoarcere a informaţiilor.

Astăzi, comunicarea a devenit din ce în ce mai importantă şi mai nuanţată. În viaţa profesională,
angajaţii se confruntă cu un exces de informaţii, dar şi cu insuficienţa şi chiar absenţa comunicării.
Informarea şi comunicarea sunt două noţiuni diferite, însă interdependente. Informarea pune persoanele în
relaţii cu anumite informaţii, iar comunicarea pune persoanele în relaţii cu alte persoane.

Ce înseamnă însă a comunica? Acest termen constă în transmiterea unor informaţii de către o
sursă (emiţător) unuia sau mai multor destinatari (receptori), prin intermediul unor canale şi mijloace de
comunicare sub forma mesajelor simbolice (codificate) şi retransmiterea unui mesaj (răspuns) de la
receptor către emiţător (definiţie preluată din manualul Conducerea resurselor umane – Radu Emilian ).

6
UNIVERSITATEA PETRE ANDREI DIN IAŞI
FACULTATEA DE ECONOMIE, ANUL II, FR

O bună comunicare conduce la crearea unui sistem de colaborare reciprocă care va favoriza
dezvoltarea organizaţiei spre înfăptuirea obiectivelor propuse, putându-se crea astfel un climat uman
generator de eficienţă şi satisfacţii. Misiunea comunicării în organizaţie este aceea de a o poziţiona, de a-i
conferi o personalitate recunoscută şi o identitate distinctă faţă de concurenţă. Comunicarea internă este
aceea care se dezvoltă în cadrul relaţiilor dintre resursele umane ale organizaţiei. Ea este cea care se
impune cu prioritate în cadrul politicii de comunicare a întreprinderii. O organizaţie nu va putea să-şi
creeze o imagine favorabilă pe piaţă sau în faţa partenerilor săi de afaceri atâta timp cât personalul său
este insuficient informat, ascultat.

Activitatea managerială însăşi este un proces complex şi continuu de comunicare. O cerinţă


specială faţă de manager este aceea de a fi un bun comunicator, căci problema reală a comunicării
organizaţionale nu este aceea a implicării sau nu a managerului, ci dacă el comunică bine sau nu. De el
depinde în mare măsură succesul organizaţiei, de modul în care acesta transmite informaţiile şi de felul în
care îi ascultă pe cei din jurul său ; pentru că deosebit de important pentru orice proces de comunicare
este ascultarea. Specialiştii propun şi tehnici de succes în ceea ce priveşte ascultarea.

Angajaţii unei organizaţii trebuie să înţeleagă încotro se îndreaptă aceasta, ei au nevoie să le fie
recunoscute competenţele, au nevoie să fie ascultaţi. O bună comunicare are un efect pozitiv asupra
climatului intern şi, implicit, asupra imaginii globale a organizaţiei. Comunicarea internă contribuie la
construirea imaginii organizaţiei alături de comunicarea externă (relaţiile organizaţiei cu piaţa şi cu
partenerii de afaceri).

Comunicarea este, astfel, o necesitate în cadrul organizaţiei, la locul de muncă, îmbogăţind


conţinutul propriei personalităţi şi integrând informaţiile primite şi transmiţând noi informaţii. Ea este
mijlocul prin care se conferă unitate întregii activităţi dintr-o întreprindere. Comunicarea ajută întregul
personal din organizaţie să se descopere, să converseze, să se contrazică şi să cadă de acord, să ia decizii
împreună etc. Totodată, o comunicare eficientă îi va ajuta pe oameni să ştie ce urmăreşte organizaţia, ce
se aşteaptă de la ei, care le sunt sarcinile de îndeplinit.

Imaginea organizaţiei depinde de imaginea difuzată de oamenii ce o alcătuiesc. Experienţa a arătat


că cele mai bine văzute organizaţii sunt cele în care personalul este motivat, informat, poate să răspundă
la critici şi să explice dificultăţile, să difuzeze succesul şi să-şi vândă meritele (Conducerea resurselor
umane – Radu Emilian ).

Tipurile de organizaţii sunt foarte diferite, iar grupurile umane din cadrul acestora sunt de foarte
multe ori eterogene. Totuşi singura modalitate de a soluţiona problemele apărute în cadrul unei organizaţii
6
UNIVERSITATEA PETRE ANDREI DIN IAŞI
FACULTATEA DE ECONOMIE, ANUL II, FR
este comunicarea. Iată de ce spunem: comunicarea este inevitabilă. Uzăm de aceasta în aproape oricare
moment al vieţii noastre personale, sociale şi profesionale.

Apar aproape inevitabil în cadrul grupului diverse conflicte, tensiuni, lupte pentru putere sau
supremaţie, uneori unii membrii manifestă lipsa de interes pentru îndeplinirea obiectivelor grupului, alţii
au lipsă de iniţiativă, etc. Toate grupurile pun presiuni asupra membrilor pentru a-i determina să se
conformeze regulilor grupului. Cu alte cuvinte apar „tensiuni” care trebuie echilibrate. Eficienţa liderului
depinde de măsura în care acesta le poate influenţa. Acesta le influenţează prin comunicare. Nu exista alt
mijloc care să determine schimbarea atitudinii, comportamentului, rezultatelor unei persoane sau unui
grup.

Sisteme de comunicare

Sistemele de comunicare organizaţională iau naştere, odată cu organizaţia, atât la nivel formal, cât
şi la nivel informal. Un sistem de comunicare organizaţională presupune existenţa unor principii şi norme
formale (reglementări legale, regulamente interne, proceduri), tradiţii, principii, proceduri etc., de natură
informală, care guvernează procesul şi rezultatele comunicării. La acestea se adaugă reţele de
comunicare, mijloace şi tehnici de comunicare, roluri comunicaţionale îndeplinite de actorii procesului
(indivizii şi compartimentele), responsabilităţi ( Deprideri de comunicare - Marcela Rodica Luca).

Un bun sistem de comunicare organizaţională scrisă trebuie să se bazeze pe următoarele


principii:

 Eficienţă: documentele trebuie să răspundă nevoilor de comunicare rezultate din activitatea


practică a organizaţiei; ele trebuie concepute într-o formă simplă şi clară (acurateţe), trebuie să fie
complete şi întocmite / procesate la timp. Reţelele de comunicare trebuie, la rândul lor, să fie explicit
stabilite ca structură şi direcţie de circulaţie a informaţiei. Procedurile de procesare trebuie să
cuprindă termene şi responsabilităţi de procesare.

 Transparenţă: toţi participanţii la sistemul de comunicare scrisă trebuie să cunoască conţinutul şi


forma documentelor standardizate, conţinutul şi forma orientative ale celor nestandardizate, reţelele
(circuitul) şi procedurile de procesare pentru fiecare document cu care lucrează.

 Responsabilitate: fiecare participant la sistemul de comunicare organizaţională trebuie să fie


conştient de importanţa asumării responsabilităţii pentru emiterea, recepţia şi procesarea
documentelor legate de sarcinile sale de serviciu. Stabilirea unor proceduri standard de participare la
sistemul de comunicare organizaţională fixează în mod clar responsabilităţile şi previne orice
ambiguitate şi pasare a responsabilităţii.

6
UNIVERSITATEA PETRE ANDREI DIN IAŞI
FACULTATEA DE ECONOMIE, ANUL II, FR

Programe de comunicare
Comunicarea organizaţională eficientă presupune existenţa unor principii clare, utilizarea unor
mijloace şi asigurarea bunei funcţionări a reţelelor de comunicare existente.
Principii
 un bun program de comunicare trebuie să aibă două sensuri (asigurarea feedback-ului);
 subiectele comunicărilor trebuie să aparţină sferei de interes a lucrătorilor;
 comunicările sunt eficiente când au ca obiect fapte şi ineficienţe când constau în discursuri sau
teorii;
 stilul comunicărilor trebuie să fie obiectiv (nici condescendent, nici paternalist, nici “cald”,
emoţional sau dimpotrivă, vexatoriu).
Mijloace
 vizite neoficiale ale conducerii la locurile de muncă au un efect de calm, satisfacţie şi stimulare,
conducerea “invizibilă” are efecte proaste;
 discuţii directe şef / subaltern;
 şedinţe scurte, în grupuri mici;
 anihilarea zvonurilor prin discutarea deschisă în grup.
Simptome patologice de evitat
 refuzul şefului de a comunica clar obiectivul de atins;
 teama şefului că subalternul să cunoască obiectivele superioare;
 refuzul şefului de a comunica subalternilor informaţiile necesare pentru a-şi îndeplini munca.
Scopurile comunicării manageriale sunt strâns legate de obiectivele generale ale organizaţiei:
informare, comandă şi instruire, influenţare şi convingere, îndrumare şi sfătuire, integrare şi menţinere.
Managerul face să circule informaţia utilă atingerii acestor obiective, coordonează sursele intermediare de
comunicare, face să ajungă informaţiile utile la timpul potrivit şi la persoana potrivită, foloseşte
informaţia pentru a face clare scopurile organizaţiei pentru angajaţi, pentru a-i cointeresa şi a le crea
satisfacţia atingerii scopurilor. Adeziunea angajaţilor la scopurile organizaţiei, “concertarea” şi
concentrarea eforturilor lor se pot realiza folosind toate formele şi resursele comunicării manageriale.

Comunicarea nu reprezintă un scop în sine, iar existenţa ei nu poate fi concepută în afara sprijinirii
unei politici generale, orientată spre atingerea scopurilor asumate de organizaţie. În această
situaţie,organizaţia şi comunicarea trebuie privite ca instrumente complementare şi nu ca tehnici
independente. Acesta este motivul pentru care organizaţia trebuie să fie comunicantă, iar comunicarea
organizată( Comunicare & Comunicare Organizaţională- Doina Mihaela Popa).

BIBLIOGRAFIE

1. Doina Mihaela Popa – „Comunicare & Comunicare Organizaţională”, Ed. Performantica, Iaşi 2008

6
UNIVERSITATEA PETRE ANDREI DIN IAŞI
FACULTATEA DE ECONOMIE, ANUL II, FR
2. Radu Emilian, Olimpia State, Gabriela Tigu, Claudia Tuclea. – “Conducerea resurselor umane”, Ed. Expert 1999

3. Marcela Rodica Luca – „Deprideri de comunicare”, capitolul 3 – „Comunicarea organizaţională”.