Alergand - Prin - Sine - Florica Bud

Florica Bud
Alergând prin sine

Florica Bud
Alergând prin sine

(o sumă de proze)
2
TEXT DE PE COPERTA PATRU:
„Sălcudeanu, Petre, Alergând prin sine

Florica Bud nu mai este un nume nou. Nou este, mai bine
zis a fost pentru mine, până la lectura prozelor din „Iubire, sunt
un obiect nezburător”. Fraza sigură, pornită dintr-o inteligenţă vie,
căutătoare, aş spune chiar neliniştită, în sensul neliniştii
creatoare, dau prozelor, eseistice până la un punct, sentimentul
originalităţii constituite. Proza tânără de azi se distinge de cea,
destul de controversată în ultima vreme, a anilor încorsetaţi în
ideologia autarhică, printr-o analiză mai atentă, subţiind realitatea
vechilor construcţii solide, de avengură, apropiindu-se de
document prin intermediul şi cu ajutorul unui cuvânt mai bogat în
reflexibilitate. E greu să spui adevărul atunci când mulţi nu mai
au nevoie de el. De cuvântul Floricăi Bud avem nevoie şi mai
vârstnicii şi mai tinerii cititori, care văd în estetismul momentului
singura, sau aproape singura putere de decantareşi de scoatere
la lumină a lumii înconjurâtoare.”
3
Celor dragi, deşi sunt
mai fericiţi cei pe care nu-i iubesc.
În numele rivalităţii veşnice dintre

Iubire şi Dragoste, putem să fim iertaţi.
Florica Bud – Alergând prin sine
4
Fals prolog
prolog vesel, ori mai mic
frate, totuşi,, cu cel adevărat; jumătăţi de măsură ale unui biet întreg
Îl iubesc pe Ştefan, în ciuda faptului că nu ştiu cine sunt. Aş

putea fi Teia sau Ursita-Orssita, ori peştişorul Cleo. Nu m-ar mira să fiu
Motanul–Treci–Strada–Dacă–Îţi–Dă–Mâna şi sub numele acesta aş
aparţine de Partidul–Vieţuitoarelor–Ce-Nu–Pot–Fi–Înghiţite, ori un amestec
de Valeria şi Victor. În aceste condiţii, cititorule, decât să–ţi propui să
afli cine sunt, mai bine renunţă la o durere de cap. Lumea Algocalmin te
aşteaptă poate cu soare ori cu zăpadă, femei frumoase, prăjituri şi
bărbaţi; flori de sezon, ba chiar artificii, un nou S.R.L. şi un serial
îndrăgit. Consolează–te, consolându–mă că de o fi să fie tot ne vom
întâlni. De aceea sunt lumi paralele, zile predestinate şi chiar un punct
venit la timp.
Şi apoi, nu sunt eu şi nu eşti tu, suflete de păpădie.
5
6
Prolog
Durere superbă, doar faptul că-mi eşti hărăzită mă opreşte

să-ţi recunosc perfecţiunea. Eşti sigură că eu şi tu alcătuim un corp ce
doreşte să poarte numele meu? Ca o durere laşă pleci şi mă laşi singură.
Ai avut grijă să-i dai, înainte de a pleca, limitele între care pot să mă
zbat fără să mă rănesc prea tare. Da, ştiu, tu eşti o durere care nu suportă
prea multă suferinţă. Ai câştigat multe războaie şi acum poţi să te
mulţumeşti cu victorii mai mici. Da, pot să spun şi eu alături de toţi
învinşii: touche!
Tu şi el mi-aţi pregătit timpul. Fiecare minut dansează în jurul
meu. Reînvăţ să-l scriu pe e mic de mână.
O linie uşor înclinată şi ating tavanul. Alunec pe o buclă dar nu
te regăsesc în punctul de plecare. Rezultatul este un e de care nu eşti
mulţumit. Mă pui, duşmănos, să refac litera. Apoi, mândru de tine, îmi
ceri să rescriu toate temele făcute în grabă.

Pagini rupte, caiete incomplete, o iminentă corigenţă. Mă revolt şi te
trimit la locul tău în lada cu cărţi şi rechizite şcolare, vechi şi
îngălbenite de vreme. Ştiu exact ziua şi ora când te voi chema.
7
Triumful meu asupra acestui e mic de mână este sfârşitul
libertăţii mele. Părticica din mine, care, disperată, a crezut că, undeva,
aiurea, se întâmplă lucruri interesante în timp ce învăţ alfabetul, şi-a
cerut integrarea. Acolo se petrec minunăţii , chiar dacă eu şi ea nu
suntem de faţă. Nu, nu poţi să mă ajuţi din locul de unde eşti. Pitit între
ierbare şi atlasuri ce nu mai corespund realităţii, îmi insufli regrete.
Doar gândul că m-ai nedreptăţit mă face să scriu de zece ori Da pentru
Moromete şi de zece ori Nu pentru Petrini. Nu intenţionez să mă explic
de ce da şi de ce nu. Cum ai putea să înţelegi ce am simţit pentru fiecare
la vârste atât de diferite?
- Stai lângă mine, carte fără titlu, şi în zadar mă chemi să
păşesc dincolo de culorile ce aşteaptă ultima mângâiere a literelor.
Dincolo de ele ar putea să fie oglinda prin care am putea trece amândoi
fără cioburi inutile. Am uitat sau vreau să uit cât de aproape am fost de
luciul ei mincinos. Azi îmi este mai greu să o fac, deşi literele stau
cuminţi la locul lor. Niciodată mai cuminţi ca acum, dar cu atât mai reci.
Gheaţa lor îmi taie orice dor de tine. Pândesc sfârşitul la umbra unui
cuvânt ce nu spune nimic dar mă surprinzi şi încerci să mă faci să uit.
Mă bucur de tine, aşa cum mă bucur de toate lucrurile ce vin prea târziu.
- Ce mai fură zmeii? M-ai luat prin surprindere; am uitat felul
tău de a îndepărta subiecte dureroase. Mă sileşti să inventez un text pe o
temă dată de tine. Dar nu mă mai pot bucura. Şi, apoi, îmi este
indiferent entuziasmul tău faţă de imaginaţia mea .
- Ce mai fură zmeii, puiule? Căldura cuvântului nu mă mai
bucură. Urăsc cuvântul pui spus de tine. Închid ochii şi încerc să
regăsesc puterea magică, dar ziua bună a plecat. Eu am alungat-o. Am
ales o dată între ea şi tine. A plecat şi a dus cu ea şi cutiuţa cu voci, ce-
mi şopteau poveşti. Aş putea chiar să mă înfurii şi să-ţi spun
tot ceea ce ar trebui să ştii. Dar nu pot să-ţi spun. Tac pentru că nu
vreau să mă împaci ca pe un copil care vorbeşte cu duşmănie. Deschid

ochii, eşti tot lângă mine, îngrijorat căci sunt supărată. Cineva ar putea
să spună că nu suport să mai vorbesc cu tine.
8
- Ce mai fură zmeii, puiule? mă întrebi cu încăpăţânare. Nu mă
uit la tine, tocmai pentru a nu fi obligată să te iert. Ca de fiecare dată
când ai o voce atât de mică şi atât de nevinovată. Cel mai periculos
sentiment este mila. Nu-mi este clar: mi-e milă de tine ori de mine?
E, oare, dragoste ori nevoia de dragoste? – m-aş întreba dacă aş
fi într-o zi din acelea care nu mă lasă în pace cu pisălogeala lor de zile
ce se vor absolute.
9
10
Mă uit la femeie năucit de ţipătul ei şi nu ştiu ce să fac.
Spectacol ce mă alungă şi mă cheamă, are nevoie de ajutor!
Sunt eu, Ştefan,k spectatorul, şi, pentru câteva minute aş vrea să
dezertez din prezent.
EA, contur neprecizat; eu din ce în ce mai neputincios - un
străin în locul acesta ce nu este pregătit pentru durere.
Mă apropii cât pot de masa diformă şi fără dorinţa de a trăi.
Şi, totuşi, am puterea să o văd aşa cum este. Încerc să mă
detaşez de isteria ei şi să mă concentrez asupra a ceea ce trebuie să fac.
O palmă zdravănă ar scoate-o din starea aceasta, dar palmele
sunt pentru cei vii.
Mă blestem în gând pentru sentimentalismul meu adus din ţară.
Alung din minte kilometrul două sute optzeci şi unu ca o cifră ce-mi
este fatidică şi îmi întorc gândul la ea.
Este o EA, deşi, la început, am crezut că este un animal lovit de
o maşină . De unde animale pe autostradă?

Toată ziua am avut o stare de nelinişte. Trecutul venea peste
mine, tăvălug ce voia să egalizeze totul în calea sa.
Am plecat de acasă dornic să salvez ce se mai poate salva.
11
Femeia aceasta a fost presimţirea că ceva mă cheamă undeva.
Sinistră presimţire, dar repede îmi cer iertare.
Îi văd pata de pe braţ în oglindă. Şovăiesc un moment. Aşa
sunt eu, oricând dispus să mă opresc şi să nu ştiu unde să mă îndrept.
- Încotro?
- Înainte, îmi spune umbra zărită, ce îmi aduce aminte de o fată.
Doamne, dar fata aceea era o flacără vie şi jucăuşă. Cum pot să o
asemui cu această străină fără un trecut pentru mine şi fără prezent
pentru ea.
- Şi, totuşi, semnul acesta gingaş, un măr, l-am mai văzut.
Ursita, ce nume apăsător pentru o fată vioaie şi frumoasă ca ea.
De unde, oare, o roşcată cu ochi verzi în satul lor de femei şi
bărbaţi obişnuiţi? Oamenii de aici povestesc că Aniţa, mama ei, a avut-o
cu băiatul lui Isaac Rabinovics.
Arthur Rabinovics avea părul roşu, dar el era o fată mare cu
nasul în cărţi. De altfel, el era mai mult plecat în Franţa .
Franţa! Doamne, câţi plecaţi, atâtea destine!
Ursita lui Mirata i-a zis un hâtru la o clacă şi aşa a rămas
pentru cei cunoscuţi.
Dar, când s-a făcut cea mai frumoasă fată din sat, şi-au pierdut
cu toţii capul în faţa ei.
Târziu, mult prea târziu pentru anii umilinţei sale.
Roşcată şi frumoasă, îşi pierdea văzând cu ochii locul său în
sat.
Tocmai atunci făcusem treizeci şi cinci de ani , vârsta la care
era timpul să mă întreb dacă sunt sau nu pictor, ori mai bine rămân
acasă la plug, alături de Ursita.
Mijlocul ei subţire merita mai mult decât un bărbat ce nu ştia
pe ce coordonate să se înscrie. Mi-o închipuiam goală şi întinsă pe
pietrele unui râu, vietate sălbatică, căutându-şi locul. În momentul
acela, aproape că eram artist. Pictor de un minut. Şi, apoi urmarea; ce-ar
fi viaţa noastră de copii bezmetici? Îmi amintesc cum, roşie, Ursita s-a
oprit în dreptul meu să mă invite la dans. Nu o iau în braţe de frică să
nu-i mai dau drumul. Se bosumflă, ştie că-i stă bine oricum.
12
- Nu vrea să danseze. Îi şoptesc ochii mei despre mine. Îi
înţeleg, nu mă prea simpatizau în momentul acela.
Ochii ei verzi - o pungă de venin egal împărţită între ei, nu vor
să înţeleagă regretul meu că i-am supărat. Femeia în a cărui portret se
încadrau, distingându-l net de celelalte.
Zâmbet în colţul gurii. O umbră pe braţul stâng, sub formă de
măr.
Ursita, femeie. Măr şi şarpe.
Plec şi eu, ca toţi plecaţii, la Paris.
Mă hotărâse semnul Ursitei să rămân ceea ce par la primul
retuş: un pictor. Prind o umbră pe pânză, dar nu este Ursita. Este un măr
roşu, purtând muşcătura unui şarpe. Un îngeraş dolofan întinde o mână.
O clipă de eternitate. Târziu, pentru mine, pentru măr. Doar Cupidonul
este exact atunci când i se reclamă prezenţa. Punct atins, mărul
survolează pământul. Răsuflu uşurat. Ursita mi-a scăpat. Mă bucur
pentru ea, ca şi pentru copilul meu. Nu a văzut tabloul. L-am revăzut eu,
în casa lui Arthur Rabinovisc, plecat şi el la Paris. Ştia că sunt autorul
tabloului şi dorea amănunte. Pentru el, tabloul era o amintire de familie.
- Mă chinuie ochii acestui şarpe, domnule Ştefan. Sunt ai
Ursitei? Cupidon de ce are părul roşu? Bucăţi din trupul meu îmi fac cu
ochiul din tabloul dumneavoastră. Mă uit în oglindă să văd dacă nu-mi
lipseşte ceva. Tatăl meu, Isaac Rabinovics mi l-a făcut cadou.
Semnul meu de laşitate, dulcea mea povară. Rezist tentaţiei de
a spune ceva în legătură cu Ursita. Fiecare cu secretul lui.
Arunc mintal paharul cu vin roşu ca să ascund ceea ce-l doare
pe Arthur din tabloul meu. Mă ruşinez în faţa unui domn chinuit de
remuşcările tinereţii. Nu ştiu unde este Ursita mea şi a acestui tată prea
trist .
- Da, domnule Rabinovics, tabloul se numeşte Ursita. Din
păcate, doar numele este al ei. Ea mi-a fugit de pe pânză înainte de a
prinde de veste. A rămas doar mărul, obsesia vieţii mele.
Când rămân singur, mă cert cu el, aştept să se ofilească ori
măcar să-şi piardă din putere. Recunoşti tablourile mele după el! Nu se
13
poate să nu-l fi strecurat în vreun colţişor. Apoi, când m-am lenevit şi
săturat de numele meu, el a devenit semnătura mea.
Plec de la familia Rabinovics nici mai tânăr, nici mai bătrân.
Poate mai senin pentru că i-am înjumătăţit durerea bătrânului. Acasă nu-
mi găsesc locul. Ursita mă alungă din casă. În maşină, locul de lângă
mine este deja populat cu ea. Din când în când, întorc capul să-i spun
ceva important. Pustiu.
Femeia aceasta ar putea fi Ursita şi eu, Ştefan, nu ştiu ce să
fac. Ţipă, urlă şi îmi cere alcool. Apă. Arunc apă ca să o liniştesc. Îi
suprim libertatea. Mâinile şi picioarele i le-am legat. Înjură. Este
româncă.
Prima bucurie de când am adus-o în casa mea. Ursita mi se
strecoară în suflet. Speranţă, deşi mă urăşte. Numai ea ştie atât de
frumos să urască. Adoarme sub efect de calmant. Spăl răni şi pansez cu
milă corpul acesta batjocorit. Uit că ar putea să nu fie Ursita. Trupul
acesta se va vindeca dar semnele de alcoolism nu îmi dau pace. Trec în
revistă tot ce ştiu despre această categorie. Am toate şansele să-mi pierd
timpul pur şi simplu. Rezist tentaţiei de a chema o ambulanţă. Aş
rămâne mult timp cu sunetele ei stridente în urechi. Liniştea, oare
nevoia mea de linişte nu este doar un fals tratat de singurătate?
O privesc în clipa ei de pace. Nu, nu o voi lăsa pe mâini străine.
Trec cu bine de vârsta laşităţilor, vindecat de cea a domnului
Arthur Rabinovics. Pun punct acum luptei cu mine. Mă păstrez pentru
ultima bătălie, lupta cu ea .
Se trezeşte. Îmi urmăreşte, conştientă, mişcările. Zâmbesc la
gândul uni rid. Zâmbetul cere un gest uman. Sunt tentat să-i dau paharul
dorit. Mă opresc la timp. Este prea repede pentru o primăvară chiar şi
într-un posibil paradis. Mă urmăreşte. Simte că am vrut să-i dau să bea,
dar că m-am răzgândit. Înjură, imploră, răguşeşte. Renunţă să mai
vorbească franţuzeşte. Câte îmi spune, crezând că nu înţeleg! Tac în
continuare, mă fac că nu pricep. Terapia zâmbetului, după specialişti, ar

trebui să facă minuni. Dar nu în faza aceasta. Mă simt ca un savant ce
vrea să reînvie o fiinţă prinsă în zăpezile comunei primitive. Cuprins de
14
grija că dacă reuşeşte, în ce limbă or să se înţeleagă. Mă întreb! Are
drept acest savant să o aducă dintr-un asemenea somn lung, într-o lume
străină ei? Desigur, sunt legi scrise ori doar ştiute despre etica trezirii la
viaţă.
Trag draperiile pe fundalul problemei aflate în rezolvare. Să nu
o deranjeze lumina. Se linişteşte un pic. Stau lângă ea în speranţa că va
spune ceva… Poate un nume de bărbat. Tace cu adresă. O pedepsesc în
felul meu. Încerc să-i prind chipul pe hârtie. Regret gestul. Sunt eu mai
sadic decât cel care a chinuit-o? Nimic nu-mi dă dreptul să transfer
chinurile acestui corp pe hârtie. Rămân lângă ea, oricum, nu am altceva
mai bun de făcut. Zăresc un tatuaj pe umărul stâng. Au început şi
femeile să se tatueze? Descifrez prima literă: este un O. Urmează un R
apoi un S repetat. După S, într-un condei, grăbit, ba chiar repezit, grupul
ITA. Puse cap la cap ar suna ORSSITA. Se potriveşte. Numele şi
semnul îmi dau speranţe şi resurse, nebănuite de mine.
Orssita este Ursita pe care nu am văzut-o de douăzeci de ani.
Mă bucur, alături de toţi cei ce au ocazia să-şi recupereze o
greşeală. Ursita de acum va fi creaţia mea. N-am voie să greşesc. În
fine, mi se cere şi mie ceva precis.
Acelaşi eu, peste câteva momente. Ar fi bine să-l anunţ pe
domnul Rabinovics. Renunţ la idee. Domnul Rabinovics cu averea sa ar
reuşi să o abată de la drumul gândit de mine.
Nu, Ursita rămâne doar a mea. În sfârşit, mi-a trecut prin minte
şi un lucru bun. Răsfoiesc un ziar şi ochii se opresc pe un anunţ:
„Prostituată de origine română, dispărută. Este cunoscută sub numele de Orssita.
Cine cunoaşte amănunte este rugat să se prezinte la…!” Fiecare cuvânt mă
doare. Dispar femei uşoare în fiecare zi. Nimeni nu le plânge. Cui să-i
pese de soarta lor? Câte un nebun se crede Dumnezeu şi le vânează fără
milă.
Nebuni de obsesia că ar trebui să facă ordine în univers.
Printre oameni, primele pe listă sunt ele.

Obsesie de vierme.
Ursita, unde te-ai despărţit de tine?
15
Se trezeşte. Nu se mai zbate şi renunţă la ţipetele sale. Începe
să-mi fie frică de liniştea sa.
Stă nemişcată cu privirea aţintită la candelabru. Privirea îi e
fixă, fără viaţă. Mişc puţin candelabrul. Ea îşi poartă privirea după el.
mă bucur pentru scânteia de voinţă. Şi totuşi predomină lipsa dorinţei de
a trăi.
Dacă ea este Ursita, va reveni la viaţă. Eu sunt aici lângă ea. De
douăzeci de ani aştept să-i spun pe nume. Profit de liniştea ei şi îi dau o
înghiţitură de apă. Poate a acceptat-o ori poate aşteaptă un moment
prielnic să se răzbune pe mine. Mă retrag în camera mea şi o las singură
cu privirea pironită în tavan.
Femeie. Goală, prinsă ca într-o colivie de rănile ei. Mă joc.
Amestec culorile, în târg cu mine. Mă apuc de lucru, atunci când Ursita
va fi Ursita mea dintotdeauna. Avem nevoie unul de altul, chiar dacă
femeia aceasta nu ştie. Ea, o epavă şi, totuşi, ce mult înseamnă pentru
mine.
Am nevoie de ea, în toate limbile pământului.
Mă întorc speriat la nemişcarea ei. O idee mă face să tresar. Ce
flori purta Ursita în păr la horă?
Mălin? Nu! El este floarea tuturor.
Iasomie, regina nopţii, garofiţe?
Brusc, mă întristez! Renunţ la idee.
Renunţ pentru un timp la flori. Aştept să uit: un pat plin de
garoafe şi false regine dorind să strivească simbolurile iubirii sub
trupurile lor frumoase.
16
Sunt zile în şir de acre nu-mi aduc aminte. Urletele îmi
asurzesc timpanele. Dacă nu ar fi ale mele aş fi poate dispusă să le
ascult. Urăsc lumina care curge peste mine, dându-mi o aură de martir.
Nu o doresc, nu ştiu cine mi-o trimite. Îmi răneşte ochii. Lucrurile din
jur, bănuiesc. Şi toate acestea în grup mă scot din sărite. Cel mai tare –
el. legătura mea cu viaţa o ţine Îngerul–Candelabru, ce ocroteşte două
becuri în braţele sale răcoroase. Un braţ cu lumina roşie şi unul cu
lumina aurie. Afinitatea mea se îndreaptă spre cel auriu. Urăsc culoarea
roşie: ea mi-a furat liniştea. Două mărgele privesc în jos, către mine.
Sunt ochii îngerului. Fiecare clipă o simt, aşa cum stau întinsă între ace
dureroase ce-mi săgetează corpul. Ele îmi aduc aminte cine sunt.
Orssita, un nume ce nu-mi sună cunoscut. Nu este al meu. Este mai mult
decât nimic.
Priveşte, înger, îl am tatuat pe umărul stâng: definitiv. Şi, totuşi,
nu de aceea mă plâng că mă doare.
La vedere, să nu mă obosesc repetându-l.
Iremediabil şi trist, ca viaţa atâtor femei ca mine.
Înecată în ceaţă deasă a zilelor ce strigă alcool…
Măritată că mai pot să râd. Ca şi cum aş putea fi fericită în
camere de care aş vrea să uit.
17
Conştientă că nu-l pot ierta…
El trage perdelele şi parcă îmi este mai bine. Acum-i răcoare şi
aproape întuneric, dar paharul dorit nu se zăreşte nicăieri. Nu pot să mă
gândesc decât la răceala lui dorită.
Străinul nu înţelege nimic din toată vorbăria mea. Nu înţelege,
dar se satură: toarnă apă peste mine.
Este mut. Nici nu aude. Poate aici nu vede.
Orbirea necunoscuţilor, străini de suferinţă.
- De ce nu mai lăsat acolo să mor? I-aş pune această întrebare
dacă ar înţelege limba pe care o vorbesc cei singuri.
Dar eu sunt o melancolică? Mă vor alunga triştii autentici cu
pietre când mă vor găsi fără paşaport în lumea lor. Unde este ţara
aceasta? Pun tot felul de întrebări. Deci, exist! Momentele de isterie.
Fiola de cianură mă aşteaptă mirată că nu a sosit încă momentul ei.
Întind mâna să o apuc, mintal. Mi se dă peste mână. Mă uit mirată şi mă
întreb cine are vreme pentru aşa ceva. Sunt singură. Pe străin nu-l pot
pune la socoteală. Doar Îngerul–Candelabru, dar el pare la fel de nemişcat
şi rece. Poate lumina ce iese din braţe. Dar ea s-a întors la sursă. Se
odihneşte. Este dreptul ei. Şi îngerul are nevoie de puţină odihnă. Nu
pot să conving. Nu am destule argumente; deci, nici ei nu mă vor primi
în ţara lor. Las fiola să cadă jos. Se sparge. Bucăţi bune de linişte se
învârt dezorientate căutându-şi vecinii. Este în regulă. Nu mă
suspectează nimeni de dezordine. Nici de deturnare de identitate. Nu
sunt bănuită de nimic. Aproape că respir uşurată. Constat că sunt
singura care îmi dau importanţă, acuzându-mă de tot felul de rele.
Mă adaptez situaţiei, primul pas înspre mine, şi apoi tac. Nici un
limbaj nu trebuie să mă trădeze. Ca să-mi pot face primul plan, vreau
să-l silesc să-şi schimbe atitudinea faţă de mine. Îmi întorc privirea la
îngerul meu. Stă cuminte, balanţă între două lumi. Răbdarea s-a sfârşit.
Rămâne ecoul ţipetelor mele, prin colţuri.
18
Mă dor ochii, durerea lor mi-a dat coşmaruri toată noaptea.
Acum, trează, îmi dau seama că suferinţa nu este numai a ochilor. Întreg
corpul îmi arde. Mă aflu între corp şi durerile lui.
Dacă aş mai avea puţină ambiţie, aş calcula la câţi centimetri deasupra
sa mă găsesc. Nu mai sunt în stare să-mi propun ori să-mi impun nimic.
Mi-au luat ultima fărâmă din dorinţa de a trăi.
Ce noroc, sufletul mi-a murit demult. Chiar viu ce să facă
drogaţii cu el?
Ce bine că ni-l închide în porţi ferecate, în zile de plictis,
cineva drag.
Unul din ei mi-a tras linii. Altul a încercat să-mi fure semnul
meu de naştere. Poate am fost un măr în altă existenţă şi nu mă mai pot
despărţi de el acum. Sunt la fel de goală ca ieri, îmbrăcată în răni de
sărbătoare. Nu am murit acolo de parcă aş vrea să mă pedepsesc.
Durerea mă împiedică să-mi dau seama pe care parte sunt
întinsă. E aproape comic cum m-a legat la mâini şi la picioare de cele
două tăblii ale patului – celulă.
Lumina este o pedeapsă prea mare pentru cei care îşi duc viaţa
într-o veşnică noapte. Străinul m-a legat la ochi; a vrut să mă protejeze
de propria imagine. Sau, poate, nu a vrut să-mi vadă ochii. În zbaterea
coşmarelor, când nu am ştiut ce fac, cine sunt, panglica mi-a alunecat.
Poate m-a abandonat şi voi muri uitată aici fără să-mi pot schimba
poziţia aceasta chinuitoare. Îmi caut un punct de sprijin ca să nu încep
să strig. Şi, totuşi, ţipătul este al meu, chiar dacă nu-mi amintesc de
altele asemănătoare.
Intră străinul pe acest fond. Mă observă atent. Aşteaptă. Mai
mult de atât nu pot distinge. Îmi pansează, a câta oară, rănile. Ce vrea
străinul, de ce îşi pierde vremea cu mine?
Îngerul intră în joc. Într-o mână ţine viaţa mea uitată, de
dincolo. În mâna cealaltă ţine viaţa mea de acum. Undeva între ele
bănuiesc viitorul. El, străinul, din ce viaţă mă cunoaşte oare? Are o
figură plăcută, încadrată de barbă şi păr castaniu. Ochii albaştri îmi aduc
aminte de ochii cuiva de demult. Sunt ochii lui Ştefan, pictorul uitat.
19
S-a-ntâmplat la horă, acasă la noi. Mi-a plăcut şi l-am invitat la
dans.
Bănuiam că se simte străin şi stingher printre noi. Şi eu eram
puţin altfel decât ei. Nu mi-aş fi dat seama dacă s-ar fi purtat cu ciudă
oamenii din sat. Poate chiar cu duşmănie. M-a refuzat. Poate că s-a
simţit în pericol. Poate îl enervam. Este starea mea de fapt. Ce puteam
eu să fac. Nu deţineam zestre. Nu aveam tată, decât bănuit. Nu eram o
partidă pentru nimeni. Săracă şi frumoasă. Mama m-a dat fată în casă.
Aşa m-au primit Sonia şi Aron Mayer, puţin zăpăciţi de aerul meu de
prinţesă săracă. Se simţeau stingheri să mă pună la lucru. M-au acceptat,
spre nenorocul lor. Nu am iubit pe nimeni, poate nici pe mine, prinţesă
fără căpătâi. Nu am cunoscut mângâierea bărbatului iubit. Nici bucuria
şi tristeţea femeilor îndrăgostite. Nu mi-am dorit un copil, copii îşi
doresc doar femeile fericite.
Muzică, se aude muzică din odaia lui. Neputincioasă, mă zbat
legată de mâini şi de picioare. Nimic nu mă va împiedica să urlu. Nu
ştiu de ce sunt atât de pornită împotriva sunetelor duioase ce răzbat
răscolitor de la el. Îl urăsc despărţit în silabe. Am şi o ocupaţie care să-
mi distragă atenţia de la gânduri sumbre. Caut modalitatea de a mă
răzbuna pentru privarea mea de libertate. Poate voi plăti un bătăuş de
profesie. Dar ar scăpa prea uşor doar cu durerea fizică. Muzica se
opreşte. Nici liniştea nu mă mulţumeşte. N-am strâns destulă ură pentru
el. Fug spre fereastră unde draperiile, stăpâne depline peste spaţiul lor,
mă alungă înapoi. Unde poţi să fugi atunci când refuzi să urmezi singura
cale ce îţi este deschisă, uşa? În cazul meu, ea este o himeră, dar eu am
inclus şi această posibilitate. Închid ochii, deşi nu vreau să dorm dacă
somnul nu este pentru totdeauna. Îl iert pe temnicerul meu, numindu-l
Domnul Străin. Mă simt mai bine acum că pot să-mi transfer antipatia în
contul noului personaj. Aş putea da un anunţ: „Fiinţă – pur şi simplu –
deschid cont curent la banca eternă. Motive bine argumentate. Prefer
valută forte. Ura. Singura condiţie, ea să nu fie falsă. Se foloseşte în
scopuri punitive. Nu acceptăm poliţe vechi. Cont număr 9999999999”.
Aş putea să expediez anunţul mâine pe prima rază de soare. Ori i l-aş
20
şopti Îngerului–Candelabru, literă cu literă, până ce el s-ar prinde în horă.
Nu-mi închipui un obiect din cameră care să-mi refuze ajutorul. Îmi
pare bine că Domnul Străin nu este un obiect. Atunci aş fi silită să le
urăsc alături de el. încerc o uşurare când mă lasă singură cu ele.
Nu ştiu dacă mă simpatizează ori sunt pur şi simplu o intrusă care le ia
din aerul lor etern. Îmi plimb privirea tiptil printre ele, să le cântăresc
fidelitatea faţă de stăpânul lor. Domnul Străin şi caut o breşă pe unde să-
mi strecor propriii mei spioni. Aş vrea să le sugerez că persoana mea are
nevoie mai mare de simpatia lor decât Domnul Străin, care are, de altfel,
drepturi prin însuşi statutul său. Fac o pauză să-mi enumăr şansele de a
le atrage de partea mea.
Un peştişor într-un acvariu, gen Cleo. Nu pot să-mi închipui un
peşte curcubeu, pe care să nu-l cheme aşa. Deci, Cleo, transparent cu
irizări verzi şi roşii. Cuminte. Poate că este flămând şi blazat. În faza în
care aproape îi vine să scrie versuri ca să-şi justifice sărăcia. Nimeni nu-
i tulbură apele. De aici şi lipsa de oxigen. Este partea lui slabă. Cub
oxigenul l-aş putea câştiga. Simt lipsa unei pisici care ne-ar scoate din
amorţeală şi ne-ar împărţi în două tabere. Păcat. Atunci pe Cleo l-aş
avea, fără îndoială, de partea mea. Domnul Străin mai are un motiv să
fie antipatizat, nu are nici măcar o pisică. Ce să zic de un căţeluş, care,
la început, mi-ar arăta dinţii şi apoi s-ar apropia de mine în aşteptarea
unei mângâieri. Aproape că i-aş ierta Domnului Străin tăcerea de-ar
avea, dacă nu un hamster, măcar un şoricel ce ar purta o corespondenţă
orală de la unul la altul. Deci, singurul suflet, în afară de mine, Cleo. Pe
Domnul Străin nu îl socotesc, el fiind stăpânul. Stăpânii sunt mai presus
de suflet. Alunec pe un subiect delicat. Cad. Mă ridic. Mizez pe ajutorul
lui Cleo. Îi caut fulgerările roşii, apoi cele verzui. Nu se întâmplă nimic.
Nici nu doream să se întâmple. Ori nu încă. Intru în viaţa obiectelor
invidiate. Tresar, şi apoi mă adaptez. Nu sunt sigură că şi ele doresc
acest lucru. Oricum, de la ele accept uşor. Deschid un singur ochi, atât
mi-a mai rămas, celălalt i l-am împrumutat pentru o secundă lui Cleo.
Este şi el la capătul puterilor. Intră într-o armonie cu el însuşi.
Domnul Străin aduce cu el, de parcă eu aş fi Cleo, multă apă.
21
Prea multă pentru Cleo, prea puţină pentru mine.
Între natura vie şi cea moartă, Domnul Străin intră cu o văniţă
cu apă caldă, văniţă în care se face baie bebeluşilor. Mă spală ca pe un
copil neputincios. Nu îmi aduc aminte de când am mai trecut printr-o
aşa cumplită umilinţă. Pe faţa lui nu se citeşte nimic; nici milă nici
dispreţ. Un soldat ce participă fără nici o inimă la războiul pe care el nu
l-a vrut. Dar nu se poate dezerta din luptă numai pe motive personale.
Aşa că, bucăţică cu bucăţică, corpul meu este spălat cu o bucată de
pânză albă ce seamănă cu un scutec. Se pare că acest bărbat s-a înarmat
cu de toate în aşteptarea unui bebeluş. Aproape că îmi vine să râd la
gândul că, la sfârşitul toaletei, o să-mi dea biberonul cu laptele nici prea
cald, nici prea rece. Din nou îmi schimbă pansamentele. E ca şi cum el
ar fi rugat câţiva prieteni să-mi tragă o mamă de bătaie numai pentru
plăcerea de a mă îngriji. Oare omul acesta, care tace la nesfârşit nu are
altceva mai bun decât să culeagă tot felul de vagabonzi şi să-i
îngrijească? Altfel, pare un om normal,cu ochii albaştri. De ce o fi
având privirea lui Ştefan? El nu ştie ochii lui Ştefan sunt ferecaţi pentru
totdeauna în cutia cu lucruri uitate, lăsată în ţară? Mă bucur la gândul că
pot să mă abţin să mănânc din ceea ce mi-a adus. Doar câte un pic de
apă, pe care el mi-o toarnă cu sila, picătură cu picătură. Cât poate un om
să trăiască fără să mănânce? Poate o lună? Apoi o să mă părăsească
puterile, o să-mi pierd cunoştinţa şi el nu mă va putea sili să trăiesc dacă
nu vreau. Eu voi muri, iar el va fi pedepsit. Dar nu îmi vine să cred,
omul acesta se apropie de mine cu un biberon cu tetină pentru sugari.
Îmi inspectează legăturile la mâini şi la picioare, mă leagă din nou la
ochi, probabil să mă scutească de spectacolul cu biberonul. Mă prinde
cu delicateţe de cap şi mă sileşte să înghit laptele, picătură cu picătură,
aşa cum vine el din tetină. Nu mă pot împotrivi, la fel ca şi sugarii
leneşi. Când ultima picătură de lapte a luat drumul destinat, Domnul
Străin îmi şterge laptele de la colţul gurii, îmi dezleagă legătura de la
ochi şi îmi aşează capul cu grijă pe pernă.
Iese cu tot cortegiul de vase, nu înainte de a se asigura că totul
este în ordine. Rămân singură şi nu este lucrul pe care îl doresc cel mai
mult. Între Domnul Străin şi singurătate, oare nu există altceva? Există,
22
Dar nu pentru mine. Poate şi Cleo se bucură de mai multe posibilităţi de
a trăi. Dar nu vrea să se folosească de ele. Cleo. Îmi întorc privirea spre
el. Privirea mea este din ce în ce mai grea. Nu pot să mă las ademenită
de somnul fals, pus în laptele pe care m-a silit să-l beau. Poate Cleo este
tot Domnul Străin. Mă uit atent la el, dar parcă, ghicindu-mi gândul, se
ascunde în ierburi. Sunt atât de convinsă că este el acolo, în bolul de
sticlă, încât îmi vine să cer ajutor. De ce mi-e teamă de Domnul Străin
acvatic decât de cel terestru, nu pot să-mi explic. Încerc să închid ochii,
ca să opresc vălul de apă uriaş ce se îndreaptă spre mine. Dar bine, nu s-
a anunţat că s-ar produce vreun fenomen meteo, care să şteargă urmele
mele. Simt cum valul îmi alimentează indignarea. În obiectiv,
bineînţeles, el, temnicerul meu. Nu vreau să adorm înainte de a vedea
cum Cleo va lua din nou înfăţişarea de om. L-am surprins studiindu-mi
mişcările. Se aştepta să fiu adormită, după porţia de somnifer. Se
sufocă. Simt că nu mai are aer. I-a venit timpul, dar nu vrea să o facă în
faţa mea. Nu ştiu nici eu ce este mai bine pentru mine. Mă încăpăţânez
să rămân trează. Plânge. Omul acela din bol, care nu mai este nici Cleo,
nici Domnul Străin, plânge. Mă liniştesc, în sfârşit. Mă bucur că Domnul
Străin este pedepsit. Aproape zâmbesc. Îmi aleg din mai multe zâmbete
pe cel care îi va da lovitura de graţie. Simt că se luptă în pielea lui Cleo.
Despre ea numai lucruri adevărate. La comandă, piele de crocodil ori alt
animal cu terminaţia zaur. Îmi fac bine să-l numesc pe domnul pomenit
Cleozaur. Destul de bine pentru o luptă cu somnul artificial. Dar nu
suficient pentru mine,în lupta cu Cleo.
O piele bună de poşete este pe punctul să fie dată în stradă de
posesorul ei, mai bine spus de posesorii ei, Cleo şi domnul Cleozaur.
Mă prinde frica, dacă ea îmi este hărăzită şi mie? Râd aproape alungată
în somnul lor, fără vise. Nu, nu accept jocul şi refuz să intru în pielea
lor. Al câtelea refuz, în ordine alfabetică, indexată, ori ordine banală
fără pretenţii nobiliare. ORI, iartă-mă că te-am iertat, deşi sunt atâtea căi
de a pedepsi. Îmi vine în gând Eduard, un negru cu un cap de rege, dar
c-un picior bolnav. Mi-ar plăcea să ştie că mă gândesc acum la el, între
un sfârşit şi un început, ce se lasă aşteptat. Prins între capul lui nobil şi
23
piciorul şchiop, reprezintă lupta fără sfârşit între ceea ce vrem să fim şi
ceea ce, cu sau fără vrerea noastră, devenim. Nu departe, despărţindu-ne
doar un perete de sticlă şi somnul meu, peştişorul îşi trăieşte propria
dramă. Şi aceasta va trece repede, doar câteva rânduri, din fiecare, câte
puţin. Mai încolo mă aşteaptă lipsa de umor a Domnului Străin, pagini
goale care mă sfidează, de parcă eu n-aş fi la fel ca ele. În rest, mă
leagăn pe melodia undelor emise de Cleo, în amestec cu celălalt
colocatar al epidermei sale. Cineva îmi aduce gândurile mai departe,
pentru că eu abdic şi nu pot fi judecată pentru un început sfârşind banal.
24
Târziu, când intru în cameră să mă conving că totul este în
regulă, mă bucur de somnul ei, pentru prima dată liniştit. Văd chiar un
zâmbet pe chipul chinuit. Ştiu că voi plăti zâmbetul acesta zi de zi. Val
după val, furia ei va duce spre mal tot ce am construi cu atâta migală.
Eu, Ştefan, voi fi cel care voi aduna epava corabiei mele sfărâmate.
Încerc să-mi închipui cum va fi ziua când Orssita se va vindeca complet.
Poate că în ziua aceea ea va avea puterea să uite şi să înceapă o viaţă
nouă alături de mine. Dar ştiu că viaţa ei va fi întotdeauna pe muchie de
cuţit. Eu voi fi sacul de box. Voi renunţa oare la viaţa mea de zi cu zi
pentru a o ajuta? Este bine ori este rău ceea ce fac?
Tresar puternic la zgomotul de pahare sparte. Ca de obicei, le-am
aşezat neglijent pe tavă. Un morman de cioburi mă aşteaptă în bucătărie.
Bucăţi hidoase ale unui întreg armonios. Fiecare ciob este o dovadă vie
a neputinţei mele. Mă aşez pe scaun şi minute în şir, nu-mi pot dezlipi
ochii de la ele. Dacă nu aş auzi respiraţia Orssitei, întretăiată de suspine,
aş pleca ieşind ca dintr-un sanctuar al durerii. Toate micile întâmplări
din jurul meu mă dau peste cap. Orssita îmi face legătura cu lumea vie.
Mi s-a dat şi o şansă să revin la viaţă. Picăturile de lapte pe care i le-am
strecurat cu sila sunt picături din viaţă trecute în contul meu.
25
Poate prea puţin, sigur prea puţine pentru viitoarele nevoi. Cioburile mă
aşteaptă cuminţi, dispuse să încheie un pact de neagresiune. Arta de a
strânge cioburi fără să le rănesc sensibilitatea de foste lucruri întregi.
Într-un lucru întreg nu pot să mă tai dacă el nu doreşte. De aceea nu mă
feresc de lucruri întregi. În schimb, trec dispreţuitor pe lângă bucăţile de
foste lucruri întregi şi cu îngâmfare mă rănesc în ele pentru a le umili cu
picăturile proprii de sânge. Preţul plătit de mine libertăţii lor. Pentru că
sunt fără pic de voinţă. Minutele trec nepăsătoare, fără să am un indiciu
despre minutul ce îmi va întinde mâna ca să mă ridic de pe scaunul
propriei neputinţe. Cele patru scaune din bucătărie au nume şi destinaţii
bine definite. Numele corespund stării mele sufleteşti. Pe unul singur nu
m-am aşezat niciodată. Nu am putut. L-am numit Scaunul Necunoscut. De
la început, el nu a fost un scaun ca toate celelalte. Apoi, în ziua când mi-
am dat seama că, de fapt, pe el nu am stat deloc, am început să-l
ocolesc. Am făcut un afiş frumos colorat prin care anunţam amatorii:
Scaun Defect! Nu răspund de consecinţe. Nimeni nu intră în bucătăria mea,
dar jocul cu scaunele mă amuză. Într-o zi, după o absenţă mai mare de
acasă, am găsit Scaunul Necunoscut cu un picior rupt. L-am certat şi l-am
pus la colţ. I-am îmbogăţit afişierul cu un nou anunţ: Scaun pentru
fantome de origini strămoşeşti. Scaunul a rămas în trei picioare, dar nu m-
am simţit vinovat şi nici obligat să-l repar. Nu m-am mirat prea tare
când într-o zi l-am găsit cuminte şi spăşit cu toate cele patru picioare la
locul lor. Îmi făcusem un obicei să-l ocolesc şi să nu mă apropii mai
mult de trei paşi de le. Aşa păţesc cei care intră în conflict cu obiectele
din jurul lor. Este prea multă linişte, iar liniştea nu-mi inspiră încredere.
Îmi fac mental, transferul de pe Scaunul Neputinţei pe cel numit Încearcă
să trăieşti şi aşa. Apoi, mă voi muta pe cel numit Aşa cum stai, eşti bun de
purtat orbi în târg; grăbeşte-te, eşti aşteptat.
Grupul ciudat alcătuit de cele patru scaune şi cu mine îşi duce
mai departe existenţa în patru timpi; acesta este exemplul pe care ni l-
am ales. În primul timp, ne învârtim în jurul nostru până ne apucă
ameţeala. În timpul doi, după pauza de rigoare, ne învârtim, fără să
respectăm legi bine puse la punct, unul în jurul celuilalt. În căutarea de
26
adevăruri ce le-am putea grupa şi eticheta, ne aflăm în unul din timpii
morţi. Apoi ne pierdem şirul şi ne dăm seama că suntem prea puţini ca
să facem un studiu de caz. Putem suporta o adunare, chiar şi o scădere
pe muchie de cuţit, dar la o extragere de radical nu am rezista. În aceasta
constă şi farmecul nostru de grup limitat la mişcări scurte şi inutile.
Impari prin aparenţă, ne grupăm doi câte doi. Oricum, nu sunt în stare să
mă sustrag liniilor magnetice ce pornesc grăbite să mă dezintegreze în
dorinţa lor de-a lua părţile verificate temeinic. Îmi vine în minte frânturi
de gânduri furate în joacă scaunului Încearcă să trăieşti şi aşa. Nu-mi
regăsesc în ele vocea, mai ales, pe care o refuz să cred că este a mea.
Poate că am furat-o cu gândul să o înapoiez într-o zi stăpânului cu
dobândă. Nu sunt pregătit şi nici în stare să ies din forma comodă a
existenţei mele. Mă împart, în aceste condiţii, în părţi egale celor patru
scaune, cu un rest de voinţă; dar nu sunt mulţumit.
27
28
Sunt din nou trează. Mai vie, dar şi la fel de goală ca ieri. Îl
caut îngrozită pe Cleo, cu teama că bolul este pustiu. Nu, el este la locul
lui. E normal. Domnul Străin lipseşte. Lumina împrăştie fantasmele
nopţii. Uit că mi-am dorit să fiu singură. Mă bucur de fiecare lucru pe
care îl găsesc aşa cum l-am lăsat o dată cu fuga mea în somn. Îmi ia
timp să le ghicesc în semiîntunericul din cameră. Prima mişcare a
Domnului Străin va fi la fereastră. Apoi, o dată cu lumina, se va întoarce
spre mine să se convingă că sunt la locul meu legată. Ori, poate, va
spera că sunt doar o nălucă şi o să găsească patul gol. Mă bucur, încă o
dată, că nu va avea surpriza dorită. Am început să mă suport, este prima
constatare în legătură cu existenţa mea. Nu am de ales. În lipsa libertăţii
mă mulţumesc cu ce mi se oferă. Aproape că sunt dispusă să-mi reiau
viaţa de unde am lăsat-o. Nu, nu de unde mi s-a lăsat, ci de unde am
lăsat-o eu demult. Dacă mi-aş aduce aminte ziua, luna, anul, atunci aş fi
salvată. Dar nici picăturile de lapte nu mă pot ajuta. Besmetic gând,
pedepsit cât de repede cu putinţă. Şi, ca toţi pedepsiţii, el mă va pârî
unei curţi supreme.
Dar până atunci profit de lipsa curţii supreme şi aştept pe Domnul
Străin, ca şi cum el ar fi cel aşteptat. Ştiu ce i-am pregătit. Dar nu pot să
ştiu la ce să mă aştept din partea lui. Nu m-ar mira nimic. Sunt
prizoniera lui păcătoasă. Poate că el niciodată nu a văzut o aventură. Un
om care a dorit să se îmbogăţească culegând femei pierdute, chiar de-a
binelea. Domnul Străin a plecat să-şi caute nemurirea şi s-a oprit pe drum,
culegându-mă pe mine de pe drumul alcoolului şi al pierzaniei. Poţi să
29
te îmbeţi numai de plăcerea de a trece de pe primul O pe al doilea O.
Acest al doilea este mai scurt dar atât de bine venit. Primul O îi prezintă
pe cei buni. Al doilea O îi reprezintă pe cei răi. Primii beau ca să uite că
sunt buni, iar cei din categoria a doua beau ca să-şi aducă aminte că sunt
cei răi şi trebuie să facă rău. Intră Domnul Străin. De la uşă privirea se
îndreaptă spre pat de parcă acesta este gol şi el vrea să îndrepte o
cuvertură imaginară. Abia când îmi localizează ochii dă semne că a luat
act de prezenţa mea. Ştiu, Domnul Străin face abstracţie de corpul meu
plin de răni. Domnul Devotament mi le-a îngrijit cu o dăruire demnă de o
cauză mai bună. Domnia Sa face abstracţie de corpul meu pentru ca să
nu-mi rănească pudoarea. Domnul acesta mă face să râd cu câtă
consideraţie mă înconjoară, cu câtă atenţie mă îngrijeşte. Poate se
pregăteşte să câştige un concurs şi eu sunt doar un obiect de studiu. În
ziua când mă voi vindeca va face o petrecere cu prietenii şi mă va
prezenta drept dovadă vie a certificatului de intrare în Paradis. Poate,
într-un colţ, o cameră video îi va atesta bunele sale intenţii faţă de mine.
Cred că mi-am jucat cu naturaleţe durerile. Atât de bine încât Domnul
Devotament va primi un premiu special pentru cele mai reuşite trucaje.
Suntem atât de obişnuiţi cu contrafacerile încât lucrurile naturale le
considerăm falsuri reuşite. Nu înţeleg de ce Domnul Devotament nu pune
un cearşaf peste mine ca să nu aibă figura aceea tristă de purtător al
păcatelor lumeşti. Poate că-l dezgust atât de tare încât nici nu-mi poate
adresa vreun cuvânt. Ori, într-adevăr, nu vede, nu aude, nu vorbeşte.
Domnul Devotament mă va vinde, atunci când mă voi face bine, unui om
al străzii. Mai bine m-ar dărui unei bănci de organe. Pentru cei de la
băncile de suflete nu aş fi fost potrivită. Nimic din viaţa mea nu poate
proba că eu aş avea un suflet. Demult, mă minunam de ce eu nu pot să
plâng ori să râd ca alţii. Face azi un lucru nou. Domnul Devotament mă
dezleagă la mâna dreaptă, fără să-i fie frică că eu mă voi elibera cu
ajutorul ei. O mână liberă nu înseamnă mult pentru un om. Dar, pentru
mine, care am stat ţinută zile în şir cu mâinile şi cu picioarele legate,
înseamnă o bucăţică de cer. Nu, nu îi pot reproşa acestui Domn nimic.
Atunci când stătea lângă mine, în zilele lungi ale durerilor, el mă elibera
30
Mă lega doar când mă agitam prea tare ori pleca de lângă mine.
Bineînţeles, spre binele meu. Mi-l închipui explicând câte şi mai câte
prietenilor săi imaginaţi de mine. Domnul Devotament mă uimeşte azi cu
intenţia sa de a-mi îmbunătăţi captivitatea. Încearcă să mă aranjeze într-
o poziţie mai comodă, rezemată cu spatele pe perniţe. Apoi, după ce a
reuşit cât de cât, pune alături de mine o mulţime du lucruşoare chiar şi o
păpuşă mare, cu ochii albaştri. Domnul Devotament vrea să mă distreze
pe cinste, punându-mi în braţe o păpuşă. Eu nu am altceva de făcut
decât să o îmbrac şi să o alint ca să facă nani. Domnul Devotament a
găsit un mod original de a distra o femeie. Mă bufneşte râsul şi îmi vine
să bruschez păpuşa. Este adevărat că eu nu am avut o păpuşă niciodată.
Copilăria mea a trecut fără păpuşi. Dar, ca să stau în pat, prizoniera
acestui bărbat care se poartă cu mine ca şi cum aş fi nou-născută, mi se
pare ireal.
- Dar, bine, Domnule – mă adresez lui, pentru că, oricum el nu
înţelege – mă treci direct de la biberon la păpuşile care zic mama. Ai
trecut peste o etapă importantă în dezvoltarea unui sugar: jucăriile de
cauciuc care miaună, behăie, cotcodăcesc, mormăie, etc. Dar el nu zice
nimic, iese din cameră. Apuc păpuşa cu mânie, o trag de păr. Îi apăs
frumoşii ochi ce seamănă cu ai Domnului Devotament. Îi smulg un picior,
o arunc spre uşa pe care a ieşit el. destul pe ziua de azi. Aştept reacţia.
Îmi pare rău pentru păpuşă. Aş dori ca în locul ei să fie domnul tătic. Mă
şi închipui făcând rochiţe păpuşii sub ochii indulgenţi ai tăticului. Într-un
cuvânt, eu şi Domnul Devotament , jucându-ne de-a mama şi de-a tata, într-
o încercare nereuşită de dezalcoolizare. Încă o piatră pe drumul lui spre
Paradis.
Aştept să apară unicul Domnul Devotament, inegalabilul, ca să-
şi vadă odorul desfigurat. Arunc şi hăinuţele fiicei de jos şi mă gândesc
ce răutăţi aş mai putea face în raza mea de acţiune. Apuc o periniţă, una
dintre periniţele destinate de domnia sa să-mi îmbunătăţească confortul
spatelui meu. Iau foarfecele cel mic destinat croirii de rochii pentru
Devoţica, cum am botezat-o pe fetiţa noastră. Tai o bucată din perniţa roz
şi apoi, mulţumită de umplutura ei, încep să tai în bucăţele. Fulgi după
31
fulgi încep să dantura ei, încep să tai în bucăţele. Fulgi după fulgi încep
să danseze prin cameră. Regret că Domnul Devotament lipseşte de la acest
spectacol fascinant. Eu, el şi Devoţica am putea fi o familie fericită pe
care fulgii s-ar aşeza în paşi de dans.
- Faci greşeli, Domnul Devotament, laşi pe mâna unei alcoolice
în plină criză un foarfece criminal.
Îl ascund cu grijă şi aştept mulţumită să apară dânsul, - adică
Domnul Devotament, etern egal cu el însuşi. Se va Înfuria? Va da domnia
sa în mine, aşa cum sunt, creaţia lui? Se deschide uşa şi apare. Rămâne
un moment descumpănit, nu-şi dă seama de unde vine tot răul. Apoi,
hotărât, se îndreaptă spre mine. Îmi ia pernele,aşezându-mă în vechea
poziţie. Mă leagă la ochi şi-mi prinde mâna dreaptă de tăblia patului.
Mă bucur fără motiv făcând abstracţie că ceea în cauză sunt eu. Revin la
primul gând, acela de a da pedepse. Caut un juriu care să fie de acord cu
ceea ce vreau să propun ca apoi în ritm de tobe să nu mă mai pot bucura
de victorii. Un cartof, doi cartofi, filmul despre care nu ar fi normal să-mi
amintesc decât dintr-o existenţă anterioară. Sunt chiar aşa de rea ori
cineva îmi transmite sugestii. Mă uit în jurul meu să văd dacă cuiva i se
potriveşte această calitate. Îngerului-Candelabru, nu, măcar el să fie
deasupra oricărei bănuieli. Mă priveşte dojenitor, îmi fac mea culpa şi-
mi îndrept privirea spre alţi potenţiali însemnaţi cu fierul roşu. Cleo,
exclam pe post de Evrika. Un peşte pur şi simplu în concordanţă cu
aripioarele sale. Mă uit mai bine, dar Cleo nu are nici solzi, nici
aripioare. Deci, poate fi întruchiparea oricărei răutăţi. Ce voi face în
momentul următor aflării adevărului? Nu mare lucru din motive ştiute
de toţi; nu ne putem sustrage de la executarea lucrurilor ce ne-au fost
predestinate. Nu ştiu cât va durea aşteptarea, ştiu în schimb cât pot să
suport lipsa unei certitudini. Pot să spun că regret modul în care m-am
privat de libertate. Dar este problema mea şi sunt vinovată că simbioza
mea cu ceilalţi nu funcţionează. Greşeală după greşeală, trecutul nu mă
mai vrea, prezentul nu-mi mai aparţine, iar viitorul, o parte Cleo, o parte
Îngerului-Candelabru, restul darnic risipit. Spun adio, un de ce, dar nu-i
totul pierdut.
32
Caut şi găsesc foarfecele ce ar trebui să mă scoată din sărite.
Minte de femeie. Bineînţeles că, în secunda următoare, chem în
memorie toate femeile de la care trebuie să cer iertare. Încerc să fac
ordine în învălmăşeala de fulgi. Regret, ca toţi dictatorii, momentele de
slăbiciune. Nu o să mă las provocat de o fiinţă ce suferă din lipsa
alcoolului. Neam de neamul meu nu a dat într-o femeie şi nici nu şi-a
bătut joc de vreuna. Spre binele învinsului, singurul învingător voi fi eu.
Orssita va fi a mea doar dacă ea vrea şi nu sub influenţa unui pahar de
coniac. Urăsc femeile obraznice. Pe cele ce beau nici măcar nu le
consider femei. Nu, nu o voi pierde pe Orssita pentru a doua oară doar
pentru o mică răzbunare de moment. Mă întorc în bucătăria populată cu
cele trei plus un scaun. Mă aşez pe Scaunul Neputinţei. Recunosc, acum
acest scaun mi se potriveşte. Un moment de meditaţie mă cheamă în
braţele sale. Mă cuibăresc ca şi cum niciodată nu am mai făcut-o.
Destul. Îmi revin. Fac planuri pentru ultimele minute. Acestea sunt cele
mai grele. Nimeni nu mă poate ajuta. O voi lăsa să se chinuie fără
înlocuitori de fericire. Rănile îi sunt aproape vindecate, nu mai este
chiar neajutorată. Dacă a ştiut să facă rău şi şi-a făcut un plan de
33
provocare, atunci e aproape ieşită din criză. Constat că suferinţa fizică
nu a avut influenţa benefică pe care o are asupra noastră. Dimpotrivă, pe
Orssita durerea fizică, imensa ei a încrâncenat-o. Nu vrea să-şi elibereze
încă sufletul. Aştept ca toţi cei cărora nu le-a venit încă rândul la
fericire. Ursita-i un suflet de măr. Gol. Scor egal. Aşa cum poate să stea
un egal între o femeie şi un bărbat. Fără să-i pese de partea cui va
înclina ori se va închina, peste câteva momente. Dispus să zâmbească şi
în stânga şi în dreapta; nici femeie nici bărbat, nici măcar copil pus pe
şotii. Mă ridic pentru totdeauna de pe Scaunul Neputinţei, cel puţin aşa-mi
propun nu ştiu dacă se potriveşte cu ceea ce-mi este pregătit. Rămân la
jumătatea gestului; dacă îl părăsesc încotro s-o apuc. Nimeni nu cere
nimic de la un om ce s-a aşezat pe un asemenea scaun. Plecând din
lumea lui îţi pierzi imunitatea, spre bucuria miilor de întrebări ce abia
aşteaptă să năvălească spre tine. Iar de cazi în mâna lor, nu ai şansă să
scapi decât ajuns la pământ. Brusc mă pufneşte râsul când un gând venit
de la Cleo mă anunţă că am fost botezat de către Orssita, Cleozaur.
Poate Cleo nu a înţeles ori nu a vrut să priceapă că noul nume este al lui
şi nu al meu. Poate râsul mă va salva de la poziţia caraghioasă în care
mă găsesc.
Refuz să mă gândesc la Orssita şi rămân în compania
peştişorului. Ce m-aş face fără el, spion la graniţa dintre lumi ce nu se
lasă cuprinse de mine. Aproape fidel sieşi, la fel ca într-o sarabandă din
care nu poţi să ieşi fără ajutor. Am nevoie de el ca să-mi fac ordine în
miile de cioburi în care se împrăştie existenţa mea. Chem în ajutor
amintirea horei Ursitei. Nu s-a întâmplat nimic atunci de care să regreţi,
îmi sare în ajutor Cleo. Nu, doar muzica mi-a rămas în urechi, măsură
cu măsură. Fără cuvinte, fără strigături, doar melodia ce te face să te
ridici de pe scaun; te chema insinuant la dans. E greu de crezut că pe
vraja ei poţi dansa cu o fată ce nu-ţi spune nimic. De aici până la Ursita
nu mai e decât un pas. Măsurat în unităţi mari şi răzbunătoare,
divizându-se în particule mici ce nu pot să-mi fie de folos. Căzut în
dizgraţia ei, nu-mi este uşor să zâmbesc deşi Ursita m-ar fi înţeles dacă
aş fi avut puterea să-i explic. Dar lenea interioară, răspuns la întregul ei
provocator, m-a oprit. Opreşte-te mecanism, sumă de gesturi care dacă
34
vor veni vei regreta şi dacă nu, vei regreta infinit mai mult, mă adresez
cât de respectuos pot, conturului meu interior. Cel exterior mi l-a
ademenit pentru un moment ea. Durerea de acum nu ştiu a cărora este.
Aşa îmi explic înţepenirea mea pe acest loc. Nu ştiu în schimb care
dintre ele s-au aşezat, deşi până la vârsta mea ar trebui să cunosc că nu
sunt scaune pentru contururi interioare. Sau, poate, există dar eu sunt
prea încorsetat ca să le pot vedea. Închistat că orb nu sunt, apariţia
Ursitei o demonstrează. Număr în continuare, exasperat de liniştea ce s-
a lăsat şi încerc un transfer acceptabil şi pentru mine măcar de data
aceasta. Doar la un an lumină, scaunul Încearcă să trăieşti şi aşa mă
aşteaptă oferindu-mi zile apatice, zâmbitoare, cele mai mieroase zile
dintr-un calendar ce a reuşit să realizeze tot ce şi-a propus. Apoi a
hotărât ce este şi ce nu este important pentru toţi muritorii. Şi acum
aştept să mă hotărăsc ori să hotărască cineva ce să fac cu timpul care şi
aşa nu-mi aparţine. Cleo mă va ajuta să depăşesc momentele de
neîncredere în premoniţia sa. Mă reaşez pe alte coordonate şi refuz
scaunul ce mă va întoarce iarăşi în banal. Doresc mult să mă întorc în
camera ei şi să-mi cer iertare, dar aş fi primit dojenitor de Cleo, care m-
ar scoate urgent din tagma bărbaţilor. Dar ceva tot am să fac. Ies şi mă
întorc tiptil cu bolul, ca un fur ce se grăbeşte să-şi ascundă prada. Nu
explic gestul, deşi Ursita mă urmăreşte să vadă ce intenţii am. Sunt un
punct în mişcare şi bănuiesc că-i aduc prin prezenţa mea o distracţie
gratuită. Fără Cleo, odaia rămâne pustie; regret gestul meu dar nu pot să
mă întorc şi să renunţ la hotărârea luată. Va rămâne singură şi asta o va
scoate din sărite. Cine ar înveseli-o? fac diferite combinaţii, apoi îl invit
pe Cleo la o cafea. De fumat nu fumez, aşa că nu trebuie să vă îngroziţi.
Asta i-ar lipsi bietului om-peşte; nicotina. Nu ştiu când a apărut domnia
sa în viaţa mea, există, şi lucrul acesta îmi face plăcere. Cadou,
cumpărat, ori găsit, el s-a insinuat perfid în viaţa mea. De fiecare dată
când mă hotărăsc să-l dau afară, mă răzgândesc; la întrebarea cine o să-i
ţină locul, nu pot da un răspuns sigur. Aş putea să comand un studiu de
fezabilitate, dar asta înseamnă ca străinii să dea buzna în viaţa mea. Va
rămâne, dar teoretic sunt pregătit să îl înlocuiesc. Dacă între timp nu o
să renunţe la mine ca la un obiect de la care a luat tot ce a avut mai bun.
35
Printre picături şi luciri amăgitoare, Cleo îşi urmăreşte interesele sale
aproape ca un om mare ce a învăţat să se apere, oricare ar fi preţul plătit.
36
Acelaşi pat, şi unicul înger ce împarte lumina. Am amorţit.
Dacă n-aş fi sub influenţa somniferului ce mi-l dă, seară de seară,
poziţia chinuitoare în care sunt nu m-ar lăsa să dorm. Zâmbesc. Doar la
asta s-a aşteptat Domnul Devotament când mi-a atârnat deasupra patului
meu de împrumut mulţimea de jucării. După eşecul cu păpuşica cu ochi
albaştri, m-a pedepsit. M-a lăsat singură şi, ca să-mi facă în ciudă, mi l-a
luat şi pe Cleo. În schimb, deasupra capului meu se zbenguie, legate cu
aţe de tot felul, animale-jucării. Ca să nu mă plictisesc. Ca şi bebeluşii.
Era normal. El mă enunţă în mod delicat că trebuie să mă înarmez cu
multă răbdare.
- Bine, Domnul Devotament, dacă dorinţa ta este să mă distrez
cu aceste simpatice jucării, am să o fac. În sfârşit, există şi persoane
simpatice în odaia aceasta. Să ghicesc care este jucăria ta preferată.
Iepuraşul bleu, care are o ureche mai scurtă. Ori, poate, chiar măgăruşul
ce se chinuie să-şi deschidă botul ca să aibă o figură surâzătoare. Uite şi
o răţuşcă cu o fundiţă roşie. Un Făt-Frumos, o Sânziană, poate şi
Pepelea. Deci, nu numai animale, ci şi feţi frumoşi. Poate şi un zmeu. Se
deschide uşa şi apare stăpânul meu şi al jucăriilor. Este egal cu el, cu
mine, cu ele. Unde este Cleo? Nu-l întreb, deşi sunt moartă de
curiozitate. Nu vorbim aceeaşi limbă. Şi, oricum, nu vreau să ştiu ce
37
gândeşte. Facem abstracţie de existenţele noastre, reciproc. Nu suntem
unul mai bun decât altul. Nu sufăr pentru aceasta. Îmi dezleagă mâna
dreaptă. Mă ajută să îmi fac toaleta. Primesc un pic de lapte şi chiar un
corn cald. Lasă, să aibă şi omuleţul acesta o mică satisfacţie pe ziua de
azi. Apoi, după ce termină cu acest ritual, el se retrage. Dar nu pentru
mult timp. Apare cu cărţi, caiete şi creioane. Beţişoarele îi lipsesc. Poate
mâine. Deschide o carte. Mă uit şi constat că este un abecedar în limba
română. Eu ştiu să citesc, am făcut trei clase. Am fost premiantă.
Domnul Mayer, să-l ierte Dumnezeu, m-a dat un an la un pension
franţuzesc. Aşa că ştiu să scriu şi în franţuzeşte. Dar dacă Domnul
Devotament vrea să mă înveţe să scriu, am să fiu o şcolăriţă silitoare. Îmi
dă şi un caiet. Bănuiesc că este tot pentru şcolari mici. Îmi ia mâna şi
îmi arată cum să fac liniuţe, bastonaşe. Mă străduiesc cuminte şi fericită
că ceva se schimbă în existenţa mea. Nu scoate nici un cuvânt. Îmi arată
câte rânduri să scriu şi apoi mă lasă singură. Retrăiesc toate emoţiile de
şcolăriţă dar nu doresc ca emoţiile să dea buzna peste mine. Ceea ce fac
acum este mult mai important. Îmi termin de scris tema de casă.
Răsfoiesc abecedarul, mă întorc la litera A şi, temeinic, mă pun pe
studiat. Mă grăbesc să termin clasa întâi într-o zi. Dacă voi fi
sârguincioasă, probabil voi primi cărţi de citit. Lumea literelor mici şi
mari este fascinantă, de pe poziţia unui om legat la mâini şi la picioare.
Domnul Devotament mă sileşte să evadez spre lumea fără graniţe a minţii.
Litera A se însoţeşte cu litera M ca să pot să-mi găsesc eu libertatea. Mă
obligă să mă îndatorez tuturor literelor. Prinsă în jocul lor, va trebui să
depăşesc suferinţele. Calea spre sine mi-o sugerează Domnul Devotament .
Este calea pe care a trecut şi el. fericirea personală este suma fericirii
tuturor. Dulce, Domnul Devotament, eşti înduioşător! Dacă acest rând de
cârlige va fi un plus în Gestiunea fericirii, atunci mă aplec cu toată silinţa
asupra lor. Fac un purceluş, din greşeală. Îl înconjor cu un cerc roşu şi
cu o săgeată, îl expulzez din rândul greşelilor aducătoare de nefericiri.
Ei, vezi, Domnul Devotament, în loc să ne jucăm de-a tata şi de-a mama
fetiţei Devoţica, mai bine ne jucăm de-a şcoala. După ce termin rândul
de cârlige voi trece la scrierea primei propoziţii din viaţa mea de şcolar
38
adus de pe tărâmul pierzaniei de Domnul Devotament. Devoţica are pere.
Mă strădui să scriu fiecare literă cât mai aproape de standardul
internaţional. Nici un tremur al mâinii nu trebuie să-mi trădeze
înclinaţia mea spre viciu. Ce trist ar privi ochii Domnului Devotament
dacă aş depăşi rândul de sus ori cel de jos. Domnia sa trebuie să aibă un
scris egal, monoton. Suma perfecţiunii literelor pe orizontală să fie egală
cu suma perfecţiunii lor pe verticală. EA, perfecţiunea, nu trebuie să
aibă minusuri în gestiune. Atenţie. Depozite de perfecţiune. Nu vă aplecaţi,
nu ţipaţi, nu încercaţi să înţelegeţi. Pericol de explozie. Nu se
împrumută, nu se moşteneşte, există. Nu o lăsaţi la îndemâna copiilor de
excepţie, nici pe mâna celor întârziaţi ori a femeilor pedepsite. Nu
suportă împărţirea la zero. Împărţită, în general, nu dă rest. Nu o doriţi,
nu o promiteţi, pedepsiţi-o. de câte ori o întâlniţi, trageţi-o de urechi,
mâzgăliţi-o cu cerneală şi faceţi notă de erată. Din greşeală, în loc de…
la pagina… autorul a uitat că el nu este eroul principal. A ieşit o
propoziţie pe cinste. Domnul Devotament poate să fie fericit că şi-a găsit
un subiect cooperant. Redevin eu şi îmi ascund o parte din fericire.
Domnul Devotament este prea modest ca să accepte că o singură frază,
scrisă de mâna care se găseşte în a n-a zi de dezalcoolizare, să dea
rezultate atât de palpabile. Domniei sale îi plac lucrurile temeinic făcute.
Îmi ia toate rechizitele pe care le aranjează meticulos într-o cutie. Îmi
promit că, atunci când nu voi mai fi prizoniera lui, primul meu drum va
fi la această cutie, să o răvăşesc un pic. Când voi fi liberă îi voi face
dezordine în casă, ca semn de preţuire a propriei mele libertăţi. Mă
aşează în vechea mea poziţie, dar mâna dreaptă mi-o lasă nelegată.
Poate doreşte să învăţ să număr până la cinci. Ori, poate este primul
premiu primit pentru silinţa mea. Azi este o zi bună pentru amândoi.
Dar nu pot garanta pentru celelalte. Poate dacă aş putea urma sugestia
lui, să mă port ca un nou-născut, aş putea uita trecutul. O zi poate aş
scăpa de el. Domnule Devotament, ai fi mulţumit cu o zi pe an? În rest,
totul mă întoarce înapoi. Tot ceea ce sunt eu ca întreg nu s-a schimbat.
Poate dacă mi-ai face transplant de piele; altfel trecutul mă cheamă
înapoi. Îţi doresc din suflet o victorie asupra mea, Domnule Devotament.
39
dar dacă eu însămi nu pot lupta cu mine, care este şansa ta de victorie.
În ziua când vei afla, Dumnezeu ştie cum, cât la sută este DA şi cât la
sută este NU, atunci va fi un început. Pentru că azi este ziua aceea unică
pe an. Mă întorc, ca să nu mă întristez, la condiţia mea de bebeluş.
Adică studiez animale ce se mişcă legănate de curent. Îngeraşul este
între ele, le domină autoritar. Iepuraşul pe care eu îl suprapun Domnului
Devotament a întors spatele spre restul populaţiei. Un greier, chiar un
greier, participă la vindecarea mea, se leagănă dezordonat între un
viţeluş cu pete maro şi un Azorel cu urechi foarte mari. Unde este
vecina lui furnica, se întreabă greierele în mişcarea sa oscilatorie. Pentru
cine să cânte el? toţi suntem nişte neinteresanţi: un grup ce îşi caută
familia prin eliminare. Acesta da, acesta nu. Hotărât lucru, suntem
dezamăgiţi unul de altul.
Fac parte din universul Domnului Devotament. E marea mea
descoperire din ziua aceasta. Înainte făceam parte dintr-un Univers pur
şi simplu. Este adevărat că era un univers mai mare, mare şi necunoscut.
Gândul că m-am mutat dintr-o familie mare într-una mai mică mă bine
dispune. Este adevărat că stăpânii de microuniverse au simţul
proprietăţii mai dezvoltat decât cei de macrouniverse? Eu, fiind cea mai
mare din universul lui, sunt predispusă să adun şi să grupez toate
fulgerele potenţiale. Îmi place ori nu, în lipsa stăpânului mare eu rămân
înlocuitorul lui. Ce poate face un înlocuitor de stăpân, care are doar
libertatea mâinii drepte şi trece printr-o acută criză de droguri? Căci
cuvântul ce desemnează licoarea respectivă tot drog se numeşte. Ce pot
să fac decât să vorbesc cu restul Universului Domnului Devotament. Dacă
micilor vieţuitoare de deasupra capului le-ar veni pofta să cânte, cunosc
un dirijor bun. Eu. Intenţionez să beneficiez din plin de libertatea mâinii
drepte. Încrederea Domnului Devotament a mers până acolo încât mi-a
lăsat şi o cutie cu creioane colorate. Cine se mai sinucide astăzi cu
creioane colorate când avem la îndemână o cantitate bine stabilită de
bombe pe cap de locuitor? Aş putea să înghit iepuraşul, măgăruşul ori
răţuşca. Dar numai teoretic, ele fiind deasupra mea pot forma, în ciudă,
chiar un partid: Partidul-Vieţuitoarelor-Ce-Nu-Pot-Fi-Înghiţite. Partid de
40
guvernământ, partidul lor, nu încape vorbă, este cel mai bun.
Preşedintele microuniversului să fie Domnul Devotament. Mâna mea
dreaptă să reprezinte libertatea presei, trupul meu să fie chiar perioada
de tranziţie, aşa goală şi cu toate păcatele după ea. Pregătită să renunţ la
păcatele vechi şi să fac altele noi. Văniţa, în care, la începutul animalic
al durerilor mele, Domnul Devotament îmi spăla trupul, să fie chiar presa
cu acţiunea purificatoare pentru perioada de tranziţie. Iar biberonul şi
tetina cu care Domnul Devotament îmi picura laptele picătură cu picătură
va fi infuzia de capital. Nimic nu lipseşte în microuniversul nostru. Doar
guvernul, parlamentul şi reclame. Ei, bine, domnilor, vom avea alegeri
anticipate. Şi nimeni nu ne va opri să votăm aleşii. Ce-ar însemna pentru
mine, o biată perioadă de tranziţie, legată de mâini şi de picioare,
pregătirea pentru alegeri? Puţină libertate. Prinşi în febra alegerilor,
poate Domnul Devotament ar mai uita de mine. Bună ocupaţie mi-aş mai
găsi. Adio lipsă de alcool şi trotuar!
Domnişoarelor gâşte, Domnişorilor şoricei, Doamnelor lebede, Domnule
măgar şi dragi membri ai distinsului partid de guvernământ, Partidul-
Vieţuitoarelor-Ce-Nu-Pot-Fi-Înghiţite. Eu nu fac politică pentru că eu nu
sunt decât o biată perioadă de tranziţie. Eu nu am dreptul să fac politică
pentru că sunt plecată demult. Politica o faceţi voi, cei care faceţi parte
din larga paletă a partidelor de orice culoare.
Suntem siliţi cu toţii să trăim aici, în acest microunivers, măcar
în limitele bunului simţ. Profit de faptul că Domnul Devotament este
plecat şi vă anunţ că trebuie să ne pregătim de alegeri anticipate. Nu
punem problema preşedintelui dar, domnilor, ne lipseşte parlamentul.
Domnilor, ne lipsesc senatorii şi deputaţii, şi legile. Deocamdată
microuniversul nostru merge şi aşa, ne cunoaştem, suntem cu toţii
oameni de bine şi funcţionăm după legile bunului simţ. Era să zic
bunului plac, dar nu este cazul nostru. Dar odată deschise larg porţile
democraţiei vor intra şi intruşi. Degeaba spunem noi în dreapta şi în
stânga că porţile mai sus amintite sunt doar pentru capitalul străin. De
capital străin spălat dispune şi Mafia; ea dispune şi de ucigaşi plătiţi,
puşti, mitraliere şi bombiţe puse în maşini capcană. Ei bine, domnilor,
41
corupţia dinafară abia aşteaptă să intre şi să ţină contra corupţiei interne.
Corupţia este, cu plus ori cu minus, suma corupţiei noastre interioare.
Doar nu o să ne lăsăm copleşiţi de tăvălugul străin. Aşa că purcedem la
treabă şi dacă nu suntem destule partide, ne mai putem naşte încă o dată.
Domnilor, să nu uităm guvernul. Dar pentru o singură zi este suficient.
Nimic nu se face în mai puţin de şapte zile. În afară de declinul
economiei noastre pe care putem să-l realizăm în cinci şi plus una
scurtă. Domnilor, vă asigur de tot respectul meu. Mă iertaţi că mă
exprim numai cu mâna dreaptă, dar tot ea îmi este liberă şi, cum v-am
mai spus, este chiar expresia de libertate a presei. O presă ce priveşte
într-o palmă întinsă spre uşă care poate să sugereze ori nu, depinde de
cel care o deschide. O parte din vieţuitoare sunt puţin dezorientate de
afirmaţia mea şi se uită la reacţia celui din stânga ori din dreapta lor.
Apoi, respirând uşurate, îşi continuă pendularea în bătaia curentului, ce
ar putea face mai mult de atâta nişte atârnate. Măgăruşul rămâne un
timp îndelungat pe gânduri ca unul care gândeşte în sistemul zecimal.
Mă pregătesc să le anunţ o serată dansantă dacă vor fi cuminţi, cum doar
ele ştiu să fie. Se lasă cortina şi peste Partidul-Vieţuitoarelor-Ce-Nu-Pot-Fi-
Înghiţite, cel mult încă un partid adormit pe câmpul de bătălie.
42
Azi, Domnul Devotament mi-a adus ziare mai vechi. Nu am
citit până acum un ziar din ţară. Cel mai mult îmi place să citesc ziarul
Nu-Tocaţi-Carnea cu cele trei ediţii: de dimineaţă, de prânz şi seara. În
mod special, articolele doamnei Teia Trif. La început am fost egoistă şi
am citit doar pentru mine. Apoi, după ce m-am împrietenit cu
Vieţuitoarele-Ce-Nu-Pot-Fi-Înghiţite, am citit cu voce tare. Bineînţeles,
când Domnul Devotament lipsea. Uite un partid care este demn de a face
opoziţie Partidul-Vieţuitoarelor-Ce-Nu-Pot-Fi-Înghiţite. Se numeşte Partidul
celor ce nu vor să ajungă în rai sau Partidul Răspopiţilor. Spune doamna Trif:
„Am citit articolul domnului parlamentar Armand Preot şi m-am lăsat în
voia indignării sale. Pentru mine, sfânta indignare a domnului
parlamentar Preot este o fiinţă vie, cam de un metru nouăzeci, obeză. Ca
orice indignare care se respectă, ea este alimentată cu ură. În cazul
acesta cu ura împotriva corupţiei locale, soră mai mică a corupţiei
universale. De câte ori aud câte un cruciat pornit să cureţe lumea de rău
mă cuprinde o sfântă invidie că nu sunt decât o biată femeie condamnată
din naştere să mă pierd în lucruri mărunte. Căci este mare lucru să
porneşti o cruciadă împotriva corupţiei locale, la nivel de ţară şi apoi de
univers. Când porneşti pe un asemenea drum al purificării celor din
jurul tău, uiţi de tine, de nevoi, uiţi chiar să mănânci. Când parlamentul
43
a pornit plin de avânt să vâneze corupţia, mi-am spus că mai avem
nevoie încă de un parlament care să se ocupe şi de treburile curente ale
ţării. Dar nu a fost să mai avem un parlament, iarna punându-ne la colţ.
Aşa că trebuie să ne mulţumim cu unul singur şi cu-n singur cruciat,
domnul parlamentar Preot. El ne cheamă, prin intermediul articolului
său, la majoratul indignării sale. Căci ea a crescut, s-a făcut ditamai
domnişoară. Domnul parlamentar foloseşte cuvinte mari, care îţi dau
fiori: corupţie, mită, cinste, cenzură, cuvinte ce electrizează masele de
oameni simpli. Dar, chiar dacă eşti o masă simplă, îţi dai seama că numai
Cucu îşi cântă numele. Dacă domnul parlamentar Armand Preot se
găseşte în parlament doar în calitate de om cinstit, ei bine, pe mine
cinstea lui nu mă satisface. Apanajul unui politician este diplomaţia.
Când este vorba de interesul celor mulţi, îţi calci chiar şi pe cinstea
personală, căci altfel ea nu este decât o domnişoară bătrână, dulce şi
inutilă. Dacă vreţi să ajungeţi în rai, drumul trece prin mănăstiri şi nu
prin parlament. Domnule parlamentar Armand Preot, nu am să vă întreb
ce aţi făcut pentru alegătorii dumneavoastră, pentru că nu am dreptul; eu
nu v-am votat. Dar dacă aveţi ocazia să faceţi ceva pentru ei şi vă
opreşte frica să nu vă pierdeţi cinstea, ori să nu păcătuiţi, faceţi-o!
Păcatele făcute spre binele altora se prescriu. Ideea de cinste absolută
este o utopie. Chiar şi zâmbetul acordat vânzătorului de fructe în
speranţa de a primi pe cele mai frumoase este o încercare de a mitui.
Aşa că nu încercaţi să ne îndobitociţi cu cuvinte frumoase. Apropo,
păcatele să le treceţi în contul meu, deschis la filiala Pământ.”
Teia Trif
Partide, parlament, corupţie, presă, totul seamănă cu democraţia

micului meu univers. Aşa că i-am creat Domnului Devotament o atmosferă
ca la mama acasă. Citesc mai departe. Uite încă un partid demn de a
face opoziţie Partidului-Vieţuitoarelor-Ce-Nu-Pot-Fi-Înghiţite. Partidul celor
cu un singur oxigen. Citesc cu voce tare să audă şi Vieţuitoarele-Ce-Nu-Pot-
Fi-Înghiţite. Îmi dreg vocea şi încep:
„Partidul celor cu un singur oxigen”
44
Nu căscaţi, nu comentaţi, nu adormiţi, mă adresez eu
vieţuitoarelor, mute de admiraţie. Păcat că nu stau în picioare ca să-mi
domin asistenţa, aflată deasupra capului meu.
Regret că păpuşica Devoţica zace pe undeva mutilată şi eu am
un ascultător mai puţin.
„De câte ori vizionez emisiunea TV, în care un biet om este
oprit pe stradă şi întrebat cum se scrie un cuvânt sau altul, indignarea
mea nu are margini. Sunt oameni care se blochează şi când îi întrebi cât
este ceasul. Blocajul este reacţia normală a unui om atunci când asupra
lui acţionează un factor fără ca el să se aştepte. De tineri îmi este mai
puţin milă. Dar când îi văd aşa stingheriţi pe cei mai în vârstă şi pe
oamenii de la ţară, mi se pune un nod în gât. Când un om este oprit pe
stradă, de orice vârstă, orice profesie, orice nivel intelectual ar avea un
om care suferă un act de terorism psihologic. Cel ce opreşte un om pe
stradă şi pune tot felul de întrebări, una mai vitează ca alta, este un
terorist. Dacă agresiunile fizice sunt pedepsite, atunci şi agresiunile de tip
psihologic cer o anumită pedeapsă. Un om nu este un robot în care
introducem o fişă şi aşteptăm satisfăcuţi cafeaua. Ultima şi cea mai
„celebră” întrebare este cea cu hidrogenul. Dacă un mucos de grădiniţă
şi-ar fi întrebat păpuşa dacă nu se consideră ea, păpuşoaica, vinovată că
apa conţine mai puţin oxigen ca hidrogen, aş fi exclamat: ce păpuşă
deşteaptă şi ce stăpân şi-a ales; dar dacă mucosul este un om în toată
firea, apoi locul lui este în partidul înfiinţat ceva mai demult – Partidul
Adulţilor Săraci cu Duhul. Un reporter care pune o astfel de întrebare,
oricât ar dispreţui pe cei pe care îi intervievează, nu are nici o scuză. Nu
m-ar mira să existe chimişti care să reacţioneze negativ la o asemenea
întrebare. Nu toată lumea gândeşte simplist. Cu cât gândirea unui om
este mai complexă, cu atât subconştientul este mai puţin dispus să se
prostitueze răspunzând la astfel de întrebări.
Mai avem noi o plăcere. Luăm, din când în când, din lada de
gunoi a inteligenţei americane, câte un test aruncat de ei şi îl folosim
acolo unde nu trebuie. Este consacrat exemplul unui fizician care dorea
să ocupe un post. Bineînţeles că a picat, fiindcă nu avea aptitudini de
45
marinar. După ce s-a descoperit că testul era pentru cei ce vroiau să intre
în Marina Americană, omul a fost pus în drepturi. Domnilor, care puneţi
întrebări, nu uitaţi că răspunsul conţine trei sferturi din întrebare. Atunci
de ce vă miraţi că notele sunt proaste? Teia Trif
P.S. Dacă veţi fi întrebaţi, pe stradă, cât fac radical de ordinul
doi din şapte, dacă cinci copii se scriu cu cinci i ori dacă nu vă amintiţi
toate cauzele prăbuşirii Imperiului Roman şi simţiţi că nu aveţi destul
aer, număraţi până la trei. Partidul celor cu un singur oxigen este alături de
voi. Deviza noastră este: Moarte întrebărilor tâmpite şi a terorismului
psihologic. Aşteptăm un O, de preferinţă străin, ca să înjghebăm formula
aerului, căci şi de dânsul ducem lipsă.”
Partidul-Vieţuitoarelor-Ce-Nu-Pot-Fi-Înghiţite trece prin momente
grele, aşa cum se întâmplă cu orice partid care se respectă. Câţiva din
membrii marcanţi ai acestui partid se pregătesc să facă greva foamei.
Viaţa acestor animale a început să devină mai vie, ba chiar agitată. De
vină este şi curentul rezultat din opoziţia geamurilor deschise. Cel mai
turbulent este şoricelul. Turbulenţa lui este justificată. Domnul
Devotament nu a ţinut cont de simpatii şi antipatii, aşa că a legat jucăriile
de-a valma. Aşa se explică de ce pisica se află între şoricel şi Azorel. Se
vede că Domnului Devotament îi plac fabulele şi a vrut să ilustreze
câteva. Doar Păcală şi Tândală ar mai putea face un pic de ordine în
microuniversul nostru. Ei sunt undeva în cerul şi apa noastră, mai fac
câte o glumă ca să ne destindă atmosfera. Vorba domnilor din Partidul
celor cu un singur oxigen; pe lângă oxigen şi hidrogen apa conţine şi un
atom de Păcală şi un atom de Tândală. Dacă nu ar fi ei, ca să menţină
echilibrul reacţiilor, nu ne-ar opri nimeni să fim toţi o apă şi un pământ.
Pe Păcală îl cunoaştem. De câte ori se trânteşte o uşă prea tare, de vină e
Păcală şi plăcerea sa de a trage uşile după sine. Nu ştiu de când are el
plăcerea aceasta. Poate de când îl plouă pe Nastratin Hogea cu cârnaţi.
Mai precis, pe nevestele Nastratinilor le plouă cu asemenea bunătăţi.
Era semnul de recunoaştere a naivităţii nevestelor de atunci. Este
adevărat că atunci naivitatea nu echivala cu prostia. Toate acestea îmi
vin în minte în absenţa Domnului Devotament şi în prezenţa fizică ori doar
46
bănuită a unor partide. Pentru că eu sunt o persoană sechestrată şi legată
de acest pat nu pot să fac nimic ca aceste animale să-şi schimbe
vecinătatea. Ceea ce pot să fac pentru ele este să le citesc câte ceva din
ziarele puse la îndemână de Domnul Devotament. Nu departe, în
editorialul Nu Tocaţi Carnea, doamna Teia Trif se produce din nou, de
data aceasta cu o fabulă.
După cum am mai spus, editorialul amintit apare zilnic,
dimineaţa, la amiază şi seara şi, în funcţie de aceste perioade, el se
numeşte, Nu Tocaţi Carnea - la Amiază şi Nu Tocaţi Carnea – Seara. Este un
editorial de senzaţie în funcţie de capacitatea de a capta extrasenzorialul,
parapsihologicul şi extraterestrul fiecărui cititor. În sfârşit, cititorul de
toate vârstele este pus la punct şi primeşte fiecare după capacitatea de a
recepta.
Editorialul se adresează mai ales cititorilor care în copilărie au
primit buline roşii şi albastre ori primesc în continuare, la grădiniţe,
cămine şi creşe.
Iată un articol din editorial:
„Fabulă
Greva, Şoricelul şi Păcală
În pădurea lui Păcală

(Căci pădurea e decorul
Păcală, povestitorul!),
Un pisoi numit Mitel,
Prieten bun c-un Şoricel,
Este-n greva foamei.
Până aici am fost neutru,
Transparent, cum doar Păcală
Poate fi: un om de bine
Ce din cap până-n picioare
Trage uşa după sine.
Ce mă fac, a zis Păcală,
Că mi-s dragi şi şoriceii,
47
Cu pisicile mi-s bine,
Dar de când cu demos-cratos
Nici uşiţa nu mai vine.
Fugi în sus şi fugi în jos
Dar Păcală, ce folos?
Solidar cu Don Mitel,
Şoricelul Sorinel
Nu vrea grevă japoneză.
Trecu azi şi trecu mâine
Fără apă, fără pâine.
Zarvă mare în pădure.
Căci copacii-n mod curent
Vor reporter – Eveniment
Şi-un trimis din Parlament…
Morala:
Când doresc să se unească,
Într-o zi, şoricelul şi pisica
Uită ce duşmani au fost
Cu condiţia ca ziua să fie … una
de post!”
După cum rezultă din această fabulină (nu ştiu dacă este voie
să numesc aşa micuţa fabulă) nu se recomandă editorialul celor care au
primit şi buline nege. Ca să nu mai vorbim de cei care au primit doar
buline negre în cariera lor de grădinari, căminişti şi creşişti. Oricare ar fi
motivul încasării bulinelor incriminate, de la banalul făcut pişu în
pantaloni până la încercarea de a arunca grădiniţa în aer cu ajutorul
bombei artizanale cu plastilină, ele au acţiune nefastă pentru o viaţă. Ce
mai, oameni fără horoscoape ori,Fereşte-te de Horoscop, şi spunând aceasta
îmi îndrept privirea spre măgăruş. Cu toate că nu înţeleg nici eu, de ce
tocmai el, care nu a făcut nimic. Nici fabule, nici greva foamei, nici nu
48
a zburat în viaţa lui cu un avion. Pentru acest măgăruş doamna Teia Trif
are ceva. Acel ceva se numeşte Avion cu motor:
„Cei care, din motive mai mult ori mai puţin zburătoare, nu au
călătorit niciodată cu avionul, să nu regrete. Să nu trăiască cu nostalgii,
să nu se simtă frustraţi. Pe ruta Oraşul Fără Nume-Aiurea se călătoreşte
mai bine cu covorul fermecat. Nu este nici o plăcere să aştepţi într-o
aerogară rece şi neprimitoare, în a doua zi de Paşti, un avion despre care
nu se ştie unde rătăceşte. Nu se dau explicaţii, cui să se dea, nouă
obişnuiţilor soartei cu de toate? Avionul este undeva în aer, noi undeva
ancoraţi în realitatea noastră de toate tipurile, doar eternul funcţionar
lipseşte. Ba da, există şi ne-a sugerat să ne interesăm la agenţia
NAROM, ea fiind purtătoarea de cuvânt a avionului Hoinar. În acest
timp, la radio, o voce dulce speră că toată lumea este în sânul familiei,
lângă coşul cu ouă roşii şi cadouri aduse de iepuraş. Da, toţi, în afară de
noi, care suntem în sânul aeroportului, aşteptând iepuraşul trimis de
Narom. Bufetul e închis. Trei iezi cucuieţi, la radio, şi cucuietul de
avion nu mai vine.
P.S. ridici receptorul de la telefonul public şi porneşte radioul.
Cine ştie pe ce buton trebuie să apăsăm ca să vină avionul? Ori, poate,
ar fi mai eficient să cântăm în cor: avion cu motor, du-ne şi pe noi în
zbor, că ne dor mai multe…”
Teia Trif
Domnul Măgăruş protestează, profitând de un val de aer propice
şi îşi întoarce, într-un mod mai puţin diplomatic, spatele greviştilor. E
clar că nu este solidar cu ei şi vrea să fie lăsat în pace. Nici avion, nici
greva propusă de şoricel şi o bună parte a animalelor. Domnul Măgar este
de părere că e bine să fii ori cal ori catâr. O fi ştiind domnia sa ceva şi
nu poate să ne-o spună. Poate a citit, în timp ce dormeam eu, în Nu
Tocaţi Carnea – Seara, articolul Gleva Glupei Mali. Deci, articolul nu se
adresează unui singur individ, în cazul nostru şoricelul. El se adresează
unei grupe cu o putere mai mare de percepere a fenomenelor şi anume
Glupa Male. Este şi un moto:
„Jos guvernul, sus fustiţa
49
Căci la fund cu bătăiţa
Soseşte’ artel Alfiţa.”
(Aşa se-ntâmplă cu glupa male
A mişcării indicale!)
Citesc în editorialul Nu În Forma Aceasta, nr. 56778 din
20.05.2002, că cei cinci mii de participanţi la itingul indicatelor au
suportat ploaia rece (mulţi fără umbrele – nota autorului articolului).
Îmi spun, plină de indignare, dar bine, Domnule prim-ministru,
cum vrei să strige oamenii Jos Guvernul dacă domnia voastră nu le-aşi
asigurat tuturor oamenilor muncii umbrele, ci numai liderilor sindicali?
Că în nimicnicia mea nu-mi pot imagina un lider sindical fără
de umbrelă Toyota. Chiar dacă nu au salariul egal cu cel al unui
diplomat, salariu ce li se cuvine ca demni urmaşi ai secretarilor de partid.
Şcoliţi sunt aceşti domni, doar cu munca stau mai prost. Dacă toţi am
gândi ca ei şi am face ca ei, am ajunge repede în Paradis. Propun lozinca
zilei, de acum şi până în veci:
Dictatura sindicală, sub umbrelă guvernamentală
Cu refrenul:
Jos guvernul!
Teia Trif
(Din seria de articole pentru cei ce nu cuvântă, pentru cei ce nu

zboară, nu mănâncă şi pentru femei aflate în convalescenţă.)
După ce termin de citit articolul cu glupa male, se produce

oarecare rumoare în rândul prietenilor mei animale-păpuşi. Ei trăiesc cu
impresia că doamna ziaristă face o aluzie la lipsa lor de bărbăţie, prin
cuvintele (citez): femei aflate în convalescenţă. Îi liniştesc cu greu,
repetându-le că ele, adică păpuşile, nu sunt femei, ci animale şi că
doamna respectivă nici nu ştie de existenţa lor, iar articolul este, fie
dintr-un trecut îndepărtat, fie dintr-un viitor la fel de îndepărtat. Le
ameninţ că le desfiinţez partidul şi că o să pun o vorbă, nu ştiu în ce
limbă, pe lângă Domnul Devotament pentru a le alunga în lada cu stafii ori
50
chiar pe tărâmul zmeilor. Cuvântul zmei aduce puţină linişte în
microuniversul nostru ce este condus înspre o democraţie de tip
original. Parola democraţie aduce definitiv pacea.
Apreciez în mod pozitiv liniştea lor şi îi răsplătesc citindu-le
mai departe. De data aceasta dintr-un Nu Tocaţi Carnea – Dimineaţa:
„Situată în timp între greva şoferilor de CAR – KARR şi
alegerea preşedintelui Americii, ştirea că ziarista Pia Ruja nu poartă
sutien ne-a zguduit. Dar, într-un mod democratic, răcoros, cu unele mici
ameţeli, pentru o anumită categorie de cititori. Dacă directorul ziarului
Nu În Forma Aceasta a dorit atragerea de noi şi noi cititori, a reuşit.
Preluată de cotidianul nostru Nu Tocaţi Carnea, această ştire va poposi pe
masa domnului preşedinte al Americii. Cu modestie, aducem la
cunoştinţa cititorilor noştri că acest ziar, Nu Tocaţi Carnea, cu cele trei
ediţii, este citit de înaltul personaj. Cum ai putea convinge un preşedinte
de Americă de existenţa democraţiei în ţara noastră, decât demonstrând-
o punct cu punct. Deci, dacă această distinsă ziaristă de la cotidianul
Nu În Forma Aceasta a declarat că domnia sa nu poartă sus-amintitul
accesoriu, înseamnă că nu-l poartă pentru că i se permite lucrul acesta.
Apoi, dacă o femeie nu poartă sutien, ca orice bărbat din ţară, înseamnă
că cel puţin o femeie în România este egală cu un bărbat. Aşteptăm veşti
de genul acesta pentru a trimite o listă domnului preşedinte al Americii.
Pentru ca dânsul să se convingă pe viu, aşteptăm pozele domniilor
voastre. Deocamdată, doar bustul, ca să nu-l luăm prea tare pe distinsul
amintit. Singura noastră temere este că nu cunoaştem exact gesturile
Domnului preşedinte: cu ori fără. Este greşeala Staff-ului domniei sale
care, în timpul campaniei electorale, nu a precizat micile plăceri ale
candidatului la preşedinţie. Iar democrata lui soţie nu a scăpat un cuvânt
despre acest subiect. Doar măsurătorile antropomorfice ne sugerează că
forma geometrică obţinută prin unirea nas-obraji-gură arată o înclinaţie
spre persoanele fără. Distinsa ziaristă Pia Ruja îşi continuă ideea
anunţându-ne că ei nu îi plac femeile excesiv de femele. Nu îmi este clar
ce înţelege domnia sa prin excesiv de femele. Adică, celea care se folosesc
de dreptul de a naşte pui? Ori, poate, acelea care îi şi alăptează, conform
51
informaţiei înscrisă în ADN-ul fiecărei femele. Atunci, chiar şi distinsa
şi energica preşedintă intră în această categorie prin produsul finit adus
pe lume. Chiar şi Domnul preşedinte a fost adus pe lume de o asemenea
femelă şi s-ar putea să nu-i placă cuvântul. În ultimă instanţă, chiar
doamna Pia Ruja a fost alăptată de o femelă, ba, mai mult, într-o zi s-ar
putea chiar domnia sa să nască un asemenea pui, care ar târî-o în această
categorie incriminată de ea. Ori, pur şi simplu, în loc de excesiv de femele
a vrut să zică excesiv de feminine. O femeie excesiv de feminină este o
femeie pisicoasă şi alintată care, prin prezenţa ei de zi cu zi, ne
demonstrează că de aceea sunt aceşti bărbaţi atât de egali nouă, pentru
ca ea să fie adorată.”
Oricât ne-am strădui, cu, ori fără acord de preşedinte, femele
suntem. Feminine, mai mult ori mai puţin, dup gusturi. Acestea fiind
spuse, doamna Teia Trif o iartă pe doamna Pia Ruja pentru micul afront
adus femeii. Rămâne partea bună a articolului analizat, cel cu lista
preşedintelui. Se vorbeşte mult despre femei chiar şi în Nu Tocaţi Carnea
- la Amiază şi în Nu Tocaţi Carnea – Seara. Mă uit atent la dată, 8 martie,
2003. Este de înţeles. Abia atunci îmi dau seama că eu nu ştiu nici
măcar în ce dată sunt. Iar Partidul-Vieţuitoarelor-Ce-Nu-Pot-Fi-Înghiţite nici
atât. Nu-mi aduc aminte de nici un 8 martie, nici nu ştiu bine ce
reprezintă. Am făcut parte totdeauna din categoria femeilor sărbătorite
în fiecare zi. Nu e nevoie de o zi declarată de un forum internaţional…
E trist să ştii că există doar o zi pe pământ în care femeile sunt acceptate
şi sunt observate că există. Este o zi a compromisurilor: bărbaţii se fac
că iubesc femeile, iar femeile se prefac că sunt iubite. Nu,
compromisurilor de acest gen! Nu, Domnului 8 martie, ci iubire! –
punctează Domnul măgăruş într-un efort de a înţelege lumea oamenilor.
Citim mai departe,de ziua femeii… Aşa-zisa zi a femeii.
8 Martie, fără fals sentimentalism
Moto:
„Când frumuseţea domneşte asupra ochilor, se prea poate să domnească
şi în altă parte” (Vauvenargues)
„Domnilor bărbaţi, marile proteste ale cititului în stele anunţă,
52
pentru acest final de secol, sfârşitul patriarhatului. Lung şi obositor
drum aţi avut! Acum, o binemeritată odihnă vă aşteaptă. Aţi trecut prin
răscoale, revoluţii, cruciade şi războaie, istoria vă lasă la vatră. Vă
iertăm că ne-aţi ademenit în casele voastre. Din preotese ale puterii am
ajuns simple bucătărese. Aţi făcut minuni de-a lungul veacurilor dar şi
greşeli de neuitat. Acum este timpul să părăsiţi ringul şi parlamentul cât
se mai poate cu privirea înainte. Vremea forţei a trecut. Nu mai are
nevoie nimeni de duritate, de vorbe grele, de ură şi duşmănie. Baletul pe
frânghie necesită picioare uşoare şi fine, nu bocanci care să strivească
şubrede punţi. Inteligenţa şi gândirea voastră este asemenea vouă şi
necesită o schimbare. Dar, până atunci, fiţi cinstiţi cu voi şi întoarceţi-vă
la locurile voastre din vremea matriarhatului. Iubitori de schimbare,
împărăţia farfuriilor este alternativa de care aveţi nevoie azi. La poveşti
vă pricepeţi; poveştile voastre cu liberali, ţărănişti, pedeserişti,
privatizare, sunt tocmai bune de adormit copii. Dacă veţi găsi un pui de
om care să creadă în aceste basme, să vă declaraţi mulţumiţi. Noi şi
copiii ne-am săturat de stăpânirea voastră. Nu vă reproşăm că sunteţi
săraci. Vă reproşăm că vorbiţi prea mult. Iar o maşină de transformat
vorbe nu s-a inventat spre neşansa voastră. În afară de monopolul
greşelilor, nu mai deţineţi nici un monopol. Diplomaţia este de genul
feminin. Şi tirania este de genul feminin. Asta înseamnă că o veţi
suporta cu plăcere. O să vă lăsăm aşa cum v-a adus barza. Chiar dacă
voi în trecutul sinistru aţi vrut ca noi să fim copia voastră proastă. Aţi
dorit să existe două feluri de bărbaţi: unii care conduc şi unii care nasc.
Vă lăsăm neştirbit patrimoniul bucătăriilor. Vă lăsăm în uzufruct viager
cozile Ce se dă, vă dorim o viaţă cât se poate de interesantă. Vă invidiem
că, în sfârşit, sunteţi liberi. „Oh! libertate, nimic nu e mai scump ca tine.”
(Delavrancea)
P.S.* mai sunt bucăţi de lună nepromise, sufletele noastre vă
aparţin, chiar dacă… „uneori sufletul ţi-l ia cine nu are nevoie de dânsul.”
(Nicolae Iorga)
* Dorinţa noastră de fericire nu ia vacanţă parlamentară căci
„Fericirea este poezia femeilor…” (Balzac). Iar noi am fost, suntem şi vom
53
fi femei.
O undă de tristeţe străbate auditoriul meu. Păcat, spune Domnul

Măgar şoricelului. Ce tristă este lumea oamenilor, filozofă şi iepuraşul.
Toţi se poartă cu o răceală vădită cu mine. Dar, bine, stimat Partidul-
Vieţuitoarelor-Ce-Nu-Pot-Fi-Înghiţite! Tocmai pe mine te-ai găsit să te
răzbuni? Domnilor iepuraşi şi măgari, uitaţi că eu sunt de partea voastră,
adică sunt la fel de lipsită de libertate ca şi voi? Spre Domnul Devotament
ar trebui să se îndrepte antipatia voastră. El ne ţine legaţi pe toţi,
încălcând tratate după tratate ce atestă libertatea noastră. Nu se liniştesc
şi nu vor să-şi schimbe obiectul antipatiei lor. Îi ameninţ din nou cu
tărâmul zmeilor. Tot eu mă liniştesc. Ce sunt zmeii, acum când oamenii,
ori mai bine-zis răutatea lor, a evoluat şi evoluează în continuare, pe
când zmeii de generaţii întregi au rămas aceiaşi! Îmi vine în ajutor
articolul prietenei noastre, deja, Doamna Teia Trif.
„Ce mai fură zmeii? Nu partide, nu Ilene Sânziene, nu fiice de
împărat ori regi. Nici măcar Soarele ori Luna. Toate acestea nu le mai
furnizează emoţii noi. Singurul lucru ce le dă fiori şi îi tentează pe
această lume este banala noastră pastă de dinţi. Ce să facă zmeii cu atâta
pastă de dinţi? Poate că vor să umple golul dintre tărâmul nostru şi
tărâmul celălalt, gol rămas în urma pensionării Păsării Măiestre şi a
crizei Zmeo-combustibilului. Ori este doar un complot infanto-zmeiesc.
Parcă văd delegaţia copiilor adresându-se zmeilor:
- Domnilor zmei, membri ori nu a vreunui partid, demult aţi
ieşit la pensie, lăsând poveştile noastre baltă. Nu aveţi dreptul să părăsiţi
aşa viaţa noastră fără să aveţi vreo datorie faţă de toţi copiii buni sau răi.
Ne-aţi lăsat pe mâna monştrilor, războaielor între stele, a ştrumfilor
şireţi, a broaştelor. Acum aveţi ocazia să vă răscumpăraţi greşeala. Vă
dăm mâna fiicei de împărat, găsim noi unul, şi jumătate din împărăţia sa
dacă furaţi pasta de dinţi de orice culoare ar fi ea. Adio cicăleală de
genul: Spală-ţi dinţii! Dacă nu este pastă, nu poţi merge nici la nenea
dentistul: Nu vă prezentaţi cu dinţii nespălaţi! – ordonă tăbliţele de la
uşa lor. În aceste condiţii şi lipsuri, domnii dentişti se vor trezi cu zmei
54
spălaţi la câte opt sau zece capete. Cine ar putea şti ce efect ar avea
asemenea vizite? Dar dispariţia, după ce ne-a chinuit atâta, a pastei de
dinţi Cristal? Încă o nepedepsită în rândul nepedepsiţilor.”
Dispuşi să facă oricând farse muritorilor, zmeilor le surâde
ideea să se facă fraţi de cruce cu copiii. Dar copiii pun condiţii: să le lase
trei culori înmănunchiate ca să aibă cu ce face câte o poznă. Se semnează
un act adiţional. Tocmai când am ajuns la acest punct, ce trebuie să se
termine cu un mic bal, apare Domnul Devotament. L-am neglijat în
ultimele zile, fiind prinsă în acţiunea Animale şi Democraţie. Domnul
Devotament nu pare prea încântat de armonia care există între mine şi
animalele jucării. Se simte exclus din cercul nostru, chiar la el acasă. Nu
m-ar mira să exileze animalele în lada cu păpuşi uitate. Aduce cu el
obiectul meu de studiu. Gata cu joaca, aşteaptă la rând litera m. Domnul
Devotament este neschimbat, fără să ştie de lucrurile grave pe care le-am
dezbătut cu Partidul-Vieţuitoarelor-Ce-Nu-Pot-Fi-Înghiţite. Domnul Devotament
are o tristeţe nedefinită. Te face să te simţi vinovat şi bănuiesc că aşa se
simte şi partidul sus-amintit. Poate a aflat de complotul împotriva lui şi
că vrem să facem alegeri anticipate. Mă străduiesc să fiu cât mai
conştiincioasă. Vreau să-i intru cât de cât în graţii. Simte şi se zburleşte
ca un arici. Nu este mulţumit cum mi-am făcut tema de casă. Doar nu o
să mă pedepsească de faţă cu partidul vieţuitoarelor; nu ar fi pedagogic.
Să nu uite Domnul Devotament că eu sunt un element înrăit! Să aduci un
asemenea element pe drumul cel bun necesită răbdare şi cunoaşterea
gândurilor umane. Când un bun vrea să convertească un rău nu se află
rezultatele niciodată. Ele sunt bine păzite de paznici micşti: buni şi răi.
Îmi rupe pagina şi mă pune să scriu din nou. După fruntea sa
îngândurată se vede cât de acolo că-mi presimte până şi viitoarele mele
greşeli de ortografie. Nimic nu produce mai multă groază în corul
profilor de limba română decât vecinătatea unei greşeli de ortografie. Dar
cum nu toţi simţim la fel, ceea ce pentru unii este o teroare, poate
însemna plăcere pentru alţii. Aşa că o parte din ei şi-au depăşit limita de
simpli muritori şi au trecut în lumea gustărilor ori dezgustărilor de
greşeli. Aici, în lumea lor, se poate respira parfumul cuvintelor oprite de
55
legi ştiinţific întocmite. Exaltarea este la ea acasă pe chipul căutătorilor
şi găsitorilor de greşeli. Cherchez la femme! Ei, bine, aici în la femme este
greşeala. Greşeli banale, greşeli grosolane, greşeli care te pot duce în
pragul nebuniei. Să-ţi laşi casa şi nevasta, la un pas de marea plictiseală
ori chiar în pragul sinuciderii.
Din când în când, în paradisul dezgustărilor de greşeli mai intră
şi câte un prof de matematică. Domniile lor sunt mai temperaţi, pe
motivul că ei au văzut mai multe. Pentru ei, un copil care face greşeli
flagrante la matematică poate ajunge în cel mai rău caz un bun
comerciant. Iar de aici până la om de afaceri nu este decât un pas. E
bine că ei pot să mai greşească, chiar cu riscul ridicării tensiunii profilor.
Înseamnă că şi unii, şi alţii sunt vii. Încheindu-mi cu aceste gânduri, trag
cu coada ochiului la Domnul Devotament să văd ce ar zice domnia sa dacă
ar fi un ghicitor de gânduri. Dar el stă impasibil şi aşteaptă să mă decid
să încep. Când va scoate acest om măcar un sunet, să pot să-mi dau
seama dacă este vorbitor ori nu vrea să stabilim un dialog. Este supărat
pe mine, se vede cât de colo, nu mi-a adus ziare şi le-a adunat şi pe cele
vechi. Şi-a acoperit ochii cu o pereche de ochelari fumurii, aşa că nu pot
să-i văd. A stabilit, de la început, un zid între noi, zid care, în loc să se
subţieze, se lăţeşte văzând cu ochii. Atunci prefer să tac şi să profit de
răceala dintre noi. Dacă se va îndura să-mi lase caietul şi creionul voi
încerca să scriu ceva frumos ori să scriu pur şi simplu ceva care să mă
scoată de aici, din locul acesta al tăcerii. Parcă să se amuze, el îmi lasă o
bucăţică mică de hârtie şi un capăt de creion. Pleacă în tăcere, aşa cum a
venit.
Cuvinte pentru un sfert de pagină.
Şi pentru că am văzut în ochii tăi că nu o să vii. Am ştiut că nu ţi-
a făcut plăcere să mă revezi aşa repede. Aveai un pulover cu un singur
desen lateral, dreapta. Deasupra desenului era o steluţă, aşa cum se pune
la cuvintele care urmează să fie explicate în subsolul paginii. Vezi,
steluţa aceea mi-a dat de gândit. Ce căuta ea când nimic nu era de expli-
cat? Era la fel de singură ca şi mine, deşi eu nu sunt de vină că ne-am
întâlnit. Vei veni ori nu, trebuie să mă hotărăsc, mai am două rânduri
56
de pagină. Nu, nu vei veni din motive ştiute de amândoi. Şi mai ales pe
motivul ştiut numai de tine. Te-ai simţit stingherit de prezenţa mea,
nepregătit să mă revezi într-un spaţiu atât de vechi şi cu atât mai neutru
acum. Nu vei veni, deşi eu mai am o jumătate de rând prin care mi-aş
exprima bucuria. Nu ai venit, slavă Domnului, nici nu mai era loc
pentru tine, doar preţ de un cuvânt, nu!
Pentru început şi pentru încrederea ce mi s-a acordat este bine.
Un sfert dintr-o încredere este aproape de ceea ce am dorit să primesc.
Eu am fost aceea care am spus, în fiecare zi, nu! Poţi să ceri mai mult
decât dai? Când o să am o pagină întreagă, am să o folosesc pentru o zi
frumoasă din viaţa mea, aşa cum încep toate compunerile şcolăreşti.
Ziua cea mai frumoasă din viaţa mea nu a fost încă. Pe motive
bine întemeiate. Nu mi-am permis să mi-o irosesc. O las pentru atunci
când voi fi pregătită sufleteşte să o trăiesc. Acum îmi lipseşte
maturitatea. Până atunci, mă pregătesc temeinic. Urmez cursul de
programare a bucuriilor, curs intensiv în două etape. Prima parte
durează de azi şi până în ziua cu pricina, a doua perioadă începe exact
cu ziua aceea. Cea de-a doua este pentru analiza acestei zile de la care
aştept atâtea. Dacă nu eşti pregătit temeinic pentru o asemenea zi, poţi
să o închiriezi, să o vinzi ori să o dai în arendă. Mai bine decât să o
iroseşti fără să te bucuri de ea. Trebuie să recunosc că nu sunt pregătită
nici măcar pentru compunere, darmite pentru ziua cea mai frumoasă.
Să-mi recapăt libertatea, să scap de Domnul Devotament. Curios, nu mă
mai gândesc la un Domn Devotament prezent, ci la cel din vremuri vechi.
Ca urmare, nici nu îmi mai este frică de el. frică anume că ar putea
schimba ordinea evenimentelor la care doresc să particip. Mai mult
decât el, îmi este frică de nemişcarea la care m-a condamnat, dincolo de
cea silită de rănile mele. Am luat la cunoştinţă de ele, obligată de
Domnul Devotament care, hotărăsc acum, nu va avea alt nume pentru
mine. Pentru comoditatea mea sufletească consider că suferinţele mi le-
a produs Domnul Devotament. Nu este cinstit din partea mea. Dar, cred că
cel dispus să întindă mâna celui care bâjbâie în tot felul de ceţuri ar
trebui să ştie la ce se expune. Niciodată nu se uită o asemenea persoană
57
care te ajută şi pe care eşti dispus să dai întreaga vină. Nu cred că
Domnul Devotament ar fi încântat dacă mi-ar urmări gândurile. Zâmbesc
Partidului vieţuitoarelor şi le silesc să-şi dea cuvântul de onoare. Cuvântul
este cartea de vizită a unui om. Sunt dispusă să ţin o lecţie despre
respectarea cuvântului dat, dar îmi aduc aminte cine sunt, iar posibilita-
tea ca vieţuitoarele să aibă discernământul dorit de mine este foarte
mică.
L-am neglijat atâta timp pe Cleo. Intenţionat. Am preferat să
mă dau cu Partidul-Vieţuitoarelor-Ce-Nu-Pot-Fi-Înghiţite nu pentru că este
partid de guvernământ, ci pentru că nu au viaţă. Am stabilit de la
început că singurul suflet în afară de mine este Cleo. Momentul următor
acestei recunoaşteri a fost momentul naşterii concurenţei dintre noi. Ori
eu, ori el. am fost obligată să-mi întorc privirea spre vieţuitoare, cu ele
neavând nimic de împărţit. Cleo a prins şi el ideea din zbor şi mi-a
întors spatele ca să poată complota fără să dea ochi cu privirea mea
tristă. Ştiu că mă suspectează de nesinceritate. Bănuieşte că vreau să-i
uzurp dreptul de suflet prim. S-a exprimat în felul lui, unduindu-se în
ape că vreau să-i sucesc capul Domnului Străin. Mă suspectează de
superficialitate. Se simte frustrat că nu poate să-şi etaleze toate calităţile
în bolul mic în care a fost înghesuit. Tot timpul face comparaţie între
mediul în care trăieşte el şi cel în care vegetez eu. Dă vina pe faptul că
Domnul Străin îl neglijează. Se enervează şi se învârte bezmetic,
producând valuri uriaşe, gata să-l scoată din vas afară. Până la urmă, va
trebui să-mi schimb atitudinea faţă de el. eventual, chiar să-l adopt. Să-l
învăţ să citească, ca să poată să lectureze şi el ziarele. Ori să înveţe să
asculte cuminte, alături de partidul vieţuitoarelor. Nu putem să-l luăm în
mijlocul nostru. Nu pot sili vieţuitoarele să-şi schimbe mediul de viaţă.
Aşa că va trebui să mă ocup de el. Mă mir că Domnul Devotament pierde
cu aşa uşurinţă un vot.
Caut ceva pe placul lui Cleo. Mi-a fost dor de scrisul doamnei Trif.
Îmi caut vocea potrivită pentru Cleo. Se prinde mult prea repede în joc
ca să-l cred sincer interesat. Irizări mov. Un partid posibil:C.A.P.-ul familial.
„Deschid culegerea de probleme pentru clasa întâi. Citesc:
58
Culegere de probleme pentru părinţi, copii etc. cuvântul părinţi îmi dă două
palme. Citesc din nou, ca părinte cu înclinaţie spre lene. Caut o portiţă
de salvare. Autorii nu specifică genul părinţilor. Dacă culegerea se
adresează doar părinţilor de gen masculin? Genul amintit nu suportă
concurenţă şi nici amestecul în treburile interne. Mă pun la punct şi trec
peste această omisiune voită ori nu. Cine ştie ce mă aşteaptă la pagina
următoare. Poate un chestionar. Ce notă am luat în clasa a cincia, ce
medie am avut la purtare în ultima clasă de liceu? Am participat la
concursuri şcolare, am luat bacul de prima dată etc? Poate că este şi o
parolă pe care, dacă nu o ghicesc, va trebui să mă întorc la cratiţă,
umilită. Rândurile părinţilor cu drepturi de a rezolva probleme se va
împuţina cu unu. E lucru mare să fii părinte, vorba lui Caragiale. Încep
să mă simt din ce în ce mai vinovată. Dar mai am putere să întreb:
- Bine, domnilor autori de culegeri, dar bunicii, fraţii mai mari,
mătuşile, unchii şi stră-străbunicul Dracula ce cusur au? Numai uniţi
într-un C.A.P.-ul familial vom reuşi să facem faţă cerinţelor programei
şcolare. Domnilor autori de culegeri pentru copii-părinţi, culegerile de
acest tip au un singur defect: le lipseşte partea pregătitoare pe înţelesul
tuturor, adică: preculegerea. Exemplu: Preculegere premergătoare pentru
părinţi ce vor rezolva problema din culegere…, vol. I. Bine ar fi ca părinţii să
fie suficient de bine pregătiţi de această preculegere; pentru aceasta, ea
ar trebui să aibă măcar zece volume. Dar, înainte ca părinţii să aibă
dreptul să consulte aceste volume, ei ar trebui adunaţi, clasaţi, triaţi,
vaccinaţi, revaccinaţi. Şi, apoi, nu uitaţi să le faceţi un test de inteligenţă
Abia apoi să primească un atestat. Acest atestat să poarte numele:
Atestat gradul… Document, asemenea actului de identitate, el să nu poată
fi împrumutat, transmis din tată în fiu şi nici furat. Dacă se poate să
primească şi recunoaşterea internaţională.
Propun următoarele atestate:
• Atestat grad zero, echivalent absolvirii grădiniţei. În
cazul acesta, grădiniţa să se numească şi Regrădiniţă
şi Rere-grădiniţă. Eu zic că, pe străbunici, stră-străbu-
nici şi răsbunicul Dracula să-i scutim să repete
59
grădiniţa, chiar dacă nu mai au dinţi.
• Atestat grad 1, echivalent absolvirii clase a patra.
• Atestat grad 2, echivalent absolvirii clasei a opta. În
cazul acesta, şcoala să se numească şi Reşcoală şi Re-
reşcoală, cu scutirea străbunicilor, stră-străbunici-lor şi
răsbunicului Dracula.
• Atestat grad 3, echivalent absolvirii clasei ultime de
liceu. În acest caz liceul să se numească şi Reliceu şi
Rereliceu, cu scutirea categoriilor amintite.
• Atestat grad 4, echivalent absolvirii facultăţii. Puţini
probabili amatori, dar de la părinţii aceştia te poţi
aştepta la orice. Facultatea să se numească şi Re,
respectiv Rerefacultate. În cazuri excepţionale, să se
acorde şi post-universitar. Pentru femei să se acorde
atestatul „Cozonacul bicolor” pentru meritul că au
reuşit să-şi facă temele între felul unu şi felul doi.
Pentru vacanţe, propun următoarele atestate:
Nu avem simţul măsurii, între 1 şi 360 de grade.
Nu avem simţul ridicolului
Nu ne vom opri niciodată
Nonşalanţă şi umor, învăţământu-n viitor.
P.S. Îmi sunt antipatici părinţii care îşi trimit copiii câte 4-5
ore la şcoală ca să le ia lor notiţe. Dar bine, domnilor părinţi, dacă vreţi
să învăţaţi acum, în ceasul al 12-lea al copilăriei voastre, de ce nu
mergeţi să vi le luaţi singuri? Nu răpiţi timpul preţios al copiilor voştri.
Pe domnii profesori îi includ în categoria părinţi.” Teia Trif
În timpul lecturii, Cleo a trecut de la mov la verde. Acum este

roşu. Poate că am început să-i devin simpatică. Din motive ştiute doar
de el. mă oboseşte. Îmi întorc privirea de la el. uite un peştişor ce nu ar
fi bine să zburde de capul lui, remarc fără a fi sigură că voi fi aprobată.
Sunt singură pe partea mea şi nu este de mirare. Ei şi-au format familia
fără mine.
60
Privirea îmi poposeşte pe fiecare lucru în speranţa să
primesc o mână de ajutor. Sunt tratată rece. O străină ce a dat buzna în
viţa lor. Protestez. A câta oară? Nu eu sunt de vină. Domnul Străin a găsit
de cuviinţă să-mi facă ordine în existenţă. Nu, nu pot să mă împac cu el.
nu mă acceptă. Iar el alunecă, fără să considere necesar să se consulte şi
cu cel pe care vrea să-l fericească, spre idealism. În sfârşit, un punct viu
în toată liniştea asta. Uşa. Se deschide când mă aşteptam mai puţin.
Domnul Străin ştie exact când să intre pe uşă: atunci când este mai puţin
dorit. Intră, dar nu singur. Pachetele din braţele lui par atât de multe
încât parcă ele îl poartă pe Domn. Pachetele poposesc la mine pe pat,
spre mirarea Vieţuitoarelor-Ce-Nu-Pot-Fi-Înghiţite. Eu şi vieţuitoarele
suntem de acord că de mult nu s-a întâmplat nimic în microuniversul
nostru. Domnul Devotament desface pachetele. Rămânem cu gura căscată.
O rochiţă pentru mine. Şi o mulţime de mărunţişuri ce transformă un
corp într-o femeie. Vieţuitoarele mor de curiozitate şi aşteaptă să plece
domnul amintit ca să mă poată admira în linişte. Aşteptăm şi următorul
minut. Vieţuitoarele îşi fac una alteia cu ochiul. S-a apropiat şi Cleo de
marginea bolului, gata să pice în nas. Se salvează în ultimul moment,
61
dar noi pufnim cu toţii în râs. Mai puţin Domnul Devotament care este pre
sobru pentru noi. Om cu casă serioasă pe umerii săi! Poate aşteaptă să se
întâmple o minune. Vrea să fie prezent. Minunea s-ar putea întâmpla.
Dar nici ea nu vrea să se producă în prezenţa lui. Trăim un moment de
stinghereală în grup, dar ceea ce depinde de mine şi vieţuitoare am
făcut. Mă fac că-mi studiez semnul de pe mână. Am un semn sub formă
de măr, semnul meu de naştere. Când sunt suprasaturată de toate, spun
că întorsătura pe care a luat-o viaţa mea mi se trage de la el. întotdeauna
a plutit un aer de mister în jurul lui, nu ştiam de ce tocmai pe mâna mea
se aşezase. Poate este chiar semnul păcatului şi eu nu am făcut nimic
decât să-mi urmez destinul. Îmi aduc aminte de blânda doamnă Mayer şi
de durerea pe care le-am pricinuit-o, fără voia mea. Sonia a făcut din
mine o domnişoară în toată regula. Mă ceruse, de la ea, de nevastă, toţi
băieţii prietenilor ei. Ea m-a sfătuit să nu mă grăbesc, că sunt prea
tânără şi apoi amicele ei nu erau prea încântate să mă ia fără zestre.
Doar doamna Raquel Zimman a ţinut foarte mult la mine şi m-a acceptat
oricum. Doamna Sonia stătea pe gânduri: dacă este bine ori nu. Apoi,
mi-a spus că o să-mi dea o sumă de bani pentru că şi aşa ei nu aveau
copii. Se gândea că, la bătrâneţe, să le am de grijă. La moartea lor mi-ar
fi rămas totul mie. Doamna Sonia, ce femeie! Îmi citea, seară de seară,
din cărţile cu femei frumoase şi fericite, urmărite de domni bogaţi şi
nebuni după ele. M-a învăţat să citesc frumos, cu accent. După ce a
considerat că citesc bine, m-a pus să-i lecturez până adormea. Domnul
Mayer Aron era mai mult plecat şi lipsea zile şi nopţi întregi. Nu se
certau niciodată, dar erau ca doi străini. Nu aveau nimic să-şi spună. Aş
fi dorit să o ştiu fericită, veselă şi plină de viaţă. Dar parcă nu avea nici
o vlagă în ea. A început să vină Marcel Zimman mai des, şi doamna ne
lăsa să ieşim la plimbare. Era un băiat liniştit şi respectuos. Încercam să
mă port ca o doamnă. Doamna Sonia m-a învăţat să vorbesc cu voce
înceată, să nu mai râd ca o proastă din orice, să nu mai privesc galeş la
băieţi şi să-i provoc prin felul meu băieţos şi obraznic.
- Cu bărbatul pe care o să-l iubeşti te vei purta cum eşti tu
adevărat, oricum nu o să-ţi poţi ascunde adevăratul tău temperament –
îmi spunea doamna Sonia. În lume, trebuie să fii rezervată. Nu doresc să
62
fii cu mine. L-am iubit mult pe Aron dar, fiindcă am fost crescută foarte
strict, m-am purtat cu el atât de rece încât el s-a îndepărtat de mine. Nu
m-a văzut niciodată dezbrăcată, nici măcar făcând baie. Eu am aşteptat
ca el să fie mai insistent dar lui i-a fost frică să nu-l cred uşuratic. Am
rămas singură. Aron are o femeie, nici măcar nu pot să-i reproşez nimic.
Îmi era milă de doamna Sonia şi de amărăciunea din vocea ei
când îmi povestea totul. Nu puteam să-mi dau seama dacă îmi place ori
nu Marcel. Tot timpul mă gândeam la Ştefan, dar el era plecat din ţară.
Acasă nu aveam motiv să mă întorc în sărăcie. Să rămân servitoare toată
viaţa, nu-mi convenea. Prea mi-a dat aripi doamna Sonia încercând să
facă o doamnă din mine. Totul s-a schimbat într-o zi. Domnul şi
doamna Mayer au plecat la Paris. Doamna Sonia nu se simţea prea bine.
Eu am rămas să îngrijesc de casă. Peste trei săptămâni s-a întors domnul
Mayer. Singur. Era schimbat total, slab şi foarte plângăcios. Părea un
copil căruia i se luase jucăria. Doamna era grav bolnavă, nu se ştia exact
ce are. A mai stat o săptămână şi apoi a plecat. Pe lângă faptul că Sonia
era pe moarte, Aron mai avea o supărare. Iubita lui pleca în Israel pentru
totdeauna. Nu am fost întrebată în legătură cu ce-a urmat, el a hotărât
totul pentru mine. Nici vorbă de căsătoria cu Marcel ori cu altcineva.
Totul s-a întâmplat fără tam-tam. Doar eram fată în casă. Mi-a reparat
de mii de ori că nu trebuie să afle Sonia, apoi a plecat să o aducă acasă.
Mi-am făcut bagajul şi am vrut să plec. Nu am putut. Voiam să o văd pe
Sonia şi să-i spun totul. Domnul Mayer a hotărât altfel. I-a spus Soniei,
încă la Paris, că o să mă înfieze. Ea a fost de acord, îi era indiferent ce
se întâmpla. Domnul Mayer a făcut actele. I-am spus că nu pot să o
privesc în ochi pe Sonia. M-a trimis la Paris la pension. A fost cea mai
frumoasă perioadă din viaţa mea. Am uitat cine sunt şi ce am pe suflet.
M-am împrietenit cu toate fetele de acolo şi am încercat să fiu cât mai
drăguţă ca să mă accepte. M-am îmbrăcat ca ele şi am dorit să fiu
printre cele mai bune eleve. După patru luni eram cea mai bună şi, după
spusele fetelor, cea mai frumoasă. Sâmbătă de sâmbătă eram invitată la
câte o colegă dintre cele care stăteau aproape de oraş. Am cunoscut pe
fraţii şi verişorii lor. Eram curtată, chiar cerută în căsătorie. Am uitat
cine am fost, lucrurile urâte au rămas acolo acasă. De Crăciun urma să
63
revin la familia Mayer. Danielle s-a anunţat cu fratele ei, Carol, şi
părinţii lor. Carol dorea să mă ceară de soţie. Cu două zile înainte de-a
pleca a sosit Aron. Când a intrat pe uşă am ştiut din privirea lui că totul
s-a terminat pentru mine. L-am anunţat de vizita lui Carol şi a Daniellei
la Bucureşti. I-am spus de intenţiile lui Carol. S-a uitat la mine ca şi
cum aş fi din altă lume ori aş vorbi într-o altă limbă necunoscută.
64
Aşa este Ştefan. Voi nu ştiţi despre ce-i vorba, cât aţi lipsit
am avut timp să mă gândesc la toate. M-am analizat pe mine; apoi pe
mine şi pe Ştefan şi la sfârşit m-am gândit la Ştefan. Nu pot să-l schimb,
pot să renunţ la el dacă nu-mi place aşa cum este. Vă chem la sfat, dragi
Vieţuitoare-Ce-Nu-Pot-Fi-Înghiţite. îl iubesc pe Ştefan? Uite o întrebare pe
care nu-mi place să o pun nimănui, nici mie măcar.
Dacă răspunsul este da, spun cuvântul acesta parcă el mi-ar fi
duşmanul cel mai drag, atunci o să-l accept aşa cum este. Dacă nu, voi
pleca.
- Încotro te vei îndrepta, Ursita? Mă întreabă Cleo şi pentru
prima oară se uită în ochii mei. Da, ştiu, el este dispus să-mi ofere o
lume, una din multele pe care le are la dispoziţie.
- Poate că-l iubesc, îi răspund de parcă nu aş înţelege exact ce a
întrebat el. Dar nu aşa nebuneşte ca atunci demult, când nu a vrut ori nu
a avut puterea să danseze cu mine. Şi apoi am trăit atât de mult fără să-l
văd, să-l aud; într-un fel indulgent spus trăit ca şi cum el nu conta. Da,
aş pleca în lumea mare ca să-mi pot pune întrebări. Aici, în universul
acesta îngust, am timp mult, prea mult timp să mă gândesc la el. a ajuns
65
aproape obsesie şi frământarea mea a depăşit graniţa a ceea ce numesc
oamenii iubire. Filozofie de spaţiu închis; ca o temă de casă. Se dă, se
cere. O problemă cu N soluţii, doar să fii dispus să o citeşti până ţi se
întipăresc toate datele problemei. Închizi caietul şi aştepţi să se
decanteze totul. Apoi subconştientul îţi dictează cuminte o soluţie după
alta. Învinge cel care se detaşează de probleme şi o face pe o muzică
potrivită. Cuvântul amintit mă întoarce înapoi, dar nu acolo vrea să
ajung. Vieţuitoarele ştiu lucrul acesta şi încearcă să mă protejeze, aşa
cum pot şi ştiu ele.
- Vezi, Ştefan, mă adresez absentului, ai neglijat vieţuitoarele şi
ele nu mai pot să ţină pasul cu viaţa zilei de azi. Tu pentru cine şi pentru
când le-ai pregătit să-şi susţină numărul? Şi apoi ce să facă? Asta îmi
aduce aminte de un tort cu multă cremă şi îmi vine în minte ultima oară
când am dorit ceva dulce. Îmi spun încă o dată că toate mi se trag de
aici; nu pot să-mi refuz plăcerea de a mă amuza de tot ceea ce fac. Se
cheamă că nu mă iau în serios, iar Partidul-Vieţuitoarelor-Ce-Nu-Pot-Fi-
Înghiţite ce să înţeleagă? Le oboseşte trecerea de la un subiect la altul.
Alta este structura psihică a lui Cleo, prin somnolenţa sa voită, mă incită
să schimb totul într-o clipă. El ştie că nu voi putea scrie nici eu, nici
Teia, un roman. De ce? Simplu. Nu m-am născut cu creionul potrivit şi
nici nu m-a trimis nimeni la şcoală unde se învaţă arta de a scrie
romane.
Pe Teia o iubim din obişnuinţa care ne-a creat-o. Am devenit
dependenţi de ea, dar asta nu ne opreşte să-i vedem limitele. Cei câţiva
milimetri care îi lipsesc la dreapta şi cei câţiva la stânga schimbă totul în
jurul său. Aştept contrariată şi mai am obrăznicia să mă mir de
răspunsul obţinut. Poate sunt prea grăbită ori nu ştiu să preţuiesc şi să
adun tot ce mi-ar da dreptul acesta. Când spun toate acestea mă gândesc
că sunt Teia şi acest împrumut îmi face bine. Ce maşinărie perfectă, dar
lipsa unei piese cât de mici o face inutilă. Suficient pentru mine ca să
pic în starea de graţie pe care mi-o dă melancolia. Cunosc antidotul, îl
am la îndemână. Dar amân momentul cu toată dezaprobarea unui întreg
partid ce nici până acum nu şi-a clarificat poziţia faţă de mine, de Cleo
şi nici faţă de Teia. Că acest partid îl susţine pe Ştefan nu este un secret.
66
Îl sfătuiesc pe Domnul Devotament să aibă rezerve faţă de unii
membri ai amintitul partid. Zâmbeşte, chiar dacă îi dau exemple pe zile,
ani şi preţul trădării. Schimb subiectul chiar dacă vieţuitoarele strâmbă
din nas. Tei scrie iarăşi ceva între râs şi plâns.
„Madonna ca Zăpada şi cei Şapte Pitici”
„Reacţia pe care a stârnit-o impulsivul exerciţiu de democraţie
a celor şapte protestatari mi se pare o joacă de-a adulţii. Imaginez o
intrigă:
Un oraş în prejma alegerilor unui nou prefect. Un ziar publică
cu litere de o schiopă Apelul celor şapte piticoţi. Personajele amintite
fac parte din grupa mică a căminului 3333. Ei sesizează opinia publică
că domnul El-Adultul, unul dintre candidaţi, nu poate fi ales în funcţia
respectivă pentru că domnia sa acum patruzeci de ani, pe când era
membru al aceluiaşi cămin 3333 a făcut pişu pe el în fatidica zi de 13
noiembrie. Cei 101000 de locuitori ai urbei au sărit ca arşi. În loc să se
spele cuminţi pe dinţi, în ajun de alegeri s-au delimitat de cei şapte
uitând, plini de clăbuci, că piticoţii ar putea fi chiar copiii lor.
Lovitura sub centură – logodnica viitorului prefect îl părăseşte,
simţindu-se lezată în amorul propriu şi figurat.
Ce nu ştia viitorul prefect? – că logodnica sa Madonna ca
Zăpada se pregătea să-l părăsească demult pentru un domn privatizat;
casă, maşină, nevastă, dar cu atât mai mult amorezat de ea.
Ce nu ştia Madonna ca Zăpada? – că de fapt în spatele celor
şapte piticoţi a fost chiar viitorul prefect. Miza lucrăturii a fost mare;
pentru o parte, cea a piticilor bineînţeles, şapte gume Kukla Mukla.
Pentru cealaltă parte, cea a fostului logodnic, o partidă mai bună, din
societatea înaltă, nou creată.
Ce nu ştiu cei şapte piticoţi? – ce caraghioşi au fost când şi-au
închipuit că viitorul prefect a făcut fapta incriminată doar în ziua aceea;
era de fapt un lucru obişnuit la el, să nu se folosească de accesorii.
Ce nu voiau să ştie cei 101000 locuitori? – că un purice nu
poate să mănânce un elefant şi că votul celor şapte nu avea cum să
schimbe rezultatul final.
Ce ştia ziarul? – că nu toţi puştii şi puştoaicele au dreptul să facă
67
pişu pe ei dacă nu sunt dotaţi cu Pampers. Adică toţi îl au, mai puţin
Grupa Mică Est. Aceştia au dreptul doar cu aprobarea Senatului
american; ca alternativă la renunţarea la scrisori din care să reiasă că
sunt nişte caraghioşi fără simţul ridicolului şi al măsurii.
Ei bine, în ciuda celor şapte, prefectul a fost ales şi însurat.
Piticoţii au fost excluşi şi trimişi, tot în mod democratic, la creşa Via
Apia. Cei 101000 locuitori vor trăi până la adânci bătrâneţe fericiţi că au
impus lumii întregi adevărul lor şi anume:
El-Adultul a fost într-adevăr la căminul cu numărul 3333 dar
nici pomeneală să fi păţit ruşinea, pentru că el nu era dotat ca alţi copii.
Madonna ca Zăpada, sătulă de această harababură, a plecat în
America unde Democraţia este la ea acasă şi poate fi culeasă o dată cu
pătrunjelul din grădini suspendate. Acolo da, orice grup de şapte ori
multiplu lui, poate protesta fără ca cetăţenii să suspecteze F.B.I., C.I.A.,
Casa Albă. Nici măcar pe Indiana Jonnes, pe indienii din rezervaţia lor
democratică ori chiar pe Madonna. Oh, Madonna, aşa da Albă ca
Zăpada. Dar dacă cei şapte piticoţi din povestea noastră au vrut să
stârnească prin purtarea lor sexi interesul ei? Domnilor, problema este
mult mai de adâncime şi din fericire ne depăşeşte. Dar fiţi liniştiţi. Vom
afla adevărul peste cincizeci de ani când i se va deschide testamentul;
căci sigur este mâna ei”.
68
Carol îl cheamă pe băiatul acela? Furia lui Aron nu avea
margini. S-a oprit abia după ce a spart vaza pe care mi-o făcuse cadou
nu demult. M-am făcut mică de tot; nu am să mai stau nici o clipă cu
omul acesta ce mă consideră obiectul său. S-a oprit în faţa mea şi, cu
furie, mi-a sfâşiat rochia cea nouă. Mi-a rămas multă vreme în urechi
foşnetul mătăsii rănite ce nu se putea apăra, asemenea mie. O făcusem
pentru ziua când Carol îmi va cere mâna. Tocmai o adusesem de la
croitor şi doream, singură în faţa oglinzii, să văd cum îmi vine şi ce voi
simţi în acel moment. Uitasem că în situaţia mea nu am dreptul la
timpul meu şi la clipe de singurătate. Am rămas şi eu şi ea fâşii fără
întrebuinţare, mâneci pline de volănaş roz, trecutul se opunea viitorului
pe care îl considera prea siropos.
Cine mai avea nevoie de năluca unei rochii ce nu a avut
niciodată prezent, aşa cum Carol nu va mai fi niciodată prezentul meu.
Da, nu-l iubeam, dar întrezărisem o şansă de a ieşi dintr-o viaţă pe care
nu mi-am dorit-o; mai speram să-mi salvez sufletul.
69
S-a potolit târziu, cerşindu-mi iertarea. Dar ea se lăsa aşteptată.
Nu puteam să-l iert fiindcă însemna să mă scuz şi pe mine. Îmi era milă
de el ca de un bătrân ce nu mai aştepta nimic de la viaţă. Dar persoana
mea îmi devenise atât de odioasă încât ca să ajung să mă pedepsesc
eram în stare să condamn chiar nevinovaţi. Tac, iar lucrul acesta îl durea
cel mai tare.
Mi-a promis, înţelegând tăcerea mea revendicată, că va spune
totul Soniei. Se vor despărţi şi, la majorat, mă va lua de soţie. Trec peste
spusele lui ca şi cum nu mi-ar fi adresate mie şi îi comunic cât mai rece
că nu vreau să mai plec la pension. Cum aş putea să mă uit în ochii
fetelor fără să plec privirea? Ele nu bănuiesc că eu am o viaţă pe care nu
mi-o cunosc. Poate, dacă aş fi avut curajul să le spun adevărul, m-aş fi
eliberat de viaţa mea duplicitară; ele ar fi avut despre mine părerea pe
care o meritam. Acum, nu mai este nimic de făcut.
A plecat după o săptămână. A trebuit să-i suport mângâierile şi
dorinţa nebună de a mă ţine în braţe. A plecat, iar eu am rămas închisă,
doar cu femeia, care era omul lui de încredere. Femeia era rece şi
indiferentă, o umbră care refuza orice dialog. Am sperat că mă va umili,
doar nu o oprea nimeni. Mi-ar fi făcut bine răutăţile sale. Dar ea tăcea
zile întregi, iar eu nu ştiam cât va dura prizonieratul meu; ce va fi după
aceea? Zăceam fără să mă gândesc la ceva, fără să mă doară ceva.
Dintre toate, cel mai mult mă scotea din sărite faptul că nu mă durea
nimic. Nu aveam nici o rană pe corp pentru care să am motiv să mă
plâng. Într-o zi privirea mea a căzut pe sticla de coniac. M-am ridicat ca
un naufragiat care a zărit o corabie ce se apropie de ţărm. Am privit-o
prietenos şi am întins mâna după ea. O senzaţie cunoscută şi totuşi nouă
m-a cuprins. Îmi era teamă, nu ştiam cum va reacţiona corpul meu. Nu
pusesem, până în acel moment, nici o picătură de alcool în gură. M-am
ameţit uşor dar ştiam că, de acum încolo, el mă va ajuta să rezist. S-a
întors, era deja primăvară, şi eu ar fi trebuit să mă bucur de soare şi flori
dar îmi era indiferent. Mi-a povestit că a stat de vorbă cu Sonia şi i-a
spus adevărul. De acum va rămâne cu mine, nu mă va părăsi niciodată.
Am băut mai mult ca de obicei în ziua aceea. Aşa, cel puţin mi s-a părut
acceptabilă convieţuirea cu el. nu a zis nimic ori nu a observat că am
70
băut sau îi convenea şi lui. Mi-a spus că va face din mine o femeie care
ştie să iubească. De altfel, de când m-a văzut şi-a dat seama că sunt
făcută pentru dragoste. Mă uitam la el şi nu puteam să realizez că mie
mi se adresează, că eu sunt aceea despre care vorbeşte el. Ai o piele
mătăsoasă pe care nu trebuie să o vadă soarele niciodată. Era vorba de pielea
mea şi se pare, era preocupat în mod serios de ea. Mi-a cumpărat uleiuri
pe care trebuia să le torn pe mine. Era cu aproape patruzeci de ani mai
mare. Nu înţelegeam de ce, din atâtea femei de toate vârstele care ar fi
putut fi ale lui, tocmai pe mine m-a ales. Măcar din respect faţă de
Sonia, căreia i-am fost fată în casă. Dar, se pare, că unii bărbaţi nu pot
urca mai sus de mitul servitoarei. Mă gândeam că într-o zi se va sătura
de mine şi, într-un fel sau altul, ne vom despărţi. Îl uram, din cauza lui
nu puteam să mă întorc la Sonia. Ce o să fac atunci când mă va lăsa, nu
ştiam. Simţeam că, zi de zi, deveneam dependentă de alcool. Dacă ar fi
vrut să ascundă de mine sticlele nimeni nu l-ar fi împiedicat. Dar,
dimpotrivă, peste tot le întâlneam, de parcă ar fi dorit să nu mă obosesc
prea tare căutându-le prin casă. A început să mă scoată în lume dar nu-i
plăcea când bărbaţii întorceau capul după mine. A reuşit să facă din
mine femeia pe care şi-a dorit-o. nu vroia să mă împartă cu nimeni. M-a
silit să-mi tai părul, aveam o claie de păr roşu şi el considera că prea
atrag privirea. Apoi, mi-a spus că sunt prea slabă şi trebuie să mănânc.
Adevărul era acesta. Coniacul, doar coniac beam, îmi strica pofta de
mâncare. M-a silit să mănânc. Când nu voiam, nu îmi dădea să beau.
Mă scotea din sărite cu insistenţele lui dar aveam nevoie de alcool. Aşa
că m-a silit să înghit ca să-i fiu pe plac. Am început să mă împlinesc.
Era mulţumit de mine. Devenisem total dependentă de alcool şi de
mângâierile lui. Eram un automat frumos, o păpuşă ce l-a costat totul pe
Aron. Într-o zi a primit veşti din ţară. Sonia se otrăvise. A plecat singur
la înmormântare. În lipsa lui, hoinăream zile întregi pe străzi. Apoi am
căutat un bar retras, unde puteam să intru singură. Barul era pustiu. Un
bărbat se opreşte în faţa mea şi salută. Mă uit mirată, atent la el: era
Carol. Mă ridic grăbită şi, fără să spun nimic, ies ca şi cum aş fi văzut o
fantomă. Carol, ce mult a trecut de atunci de când ne-am cunoscut şi am
crezut că am dreptul să-mi iau viaţa în mâini. Dar femeile trebuie să-şi
71
urmeze destinul lor pentru a păstra echilibrul între buni şi răi. Ce dor îmi
este de fete, de Danielle. Sper să nu o mai întâlnesc niciodată.
Sunt chemată la telefon. La început am crezut că este Aron,
apoi Alex, prietenul lui Aron. Nu, nu erau ei. Era Carol.
- Orssita, te rog să nu închizi, să nu-mi trânteşti telefonul. Ştiu
că eşti tu. Te-am urmărit când ai fugit de la Ballo. Nu-mi pasă ce se
întâmplă cu tine. Vreau să ne-ntâlnim. Vreau să fim împreună. Mi-ai
promis că o să fii nevasta mea.
Nu puteam să scot o vorbă, am închis şi, pentru prima dată, de
ani de zile, am început să plâng. Nici nu-mi aduc aminte de când n-am
mai plâns atât de bine şi de liniştitor.
72
Cleo, prin nu ştiu ce asociere, îmi transmite un nume:
Makarenko. Tot legat de acest nume vrea să declare o grevă a foamei
ce, adaptată mediului său, ar însemna o grevă a aerului. Nu una de tip
japonez, mult prea elegantă şi paşnică pentru gradul lui de enervare. Îl
înţeleg dar nu pot să-l ajut cu nimic, dorinţa de a termina studiul într-un
singur an se îndepărtează la fel ca Unirea Cea Mare, înspre aceleaşi
meleaguri. Fără nici o legătură cu starea de grevă îmi vine în minte
articolul, de acum, amicei noastre Teia.
„Vacanţa este o dulce Monica, care îl iubeşte pe Dănuţ şi Ionel
Teodoreanu este La Medeleni-ul nostru. Fără Monica, Olguţa şi Dănuţ,
vacanţele noastre ar fi fără de soare. Mai citeşte cineva această carte?
Nu îndrăznesc să-l întreb pe Cleo, cristalul meu fermecat. S-ar învolbura
şi nu mi-ar răspunde. Nu suporta concurenţa canalelor, satelitului etc.,
se retrage fără să se predea în bibliotecă. Da, ar spune Cleo, cu capul
limpede nu poţi să citeşti această carte între două filme de groază, nici
între teza la chimie şi cea la info. El nu este absurd; aşa că te poţi
întoarce la Medeleni ca acasă. Chiar dacă ţi-ai pierdut dreptul la vacanţă
crescând pur şi simplu. Vacanţa celor cu concediu. Ce cuvânt sărac şi
73
cât de uşor ne-a scos dintr-o lume fără sfârşit, luându-ne ceva ce nimeni
nu ne poate da înapoi. Monica blondă, Olguţa brună şi Cleo. Sfârşit de
copilărie. Maturi, raportăm totul la bani, uitând că sunt bucurii pe care
ei, banii, nu ni le pot da, iar lipsa lor nu le poate lua. La Medeleni
şoptesc cuvântul dulce; la Medellin îmi răspunde Cleo – ecou ce se
amestecă în vieţile sale. Mi-e ciudă că el a ţinut în felul lui enervant de
realist să mă aducă în lumea cartelului şi a morţii unui om. Departe de
magia fotbalului – eu, restul nu-mi fac confidenţe, am senzaţia
neplăcută că plăcerea lecturării cărţii mele de vacanţă va fi umbrită de
tristul adevăr de la Medellin. Îl suspectez pe Cleo că îmi trimite în
gânduri, prin latura sa paralelă, asocieri de nume ce nu mă lasă-n pace
prin bizarul lor. Şi ca să scap de ele îmi îndrept privirea de la el. ce
găsesc eu în altă parte? Unu plus unu fac doi, tristă şi dezolantă
constatare. Adevăr de fiecare zi ce aduce cu sine uzura noastră.
Totul începe în clasa întâi. Ce mici, singurii oameni liberi, trec
pragul clasei însumând şi bucurii şi tristeţi; curioşi de ce-i aşteaptă. Unii
au simţit jugul, fie că se cheamă grădiniţă, fie că se numeşte cămin. Dar
totul a fost o joacă de oameni mari-copii. Adulţii nu şi-au scos încă
colţii, sunt în aşteptare. Cei mici cu soarele verii în priviri şi cu
imaginaţia nedomolită de reguli venite de peste mări şi ţări. Nu-mi aduc
aminte ce am simţit atunci când, fără drept de apel, mi s-a spus că
întotdeauna după cifra unu va urma cifra doi într-o eternă vecinătate
dorită ori nu. Nu m-am sinucis când am aflat aceste lucruri iremediabil
de grave; nici un prichindel nu a făcut gestul amintit, nu încă. La rând
cu ceata lui Papuc m-am întors acasă unde mă aşteptau probleme mult
mai importante, cu păpuşi şi pisici greu de educat. La începuturi, eu şi
nu singura, am protestat declamând în faţa neformată a clasei că trei şi
cu patru fac opt ca tot omul liber şi nedresat. S-a râs, s-a plâns, am fost
pedepsită. Apoi am repetat până mi s-a imprimat adevărurile
înaintaşilor. Dacă vrei în timpul liber poţi să-ţi faci socotelile în sistem
propriu, dar se cheamă că duci o viaţă dublă, mi-a sugerat o entitate din
paranormal. Dar adaugă ea, pierzându-te în banalitatea lumii noastre,
poţi să-ţi periclitezi un întreg viitor; începând cu coroniţa clasei întâi şi
terminând cu ultima reciclare premergătoare pensionării. Alungi găndu-
74
rile venite din lumi paralele şi intri în rânduri cu lecţia verificată pe
generaţii întregi. Chiar începi să ai o părere bună despre tine, te
străduieşti să devii marea masă, opinia publică în formare. Îţi câştigi
cinstit dreptul la uzură. Când creşti mare te întrebi unde şi când te-ai
pierdut printre atâtea adevăruri fundamentale. Termini clasa întâi, un
produs finit tocmai bun să înghiţi centimetrii de tabla înmulţirii; închizi
ochii şi începi: unu ori unu, unu ori doi…
P.S. – la modul de învăţare a tablei sus pomenite s-a adus o
îmbunătăţire care te scoate din rândul tocilarilor şi te aruncă în braţele
deschise ale logicienelor: doi ori cinci fac zece pentru că doi ori patru
fac opt… şi toate aceste facilităţi ţi s-au creat ca să devii un cuminte şi
un alintat.
Dar ce ne-am face dacă de generaţii întregi B nu ar sta cuminte
între A şi C? Şi asta se întâmplă într-o lume nestatornică şi mereu pe
punctul de a se desface şi reface imperii”.
Gata cu melancolia de acest gen! O închidem pe Teia în ziarul
ei şi încercăm să ne trăim viaţa noastră chiar dacă ea nu ne oferă ceea ce
credem că ni se cuvine. Uite Cleo, care se simte un peşte aproape
perfect, ar prefera să se zbenguie într-un acvariu de lungimea unui an.
Este adevărat că nu specifică care dintre ei, dar eu şi vieţuitoarele îl
iertăm şi aşteptăm să auzim ce gândeşte despre noi. Dar astăzi nu o să
aflaţi mare lucru de la el, nu este în apele sale. Ţinem mult să cunoaştem
părerea lui. Nici măcar nu ştim ce crede în legătură cu noi; ne consideră
un grup ori bănuieşte că doar întâmplarea ne sileşte să fim prezenţi cu
toţii la acest număr. Eu în schimb îl consider din capul locului cel mai
interesant locatar, singurul cu drept de veto.
75
76
Zilnic mă sună Carol. N-am scos un cuvânt niciodată. Nu
aveam ce să-i spun, nu puteam vorbi cu o stafie. Iar Carol nu era decât o
fantomă ce aparţine trecutului, ce mai bântuie în căutare de iluzii.
În ziua când s-a întors Aron îndoliat, tocmai încercam să ies

din impas; să renunţ ori să lupt. Dacă aş fi avut măcar un motiv, pentru
care victoria asupra mea ar fi contat şi de care să mă agăţ, aş fi făcut-o.
Dar întoarcerea lui Aron m-a aruncat iarăşi în braţele indiferenţei.
M-a anunţat că ne vom muta. Bănuiam motivul. De câte ori

răspundea la telefon, eu ştiam cine este, dădea dojenitor din cap. Totul a
decurs repede, într-o săptămână eram în casa cea nouă. Deşi fără de
chef, ea mă atrăgea, albă, cu acoperişul caselor din poveşti; aproape un
77
castel. O grădină imensă o despărţea de lumea de afară. Nu ştiam unde
sunt, ce va urma şi când voi pleca de aici. Singurul muritor care ne
vizita era Alex Ştiru, prietenul lui Aron. Subliniez că doar a lui, eu nu-l
puteam suporta. Poate că-i transmisesem antipatia mea ori el pe al lui,
fiindcă fenomenul era reciproc. Când apărea îmi găseam ceva de făcut şi
ieşeam pur şi simplu din salon. Aron, de bună credinţă, nu a sesizat
toate acestea, dar eram sigură că lui Alex nu-i scăpa atitudinea mea. Nu
ştiam ce duşman îmi fac din el, atunci îmi era indiferent ce crede despre
mine.
Aron îşi reluase afacerile, lăsându-mă singură zile întregi. Mă

plimbam la nesfârşit printre arbori până cădeam epuizată. Un leagăn în
colţul cel mai îndepărtat îmi zâmbea prietenos. Scăpasem şi de obsesia
băuturii. Eram într-un echilibru precar, dar eram totuşi eu şi mă
bucuram de zilele luminoase de vară. Dar ele erau pe sfârşite. Când
depinzi de timp suporţi oscilaţiile sale ce se adaugă celor proprii. În
zilele de singurătate îmi închipuiam că sunt stăpână şi nu aparţin
nimănui. De fapt, după actele din ţară, eu eram fiica lui adoptivă. Dacă,
prin absurd, aş fi scăpat de aici şi l-aş fi acţionat în judecată, el ar fi
condamnat de incest. Dar mi-ar trebui un munte de voinţă, mulţi bani,
prieteni care să mă ajute să trec peste scandalul monstruos care va urma.
Aş deveni un obiect de studiu public. Dar fiindcă el este cel care are
banii şi puterea, este firesc că voi avea doar de pierdut. Expusă într-o
sală de judecată, aşa, femeie fatală, cum s-a străduit el să facă din mine,
nu aş trezi în nici un caz mila juriului. Apoi, el oricând poate să cheme
un medic care să mă declare alcoolică. Încerc să alung aceste gânduri şi
să le îndepărtez pentru totdeauna. Nu are rost să-mi fac iluzii care să mă
poarte iarăşi spre alcool. Poate dacă aş face ceva util, să învăţ; dar lui
Aron nu-i place nici măcar să citesc. Cărţile citite alandala, aşa cum
exemplu fac eu, schimbă gândirea uni om, dacă el nu are o gândire deja
formată. Asta este părerea lui Aron şi eu nu-l contrazic. După timpul
petrecut la pension, această vară a făcut parte dintr-o perioadă frumoasă.
Dar gândul că va veni stăpânul meu mă întrista. La întoarcerea lui Aron
78
aveam clipe în care refuzam să gândesc, de parcă în felul acesta aş fi
putut refuza realitatea. Îmi aducea o mulţime de cadouri, lucruri pe care
nu aveam unde să le port. Am învăţat să mimez interesul pentru tot ceea
ce face pentru mine. Nu ştiu dacă el şi-a pus întrebarea dacă eu îl iubesc
ori nu. Ori, poate, nu-l interesează, este mulţumit doar cu corpul meu;
povesteşte tot timpul despre afacerile lui, despre oamenii pe care îi
întâlneşte, despre ce spun ei. Îi face plăcere să-mi descrie totul cu lux de
amănunte. Din când în când mă mângâie matern pe cap. în momentul
acela mă simt cu adevărat fiica lui. Ce bine ar fi dacă şi-ar găsi o altă
femeie. Nu m-ar deranja să o aducă aici. Poate între noi relaţiile s-ar
schimba şi ar intra pe făgaşul dorit de mine. Îmi vine o idee. Îi spun că
ar mai fi nevoie de cineva care să ajute celor două femei care întreţin
casa. Să mă lase pe mine să aleg. Îmi promite că o să dea un anunţ şi
apoi eu voi alege pe cea care o să-mi placă. Este bine dispus şi aproape
îmi vine să sugerez să-şi caute altă iubită. Dar îi întâlnesc privirea care
mă mângâie milimetru cu milimetru. Nu are rost să mai scot vreun
cuvânt. Ştiu ce urmează şi simt o mare tristeţe. Îi spun că vreau să fac o
plimbare, că nu mă simt prea bine. Mă ridic dar ochii lui mă privesc. Nu
pot să fac un pas şi nici să mă aşez.
- Ţi-am promis că la majorat ne căsătorim, îmi spune fără ca

privirea lui să piardă din intensitate.
Mă ia de mână. Este momentul cel mai greu pentru mine.

Când îi simt atingerea mâinii, pielea mea protestează.
Se uită la mine, simt că îi este puţin milă. Îmi dă să beau un

pic, deşi ştie că eu mă lupt ca să mă stăpânesc.
- Doar un pic, îţi va face bine. Îmi spune el.
Înghit, dar mă arde ca şi cum aş bea pentru prima dată. Apoi,

o căldură plăcută se instalează. Aşteaptă să-mi revin, mă priveşte din
79
nou cu o intensitate insuportabilă. Mă ridică în braţe şi mă duce la
culcare. Protestez şi îi spun că vreau să mă plimb, că este prea repede,
că nu pot să dorm. Mă aşează cu delicateţe în pat. Niciodată de la ieşirea
aceea, când mi-a rupt rochia, nu m-a mai bruscat. Poate, dacă ar fi dur,
aş putea să-l urăsc, să mă zbat, să ţip. Dar aşa, asist la ceremonia
dezbrăcării mele fără să scot un cuvânt. Îmi este frică să respir, să nu-l
deranjez. Este la fel de delicat ca atunci când descojeşte o portocală ori
curăţă un măr de coajă. Cu atâta grijă le mânuieşte de parcă s-ar aştepta
să curgă sânge din aceste fructe, iar el nu doreşte o vărsare inutilă. Mă
simt jenată de neputinţa mea de a simţi ceva. Rămân goală şi cu atât mai
stingheră. Nu ştiu ce s-ar aştepta să fac, dar mă priveşte cu reproş. Ridic
din umeri. Bănuiesc doar că mă mângâie, fiindcă eu închid ochii.
- Orssita, tot pui sălbatic ai rămas – mi-a şoptit sau îmi

închipui numai.
Poate, într-o zi se va simţi jignit de inerţia mea şi o să mă

pleznească sau o să mă biciuiască. Sunt o femei rea şi el merita mai
mult. A renunţat demult să încerce să-mi sărute buzele. A încercat, m-
am apărat, m-a înţeles. În rest, întregul meu corp este al lui. Nu am cum
să mă apăr de mângâierile sale.
- Într-o zi, tot vei deveni femeia pe care o doresc eu să fii. Nu

poţi la nesfârşit să fii arici. Eşti o femeie, Orssita, ce a fost făcută să fie
mângâiată şi să mângâie. Şi Sonia a fost la fel. Eu am înţeles lucrul
acesta când era prea târziu pentru amândoi. S-a ascuns de mine, de frică
să nu o dispreţuiesc, şi eu am crezut că este o femeie rece şi nu suportă
să pun mâna pe ea. Nu vreau să ajungi ca Sonia, o femeie refulată. Nu-ţi
cer să mă iubeşti, dar lasă-mă să te ajut. Într-o zi vei găsi bărbatul pe
care o să-l iubeşti. Eu am să-ţi redau libertatea. Ai să-mi mulţumeşti
atunci.
Dimineaţa mă trezesc întotdeauna singură şi îmi închipui că

totul s-a petrecut în imaginaţia mea. O sticlă de şampanie mă aşteaptă
80
îmbietoare. Încerc să o desfac. O agit, reuşesc să mă stropesc toată. Este
o senzaţie deosebită. Îmi aduc aminte de promisiunea lui Aron de a
angaja încă o femeie. Am să aleg o femeie frumoasă şi stilată. Poate o
să-i atragă atenţia lui Aron. La urma urmei şi eu am fost o biată fată-n
casă. Mă plimb ca un leu în cuşcă prin grădină, ştiu toţi copacii pe de
rost, m-aş descurca şi cu ochii închişi. Aron lipseşte două săptămâni.
Mă bucur, îmi vine să strig şi să sar într-un picior. Mă duc în colţul meu,
la leagăn. Închid ochii şi mă las dusă de el. aş dori să nu cobor niciodată
din acest leagăn. Deodată aud paşi. Deschid cu ciudă ochii.
- Sărut-mâna. Domnişoară Orssita, mă gratulează Alex Ştiru.

Este multă ironie în acest domnişoară spus de el. îl urăsc pe omul
acesta. Mă înfior la gândul că în locul lui Aron ar putea fi individul
acesta libidinos. Am venit – zice – să văd dacă a plecat Aron. M-am
convins. Dar asta nu mă împiedică să vă aduc omagiile mele. Mă
măsoară de sus şi până jos. Mi-a spus Aron că vreţi o fată în casă. El
zice că aţi vrea o duduie de vârsta Dumneavoastră. Doriţi o confidentă?
Sunt aici eu! Şi vocea sa devine şi mai mieroasă. Mie puteţi să-mi
spuneţi orice. Ori doreşti să fie de condiţia ta? Acum mă tutuieşte. O
servitoare ai fost şi tu! Individul acesta se va trezi cu cartea din mâna
mea în cap. dar el intuieşte intenţia mea. Mă prinde de mână, mi-o
răsuceşte la spate şi, bineînţeles, că din greşeală, îmi pune mâna pe
sânul stâng. Îl lovesc cu piciorul în gleznă, urlă de durere şi îmi dă
drumul. Îi promit că o să-l pârăsc lui Aron.
- Nu vei îndrăzni, îmi răspunde. Te voi spune că ai vrut să te

dai la mine. O să-i spun lui Aron că doreşti o fată tânără fiindcă ai
apucături rele, pe care le-ai deprins de la celelalte fete de la pension.
Am să caut o colegă de a ta, am să o plătesc să recunoască în faţa lui
Aron că îţi plac femeile şi de aceea faci pe mironosiţa cu el şi îl provoci.
Când o să te alunge el, am să te iau să-mi faci papucii, neam de
servitoare ce eşti! Tot am să pun mâna pe tine, femeie întreţinută, nu ai
să mă uiţi toată viaţa!
A plecat, iar eu mă simt fără nici o putere. Ce-o fi având Alex
81
cu mine de mă urăşte într-atât? Întotdeauna am fost politicoasă cu el, iar
faptul că nu sunt prea vorbăreaţă nu văd de ce l-ar deranja. Şi lui Aron îi
răspund doar când mă întreabă. Dar el nu se simte jignit. Ah, cât urăsc
pe omul acesta care mă sileşte să văd adevărul că nu mă iubeşte nimeni.
Doar Aron în felul său. În rest, pentru toţi sunt întreţinuta sa şi însemnez
ceva atât cât el mă va păstra.
După plecarea lui Alex parcă a şi intrat soarele în nori. Mi-a
stricat toată buna dispoziţie, simt nevoia să beau ceva. Cu toate că, în
felul acesta, accept să fiu influenţată de Alex. Bănuieşte şi el că îmi
place să beau şi ştie ce înseamnă să lupţi cu tentaţiile alcoolului când
ieşti jignit, aşa cum m-a jignit el. mi-e ciudă pe mine că îi fac jocul lui
Alex, dar îmi promit doar un pahar.
82
Azi avem un botez în grupul nostru. Aceasta ca urmare a
crizei de identitate prin care trecem cu toţii. Cine suntem noi ne întrebăm
aproape zilnic, îngroşând rândurile muritorilor plecaţi în căutarea eului
propriu. Dacă s-ar face o clasificare a lucrurilor pe care trebuie să le
facem pe stomacul gol, primul ar fi acesta. Ei bine, ca să punem capăt
acestor suferinţe cu caracter de masă am început cu lucrul cel mai
simplu, acordarea de asistenţă gratuită. Ne-am declarat societate non
profit, ne-am luat un nume Inter Non Profit Vieţuitoare şi am pornit la
drum în căutarea experienţei. Am ales preşedinte, vice, secretar prin vot
deschis. Preşedinte este doamna Trif, dar cum ea nu este prezentă, vom
avea un preşedinte onorific. Vice este Cleo iar secretar eu, Orssita. Vă
miră, numele Domnului Devotament lipseşte din motive sentimental-
administrative. Nimeni nu a pomenit numele său ca să nu stricăm
atmosfera de caldă prietenie care domneşte la noi. Vieţuitoarele-Ce-Nu-
Pot-Fi-Înghiţite, delicate, nu au vrut să mă pună într-o situaţie proastă, nu
ştiu exact ce este cu noi, ne iubim ori ne duşmănim. Eu nu am pomenit
numele lui Ştefan de frică să nu mă dau de gol. Nu vroiam să afle că de
83
fapt eu îl iubesc. Apoi, adevărul aflat chiar din gura mea să-l spună lui.
Deocamdată e bine să nu ştie aceasta nici el, nici vieţuitoarele. Am
trecut la tragerea la sorţi a primului dintre noi care va primi identitatea.
Destinul l-a ales pe Domnul Motan. Domnia sa este foarte emoţionat că
forţa divină l-a desemnat pe el primul. Candidatul are dreptul să-şi
aleagă singur numele ori să ceară ajutorul nostru dacă nu se simte, din
motive de el ştiute, în stare. Declarăm şedinţa deschisă, ne ridicăm în
picioare la intrarea prezidiului şi începe şuşoteala. Cum să-l cheme pe
Pusi, aşa îi spunem în secret pisoiului. În plină şedinţă se deschide uşa
şi, spre stupoarea noastră, intră Ştefan. Moment de stinghereală, nu ne-a
trecut prin minte să-l invităm nici măcar pe post de observator O.N.U.
Nu eram legali, în sensul că nu-l anunţasem că în locuinţa sa
funcţionează o societate care într-un fel ori altul îi va schimba şi lui
viaţa. Dar spre uşurarea noastră el nu a observat că a intrat într-o
încăpere unde se oficiază o şedinţă. Halal observator, îmi spun eu în
gând. Pune pe masă o telegramă şi pleacă indiferent de temperaturile
înalte la care ardem noi. Cleo citeşte telegrama şi nu pare prea mirat de
conţinutul ei. Stop. Vă pup. Stop. Nu pot să vin. Stop. Probleme presante mă
reţin. Stop. Aveţi acces la mintea mea. Stop. Prin intermediul lui Cleo. Vă sugerez.
Stop. Motanul-Treci-Strada-Dacă-Îţi-Dă-Mâna. Stop. Vi-l împrumut fără drept
de autor. Stop. Mulţumesc pentru încredere. Teia Trif. Stupoare, guri căscate,
toţi ochii se îndreaptă spre Cleo. Ce persoană dubioasă îmi spun,tot în
sinea mea, ca să nu-i ştirbesc din autoritatea sa de vice. E clar că el este
canalul de scurgere a informaţiilor spre înafară. Înseamnă că Domnul
Devotament ştie tot ce se întâmplă în universul nostru. A picat şedinţa
noastră pe ziua de astăzi. Parcă ni s-a scurs toată vlaga. Ar trebui să ne
bucurăm că avem o protectoare ca Teia, dar totul a venit pe neaşteptate.
Deci, Cleo nu trece prin criza sa de identitate aşa cum a vrut să
înţelegem noi. Cine este, la urma urmei, acest Cleo? Ce caută el printre
noi cu irizările lui ca nişte fulgere luminoase? L-am suspectat eu la
moment dat că ar putea fi Ştefan. Dar că peştişorul Cleo ar putea fi şi
Ştefan şi Teia ar fi prea de tot. Suspendăm şedinţa, avem nevoie să ne
revenim. Va trebui să-l interpelăm pe Cleo asupra identităţii şi a
84
intenţiilor sale. Deocamdată el îşi vede de activităţile curente fără să dea
semne că a luat act de situaţia limită în care ne-a adus.
Cel mai trist este motanul care a fost aşa de aproape de a-şi trăi
ziua cea mare şi acum nu mai înţelege nimic. Are o nouă identitate, ori
merge în continuare aşa cum este în tranziţie? Nu ştim nici noi ce sfaturi
am putea să-i oferim. Lăsăm lucrurile să curgă de la sine şi declarăm
stare de urgenţă de gradul 0. dar pentru aceasta ar trebui să-l evacuăm
pe Cleo din cameră, lucru imposibil pentru fiecare din grupul nostru, ori
chiar pentru întregul grup. Nu vom fi niciodată singuri şi, fie că ne
adaptăm situaţiei, fie că nu, el, peştişorul, ne va urmări chiar şi în
momentele lui de somn. Când doarme Cleo? Nu l-am văzut dormind. La
activitatea lui susţinută, când să-i mai rămână timp pentru aşa ceva? Şi,
totuşi, încerc să trec peste asta. Mă pun în situaţia lui Pusi şi, abuzând
de calitatea pe care o deţin în colectivul de conducere al organizaţiei
noastre, îl declar pe motan ca primul admis în rândurile celor cu
identitatea certă cu numele de Motanul-Treci-Strada-Dacă-Îţi-Dă-Mâna.
Culoarea este cea pe care i-o sugerează numele, neagră, nu şi-a exprimat
dorinţa de a-şi schimba sexul, deci rămâne motan. Starea civilă
necăsătorit, fără copii declaraţi şi nici impuşi prin lege. Potrivit de
sensibil, nu agreează pisicile aristocrate de culoare albă. Nu a provocat
accidente de circulaţie şi nici accidente vasculare ori de altă natură. Nu
conlucrează cu forţe malefice, nici măcar cu vrăjitoarele autohtone.
Este4 fără pete.
85
86
Din cauza lui Alex nu pot să-mi duc la capăt planul cu fata
sau femeia pe care am vrut să o angajez. Ştiam că îmi pregăteşte ceva,
eram convinsă că va face tot posibilul să mă pună într-o situaţie proastă
faţă de Aron. Un om fără scrupule, dorind să conducă pe alţii după
bunul său plac. Nu, nu vreau să mă înrăiesc gândindu-mă la el.
Mă silesc să fac câţiva paşi înainte de a intra în casă, pentru ca
furia mea să apuce să se decanteze. Vorbesc singură, apoi mă adresez
copacilor. L-am rugat pe Aron, într-o zi, să mă lase să-mi fac câteva
straturi cu flori, de care să am eu grijă. E greu de explicat mirarea sa;
bibeloul care eram s-ar sparge în bucăţi dacă m-aş apleca asupra unui
strat de flori.
Încerc să refac atmosfera care era înainte de venirea lui Alex.
Nu ştiu de unde l-a cules Aron şi de ce nu renunţă la el. El zice că şi-a
pierdut averea la cărţi împreună cu nevasta. A zâmbit iar eu nu l-am luat
în serios. Iarăşi am ajuns la subiectul care mă scoate din sărite.
Mă ridic şi mă îndrept spre casa ce are o personalitate aparte.
Aron nu a schimbat mobilele, nici tablourile. Totul este aşa cum a lăsat-
o vechiul proprietar care, în dorinţa doar de el ştiută, a vrut să rupă cu
trecutul şi nu a luat nici un obiect cu el. l-am întrebat într-o zi pe Aron
87
de la cine a luat casa, dar el a schimbat subiectul. Acum, că sunt
singură, până la întoarcerea lui Aron am să scotocesc peste tot. Îmi plac
mobilele vechi. Încerc să aflu câte ceva despre cei ce au stat aici, dacă
au fost ori nu fericiţi. Eu cum sunt? – fericită ori nu? Dacă sunt în
grădină şi, la tot pasul, îmi apare un copac care încearcă să facă faţă
dorinţei oamenilor de a-l da la o parte, aproape că sunt fericită. Dacă
sunt în leagănul copiilor, vor fi fost copii aici ori numai femei leneşe ca
mine, şi pierd legătura cu pământul, atunci nu regret nimic. În grădină
eu sunt stăpânul; şi al ei şi al meu. Casa îmi dă mai puţină siguranţă şi
înăuntrul nu mă simt prea bine cu mine. Poate podul dar în el nu am fost
niciodată, cu toate că exercită o atracţie deosebită. Am aşteptat să fiu
singură şi să nu mă strige Aron din cinci în cinci minute. Când este
acasă, el nu suportă să ştie că mă aflu la două camere mai departe de
dânsul ori că umblu haihui prin grădină şi nu răspund imediat chemării
lui. Urc în pod pe liniştea scării care protestează la fiecare pas al meu.
La uşa podului tronează, ca orice lacăt care se respectă, un adevărat
monstru. Bănuiesc că este mâncat de rugină şi o lovitură cu tocul
pantofului îl dă gata. Am reuşit, deschid uşa cu speranţa că nu va face
atâta zgomot încât să audă şi vechiul stăpân. Pot să spun că este pod aşa
cum îşi doreşte orice căutător de asemenea colecţii de păianjeni. Mă
servesc, cu mişcări largi, de o mătură, prim-personaj ce mă ia în primire.
Nu trăiesc cu speranţa să găsesc un schelet şi nici o casetă cu bijuterii.
Poate nişte acte vechi ori scrisori de dragoste de care nimeni nu are
nevoie. Îmi place podul, este luminos şi nimic din ceea ce este acolo nu-
mi produce frică. Îl împart în sectoare, vreau să am în fiecare zi o bucată
de explorat. Într-o ladă, multe cărţi, mai bine zis cursuri studenţeşti.
Fostul student bănuiesc că a reuşit să depăşească stadiul de student şi
acum profesează printr-un colţ de lume, trăind din amintiri. Cursuri în
franceză, cu un scris mărunt, indescifrabil, de viitor medic, după schiţele
foarte frumos şi ordonat făcute. Găsesc un caieţel cu tot felul de notiţe,
de-a valma, româneşti şi franţuzeşti. Să fie un student care, de bucurie
că a terminat şi se va întoarce în ţară, şi-a lăsat toată truda în podul
fostului proprietar? Curios că cineva, cu o casă mare ca aceasta, a ţinut
un student în gazdă. Poate fostul proprietar a avut obligaţii faţă de
88
părinţii studentului Marian, Marian Martin. Descopăr numele pe nişte
chitanţe, spre cinstea lui, achitate. Mă uit cu regret prin cursurile sale.
Ani se zile mi-am dorit şi eu să învăţ. Îmi vine în minte Aron. El nu se
gândeşte ce va fi mâine, când se va sătura de mine. Dar după moartea
sa, ce se va întâmpla dacă el nu-mi va lăsa nimic? Dacă m-ar iubi cu
adevărat, m-ar îndemna să mă apuc să fac ceva să nu mai depind de el
ca o sclavă. Dar nu va accepta ideea să fiu plecată, să stau între tineri de
vârsta mea, să învăţ dacă el are poftă să stea cu mine. Am să iau cu mine
un curs de-al lui Marian să văd dacă este greu să înveţi aşa ceva. Cobor
cu sentimentul că am călcat într-un loc unde nu aveam ce căuta. Promit
solemn lăzii că am să restitui prada plină de praf. Mă întorc victorioasă
în grădină, la leagăn. Îmi închipui că şi Marian, în zilele lui bune, venea
aici, în acest leagăn, cu cursul de psihiatrie. Aşa scrie pe el. îl scap şi
câteva foi se împrăştie prin iarbă, spre spaima micilor vieţuitoare. Aici,
orice se întâmplă este bine venit, ţinând cont de nemişcarea de zi ci zi la
care suntem condamnaţi eu şi restul. Le adun, foi mâzgălite, şterse,
unele scrise cursiv, lizibile. Găsesc şi o scrisoare adresată lui Marian. O
scrisoare în ungureşte, la care se găseşte o traducere în româneşte.
Traducerea nu este făcută de Marian, nu este scrisul lui, ci un scris
şovăitor, de om ce nu este obişnuit să ţină prea mult creionul în mână.
Încerc să le aşez într-o anumită ordine ca să le pot lectura. Sunt
curioasă. Toţi suntem curioşi când avem în mână gândurile cuiva.
Marian, Marian! mă adresez unui Marian imaginar! Puteai lăsa,
domnule, hârtiile în ordine şi apoi să pleci unde te-a trimis destinul.
Cum vei f arătând? Genul clasic de tocilar, mic şi cu ochelari, lung şi
slab şi cu ochelari, ori pur şi simplu un băiat ca toţi băieţii? Ce povesteai
tu leagănului în orele tale de singurătate? Erai îndrăgostit de colega de
bancă, ori de stăpâna casei acesteia? Acasă te aştepta o fată care şi-a pus
toată speranţa în diploma ta?
Lucrurile vechi mă atrag cu cortegiul lor de întrebări. Azi îmi
ajunge Marian pentru ca să-mi umplu ziua cu fantoma lui. Nici o poză
între aceste hârtii. Ba da, găsesc. E fotografia unei femei frumoase.
Nimic pe spatele ei. Deduc că ea nu este amintirea dragă a lui Marian.
Închid ochii şi mă las în glasul leagănului. Nu pot să trec de femeia
89
frumoasă ce mi-a tulburat clipele cu frumuseţea ei. Scap hârtiile din
nou. Poate ar trebui să le duc înapoi în pod şi să nu intru în intimitatea
lor. Nu pot să renunţ la plăcerea de a-l cunoaşte mai bine. Mai amân.
Chiar dacă furtuna mă va alunga în casă, nu mă voi opri. Mă bucură
răcoarea plăcută dinaintea furtunii. Opresc brusc leagănul. Strâng,
grăbită de primul strop, foile risipite în iarbă. Aş putea să rămân să
savurez stropii calzi ai ploii şi atât de prietenoşi azi. Dar este aproape
întuneric. Norii duşmănoşi au alungat soarele. Intru în casa care, în
vâltoarea furtunii, aproape mi se pare prietenoasă. Citesc. Cuvintele
dragi şi cunoscute mă cheamă în lumea lăsată acasă. Şi, fără să vreau,
îmi vine în minte Ştefan. Aşa cum l-am văzut în ziua aceea la horă. De
fapt, privirea lui este cea care mă întristează cel mai tare. Stând aşa, cu
însemnările lui Marian în faţă, nu m-ar mira să aud şi muzică de horă.
Atunci când Ştefan nu a vrut să danseze cu mine. Ori poate că nu a
putut. Eram îmbrăcată cu-n spăcel alb, cusut cu fir roşu. În cruci. Alb,
apretat şi răcoros. Ce drag îmi era lucrul de mână. Juponul alb şi foarte
larg, la fiecare învârtitură lăsa să se vadă celălalt jupon, foarte scurt şi
foarte strâmt, brodat în întregime. Toate fetele din sat purtau aşa ceva.
Distracţia celor de pe margine era să admire juponul cel scurt. Ce dor
îmi este de toate aceste. Şi de Ştefan cel de atunci, mai puţin sofisticat şi
imprevizibil ca acum. Îmi este dor de mama şi de tata, un tată pe care nu
l-am cunoscut niciodată. Aş fi avut dreptul să ştiu cine îmi este părinte.
Nu am avut curaj să o întreb pe mama. De ce să o mai fi necăjit şi eu,
fusese destul ruşinea satului cu un copil din flori. Poate că sunt nepoata
domnului Rabinovics, el întotdeauna a fost bun cu mine. Ori doar i-a
fost milă de mine fiind copil orfan, neapărată de răutatea celorlalţi copii.
Vin toţi la rând, răi sau buni, pedeapsă amară a satului părăsit. Care a
fost locul meu destinat? Nu am să ştiu niciodată. Ştiu doar pe unde am
rătăcit, ce-am pierdut, ce nu am găsit ori nu am avut. Aştept, că nu am
de ales. Sunt veselă ori tristă, semnul meu de recunoaştere este acelaşi,
râsul. De ce, de unde, de când? Întrebările sunt răspunsuri grele, ce se
lasă aşteptate.
90
Nu-mi spune nimeni care este semnul Ajuns la liman. Ori
poate nici nu am dat sfoară-n ţară că mă interesează un semn anume. Mă
mir doar că Vieţuitoarele-Ce-Nu-Pot-Fi-Înghiţite nu au sesizat că sunt
trează, dar altfel cum am fost până acum. Poate Cleo, prin una din
vieţile sale, mă simte cum sunt. Cineva îi schimbă apa. Nu vreau să ştiu
cine este, deşi sunt conştientă că Domnul Devotament poate fi. Îl invidiez
pe Cleo care primeşte chiar dacă nu cere nimic. Ce se-ntâmplă cu Cleo
în momentul când apa cea nouă îl înghite, nici caldă nici rece, nu
exagerat de pură şi nici curent de chioară? Ce indignat ar fi peştele-lumi-
paralele dacă noi l-am suspectat că trăieşte într-o astfel de apă. Dar aşa
este el, ţine la o uşoară aparenţă, nici ultraconservator, nici fruntaş
modernist. De aceea sunt tentată, dacă s-ar afla printre noi, să-l arunc
pur şi simplu în apă. Aşa, ce-mi rămâne de făcut? Să-l scot din mediul
său şi să-l arunc în aer. Dar, din păcate, efectul nu mai este acelaşi. Adio
stropi, ce ar scoate ţipete de la un întreg partid, este vorba de cel al
Vieţuitoarelor-Ce-Nu-Pot-Fi-Înghiţite. Nu-mi aduc aminte dacă l-am
ademenit pe Cleo în acest partid, ori doar în gând am făcut-o, ori poate
el ne-a refuzat în trepte. Nu întrebaţi în câte trepte funcţionează Cleo
căci aş putea fi în dificultate de a nu avea răspunsurile pregătite.
91
Folosesc pluralul pentru că numai în modul acesta mă gândesc la el.
unul îmbogăţit, înnobilat, scăpat de tabele riguros întocmite şi apoi
oferite unui public dornic de descoperiri. Eşti departe de convulsiile
lumii, pare a-mi răspunde cu simţul datoriei încrengăturii pe care o
reprezintă el. drept răspuns îi citesc eu ceva ce poate înţelege. De ce
oamenii nu mai fac nimic? Nu vor, ori nu pot să lupte.
„Someşul e un râu ce moare”
„Mândra mea e someşană
Subţirică-i şi bălană”
„Declară cu nonşalanţa-i caracteristică, un îndrăgit cântăreţ.
Bănuiesc că aceste versuri fac parte dintr-un cântec vechi. Poate de pe
vremea când mândrele erau mândre şi Someşul – Someş. Că de-au fost
frumoase fetele de altădată, faptul se datora apelor curate în care ele se
îmbăiau. Acum cine mai poate face baie în el, poate vrăjitoarele ca să-şi
sporească hidoşenia. Ar trebui să fie un şir de ecologişti morţi de
indignare, din Dej şi până la sediul partidului; aşa cum arată de câţiva
ani, Someşul. Ceea ce spun eu sună revoltător, în fond poluarea nu este
numai problema lor. Recunosc, este mult mai simplu acum că avem pe
cine da vina, să aruncăm mizeriile ce vin pe râu în ograda ecologiştilor.
Mai este şi Agenţia de Protecţie a Mediului, dar bănuiesc că sunt şi ei
îndrăgiţi de legi şi amenzi simbolice.
Someşul arată înfiorător de neprimitor, aproape sinistru. Când
eram copil era un râu curat şi am fost copil în acest secol şi nu
moştenire din alt veac. S-ar opri din cântat vioara lui Emil Gavriş, dacă
ar fi să se nască din nou în satul de pe malul Someşului. În schimb
Păcală, al cărui părinte spiritual, Petre Dulfu, s-a născut pe malul opus,
ar avea ce minuni să facă. Niciodată nu o să aflăm în ce partid s-ar
înscrie năzdrăvanul ori cum s-ar numi un partid condus de el. Ce-ar
vedea Păcală dacă s-ar întoarce în sat? Un râu ca o căldare în care o
cotoroanţă amestecă spume şi clăbuci otrăvitori. Vara, ar fi încântat să
zărească, printre capete de oameni ce fac baie, insuliţe de spumă
plutitoare pe un fond ruginiu. Aveţi ceea ce meritaţi, ar spune el hâtru. Într-
o zi peisajul cu oameni şi spume s-a îmbogăţit cu peşti cu burta în sus.
Ce s-ar mira din nou Păcală când ar vedea că peştii şi-au schimbat stilul
92
de înot de pe burtă pe spate, ar breveta noul stil sub numele Stil peşte
mort. Faceţi, Domnilor pescari, greva foamei până mai sunt peşti că,
oricum, vă aşteaptă un post lung.
Stând în peisajul dezolant de pe malul Someşului mă gândesc
la binefacerile civilizaţiei şi cu câtă nonşalanţă stricăm totul în jurul
nostru! El nu va mai fi niciodată ceea ce a fost din motive de toţi ştiute.
Mai ştiu că nimeni nu poate face nimic. Păcală a plecat pe alte
meleaguri. Iar noi ne-am făcut din neputinţă o artă; ea are şi un nume:
pentru noi e bine oricum. Dacă nu, te priveşte, nu te obligă nimeni să
faci baie. Mai e o vorbă ce aparţine celor ce ascultă muzică turcească cu
accente mai mult sau mai puţin vechi: cumpără-ţi maşină cu piscină.
Întorcându-mă la folclorul nostru, până-l mai avem, pentru că
orice mândră are un bade, spun şi eu ca îndrăgitul cântăreţ:
Mândrul meu e someşan
Ecolog, ’nalt şi bălan
şi sper că dânsul are şi simţul umorului. Dar sfatul lui Păcală îl
ajunge şi pe el: „aflându-te în lupta cu poluarea pe marginea Someşului, ori a
altor râuri asemănătoare, în căutarea de soluţii optime şi nu după potcoave de cai
cum ar fi dispuşi unii să te acuze, să nu-ţi treacă prin minte să stropeşti cu apa din
râul amintit, nici măcar în glumă, pe cei din jur, că s-ar putea transforma în stane
de piatră”
Teia Trif
Sunt mulţumit de reacţia lui Cleo care, de grija semenilor săi,

nu va putea dormi toată noaptea, bolul de sticlă fiind pentru câteva ore
închisoarea sa. Noapte bună, spun, în speranţa că le-am alungat somnul.
93
94
De data aceasta, litera i-a reuşit. Scrie la fel de bine ca şi
domnişoara Clara. O iubeşte pe domnişoara Clara şi scrisul ei frumos.
Ştie atâtea lucruri şi i-a învăţat atâtea de când este învăţătoarea lor. Nu i-
a fost uşor, ei şi celorlalţi copii din sat, să înveţe limba maghiară. De
fapt, ea a reuşit să prindă cel mai repede şi, după o lună, s-a detaşat de
ceilalţi copii – unguri, evrei şi români, - la toate materiile. Când vine
inspecţia doar pe ea o ascultă. Pentru ea viaţa este între aceşti pereţi ai
sălii de clasă. Aici, ea este învingătoare. Acasă, toată ziua munceşte. De
zece ani, mama ei este bolnavă în pat. Mai are patru fraţi mai mici, două
fete şi doi băieţi, spală, face de mâncare, face curăţenie pentru toată
lumea. Dimineaţă se uită o dată peste lecţii şi gata. Mintea îi este darul
de la Dumnezeu şi voinţa de a fi cea mai bună. La şcoală, în timpul orei,
o soarbe din ochi pe domnişoara Clara şi îi rămâne în minte tot ceea ce
le spune ea. Toţi ungurii şi evrei din sat o respectă pentru că învaţă aşa
bine, mai bine ca şi copii lor. Românii o respectă pentru că e ocoşă, adică
ştie să vorbească cu fiecare om pe înţelesul lui. O respectă pentru că îşi
creşte fraţii şi surorile ei şi are grijă de mama bolnavă. Valeria ştie că
viaţa visată de ea va rămâne închisă între paginile manualului. Ea va
95
intra în rândul celorlalte femei din sat. Va merge la câmp, va face
mâncare, va avea grijă de bărbat şi de copii. De copii mici era sătulă. Ar
vrea să nu mai sune clopoţelul şi ora să nu se mai termine. Tatăl ei nu
are de unde să-i plătească şcolile de la oraş şi, chiar de-ar avea, nu ar
lăsa-o. Nici fetele preotului şi nici cele ale notarului nu merg la şcoală.
Atunci, ea, fata lui Gheorghe Şimon, printre cei mai săraci din sat, să
meargă? Ea nu iubeşte dansul, nu gustă glumele pe care băieţii le fac pe
seama fetelor şi nu se simte atrasă de nici un băiat. Toţi învaţă rău. Ea
nu poate trece peste asta dar ştie că într-o zi va fi nevasta unuia dintre ei.
Se scutură revoltată că unul dintre ei va pune mâna pe ea. Ori Victorul lui
Hedeş, ori domnişorul Paul cu privirea lui ciudată, îi e tot una. Nu face
nici o deosebire între ei. Într-o zi domnişorul Paul i-a spus să nu-i mai
sărute mâna că el trebuie să o sărute pe a ei.
- Niciodată un domn nu sărută mâna unei ţărănci, îi răspunse
ea. Eu nu sunt şi nu vreau să fiu doamnă, corpul meu nu a râvnit în veci
haine domneşti.
- Atunci am să devin eu ţăran cu condiţia să faci din mine
unul după chipul şi asemănarea ta, i-a răspuns Paul în glumă.
- Eu nu vreau să fiu doamnă ca să mi se sărute mâna şi toată
lumea să-mi facă plecăciuni.
Paul o urmăreşte cum stă cuminte la masă şi cum îi explică
Melindei, în ungureşte, lecţia. Ochii ei albaştri ca porţelanul sclipesc de
plăcerea de a şti şi de a explica. Este subţire şi dreaptă. Mâinile îi sunt
muncite dar mai frumoase ca ale Melindei. Nu zâmbeşte niciodată dar
nici nu se încruntă, ca Melinda, când este supărată. Îi respectă pe ei
fiindcă domnii trebuie să fie respectaţi. Ea nu-şi doreşte lumea lor. Dacă
îi invidiază pentru ceva este doar pentru că ei au posibilitatea să meargă
mai departe la şcoli, în vreme ce ea nu poate. Valeria va rămâne în sat, se
va mărita. E greu de închipuit un bărbat mângâiat de această femeie atât
de înţeleaptă în tot ceea ce face. Spăcelul este alb şi curat. Îi vine atât de
bine de parcă ar face parte din trupul ei. Mă atrage fata aceasta pentru că
nu este dintr-un neam cu mine, pentru că nu seamănă cu nici o ţărancă
din sat, dar nici cu doamnele pe care le cunosc.
96
Ştiu că are mai multă minte ca oricare dintre ele şi mai multă decât unii
bărbaţi. Mă atrage pentru că eu nu voi putea pune mâna, nici măcar în
glumă, pe ea. În viaţa oricărui bărbat există câte o femeie, măcar una,
care instaurează respectul pe care ar trebui să-l aibă pentru femeile pe
care le va iubi. Se uită la picioarele ei desculţe, ca de obicei, şi se simte
jenat la gândul că Melinda are atâtea perechi de pantofi, dar ştie că
Valeria nu vrea să ia nimic de la ea. A acceptat medicamente pentru
mama ei bolnavă. Fără ştirea fetei, tata l-a chemat la conac pe tatăl ei şi
i-a dat hăinuţe pentru fraţii ei în contul orelor pe care le făcea cu
Melinda. Dar Valeria nici măcar o prăjitură nu a vrut să servească. Tot
atunci , tata s-a oferit să ţină împreună cu Melinda la şcoală, dar tatăl ei
nu a fost de acord. Rămâne să aibă grijă de copii, de mama ei care – aşa
se pare – nu se va ridica niciodată din pat. Destinul Valeriei a fost
hotărât.
97
98
Ochii Valeriei, albaştri, erau cei mai ciudaţi ochi pe care i-am
văzut în toţi anii mei de învăţătoare. Mari, gravi, ochi de porţelan, care
nu lasă să străbată nimic. Totul se petrece în spatele lor… o elevă
cuminte şi deşteaptă cum nu am mai avut. Simt că nu-i pot suporta
privirea ce mă urmăreşte minut cu minut, de dimineaţa de la opt, şi până
când clopoţelul goneşte copiii acasă. Păcat că Valeria este aşa săracă şi
nu poate să meargă mai departe la şcoală. De fapt nu este vorba de bani,
pentru că toţi au dorit s-o ajute, inclusiv Sandor Recsey, care ar vrea să o
trimită cu fata lui la Budapesta, dar mama ei este la pat şi Valeria o
îngrijeşte. Acum termină clasa a şasea. Tot cu coroniţă. Ce n-ar da
Sandor ca Melinda, fiica lui, să fie în locul ei. Nu pot să înţeleg: când
anume are timp să înveţe, cu toţi copiii pe capul ei, plus doi adulţi? De
fapt, nici nu este nevoie să repete. O pun în clasă să citească o dată
pentru toţi copiii, apoi poate să reproducă cuvânt cu cuvânt. Dar la
matematică? Ce clar şi ordonat rezolvă totul. Acum scrie la fel de
frumos ca şi mine. Toţi anii aceştia, Sandor a trimis şareta după ea să o
ducă la conac, să înveţe cu Melinda. Nu pentru că Melinda ar fi proastă,
99
dar este leneşă şi îi place să fie ajutată. Sandor, dacă a văzut că nu o
scoate la capăt cu tatăl ei, i-a promis că la nuntă o să-i dea o bucată de
pământ. E mare păcat că fata asta să rămână o simplă ţărancă. Deodată,
un hohot de râs din ultima bancă o face să tresară.
- Ei Victor, Victor! Anul acesta iarăşi te las repetent, se adresă
învăţătoarea unui băieţoi obraznic la ea. O sfida, era din familie de
bocotani români, nu-i pasă dacă trece clasa ori nu, Victor Trif, Victorul lui
Hedeş. Doar Valeria reuşeşte să-l potolească cu vorba ei liniştitoare şi
înţeleaptă.
100
Cleo citeşte ziarul. Ciudată afirmaţie chiar şi pentru o
rătăcită ca mine. Cine sunt eu, cine este Cleo şi cine este Ştefan? Nu mai
ştiu. Îl iubesc pe Ştefan? Cleo ar putea să-şi părăsească cristalul-bol şi
să-mi dea o mână de ajutor. Dar chiar dacă el ar fi Eul meu cel sănătos
nu-mi va putea spune: există şi un Eu bolnav?
Bine măcar că nu sunt Teia. Nu sunt Teia Trif. Adevărat, ea zace
într-un ziar, poate chiar în cel pe care îl devoră Cleo. Poate că într-o zi
mă voi trezi în burta lui şi am să devin vizionară. Fără Ştefan, măcar un
loc mic să fie fără el; interiorul lui Cleo. Sunt pedepsită să-i rostesc
numele din cinci în cinci minute. Sunt unii care au pedepse şi mai grele.
De pildă El, pe care l-am pierdut prin spaima de a nu rămâne al meu.
Bine, întind mâna dispusă să mă împac, dar Cleo citeşte mai departe în
ape adânci. Mă lasă şi pe mine să citesc; dar nu asta îmi este pedeapsa.
Aş putea trişa şi să mă ascund de toţi cu o carte în mână. Sunt
pedepsită? Se miră Cleo în toată splendoarea sa, ori voi fi pedepsită –
adaug eu cu speranţă. El nu ştie nimic. M-a pierdut din vedere pe o
101
muchie unde, spune el, m-am pitit pentru a ieşi din unghiul său vizual.
Cu această ocazie mă întrebă ce este un unghi dar din păcate mie nu-mi
veni în minte decât definiţia trapezului. Sunt hotărâtă să scap de ea chiar
azi. Nu ştiu definiţia cerută dar pot să spun exact când, de ce, unde şi cu
câte regrete am uitat-o pe un meridian ce tocmai îl primisem în dar.
Cleo, ironic, pune în cârca lui Ştefan toate golurile mele. Ar fi prea
simplu şi chiar romantic să scăpăm aşa de uşor de încărcătura-balast. Ce
indignat este în bolul său, când aude toate acestea. Este clar că o preferă
pe Teia, dar ea nu va ajunge niciodată în locul meu, aşa cum sunt eu în
momentul de referinţă. Drept pedeapsă, tăcerea mi se transmite şi nu am
ce face: o ascult. Citesc „Republica Sovietică Învăţământul Românesc”:
„Când la şedinţa cu părinţii (numărul, anul), doamna învăţătoare
ne-a anunţat că vom face engleză, şi o mămică a spus timid că ea nu ştie
această limbă, mi-a venit să plâng. Jumătate din mine, pe care o
moştenesc de la bunica – ce credea în binefacerile umilinţei – ar fi dorit
ca eu să merg să-i sărut mâna mămicei respective. Cealaltă jumătate pe
care o am de la mama – ce credea doar în mândrie – ar fi dorit să-i trag
o palmă. Chiar aşa am ajuns noi, părinţii, să ne simţim vinovaţi fără
motiv? De aici întrebarea firească:
- Este în continuare învăţământul românesc o dictatură? O robie
care înlănţuie profesori, elevi şi părinţi, bunici, străbunici? Şi noi orice
dictatură ci una pro sovietică în care profesorii sunt siliţi să fie nişte
roboţi care vin să-şi spună lecţia contracronometru, iar copiii nişte
roboţei ce îşi iau nişte notiţe mai mult ori mai puţin adormiţi. La
întrebarea firească de ce noi părinţii din ziua de azi trebuie să învăţăm
alături de ei, când pe noi nu ne-a ajutat nimeni, răspunsul este ştiut de
toţi; materia este mai multă şi mai grea. Dar dacă de sus şi până jos se
ştie că este prea mult ca elevul să se descurce singur de ce nu se
schimbă nimic? Cine şi de ce doreşte să păstreze acest sistem greoi care
aduce cu o clacă familială? În care oră din orarul supraîncărcat li se
permite dascălilor să se ocupe şi de sufletul copiilor? Un copil poate fi
rănit în multe feluri şi pe multă vreme. Poate Cleo mă găseşte patetică,
dar dacă în fiecare zi mi s-ar cere un material cu această temă nu aş
obosi niciodată. De ce? Simplu, am rămas acelaşi elev chiar dacă şcoala
102
am absolvit-o demult. Şi chiar dacă Cleo se va indigna, mă declar
repetentă în viaţa de zi cu zi. Şcoala uită că instrumentul ei de lucru este
un om ce ar trebui pregătit pentru viaţă. Nu ştiu exact ce ar fi fost viaţa
mea dacă aş fi rămas acasă după absolvirea clasei a opta; dar aş fi rămas
cu o părere bună despre mine. Acum, îmi place ori nu, după toţi anii de
şcoală mă simt un ratat. Ce a făcut acest învăţământ grăbit din mine,
copil disciplinat şi cu o dorinţă mare de a învăţa orice. Nu pot să mă
războiesc măcar cu amintirea unui dascăl antipatic, cuvânt ce nu-mi era
cunoscut atunci. Tuturor le păstrez o amintire plăcută. Atunci cu cine
mă războiesc, îl întreb pe Cleo, cel mirat de revolta mea, în trepte. Nu
sunt singura în această situaţie dar aceasta nu mă consolează. Câţi dintre
cei care termină liceul ştiu exact ce li se potriveşte şi încotro s-o ia. Nu
mă gândesc la copiii de intelectuali care sunt îndopaţi de către părinţi în
dorinţa firească de a dubla şcoala. Aşa a apărut dopajul intelectual. Au
apărut copiii care citeau cursiv în clasa I, privindu-şi colegii şi
învăţătoarea de sus plictisiţi. Aş înţelege această tactică dacă ar fi
sistemul examenelor şi la noi. Copiii ar învăţa cu părinţii şi ar da
examene ca să absolve într-un an mai multe clase. Dar în modelul
nostru de învăţământ toate acestea nu-şi au locul. S-au creat chiar
bariere nereale între copii, ce şi-au dovedit falsitatea de-a lungul anilor,
subiecţii pierzându-se banal printre ceilalţi. Dar, din păcate, ideea a
prins acolo sus. Rezultatul: în fiecare an greutatea cobora spre clasele
mici. Şi apoi ne mirăm că dorinţa copiilor de a învăţa scade văzând cu
ochii. Este normal, cu cât li se cere mai mult cu atât ei se apără
respingând totul. Şi apoi a apărut concurenţa. Unui învăţământ greoi,
sufocant, se opune televizorul cu filmele sale, cu desene animate, apoi
televiziunea prin cablu etc. să fim sinceri, care dintre noi, cei care am
iubit şcoala şi ne-a plăcut să învăţăm, ar renunţa la tentaţiile ce ni se
oferă pentru a învăţa la patru ori cinci obiecte mai mult ori mai puţin
interesante. Nu ştiu cum se va schimba învăţământul, dar dacă nu va
ţine cont de realitatea în care trăiesc copiii de azi – şi e vorba de nişte
copii declaraţi mai inteligenţi ca vechile generaţii – criza va fi
inevitabilă. Dacă pe noi au reuşit să ne amăgească şi să ne ascundă
realitatea, noile generaţii vor fi mult mai greu de dus de nas.
103
Consider că acest fel de învăţământ favorizează elevii, mă repet,
cu părinţi intelectuali dispuşi, şi cu timp, să înveţe alături de copii în
dorinţa de a le uşura procesul de învăţare. Ce se întâmplă cu ceilalţi,
egali ca înzestrare dar cu părinţi mai puţin pregătiţi şi poate cu timp mai
puţin la dispoziţie. Se simt complexaţi când ceilalţi pricep uşor ceea ce
le predă profesorul, fără să ştie că cel ce pricepe atât de repede vine cu
lecţia explicată de acasă. Mulţi dinte ei pierd, alţii mai ambiţioşi ţin
pasul fără să ştie că se luptă cu morile de vânt şi, de fapt, concurează cu
părinţii colegilor. Oricum, ambiţioşii, orice rezultate ar obţine, sunt de
admirat.
Drumul cunoaşterii de sine şi a construirii propriei personalităţi
este lung. Cine ajută tinerii să se descopere, să se îndrepte spre ceea ce li
se potriveşte fiecăruia? Dacă nu ar fi contracronometru, cel mai indicat
ar fi profesorul, nu îndrăznesc să numesc şi un psiholog, că ar fi prea
mult pentru învăţământul nostru sărac. Apoi nu pricep de ce un dascăl,
care a terminat o şcoală de specialitate, trebuie hărţuit până la adânci
bătrâneţe cu examene, inspecţii, reciclări şi iarăşi inspecţii după
inspecţii. Mi se pare umilitor ca un dascăl care, pe măsura trecerii
anilor, îşi câştigă experienţă în a lucra cu copiii, să fie inspectat de
cineva care este mai tânăr ori care toată viaţa nu a făcut altceva. Ori
dacă criteriul de alegere a inspectorilor este într-adevăr de un înalt
profesionalism de ce să fie luat de la clasă unde poate face minuni doar
de dragul de a crea organisme de control. Tot ne-au mai rămas ochii la
poleiala vecinului? Cu toate că şi el face eforturi ca să iasă din labirint.
Războiul meu cu învăţământul nu este atât ca părinte, ci ca etern elev.
Fiindcă suntem şi rămânem elevi toţi cei care au copii elevi la rândul
lor. Prin intermediul copiilor noştri, şcoala continuă să ne ţină legaţi de
ea şi să îşi exercite influenţa asupra noastră; într-un cuvânt, ni se face un
program în continuare în egală măsură părinţi, bunici, rude adiacente.
Normal ori aproape normal până în 1989, când părinţii nu aveau altceva
mai bun de făcut. Acum lucrurile s-au schimbat, părinţii sunt prinşi în
fele de fel de activităţi. Întreb: se mai poate cere de la nişte adulţi
tracasaţi de probleme de serviciu, bani, privatizare? Copiii sunt acei care
doresc ca părinţii lor să facă ceva pe drumul privatizării că, familia
104
rămâne de căruţă. Raportul şcoală-elev-părinte se poate rezuma: Părinţii
ar prefera să înveţe decât să se apuce de afaceri, copiii ar prefera să se
lanseze în economia de piaţă, aşa cum o înţeleg ei, în loc să înveţe.
Şcoala i-ar pune la învăţat şi pe unul şi pe altul.
Mi s-a reproşat că am scris cu ironie despre şcoala românească,
despre vârfurile ei – olimpicii. Nu, domnilor, nu am cu nimeni nimic.
Singura mea problemă este persoana mea, aşa cum sunt, un produs al
acestui învăţământ. Când şi cum s-a declanşat în mine, copil cuminte,
reacţia aceasta de rebeliune? Întreb pe Cleo, dar este tardiv pentru un
răspuns satisfăcător. Poate că s-a păstrat în stare latentă până azi, când a
găsit cuviinţă să-şi scoată corniţele la vederea culegerii. Una de
matematică pentru elevi de clasa I, profesori şi părinţi. Îmi spun asistată
de uimirea lui Cleo: unii au ajuns în epoca calculatoarelor şi noi tot în
veacul ridicolului am rămas.
Este adevărat, şi noi avem calculatoare, le fabricăm, le
mânuim, le înţelegem dar la ce bun? Deci: învăţământul românesc
încotro? Tot spre… El spre Rusia, copiii spre tot ceea ce înseamnă viaţa
adevărată, bună ori rea, dar adevărată. Oare se vor întâlni cei doi
combatanţi, şcoala şi elevii vreodată? Vor ajunge să meargă pe acelaşi
drum spre binele întregului sistem ori vor rămâne un exemplu de
paralele ce vin de nicăieri şi merg tot acolo, în echidistanţa lor
obositoare mistuind totul?
Gata, opreşte-te, îmi sugerează Cleo, este doar un articol care
nici măcar nu este al tău. Ai uitat că nu eşti Teia, poate un amestec de
Ursita şi Orssita. Tac, sunt pe teren străin; preţ de un P.S. pe care tot
domnul peştişor mi-l sugerează.
P.S. De câte ori un copil face năzbâtie mă bucur. Ei, bine,
domnilor copii, voi de ce aţi fi năstruşnici! Nu vă lăsaţi sufocaţi, înrobiţi
şi fără personalitate. Acest rege dictator care este învăţământul
românesc vrea să vă scoată pe toţi olimpici, iar după ultimul sunet de
clopoţel să vă lase să executaţi o cădere liberă în groapa comună care
este viaţa. Nu uitaţi, aveţi dreptul şi, bineînţeles, cunoştinţele să vă
calculaţi viteza de cădere şi ceilalţi parametri doriţi.”
Teia Trif
105
Poate Cleo doreşte să facă un P.S. la P.S.-ul doamnei Teia, dar îi
fac semn că este suficient pentru o zi care s-a anunţat fără evenimente,
fără lucruri ieşite din cotidianul lor. Am să mă adresez unei organizaţii
de apărare a drepturilor celor ce iubesc liniştea; ori chiar a celor ce se
găsesc în locuri străine şi vor doar împăcare. Dacă el continuă să se
încăpăţâneze să-şi ceară drepturile, eu nu mă voi opune dorinţei sale
legitime. Dar îmi pare rău de voi şi de liniştea voastră, în fond nu aţi
păcătuit cu nimic. Apoi dacă voi accepta P.S.-ul lui se vor trezi şi
Partidul-Vieţuitoarelor-Ce-Nu-Pot-Fi-Înghiţite să se folosească de acest
drept. Dacă ele se vor porni, nu va exista nici o forţă armată să le
oprească. Evit, în ultimul moment, postul de paratrăsnet.
106
- D omnişoară Melinda, a soit Valeria, mă anunţă Roza şi,
instinctiv, ascund romanul sub pernă. Sunt o caraghioasă, mă port ca un
copil surprins asupra unui lucru rău. Dar, aici, la conac, imaginea
Valeriei este stăpână. Toţi ne simţim frivoli şi stingheri când apare
Valeria îmbrăcată simplu şi curat, cu codiţele cuminţi aşezate în spate,
negre în contrast cu spăcel alb de in. Chiar şi zăpăcitul de Paul nu
îndrăzneşte să zică nimic în faşa ei. Altfel se poartă el când vin
prietenele mele. Între ele se simte în largul lui; este obraznic şi
neruşinat, până la urmă le face să plângă. Apoi îşi cere scuze, le sărută
mâna şi le conduce acasă. Întors acasă le critică gustul de a se îmbrăca
şi purtarea lor de mironosiţe. Este conştient că, mai devreme ori mai
târziu, una din ele îi va deveni soţie. Paul mai ştie că tatăl lor are planuri
mari în legătură cu Valeria, pe care şi-ar dori-o fiică. Sandor Recsey nu
poate să suporte femeile frivole şi fără nici un ţel în viaţă. Deşi eu ştiu
că sunt exact genul acesta, dar nu are de ales, sunt fiica lui. Îmi este câte
odată frică că într-o zi va trece peste dragostea lui de tată şi ne va
administra, mie şi lui Paul, o lecţie să n-o uităm o viaţă întreagă. Doreşte
foarte mult să o ajute, dar ea nu vrea să primească nimic de la dânsul.
Este atât de echilibrată, cu toate necazurile şi lipsurile sale materiale,
107
încât nu putem decât să o admirăm. Spre deosebire de al ei, viitorul
nostru este calculat până în cele mai mici amănunte de tata. Paul va avea
clinica lui, la Budapesta. Pe mine m-ar fi trimis împreună cu Valeria la
şcoală, dacă tatăl ei ar fi acceptat. Apoi, după ce ar fi terminat Valeria
şcoala, ar fi rămas în continuare la Budapesta. Nimeni nu ar fi ştiut cine
e şi de unde vine. Ştia că Valeria ar face om din Paul. Dar, oricât ar fi
dorit tatăl său, lucrul acesta nu se poate. Tatăl Valeriei nu este de acord.
Valeria le sărută la toţi mâna şi le spune sărut-mâna, deşi tata a
rugat-o să nu mai facă lucrul acesta. O considerăm de-a noastră, dar ea
nu acceptă acest fel de egalitate. Purtarea Valeriei îl sileşte pe tata să
facă comparaţie între ea şi noi. Prietenii lui nu înţeleg cum acceptă ca o
ţărancă să se ocupe de fata lui. Dar el doreşte mai mult decât o
guvernantă nemţoaică ori franţuzoaică. Tata doreşte ca noi să vedem şi
altfel de oameni. Pentru Valeria sărăcia nu este o ruşine. Pentru ea este o
ruşine să primească de la alţii ceea ce ea consideră că nu i se cuvine.
Valeriei i se părea normal să ne sărute mâna dar nu voia nimic de la noi.
Este suficient să te uiţi în ochii Valeriei, zice tata, ca să îţi dai seama că
nimeni şi nimic nu o va clinti din drumul său.
108
Victor să-i fie – cumva – ursitul ei? Cel mai prăpădit
băiat din sat, repetentul clasei? Nu-i este frică de el. Victor o respectă,
ea este singura fată cu care vorbeşte frumos. O respectă pentru că ea
iubeşte cartea şi este atât de ocoşă. A început să-i aţină calea şi ameninţă
pe toţi băieţii care se apropie de ea. La început, ceilalţi băieţi au luat în
glumă ameninţarea lui. Într-o seară era şezătoare la ea acasă şi veniseră
o mulţime de fete şi băieţi. Victor i-a ameninţat cu un pistol şi i-a silit să
plece cu toţii acasă. Apoi el a venit şi i-a cerut iertare şi i-a spus că
numai pe ea o vrea de nevastă. Dacă ea nu vrea, ce se va alege de viaţa
ei şi al lui? Valeria nu ştie ce să facă şi ce să-i zică. Tatăl ei este sărac şi
ar fi dat-o după el pentru că o lua fără zestre. Valeria începu să se
obişnuiască cu gândul că dorinţa ei de a învăţa nu se va împlini
niciodată, că se va mărita cu un băiat din sat. Nu îi venea să creadă că
tocmai Victor va fi acela, cel mai slab băiat din clasă, repetent de două
ori. Nu ştie nici citi, nici scrie bine; abonatul colţurilor şi al grăunţelor. A
mâncat atâta bătaie cât pentru o clasă întreagă, fără să-i pese. Şi, acum,
repetentul acesta o sileşte să-l accepte în preajma ei.
109
Cine i-o fi băgat în cap să o ceară de nevastă, pentru că el singur nu
putea gândi atâta. Poate mamă-sa, Hedeşoaia, că prea îi era ciudă pe ea
că învaţă bine şi băiatul ei nu trecea clasa decât numai cu adămăni. Rea
femeie era Hedeşoaia. Se gândeşte că dacă Valeria a muncit atât de mult şi
a avut grijă de toţi din casă o s-o slujească bine şi pe ea. Acum regretă
că nu a plâns şi nu s-a bătut cu capul de perete să o lase taică-său la
şcoală. Toţi domnii din sat s-au oferit să o ajute cu bani să poată plăti
taxele. Acolo ar fi stat cu Melinda şi ar fi ajutat-o. Dar nu a avut puterea
să lupte cu lacrimile mamei ale paralizate.
Melinda şi Paul vin doar în vacanţă la conac. Melinda o cheamă de
fiecare dată la ei dar îi este ruşine să meargă fără motiv. Nu suportă
reproşul în ochii domnului Sandor că nu a ascultat de el să plece, pur şi
simplu, de acasă. Ar fi avut el grijă de ea. Dar nu a avut dreptul să
aleagă o altă viaţă decât viaţa părinţilor ei. Săracă s-a născut şi doar
munca i-a fost hărăzită, ca la un animal de povară. Într-o zi a venit
Victor. A crezut că a scăpat de el. dar n-a fost aşa. Începuse să fie mai
deschisă cu oamenii. Băieţii se purtau cu ea ca şi cu orice fată de
măritat. Oricare dintre băieţi putea fi soţul ei, ar fi putut să se înţeleagă
cu oricine. Aşa era ea, dispusă oricând la o vorbă bună şi liniştită. Dar în
ziua când Victor a venit din nou, i s-a dus toată bucuria. Avea o bucată
de frânghie şi a zis că se spânzură dacă nu vine cu el acasă atunci, în
momentul acela. I-a explicat frumos că este creştină şi va merge cu cine
se va cununa la preot. A plecat ca un zănatec. A venit maică-sa,
Hedeşoaia, tot ţipând că i se spânzură băiatul, că ea, Valeria, i-a făcut
farmece şi l-a înnebunit. A luat-o taică-său de mână şi s-au dus la casa
lor. Pe Victor îl ţinea tatăl şi fratele său, Gheorghe. În seara aceea, tatăl
ei şi părinţii lui au făcut târgul. Ea rămânea din ziua aceea în casa lor şi
după ce va trece postul vor face cununia.
- Suntem prea săraci ca să facem nazuri, i-a spus tatăl ei. A
rămas acolo şi toată viaţa a purtat ruşinea că s-a cununat cu batic în loc
de voal, ca cele mai prăpădite femei din sat. De câte ori punea mâna pe
ea o treceau fiori când îşi aducea aminte că a fost repetentul clasei. Nu îi
păsa că este socotit cel mai frumos şi mai mândru flăcău din sat. Pentru
110
ea, Victor va rămâne un repetent. Orice face rău, nu se miră. Se aşteaptă
să facă numai rele. El a simţit şi venea mai târziu acasă şi mereu beat.
Când este beat este ca o fiară, se bate cu un sat de oameni. Pe toate cele
şapte cârciumi din sat le ia la rând. Vine acasă, se uită la ea, şi îi spune:
- Nu-ţi plac, Valerie, nu sunt de nasul tău! Poate l-ai vrut pe
băiatul lui Recsey. Te sfarm, că nu eşti decât o mână de femeie. Nu i se
putea opune dorinţelor sale, mai ales că tot timpul îi reproşa că nu-i în
stare să-i facă un copil. Când se trezeşte, Victor devine un mieluşel. Se
pune în genunchi să-şi ceară iertare că, dacă nu, el se omoară. Când s-a
născut Emilian a uitat totul. Nu iubeşte copiii, mai ales că a mai crescut
patru. Dar dacă în fiecare an ar avea câte unul, nu s-ar plânge, i-ar creşte
pe toţi cu aceeaşi grijă. După cel de-al doilea copil, Valeria a fost aşa de
bolnavă că ar fi vrut să moară, dar cine i-ar fi crescut ei copiii? La trei
săptămâni după naştere a trebuit să ajute zidarii. Îşi construiau casa. A
făcut aprindere şi zece ani de zile a fost mai mult bolnavă. Valeria şi
Victor au devenit doi străini. El stătea doar în cârciumi şi la femei. Ea
mai făcea câte ceva prin casă, se mai aşeza în pat când nu mai putea de
durere. Apoi, după zece ani s-a operat la burtă şi a scăpat de durere.
Acum putea să muncească şi în locul lui. El s-a îmbolnăvit de plămâni.
Nu bea decât alcool de 98. A fost cu el la clinica din Budapesta, la Paul
Recsey. A rămas acolo aproape un an. Ea s-a întors acasă. După un an,
Paul a trimis vorbă prin Melinda să meargă să-l ia că nu se va face bine
niciodată. A murit după câteva luni, spăsit, plângând de mila ei că va
rămâne cu doi copii mici. Nu o lăsa să plece de lângă el. Îi era teamă de
moarte. Dacă ar fi putut, ar fi dus-o şi pe ea cu el ca să-l ajute. Îi era
milă de dânsul. Un bărbat, cum s-a ţinut el, se comporta ca un copil fără
minte. Viaţa ei a fost o luptă cu el, o fiară când era beat, un mieluşel
când era treaz. Dar, din păcate, treaz a fost foarte puţin. Instinctiv ştia că
este şi vina ei, că nu a putut să fie femeia lui. Valeria a avut mereu un
cuvânt bun pentru el când era băut dar el nu avea nevoie de o soră de
caritate. El a fost un bărbat care pretindea o femeie pe măsura lui.
Pentru Valeria, dragostea era un păcat peste care nu putea trece, chiar
dacă l-ar fi iubit pe Victor.
111
112
Într-o bună zi, Motanul-Treci-Strada-Dacă-Îţi-Dă-Mâna s-a
hotărât să-şi schimbe culoarea. Motanul sus amintit este prietenul
nostru, membru de marcă în partidul Vieţuitoarelor-Ce-Nu-Pot-Fi-Înghiţite.
Culoarea pe care doreşte să o schimbe este culoarea pisicilor gen piei
drace. Acum să nu credeţi că motanul pe care nu-l doreşte nimeni
dimineaţa la trecerea de pietoni ar fi un capricios ori abonat al caselor
de modă. Dar domnia sa a simţit că această culoare nu-i lasă suficient
spaţiu de exprimare. Şi concurenţa, chiar şi în lumea felinelor cu blana
naturală, este la fel de mare ca în lumea celor cuvântătoare.
Această sfântă zi aleasă de motanul nostru nu este o zi ca oricare
alta. Dar ce are ea în plus veţi întreba domniile voastre cu restul de
mirare care v-a rămas? Nu poate fi nici mai lungă nici mai scurtă decât
suratele ei triste, vesele cu soare ori înnorate. În această zi, care nu este
o luni plicticoasă, fără umor şi cu şef, Motanul-Treci-Strada-Dacă-Îţi-Dă-
Mâna s-a hotărât, în toată splendoarea numelui său să schimbe legi bine
stabilite şi să-şi ofere de ziua sa o săptămână particulară. Săptămâna lui
va avea opt zile ori, în limbajul vostru de contabili, şapte plus unu. Ziua
a numit-o Motănici. Dacă cineva este destul de puternic încât să aibă o zi
113
care să-i poarte numele, atunci nu-l împiedică să-şi instaureze propria
dictatură asupra întregii săptămâni. După ce şi-a botezat noua
proprietate Săptămâna S.R.L! a considerat că poate să-şi facă legi proprii.
În viziunea sa motano-serelistă săptămâna se compune din: Motănici,
Fărăluni, Martinici, Miercurici, Joirici, Vinerici, Sâmbărici şi Dumirici. Toate
acestea au produs valuri în rândul oamenilor care nu ştiau ce poziţie să
adopte. I-au cerut explicaţii, blocând faxul motanului. Domnia sa şi-a
argumentat acţiunea prin creşterea numărului de şoareci.
S-au creat comisii, organisme internaţionale. Toţi aceşti domni
în mişcare trebuiau să împartă anul în funcţie cu noua săptămână. Ca
urmare, a luat naştere un an de tip nou numit Dacă-Îţi-Dă-Mâna. Ca
urmare s-a schimbat şi conţinutul lunii. Noul tip de lună se numeşte
Treci Strada. În lingi şedinţe şi congrese motanul a fost somat, rugat,
implorat să renunţe la noua lună ori să o pună luna a XIII-a. Dar în
zadar, el a rămas ferm pe poziţie. Au cedat ei conform proverbului:
cedează cel ce stă mai prost cu nervii. Aşa că anul de tip nou se
compune din: Treci-Strada, Ian, Fărfeb, Mar, Apri, Mair, Iun, Iul,
Augus, Sept, Oct, Fărnov, Dece. După acestea a urmat o altă muncă
grea; afilierea la toate acţiunile lumii bune. Tone de algocalmin au fost
consumate de către Staff-ul său. Dar nu au fost singurii consumatori de
calmante. Nimic nu era ca înainte şi lucrurile se potriveau cu greu.
Motanul-Treci-Strada-Dacă-Îţi-Dă-Mâna a găsit o soluţie să iasă cu
bine şi din această încercare: se declară minoritar. El este prezentat
peste tot: Minoritatea Sa. Se rezolvă aşa şi ambiguitatea titlului său de
nobleţe. Nu ştia nimeni ce este: rege, împărat ori pur şi simplu
preşedinte. Aşa că îi spuneau Excelenţa Minoritatea Sa. La toate
congresele la care participa şi domnia sa, procesele verbale se terminau
cu mai multe P.S.-uri, ce se refereau bineînţeles la Minoritatea Sa. Se
cheamă că toate reuniunile la nivel înalt se termină în coadă de pisică.
Cuvântul motan este evitat sistematic de frica de a nu-l jigni. S-a
instituit şi o bursă Treci-Strada-Dacă-Îţi-Dă-Mâna. Ca să nu se plictisească
Minoritatea Sa, s-a creat şi un precedent, sunt invitaţi la întâlniri şi
reprezentanţi ai Şoriceilor fără frontiere. Abia acum şi-au recăpătat
114
participanţii liniştea, putând să se concentreze asupra problemelor
curente. Iar motanul nostru se găseşte faţă-n faţă cu singura problemă
nerezolvată a tuturor pisicilor din lume: şoriceii. Le place şoriceilor
invitaţi, de Minoritatea Sa, ori preferă pisica de tip Whiskas? Un răspuns
pe care nu-l vom afla niciodată.
Numai dacă… Ce vă trece prin minte, nu se poate, pentru că
oricât de şiret este un om nu încape într-o blană de pisică. Dar în
schimb, se poate adapta stilului lor de viaţă. Rămaşilor pe dinafară din
diverse Fan-Cluburi, nu disperaţi. Fan-Clubul Treci-Strada-Dacă-Îţi-Dă-
Mâna vă aşteaptă.
După importanţa pe care i-am acordat-o motanului, celelalte
vieţuitoare simţindu-se neglijate, încep să se agite. Asta ar lipsi acum
când lucrurile au luat-o pe făgaşul dorit de mine. Nu-mi vine în minte
cum aş putea să le împac. O să fie binevenită o acţiune de schimbare a
vecinătăţilor prin tragere la sorţi. Câteodată ei hotărăsc mai bine decât
noi. Ar trebui hotărât apoi următorul căruia îi vine rândul la botez. Poate
măgăruşul. Prea des a luat atitudine. Când se petrecea în spaţiul nostru
un eveniment mai mult ori mai puţin dorit, el şi-a spus părerea sa. E
greu să botezi un domn măgăruş când literatura de specialitate îţi pune
la dispoziţie nume ca Ciuş-Ciuş, Copită de Aur, Urechilă, Măgă etc. pot
să-i ofer numele Dori, sper să fie mulţumit. Şi apoi, în sfârşit, vom
vedea un măgar fericit.
115
116
Dragă Valerie,
Nu ştiu, mai eşti în viaţă? Dar dacă eu, mai bătrân ca

veacul acesta, trăiesc, atunci tu, care eşti mai tânără ca mine, ar trebui să
spui încă prezent lumii acesteia. Un gând de om bătrân, foarte bătrân,
Valerie, m-a făcut să-ţi scriu. Mă trezesc tot mai des cu dorinţa vie să mă
aflu în patul copilăriei mele! Să deschid geamul şi vrăbiile gureşe să dea
năvală în căutare de fărâmituri. Ştii, pe una din vrăbii am botezat-o
Valeria, ca pe tine poate numai la gândul ascuns să te văd şi pe tine
veselă ca vrăbiuţa. O recunoşteam după pata de cerneală roşie cu care
am însemnat-o. Dar, la durerea că nu mă pot mişca din pat, se adaugă
durerea că privirea mea se loveşte doar de ziduri, geamuri închise lumii
117
indiferente de afară. Mi-e dor de marea noastră de verdeaţă de acasă, de
nebunia de flori în plină vară, de cântecul cucului. Din ce în ce mai mult
mă gândesc la Melinda, plecată demult dintre noi, şi la picioarele tale
desculţe. De ani de zile ţin în dulap, pe raftul de sus, o pereche de
sandale, o pereche de pantofi şi o pereche de cizme. Le păstrez pentru
tine şi amintirea picioarelor tale atât de goale. Am pus o etichetă: Papuci
pentru Valeria. Am lăsat scris cu limbă de moarte că cele trei perechi de
pantofi să mi le pună în sicriu. Mă vor ajuta să trec mai uşor dincolo. Le
voi spune că pantofii sunt pentru tine şi vreau să te aştept cu ei. Când ai
venit cu bărbatul tău la clinica mea, primul lucru după surpriza să te
văd, mi-au sărit în ochi pantofii tăi. În cinstea cărui fapt ţi-ai pus pantofi
în picioare şi hainele cele mai bune? M-aş simţi onorat dacă ai făcut
toate acestea in cinstea mea. Dar peste imaginea ta de atunci, de la
clinică, se suprapune o Valerie ce stă cuminte la masă şi o ascultă pe
Melinda la lecţii. Picioarele îţi stăteau desculţe şi stinghere că ar putea
ocupa prea mult loc. te simţeai vinovată că tu, fiică de ţăran, înveţi pe
lui Recsey. Nu era vina ta că erai săracă şi Melinda prea uşoară la minte
ca să aibă poftă să înveţe. Sau, cum s-ar spune în ziua de azi, i-a lipsit
motivaţia muncii. Îmi este milă de Melinda când mă gândesc cum a plătit
toată viaţa uşurinţa ei de atunci. Dar tu, pentru ce ai plătit? Poate pentru
dorinţa de a trăi fără pată. Poate neputinţa de a supăra pe cineva.
Trebuie să existe o viaţă dincolo, măcar pentru cei ca tine, care au
refuzat să trăiască de frica de a nu face rău.
Acum, îmi fac ordine în lucruri, aşteptându-mi sfârşitul, vreau să-
ţi spun ceea ce ani de zile nu am îndrăznit. Fata aceasta frumoasă din
poza pe care ţi-o trimit este nepoata ta şi a mea. O cheamă Emma şi are
ochii albaştri, ca tine. Eu am crescut-o, mama ei, Estella, fiica mea, după
ce a născut-o a plecat în America. Nu m-a iertat niciodată că am silit-o
să aducă pe lume rodul unei aventuri trecătoare pentru ea. Când mi-a
spus că aşteaptă un copil de la băiatul tău i-am interzis să întrerupă
sarcina. Pentru mine, copilul acesta nedorit de mama lui era o bucăţică
din tine. Mă bucur că mintea noastră a fost îmbogăţită cu sclipirea
minţii tale. Emma are ochii şi mintea ta. E frumoasă ca Estella şi are
118
temperamentul aprins al fiului tău. Cum ai putut avea un fiu care să se
lase sedus de o femeie în goană după plăceri? De fapt, el seamănă cu
Victor, tatăl său. A băgat o clinică întreagă în sperieţi. Dacă nu era soţul
tău, l-aş fi dat afară. Frumos şi semeţ bărbat ai avut. Păcat că l-a ros
alcoolul. Te simţeai aşa stingheră lângă el. povestea surorilor că are în
şapte sate câte o drăguţă. Îmi era milă de tine. Ce căutai tu lângă un
bărbat care iubeşte atât de mult viaţa? Ai fost toată viaţa o însingurată:
între noi, cu ai tăi, cu bărbatul tău. Copiii nu ţi i-am cunoscut. Doar pe
Emilian, din ceea ce am obţinut de la Estella. De la ea am aflat că nici
unul din băieţi nu ţi-a moştenit dragostea ta de carte. Păcat că părinţii tăi
n-au putut să te întreţină la şcoală. Dar nici n-au lăsat pe alţii să te ajute.
Tatăl meu s-a oferit să te trimită la şcoală, alături de Melinda. Tu ai fi
învăţat cu ea şi, poate, ar fi reuşit să termine şcoala. Aşa, tu ai rămas să
trudeşti ca o roabă lângă un bărbat care nu a priceput nimic din viaţa ta.
Melinda a fugit cu şoferul nostru. Mă mir că tata nu a murit de supărare.
N-a putut s-o ierte niciodată pe Melinda. Ea s-a întors, dar viaţa ei nu a
mai putut fi schimbată. Îmi aduc aminte cum ne sărutai mâna la toţi
când intrai în casă, deşi tata te-a rugat de atâtea ori să nu mai faci
aceasta. Tu erai, zi de zi, fata de ţăran deşteaptă şi demnă în sărăcia ei.
Chiar dacă tu ai depăşit copiii stăpânului, nu ai vrut să primeşti nimic de
la ei. Spuneai că îţi ajunge o bucată de pâine, că mâncarea prea multă
îngreunează gândirea. De ciudă, după ce plecai, aruncam totul afară.
Cum ai putut să trăieşti fără să-ţi doreşti pentru tine nimic, aşa cum îţi
doresc copiii, mai ales cei săraci? Ai crescut fără să invidiezi pe nimeni
şi nici să spui un cuvânt rău despre altcineva. Mă amuză că fetiţa a
moştenit ochii tăi. Trăiesc cu ideea că Emma eşti tu şi prin ea mă
urmăreşti şi mă pui la colţul hărăzit din cer. Ea este o absolutistă ca tine
şi mă gândesc cum se va descurca în lumea aceasta printre oameni care
nu sunt ca ea. Va fi o femeie chinuită ca tine, trăind într-o lume ce nu i
se potriveşte? M-a anunţat Estella că vrea să vină să o ducă pe Emma la
ea. Ani de zile nu mi-a scris nici un rând, nu s-a interesat de copilul ei.
Acum este suficient de bătrână ca să-şi dea seama ce viaţă deşartă a dus.
O vrea pe Emma ca să-şi demonstreze că nu a trăit degeaba.
119
Acum, dragă Valeria, nu mai sunt băiatul grofului. Da, bineînţeles,
iar îmi dai o palmă, tu eşti tot ţărancă, căci calitatea de ţăran nu ţi-o ia
nimeni. Valeria, nu mai avem cum să ne întâlnim dar să ştii că i-am
povestit Emmei totul despre tine şi fiul tău, tatăl ei. Ar vrea să vă
cunoască şi va veni cât de curând la voi. Îmi pare bine că a moştenit
imensa ta mândrie. Să te mulţumeşti cu ce ai, să fii regele puţinului tău,
să calci mândru ca şi cum ai duce o carte pe cap, pe care nu ai voie să o
scapi. Să faci atâtea fapte bune şi rele cât poţi duce. Doresc să existe un
paradis. Pentru ca oameni asemenea ţie să-şi găsească fericirea ce şi-au
refuzat-o aici pe pământ.
Paul Recsey
P.S. îţi trimit o filă de jurnal găsită în lucrurile Estellei. Trebuie

să o iertăm amândoi. Era să moară la naşterea Emmei.
120
Unde sunt eu, impulsiva nepăsătoarea, încăpăţânata
Estella? Va veni acest pui de ţăran cu mine în lume? El, Emilian al lui
Victor lui Hedeş. Ce nostim sună! De fapt: Emilian Trif. Mama lui a fost
colegă de clasă cu mătuşa Melinda. Ce ciudat că mătuşa Melinda a mers
la şcoală cu copiii de ţăran. Ea a avut întotdeauna idei trăsnite. De
mama lui Emilian se vorbeşte cu mult respect în casa noastră. Până şi
bunicul spune deseori ce fată cuminte şi deşteaptă a fost Valeria. Dar
ce-mi pasă mie de toate acestea? Emilian nu-i seamănă. Ce bărbat
frumos şi ce ţinută are! Nu am mai văzut un bărbat jucând aşa mândru la
horă şi ce ochi albaştri are. Mătuşa Melinda a insistat să văd cum
dansează tinerii din sat. M-am dus. Nu aveam ceva mai bun de făcut.
Apoi ea a chemat un flăcău. Era Emilian şi l-a rugat să danseze cu mine.
- Emilian este băiatul celei mai bune prietene ale mele, Valeria,
mi l-a recomandat ea.
Nu putem să-mi închipuim cum mătuşa Melinda avea prietenă o
femeie din sat. Emilian m-a învăţat să dansez. Minunat. Aş fi vrut ca
după-amiaza aceea să nu se mai termine niciodată. Zilele treceau
plictisitoare. Apoi, într-o după-amiază, mătuşa Melinda m-a scos la
plimbare. Ne-am oprit la casa lui Emilian. Am cunoscut-o pe mama lui,
121
pe Valeria. Avea nişte ochi albaştri frumoşi; exact ochii lui Emilian.
Aveau o casă modestă dar curată. De fapt, şi Valeria, şi Emilian erau
foarte curaţi. Valeria ne-a sărutat mâna la amândouă.
Mătuşa Melinda a pupat-o pe frunte. Încă se mai păstra în sat
acest obicei. Emilian nu era acasă. Îmi era ciudă, dar nu doream ca
mătuşa Melinda să-şi dea seama. Am mâncat plăcinte făcute de Valeria şi
am băut lapte acru. Totul era aşa de simplu şi firesc în casa ei! Mătuşa
Melinda i se adresa foarte respectuos Valeriei. Vorbeau când româneşte,
când ungureşte. Mă amuzau. Când doreau să nu înţeleg ceva, vorbeau
româneşte. Înţelegeam foarte puţin. Valeria vorbea foarte curat
ungureşte, iar Emilian la fel. Am plecat cu regretul că nu l-am întâlnit.
Dar după câteva zile m-am trezit cu el la conac.
122
Am riscat şi am dat greş. Dori-măgăruşul s-a supărat pur
şi simplu. În primul rând că scriu Dori cu i românesc. Apoi, am încercat
să-l termin în câteva rânduri. Mi-a reproşat că nu ştiu să dau naştere la
personaje bine conturate şi, nu mai departe, pe Ştefan l-am terminat în
două, trei pagini. Cum mi-am închipuit eu, îşi continuă Dori ideea, că
înşirând doar câteva cuvinte despre ditamai Ştefan-ul, pe care mai am
pretenţia că-l iubesc, pot să-l definesc ca personaj. Nu degeaba femeile
sunt considerate superficiale. Drept răspuns la afrontul pe care i l-am
adus lui personal şi bărbaţilor din microuniversul în care locuiesc acum,
el va pune bazele unui partid. Partidul personajelor masculine prost conturate.
Cu ocazia aceasta aflu că Dori este de gen masculin şi este fan Ştefan.
Am aflat de la iepurilă că Dori intenţionează să-l aleagă pe Ştefan
preşedintele partidului şi una din condiţii este ca el să renunţe la mine.
Mulţumesc lui Rilă căruia nici măcar nu i-am dat nume, pentru
informaţie. Chiar dacă este bărbat, şi va face şi el parte din viitorul
partid, şi-a călcat pe mândria specifică genului de care aparţine şi m-a
pus în gardă. Mă simt obligată să-i dau şi lui un nume: Rilă Iepurilă,
Iepurilă Varză-Dulce, Bugs Bunny, toate aceste nume sunt deja super
123
cunoscute. Poate Soso l-ar putea încânta. Aştept o reacţie din partea sa
şi a colegilor săi. Deci asistăm şi la o diviziune a unui partid. Cum se va
numi, acum când o fracţiune importantă pleacă? Partidul Vieţuitoarelor
rămase în aşteptare. Nu-mi plac schimbările, dar fiind pusă în faţa faptului
împlinit mă supun. Ce zice Cleo, poate sunteţi curioşi să aflaţi. Ei bine,
nu zice nimic, el este plecat în luna de miere. Cel puţin aşa am dedus
din şuşoteala cu Ştefan, când l-a luat şi dus a fost. Este stilul recunoscut
al lui Cleo, urzeşte tot felul de intrigi şi apoi dispare. Se vede cât colo că
şi clapa cu partidul nou creat, tot el mi-a tras-o. Şi apoi a găsit de
cuviinţă să se însoare. Dar fiţi liniştiţi: a pus totul la cale ca în lipsa lui
să nu ducem dorul intrigilor. Va veni aducându-şi nevasta care, dacă îi
va semăna, va trebui să ne cerem transferul. Acest Ştefan începe să mă
scoată din sărite cu indiferenţa lui. Mai devreme ori mai târziu, tot va
accepta un dialog. Criza de identitate se va sfârşi şi îmi este dator pentru
asta cu un cuvânt.
Îmi promit să nu mai spun un cuvânt despre Cleo, prea l-am
scos doar pe el în faţă, neglijând restul. Despre Azorel nu am spus
nimic. Pentru început, să-i dau un nume pe măsura sa, Assurbanipal de
pildă. Bănuiesc că şi el va fi un membru al partidului Personaje masculine
prost conturate. Au nevoie de un câine credincios şi prost creionat în
orice partid, cu atât mai mult în acesta. Este o corcitură între un câine de
rasă şi o potaie. Este un rezultat destul de bizar, aproape rasat. Nu se
amestecă cu celelalte vieţuitoare mai mult decât cere minima politeţe.
Nu agreează motanul şi-l consideră fanfaron. Mă acuză că-i dau mai
multă atenţie decât merită. De când a aflat că următorul, după motan, va
fi măgăruşul, a pierdut orice interes legat de ceea ce se-ntâmplă în jurul
său. Îl înţeleg foarte bine, el fiind şi membru fondator al partidului.
Aştept să văd ce intenţii va avea, cum îşi va lua revanşa. Regret că nu
este de partea mea. Consult un Atlas Chinologic în speranţa de a afla
date mai consistente despre acest animal. Cuvântul mi se pare o jignire
la adresa sa, de când el a devenit epitet, deloc măgulitor la adresa
oamenilor, şi-a pierdut din conţinut. Assurbanipal mi-a dat o notă
proastă încă din prima zi a prieteniei cu Motanul-Treci-Strada-Dacă-Îţi-Dă-
124
Mâna. În viziunea sa nu puteam fi prieten şi cu un motan nesuferit şi
negru şi cu domnia sa. E vina mea că nu am făcut nimic pentru a face să
înţeleagă că motanul nu mi-a intrat sub piele fiindcă s-a dat peste cap să
ajungă acolo, ci fiindcă mi-a fost simpatic din primul moment. Mă
consolez la gândul că datorită amestecului de sânge nobiliar,
Assurbanipal nu este un duşman de temut, nu va lovi niciodată sub
centură. Aştept să-şi schimbe dispoziţia sufletească ca să am o discuţie
mai serioasă cu el. se leagănă mai bine de o oră şi devine obositor de-a
binelea. Poate doar Ştefan ar putea să-l domolească. Caută rima
potrivită, se caută pe sine ori liniştea sa. Nu are simpatii printre celelalte
vieţuitoare. Nu şi-a găsit stăpânul la care să-i fie credincios, spun lucrul
acesta cu regret. Va primi cu siguranţă un loc în Partidul personajelor
masculine prost conturate. Este posibil să prindă un loc în parlament. Va
pleca un străin pe care nu am reuşit să-l înţelegem şi nici nu ni l-am
apropiat după cum era firesc. Traiul în comun presupune renunţări,
drumuri comune şi dispoziţia de a aparţine celorlalţi. Mă uit la fiecare în
parte şi mă gândesc care dintre ele vor trece fără regrete în noul partid.
Vor vrea şi un sediu nou. Dintr-o dată se va schimba întreaga
configuraţie a universului, nu ar fi exclus să apară şi figuri noi. Ce faţă
va face Cleo e greu de prevăzut, cu toate că ar putea fi aripioara sa
dreaptă, cea care a făcut jocurile.
125
126
Emilian ne-a adus lapte şi o găină albă de toată
frumuseţea. Nu aveam nevoie de nimic, dar de ar fi să mă iau după
reacţia mătuşii Melinda, darul primit părea sfinţit. Ne-am plimbat prin
parc fără să ne spunem nimic, pur şi simplu nu puteam să ne despărţim.
Abia aştept să-i povestesc Irenei cum m-am îndrăgostit de un pui de
ţăran, pe care am să-l zăpăcesc chiar dacă mătuşa Melinda mă va
descoperi şi expulza la tata. Ce-ar zice el, dacă s-ar trezi cu mine şi
Emilian acasă? Mătuşa mi-a divulgat un secret: tata a fost îndrăgostit de
Valeria, dar fără să ştie nici unul, nici celălalt.
Toţi se străduiesc să scoată din mine ceva ce nici lor nu le-a
reuşit. Mătuşa Melinda nu s-a purtat ca o fată de rangul ei, reuşind să-l
îmbolnăvească pe tatăl ei. Acum îşi consideră viaţa încheiată şi se
consideră mama mea, ea neavând copii. A vrut să o ia vara aceasta, cât
stăm şi noi la conac cu băiatul cel mic, dar Valeria a refuzat-o, obişnuită
să tragă tot răul după ea, fără să se plângă. Nu are nici o bucurie. Băieţii
săi nu au iubit şcoala, iar bărbatul ei umbla din crâşmă în crâşmă şi din
femeie în femeie. Se pare că Emilian îl moşteneşte, dar nu-l condamn.
127
Nu am timp să mă gândesc la păcatele sale. Îmi plac ochii săi şi cu asta
spun tot.
O ascult pe mătuşa Melinda cu toate că nu mă interesează decât
Emilian. Mi se pare mai mult ca interesant acest băiat. Voi fi a lui, mai
bine zis va fi al meu. Chiar mă tentează să-l iau cu mine. Nimeni nu va
şti cine este şi, oricum, am făcut întotdeauna ceea ce am vrut. Irene,
mâine mă întâlnesc cu el şi îţi promit că am să-ţi povestesc cum este
când te ţine un pui de ţăran cu ochii albaştri în braţe. Irene, acum mă
grăbesc, trec şi pe la croitoreasă, vreau să-mi cos ceva de plajă pentru
mâine la râu. Mi-a promis tanti Rozi ceva foarte şic.
Estella
128
Surpriza ca bunica să primească o scrisoare şi, mai ales,
o scrisoare în limba maghiară, m-a luat pe nepregătite. Cel mai mult m-a
durut că bunica Valeria nu mai este în viaţă ca să-şi citească prima şi
ultima scrisoare sosită pe numele ei. Aş fi vrut să-i văd reacţiile. S-ar fi
bucurat ori s-ar fi întristat, nu am de unde să ştiu. Pentru mine, bunica a
deţinut monopolul binelui, încrederea în ceea ce face ea a fost absolută.
Ea a ţinut în mâinile ei muncite, de pe care nu i se vindecau niciodată
rănile făcute de săpunul tare, cu prea multă sodă caustică, balanţa
echilibrului meu. Când a murit, m-am trezit că nu ştiu ce să fac cu mine
şi cui să mă reportez. Nu ştiu pe nimeni care să-i semene în frământările
şi în felul de a-şi trăi viaţa fără să supere. Nu a trăit pentru ea tocmai
pentru că nu a ştiut ce înseamnă să trăieşti. A dorit doar ca cineva să
aibă nevoie de ea pentru ca să-şi poată dovedi că nu trăieşte degeaba.
Nu a vrut nimic pentru ea. Nici haine, nici alte măriri lumeşti. Şi totuşi,
şi-a dorit ceva: copiii ei să înveţe. Şcoala a fost marea sa bucurie şi
durere: ea a dorit-o, dar nu a avut posibilităţi să o urmeze. Pentru băieţii
săi ar fi făcut orice sacrificiu numai să fi avut poftă să înveţe, dar ei l-au
moştenit pe Victor. I-au moştenit dorinţa de viaţă şi de pământ.
129
S-a mai înhămat câţiva ani, cu răbdare punându-şi speranţa în
nepoţi. Aşa că eu, Marian, sora mea Ana şi Victor cel mai mic dintre
noi, am trecut prin mâna ei. Îmi pare bine că a murit liniştită că, în
sfârşit, cineva din sângele ei a ajuns acolo unde şi-a dorit ea.
Balansându-mă în leagănul acestui colţ de rai, care este grădina gazdei
mele, sunt fericit că ai mei mi-au trimis mie să păstrez scrisoarea. Mi-au
expediat-o ştiind ce plăcere îmi fac, eu fiind nepotul ei preferat. Ne-am
înţeles unul pe altul, având aceeaşi structură psihică, ne bucurau şi ne
întristau aceleaşi lucruri. A fost mândră de mine că începând cu clasa
întâi am luat tot premiu cu coroniţă. Mama a fost prea muncită ca să
aibă grijă de noi, de lecţiile noastre, de bucuriile ori necazurile noastre.
Toate au trecut pe umerii firavi ai bunicii. Era atât de slabă că toţi se
mirau de unde atâta energie. Nici nu o vedeam niciodată mâncând, i se
părea o indecenţă să te gândeşti toată ziua la mâncare. Pentru noi gătea
ceea ce ne plăcea mai mult, dar de dragul nostru şi nu din plăcere. Era
ciudată şi femeile din sat nu o considerau de-a lor. Nu mergea la nimeni
şi nici nu îndrăzneau prea mulţi să ne treacă pragul; doar pentru un sfat
sau o carte de rugăciuni. În universul meu de copil a lipsit minciuna şi
înşelătoria. De aici greutatea de a mă adapta lumii ce se guvernează
după alte legi; lumea bunicii a fost una ideală.
130
Nimeni nu-i ca noi, încerc să sparg tăcerea care s-a lăsat
grea. Am greşit din nou şi în acest moment starea de tensiune nu-şi mai
are nici o explicaţie. Doar prin lipsa de activitate a grupului nostru.
Când eşti aproape de a ieşi dintr-un impas şi, cum ştii teoretic şi chiar
practic, consideri că nu e greu, apoi un mic gest ori amănunt îţi schimbă
micul tău plan, te prăbuşeşti pur şi simplu. Acum avem timpul cu toţii
să întoarcem problema pe toate părţile, bucuroşi că am scăpat aproape
onorabil. Singur Cleo, dispunând de o structură psihică de nota zece,
nici nu bănuieşte că ne-a tulburat apele. Nu ştiu unde şi-a făcut el
studiile, dar este de neînvins. Poţi să-l invidiezi, poţi să-l admiri ori poţi
să schimbi apa prin o mie de procedee, dar nu poţi şti ce-i va trece prin
minte. Citeşte. Mă înfurii şi vreau să schimb ideea. Alerg în
întâmpinarea intenţiilor sale, dar la jumătatea drumului renunţ. Îl las cu
unul din subiectele lui preferate, şcoala. Câte clase a fi având domnia sa
nu pot să-mi dau seama. El este un autodidact ce vrea să pună bazele
unei noi şcoli. Învăţământul sub apă: dulce, sărată, ori chiar sub nivelul
mării. Până atunci studiază temeinic pe alţii, ce şi cum gândesc, unde
pot fi surprinşi şi contrazişi, fără să urci tonul. Găsiţi că are o gândire
131
greoaie ori se găseşte în tabla de valori pe care le practicaţi? Îl amân cât
pot, deşi asta o să mă coste, supliciul va fi dublu. Mă pregătesc să cer
părerea celorlalte vieţuitoare. Dar asta ar însemna să fiu sigură de
simpatia lor. Renunţ pentru un moment să aflu adevărul.
Este rândul lui Cleo şi Teia.
„ A mai trecut un Bac peste bunici, părinţi, fraţi, mătuşi, unchi,
vecini, prieteni, colegi de serviciu, absolvenţi. S-a dus foarte bine,
obişnuit, slab, aşa ca în fiecare an. Dar în locul bucuriei unui hop trecut,
în prima dimineaţă de om liber, absolventul de azi ca şi cel din alţi ani
simte o mare tristeţe: lipsa colegilor şi a amintirilor legate de ultima zi
de şcoală, ultimul sunet de clopoţel, serenade şi banchete. Totul a fost în
grabă, cu multă hărmălaie şi mai ales sub semnul ameninţător al
examenelor ce urmau. Primul gest al proaspătului absolvent este să se
îmbrace şi să plece la liceu. Dar el este doar o amintire, bucurii şi tristeţi
ce se vor decanta cu timpul. Ar vrea acum, în linişte, să reia totul,
începând cu ultima săptămână; să se bucure de fiecare clipă trăită în
comun cu colegii. Nu se mai poate. În schimb le-a rămas vacanţa în care
au dreptul să se coacă învăţând pentru o admitere impusă până la limita
insuportabilului, din raţiuni de nimeni ştiute.
Nici noi la rândul nostru nu ne-am bucurat de ceea ce ar trebui
să fie clipe irepetabile ale vieţii de elev. Întotdeauna există, a existat şi
va exista un deget îndreptat spre eternul absolvent. Mustrător, gestul se
traduce: o să vezi tu la bac, şi la admitere. Şi tot aşa îţi cenzurezi
bucuriile fireşti până la adânci bătrâneţe.
După ce îţi iei bacalaureatul, examenele, statul, nu te grăbi să te
bucuri. Va exista cineva apropiat ţie pe care îl aşteaptă un examen,
motiv să-ţi amâni bucuria trăirii acestei clipe. Apoi, vin copiii cu şirul
lor de examene, apoi nepoţii şi dacă eşti norocos şi strănepoţii.”
Gata subiectele cu şcoala, întrerup fără drept de apel rândurile
ce par nesfârşite ale preşedintelui nostru onorific. Nici unul din noi nu a
ajuns la faza de Bac şi nici nu ne ameninţă pe nici unul examenele lumii
de afară. Nu avem probleme universal valabile. La noi se petrec
fenomene la scară redusă şi fără posibilitatea generalizării lor.
Rămânem aşa cum suntem fără importanţă istorică şi identitate proprie,
132
un grup ce-şi poate schimba în orice moment conturul ca urmare a unui
sistem de proporţii chiar modeste. Ne regrupăm din nou pe criterii de
simpatie. Cleo pereche cu bolul său, Vieţuitoarele-Ce-Nu-Pot-Fi-Înghiţite,
măcinate la rândul lor de ambiţii, şi eu în căutare de identitate. Ştefan,
prin nenumăratele sale grade de libertate, reuşeşte să iasă din marea
masă care suntem noi.
Un gând nu-mi dă pace. Care este şi de unde l-aţi dedus aşa
repede? Las loc pentru o întrebare ca să-mi pot reface planul de bătaie.
Primul, poate că nu mă merită. Poate că sunt eu sofisticată şi gândesc
numai pe porţiuni. Poate totul a fost în închipuirea mea. Nu, nu este
adevărat, semnul este la locul lui la distanţă egală. Doresc să grăbesc
sfârşitul care vine inevitabil chiar dacă nici eu şi nici Ştefan nu-l dorim.
Dar ce dorim noi cu adevărat? Nici măcar partea mea nu o ştiu. M-am
lăsat prinsă în jocul cu vieţuitoarele şi ce trufaş îmi sună sentinţa lui.
Suntem amândoi dispuşi să spunem un dublu da ori un dublu nu,
spionându-ne în aşteptarea primului pas făcut de unul din noi.
Indiferenţă, inerţie, neputinţa de a ieşi dintr-un joc ce a durat prea multă
vreme. Adun tot ceea ce ţine de plus scad ceea ce ţine de minus, apoi
împart la doi. Egalul îmi surâde sigur de el şi fără limite impuse de
restricţii matematice. Este greu de crezut că mă regăsesc în atât de
puţinul rămas. Reiau calculul în dorinţa de a obţine rezultatul dorit.
133
134
Vinovată este lumea care nu seamănă cu cea pentru care
am fost crescuţi, completez spusele lui Marian. Sunt de prea mult timp
plecată ca să mă las copleşită de ceea ce am citit în paginile lui. Lumea
satului m-a repudiat şi pe mine în rând cu toţi copiii din flori. Deşi
numele dat acestor copii este atât de plin de poezie, viaţa lor este atât de
grea. Tatăl care este doar presupus îi reneagă, iar mama, acoperită de
ruşine şi dezonoare, trebuie să suporte răutăţile sătenilor, bucuroşi că au
ce povesti la clacă. Aşa că nedoritul trebuie să se pitească să nu stea în
drumul nimănui, nici apropiat, nici străin. Am fost un caz fericit, mama
Aniţa a avut curajul să-şi ia destinul în mâinile sale şi mai ales să mă
iubească şi să mă crească singură. Iar la familia Rabinovics am fost
acceptată fără condiţii. Coşmarul începea la graniţa dintre casa lui şi
uliţa satului. Nu le plăcea că sunt spălată şi îmbrăcată curat, că învăţ
bine. Le-ar fi plăcut să cerşesc pe la portiţele lor, iar ei să pună câinii pe
mine. Mama mă ocrotea dar răutatea era fără margini. Ceea ce nu aveau
135
curajul să-i spună mamei Aniţa, îmi spuneau mie, chiar dacă nu
pricepeam mare lucru. Cei mai cruzi sunt copiii. La domnul Rabinovics,
unde locuiam cu mama, eram protejată. Toţi mă iubeau. Când mergeam
la şcoală, din casa domnului Issac se găsea întotdeauna un copil să mă
tragă de cozi, să mă ciupească ori să mă împingă în baltă. Întotdeauna
eram îmbrăcată frumos, călcată şi apretată. Se aflau în casa mare haine
rămase de la fetele domnului Issac. Nu înţelegeam ce au cu mine. În
clasă eram cea mai bună şi mai cuminte. Pe lângă faptul că nu aveam
tată, maică-mea era săracă şi servitoare, pe deasupra mă trezisem să fiu
cea mai deşteaptă. La sfârşitul clasei a treia, după ce am primit coroniţa,
mă întorceam, ca de obicei, singură acasă. Maică-mea nu mai termina
cu spălatul şi călcatul. Mă aşteptau o trupă de copii şi mai mari şi mai
mici. Mi-au smuls coroniţa şi mi-au făcut-o bucăţi. M-au zgâriat, m-au
murdărit cu noroi, m-au scuipat şi au râs cu toţii de mine. Uite-o pe
Ursita lui Mirata, roşcovana, vrăjitoarea. Dacă te mai prindem în sat şi
la şcoală îţi facem ce i-a făcut Arthur lui maică-ta. Am lăsat totul acolo
şi, plângând, am ajuns acasă. Primul care m-a văzut a fost domnul Issac.
M-a luat de mână şi m-a dus la maică-mea. Ea a început să plângă. De
atunci nu m-am mai dus la şcoală în sat. I-am urât pe toţi şi mi-am zis că
o să o răzbun pe maică-mea. Plângeam de ciudă. Pentru că mi-a fost
drag să învăţ. Am crescut. Toţi cei de pe la curte se minunau ce
frumoasă sunt. Domnul Rabinovics se întreba ce se va întâmpla cu
mine. El spunea că nu sunt ţărancă şi oamenii din sat nu mă vor accepta
niciodată. Dar nici doamnă nu puteam fi, pentru că nu aveam nici un pic
de zestre. Au început să vină băieţii din sat să mă ducă la horă. Nu am
vrut să mă uit la ei. Recunoşteam printre ei pe cei care m-au batjocorit.
M-a rugat domnul Issac să mă duc măcar o dată. Îi era frică să nu se
răzbune pe casa lui. Câte nu le trece unor flăcăiandri prin minte. Atunci
am acceptat, de dragul domnului Issac, să merg însoţită de mama la
horă. Aniţa, mama mea, a fost o femeie frumoasă, iubea cântecul. Dar
sărăcia a alungat-o din casa ei părintească. A suportat ocara satului
nostru pentru ca fiica ei să fie, măcar ea, acceptată de fete. E adevărat că
toţi băieţii mă curtau, că eram cea mai dansată dintre fete. Asta nu o
mulţumea pe mama. Fetele nu mă acceptau pentru că eram mai frumoa-
136
să ca oricare dintre ele. Şi, fiindcă ştiam că nu am nimic de pierdut, eu
eram cea care făceam strigăturile la horă. Nu era băiat sau fată să nu-şi
audă numele măcar o dată strigat în timpul dansului. A venit ziua când
l-am cunoscut pe Ştefan Simion, pictorul. În sfârşit, îmi plăcea şi mie un
băiat. E adevărat că era cu vreo douăzeci de ani mai mare ca mine. Era
student, pe când eu nici şcoală nu aveam, nici zestre. Într-o duminică a
venit şi el la horă. N-a dansat pe nimeni dar eram sigură că el m-a zărit
şi va veni să mă invite la dans. Am refuzat o mulţime de flăcăi în
speranţa că va veni odată. M-am hotărât că, dacă nu vine, o să-l fac de
ruşine şi o să-l chem eu. Mă apropiai de el şi abia atunci observai ce
ochi albaştri are. Ochii verzi sunt împotriva ochilor albaştri. Prind un
moment când ceilalţi sunt furaţi în ritmul dansului şi îi fac invitaţia.
Ochii albaştrii au spus da, dar Ştefan a spus nu. Ochii albaştri s-au
aplecat sub privirea răutăcioasă a celor verzi, dar nu şi-au schimbat
hotărârea. Ochii verzi au plecat să-şi vindece rănile, nu au avut cum să
observe regretul ochilor albaştri, care nu se considerau deloc
învingători. Peste un an am acceptat propunerea domnului Issac, care s-
a înţeles cu prietenul său Aron Mayer, să mă ia fată în casă. În sat ştiau
cu toţii că nu am nici un viitor. Nici o mamă de băiat n-ar fi vrut noră
săracă şi frumoasă. Am plecat fără să regret nimic. Singurele bucurii:
coroniţa ruptă şi strivită, ochii albaştri care m-au refuzat, durerile
înăbuşite, altele încă, le-am lăsat la ieşirea din sat. Acum, Valeria, bunica
lui Marian, îmi aducea aminte de dragostea ei neîmplinită pentru carte şi
de toată viaţa mea fără nici un rost. Curios, atâţia bărbaţi mi-au făcut
curte, doar Ştefan, singurul, care mi-a plăcut şi m-a respins de la început.
Nu am vorbit cu el niciodată. Ştiam doar că este student şi mereu plecat
din ţară. Când l-am văzut prima oară mi se părea atât de cunoscut încât
îmi venea să-l iau de mână şi să continui o discuţie începută demult.
Dacă el nu simte acelaşi lucru, nu e vina lui. Asta înseamnă că l-am
iertat. Azi, 22 iulie, s-a întâmplat un lucru ce l-ar mira poate şi pe el.
după ce am reuşit să mă înfrâng, am iertat ochii albaştri ce au considerat
că nu merită oboseala de a dansa cu ochii verzi. În cinstea acestei iertări
am să beau un pahar de şampanie, un pahar pentru mine, Ursita, şi
137
pentru Ştefan. Nu, mai bine pentru Orssita şi Ştefan. Doamne, ce bine mă
simt acum că l-am iertat pe Ştefan. Ştefane, în cinstea ta am băut o sticlă de
şampanie şi sunt doar bine dispusă şi îmi este cald. Am să mă întind ca să pot să
vorbesc mai bine cu tine. Ştefane, aştept să-mi răspunzi dacă mă auzi. Am o
senzaţie de imponderabilitate şi sunt dispusă să recunosc orice.
138
Azi avem un eveniment deosebit de toate evenimentele
care s-au produs în cercul nostru. Nici noi, cei care trăim aici şi, de bine
de rău, ne cunoaştem şi ne observăm în mod direct, nu ne-am aşteptat la
o aşa ispravă a Motanului-Treci-Strada-dacă-îţi-dă-mâna. Domnia sa ne-a
anunţat grav de dimineaţă că a intrat în viaţa literară. Chiar în cursul
zilei, când va fi pregătit sufleteşte, ne va citi prima sa creaţie literară.
Expresia guri căscate spune puţin despre feţele noastre mirate. Ne
aşteptam să intre în politică, este exact născut pentru ea, dar literatura şi
motanul ni se par incompatibile. Dar dacă aceasta este opţiunea sa, nu
ne rămâne decât să o respectăm. Oricum, evenimentul anunţat ne
înviorează pe toţi şi ne insuflă pe moment dorinţa de a trăi. N-ar fi
exclus ca între timp să se întoarcă Cleo din călătoria sa de nuntă.
Contăm, după cum reiese din comportamentul motanului, şi pe
participarea lui Ştefan. Acest domn ne-a neglijat în ultima vreme,
pregătindu-se, poate, pentru o despărţire mai lungă. În lipsa peştişorului,
nu am avut vreo informaţie despre lumea de afară şi chiar şi cele în
legătură cu stăpânul nostru ne-a lipsit. Aşteptăm cu nerăbdare să se
producă motanul şi sunt sigură că o bună bucată de timp vom avea ce să
discutăm. Suntem pregătiţi ca, dintr-un moment în altul, să-şi facă
139
apariţia radios. Cleo şi soţia lui, Ştefan mai mult ori mai puţin sigur. Dar
linişte, motanul nu mai are răbdare şi începe.
- „Domnilor, să nu aşteptaţi să vă ţin un discurs cu şampanie, nu
încă. Oricare ar fi motivul pentru care m-am apucat de scris, nu consider
important ca voi să-l aflaţi. Deci: sunteţi primii care află micul meu
secret şi consider că veţi şti să-l păstraţi. Eu, Motanul-Treci-Strada-Dacă-
Îţi-Dă-Mâna, în dorinţa de a ieşi din lungimea fără de sfârşit a zilelor
plicticoase şi din viaţa care nu mi se potriveşte, şi pentru a-mi găsi
modalitatea de exprimare, mă apuc de scris, renunţând în acelaşi timp şi
la culoarea mea naturală, negru.
Poate că nu este pe placul vostru noua mea opţiune, dar vă asigur
că nu o să-mi aleg personajele din mijlocul vostru. Primesc sugestii de
la domniile voastre până la ora 22 p.m. Întrebarea este spre ce gen să mă
îndrept? Este literatura ştiinţifico-fantastică cea mai potrivită fanteziei
mele? Aştept sugestii chiar şi anonime.
Nu suport trei categorii umane:
• pe cei cărora le este frică să nu moară de foame;
• pe cei care consideră că şi-au rezolvat propria
existenţă şi sunt dispuşi oricând să se amestece în
viaţa celorlalţi;
• pe cei ce dau impresia că, de urâcioşi ce sunt,
împung tot timpul cu un corn invizibil.
În afară de cele trei categorii nu o suport pe Da-Miorlau, soţia lui

Nu-Motanul. Da-Miorlau este o pisică smiorcăită şi mieunată. Prezenţa ei,
chiar la distanţa de trei poşte, îmi ridică părul măciucă, începând cu
urechea stângă şi terminând cu ultimul fir din coadă. Când mă vedeţi
trecând strada în fugă ca nebunul prin faţa celor mai grăbiţi trecători şi a
şoferilor vitezomani, înseamnă că am văzut, am auzit, am simţit
persoana pisică sus amintită. Să nu credeţi că am fost, sunt ori, şi mai
grav, voi fi îndrăgostit de ea. Nu, nici un motan negru care se respectă
nu ar putea iubi o astfel de pisică. Să nu credeţi că sunt obsedat de
140
această Da-Miorlau Motanul. Am uitat să vă specific că o cheamă şi
Motanul! A reuşit să-l încalţe pe Nu-Motanul şi ce motan simpatic a fost
el până la această mezalianţă. Ar merita să-l cheme Nu-Motanul Cel
Încălţat, ori pur şi simplu Motanul Încălţat.
Eu, Motanul-Treci-Strada-Dacă-Îţi-Dă-Mâna, sunt burlac convins
din tată-n fiu. Ideea că aş face pereche cu o pisică model Da-Miorlau
1994 mă scoate din minţi. Ce exagerată poate fi cu feminitatea ce i se
revarsă din ochi până în unghii. Dar nu mă siliţi să vă mai vorbesc de
ea. Sunt atâtea lucruri interesante ori măcar grave pe lumea aceasta. Nu
mai departe de ieri; o zi ca oricare alta pentru mine, ca pentru orice pisoi
care se respectă. Dar nu acelaşi lucru se poate spune de Nu-Motanul care
alerga ca besmetic să-i cumpere portocale, roşii, căpşuni, fragi, în plină
iarnă. Veţi spune că toţi aţi trecut prin aceasta şi nu aţi ajuns numai
dintr-atâta la boli nervoase.
Schimb subiectul ca să nu risc s-o fac eroina mea pe Da-Miorlau
şi să intre în istorie tocmai datorită mie. Atâtea personaje interesante
aşteaptă să intre în literatură ajutate de mine şi eu îmi pierd vremea cu
false eroine. Ăsta sunt eu, azi şi poate mâine.”
Nu ştim ce să spunem în cazuri de acestea incurabile cu motani
făcând literatură. Dar cineva trebuie să se declare critic şi să-şi înceapă
acţiunea de demolare a motanului. Iarăşi o să ajungem să tragem la
sorţi? De rezultat depinde viitorul lui. Nu poţi să citeşti pe faţa lui
nimic.
141
142
Dacă ar fi să reconstitui ce s-a întâmplat atunci, singură
nu aş putea s-o fac. Unicul martor, Alex, nu este demn de crezare. A
fost vina mea că, fără să vreau, mi-am făcut un duşman de temut din
Alex. Ce zână rea l-o fi adus tocmai atunci? Ori poate el m-a urmărit tot
timpul şi a aşteptat să prindă momentul potrivit să mă înlăture c-un
simplu gest. Nu am ştiut niciodată dacă am fost a lui atunci, în
momentul următor bucuriei că am putut, în sfârşit, să mă împac cu
Ştefan. Ştiu că m-am trezit dimineaţa cu capul greu şi cu senzaţia de
greaţă. Nu-mi este destulă durerea mea, când deodată apare valvârtej
Aron. Refuz să cred că am dormit atât de mult încât sosise timpul
întoarcerii lui Aron.
- Este adevărat ce spune Alex despre voi, Orssita? Nu pot să-mi
închipui că ţi-ai pierdut orice urmă de discernământ.
Nu-mi venea să cred că-mi pierdusem chiar aşa umorul ori
respectul faţă de persoana mea încât să ajung în pat tocmai cu
libidinosul de Alex.
Aron se agita aşa de mult încât îmi era frică să nu facă apoplexie.
Încercam să-l liniştesc ca să-mi poată povesti ce s-a întâmplat şi de unde
a scos toată povestea aceasta.
143
- Bea un pahar cu apă, îi spun, linişteşte-te şi încearcă să –mi
povesteşti tot ce s-a întâmplat!
- Mi-a dat telefon azi noapte Alex, la ora două, spunându-mi să
vin acasă cât pot de repede că s-a întâmplat ceva ce nu poate să-mi
spună la telefon. Îşi cerea iertare că nu a reuşit să intervină în
desfăşurarea evenimentelor. M-am agitat. Primul gând a fost la tine, mă
îngrijora faptul că ai plecat şi de aceea Alex era întristat. Eu îl rugasem
să aibă grijă de tine, să nu te lase să te plictiseşti. La ce altceva aş fi
putut să mă gândesc decât la tine. Doar pe tine te am. Am ajuns, nici eu
nu ştiu cum, în hol. Mă aştepta Alex cu figura răvăşită. Nu mai aveam
răbdare. El tot amâna destăinuirea. A insistat să mergem la mine în
birou ca să mă aşez. Eu întrebam de tine şi, în sfârşit, i s-a făcut milă de
mine şi mi-a spus că eşti bine, că dormi în patul tău. Apoi a scos, spre
spaima mea, un pistol, l-a pus alături de el, şi a spus că dacă eu consider
că trebuie să se împuşte, atunci nu va sta pe gânduri. Nu înţelegeam
nimic din toată vorbăria sa. În sfârşit, s-a hotărât să înceapă să-mi
spună. Zicea că ieri seară a venit să vadă ce mai faci şi, eventual, să-ţi
ţină de urât la cină. Întotdeauna am apreciat la el grija faţă de tine. Uşile
erau deschise. Tu erai tolănită în salon, pe canapeaua ta preferată, erai
aproape goală şi beată. Tocmai vorbeai cu un oarecare Ştefan de care,
după cum a dedus Alex, tocmai atunci te despărţiseşi. Dacă veneam doar
cu un minut mai devreme m-aş fi întâlnit cu acest Ştefan pe scări, zicea Alex.
Erai – cică – atât de fericită după plecarea acestui Ştefan încât Alex
spune că ai sărit pe el şi l-ai tras în pat după tine.
- Doamne, Orssita, cum ai putut să faci tu lucrul acesta?
Adică să primeşti un bărbat în lipsa mea, apoi să te îmbeţi şi să te dai la
Alex?
Stăteam şi mă uitam la Aron şi-mi era milă de dânsul. Mă pufnea
râsul când povestea despre Ştefan ca despre un om viu ce tocmai ieşise
pe uşă. Ce urmărea Alex cu această poveste ticluită cu atâta grijă?
Dorea să fiu alungată din casa unde oricând era bine primit. Dorea să-i
aducă în locul meu o altă femeie lui Aron, cu care ar putea complota?
- Orssita, spune-mi că totul a fost o păcăleală pusă la cale de tine
cu Alex. De ce nu spui nimic şi taci vinovată? Alex zice că în lupta
144
voastră te-a muşcat de mână în speranţa să-ţi revii. Vreau să-ţi văd
mâinile. Am întins automat ambele mâini. Aproape de cotul stâng
aveam, într-adevăr, o mică rană care putea fi foarte bine o muşcătură.
Dar asta nu înseamnă că neaparat am fost a lui Alex. Putea să mă muşte
pur şi simplu intenţionat. Nici beată nu a-ş suporta să pună mâna pe
mine. Dar Aron era aşa de furios, atât de agitat, încât nu ştia ce să mai
zică. Se purta ca un robot. Nici eu nu ştiam ce să mai zic. Aşteptam să-şi
revină şi să-mi ceară scuze. Poate că era prea obosit ca să judece totul
cu discernământ. A plecat frângându-şi mâinile şi vorbind de unul
singur. Îmi era milă, deşi nu puteam să accept situaţia în care mă
găseam faţă de el. Am aţipit, crezând că lucrurile se vor rezolva în
favoarea mea, de la sine. Aproape de amiază, am deschis ochii. Era o
linişte deplină în toată casa. Mi-am adus aminte, puţin stânjenită, de
ceea ce s-a întâmplat. Unde o fi Aron? Desigur, a plecat să se detaşeze
de necazul pricinuit de mine şi fără voia mea. Sper că, totuşi, Alex să
revină asupra celor spuse de el. Ies afară în grădină, dar nici aici nu-mi
găsesc locul. De parcă Alex, prin prezenţa lui, lasă pe unde trece câte o
undă de tristeţe şi supărare. Mi-ar trebui un spray anti-Alex ca să anulez
trecerea lui pe aici. La masă sunt tot singură. Nici măcar telefonul nu
sună. O zi apăsătoare, la fel ca altele ce urmează după momentele
penibile. Două sentimente prind contur: milă pentru Aron şi ură pentru
Alex. Nu mai pot să particip pasiv la complotul care îl urzeşte cu
migală. Am să le spun totul. Sper ca Aron să mă înţeleagă şi să nu-l mai
primească în casa lui. Îmi vine în minte Ştefan. Uite o amintire care
poate face mai mult rău decât stăpânul ei. Mă feresc să mă supăr încă o
dată pe Ştefan. Aşa cum m-am supărat atunci, demult în sat. Altfel,
iarăşi o să urmeze o împăcare ca cea din seara trecută. Sper să nu fiu
nevoită să-l visez cu ochii deschişi pe Ştefan şi să fiu scutită de
explicaţii inutile. Mă uit să văd dacă am într-adevăr urma muşcăturii lui
Alex. Nu, nu a fost doar un vis rău; este acolo, prezentă, pentru a-mi
face în ciudă. Nimic nu prevesteşte deznodământul. Ies din nou la
plimbare. Sunt tentată să urc în pod. Poate că mă mai aşteaptă acolo o
surpriză. Dar nu, nu pot să reînnod vraja căutărilor în pod. Intru din nou
în casă. Mi se pare că se întâmplă ceva straniu, că eu tocmai eram prinsă
145
în evenimente şi, în ultimul moment, cineva a hotărât că trebuie să stau
la o parte. Liniştea este aceeaşi. Simt că-mi ţiuie urechile. Se aude o
împuşcătură. Doar una. Nimic nu a mai fost ca înainte. Cum a ajuns
Alex, aşa repede, nu pot să înţeleg. Unde stă pitit, ca apoi, la momentul
oportun, să-şi facă apariţia? Deci, nu el a fost cel care a primit un glonţ.
S-ar fi terminat prea uşor chinurile mele. Glonţul şi l-a tras Aron. Am
spus Dumnezeu să te ierte, Aron. Eram obligată să afirm lucrul acesta, deşi
într-o vreme l-am urât pentru viaţa care mi-a sortit-o. eram pentru prima
dată singură şi atâta vreme au dispus alţii şi au hotărât în locul meu încât
acum nu ştiu ce să fac cu libertatea aceasta. Aştept să vină cineva să
spună ce să fac, să comande haine de doliu, să se ocupe de Aron. Alex
este prezent şi urăsc clipa când vom fi numai noi doi şi va da vina pe
mine. Nici un moment nu se considera vinovat pentru intrigile sale.
Aron nu mi-a dat voie să mă apăr, a voit să simt mereu povara vinei
mele. Prin moartea sa, el a ridicat la rang de vină ceea ce eu aş fi putut
să neg. A vrut să consfinţească păcatul meu, aşa-zisul păcat. Alex nu
mi-a dat voie să particip la înmormântare, neavând nici o calitate. Ar fi
fost monstruos să mă anunţ fiica lui la masa succesorală, câtă vreme
eram cunoscuţi ca soţ şi soţie. La deschiderea testamentului am fost,
totuşi, şi eu chemată. Aron lăsase toată averea lui Alex. El îşi ascunse cu
greu bucuria. Aron a pus şi o condiţie: să aibă grijă de mine toată viaţa.
Dar altceva nu a specificat în legătură cu mine. Alex va dispune cum va
vrea de mine. Dacă va avea poftă, îmi va lua totul pe motivul că vrea să
aibă grijă de mine. În numele grijii faţă de om se pot face multe! Aş fi
vrut să ne aruncăm în faţă răul, să ne spunem totul şi dacă se poate să nu
ne mai vedem. Sper să mă lase să locuiesc în casa aceasta. Îmi pare rău
să părăsesc grădina şi parcul şi podul cu surprize.
Alex mă evită sistematic. Eu nu aveam bani. Nu mă interesau,
pentru că nu aveam ce face cu ei. Eram într-o nesiguranţă totală. Ştiam
că o casă ca aceasta se întreţine cu mulţi bani, că femeile din casă şi
restul personalului trebuie plătit. Mai ştiam că Alex abia aştepta să cer
bani de la el ca să mă poată umili. Apoi, brusc, a plecat, fără să-mi
spună nimic. Nimeni nu ştia unde s-a dus. S-a întors peste o lună, avea
un aer răutăcios ca de obicei. Apoi a plecat din nou, ca să nu se mai
146
întoarcă niciodată. A venit un bărbat care mi-a spus că este noul stăpân
al casei. Mi-a arătat o mulţime de acte care aveau semnătura lui Alex.
Nu puteam să spun nimic. Mă aşteptam la tot felul de răutăţi din partea
lui Alex, dar nu îl credeam în stare să mă lase pe drumuri. Domnul
respectiv, nici măcar nu am reţinut cum îl cheamă, mi-a spus că Alex a
lichidat totul şi s-a stabilit în America. Mi-ar fi trebuit o avere să-l
găsesc şi să-l dau în judecată, dar eu nu aveam bani. S-a oferit acest
domn să mă ţină în casa lui şi să-i plătesc lunar chirie. Nu aş fi putut
rămâne în ea nici un ceas. Mi-am făcut un mic bagaj, dând restul
hainelor femeilor din casă şi am plecat fără să-l salut pe noul stăpân.
Ştiam, într-un fel, că el nu este vinovat, dar nici foarte curat nu era. Nu
cumperi o casă fără să te interesezi a cui este de fapt. Sunt sigură că
Alex i-a dat-o pe nimic, numai să scape de ea. Nu ştiu unde o să merg,
dar ştiu că de aici vreau să scap cât mai repede. Prieteni nu am, iar la
cunoscuţii lui Aron nu vreau să apelez. Ar mai fi Danielle şi Carol dar
după cele întâmplate în iarna trecută nu doresc să-l mai întâlnesc. Poate
Carol m-ar fi iertat, dar Danielle niciodată.
Rătăcesc singură fără să mă pot hotărî încotro să o iau. Nu mă
grăbesc, îmi aduc aminte de avocatul lui Aron. Bine măcar că ştiu cum
îl cheamă. Ajung să dau de el când deja renunţasem la ideea că o să-l
găsesc. I-am povestit totul aşa cum era: Că Aron mă înfiase în ţară, că
Alex a vândut totul şi a plecat. M-a întrebat dacă aveam actele întocmite
în ţară. Nu le aveam. Îmi spusese că lui nu i-a pomenit niciodată Aron
că ar fi existat astfel de acte. Să mă întorc în ţară, acesta era sfatul lui.
Să încerc să aduc aceste acte. Chiar dacă le voi găsi, nu am nici o şansă
până nu dau de Alex. Îi spun că nu am nici un ban, că Aron a vândut
totul în ţară. Soţia lui a murit, mama Aniţa a murit şi ea, iar actele de
înfiere s-or fi pierdut demult. Nu poate să mă ajute cu nimic. A vrut să-
mi dea bani cu care aş putea trăi câteva zile. Refuz, convinsă că este şi
el amestecat în complotul lui Alex, doar el a încheiat toate actele
necesare tranzacţiilor lui Alex. Plec aiurită încă de excrocheriile lui
Alex şi încerc să-mi revin. Mă întorc în stradă fără să ştiu ce voi face.
Intru într-un bar să-mi cheltui averea care mi-a lăsat-o dragul de Aron.
Regret că gândesc rău la adresa lui şi pentru ultima oară spun
147
Dumnezeu să-l ierte. Cel puţin un lucru este sigur, nu asta a dorit pentru
mine. Poate regretă de undeva de sus că s-a grăbit judecându-mă şi s-a
lăsat amăgit de vorbele lui Alex. Cu ultimii bani îmi cumpăr ceva de
băut şi vărs o picătură în memoria morţilor mei, mă gândesc la Sonia şi
la tot răul făcut cu ori fără voia mea. Mă uit în jurul meu şi constat cu
groază că sunt singura din local cu aerul de doamnă. Şi de aici îmi vine
în minte prima urgenţă: să scap de el ca de un lucru care nu-mi mai este
de folos în noua mea lume care mă aşteaptă. Nu-mi acord nici un răgaz
să-mi plâng de milă. La ce bun? Singura mea scăpare este lumea străzii.
Actele mi-au rămas printre lucrurile lui Aron şi fără îndoială Alex a avut
grijă să le piardă. Îmi imaginez toate cunoştinţele, mai noi şi mai vechi
şi reacţia lor dacă le-aş bate la uşă. Poate Carol, dar nu-l puteam trage
după mine. Le-aş da lovitura de graţie părinţilor şi Daniellei. Cele două
alternative mă aşteaptă. O prefer pe cea mai lentă, nici eu nu mă înţeleg
de ce o accept cu atâta uşurinţă pe cea mai rea. Sunt chiar grăbită să mă
pedepsesc.
148
S-a pomenit mult numele meu; un fel de stindard fluturat
şi la bine şi la rău; mai mult negativ decât pozitiv. Când acolo eu sunt
un biet peştişor fără cont în bănci de date, de organe, ori alte bănci
lumeşti. Cleo, Cleo, Oleg, Eloc, adică este loc pentru toate vinile pe care
coana Teia mi le pune în cârcă. Stând cuminte în încrengătura mea,
condamnat pe vecie în gheţare veşnice, mi-a trecut şi mie un fior cald
prin vene doar închipuite. Dacă tot mi se pun în spate atâtea păcate,
dacă unele animale s-au apucat să scrie, atunci mie ce îmi lipseşte? Şi
chiar pe loc îmi vine în minte, respirând acelaşi aer cu cei doi
îndrăgostiţi, Ursita şi Ştefan, un titlu:
Romeo, Julieta şi axa Igrecilor
Dacă ai ajuns cu bine până aici şi nu ai păţit ruşinea de a-ţi

pierde răbdarea după prima pagină, apoi ce veţi citi acum seamănă cu o
pastilă de calciu efervescent; dizolvat, abia aşteaptă să fie sorbit dintr-o
suflare.
Primul lucru după ce citeşti titlul este să-ţi ridici superior colţul
drept al gurii tale expresive, ceea ce înseamnă în codul tău particular că
nimic nu este nou sub soare. Dar eu ce sunt de vină?
149
Toate cuvintele au fost folosite cu mult înainte de a-mi scoate cu
solzişorii mei în întâmpinarea apei ce mă înconjoară. Degeaba caut un
cuvinţel care să fie numai al meu. Toate au fost folosite şi înşirate unul
după altul în tot felul de combinaţii. Ce aş putea să ofer ochilor tăi ca să
se lase ademeniţi până la primul capitol, numit numai de dragul tău aşa.
Mă bazez pe toate cărţile pe care le-ai citit şi care ţi-au educat voinţa.
Nu poţi să mă părăseşti aşa, ca pe o jucărie stricată chiar de tine.
CAPITOLUL I
Unicat –
Vino, desenăm un grafic ce reprezintă povestea cea mai veche şi

cea nouă a iubirii Ştefan – Ursita. Pe o axă, pe cea pe care o doreşti tu,
punem anii din zece în zece. Pe cealaltă axă, îţi place ori nu, mai există
una, punem banalul simţ de gospodină. Urmărind graficul. La zece ani
Julieta are trei păpuşi de îngrijit, nu neaparat Barbie, o păpuşă greu de
întreţinut într-o perioadă de tranziţie. Îl mai are în grijă şi pe Romeo,
prea tânărul tată de păpuşi. Aţi mai văzut păpuşi din flori? La vârsta
aceasta Romeo încă nu a avut timp să-şi exerseze laşitatea. Dis-de-
dimineaţă, Jul, aşa o alint, pleacă la grădiniţă şi-şi lasă odraslele
dormind. La întoarcere o aşteaptă următoarele probleme de rezolvat:
- făcut mâncare:
• la Cora, încă faza de lapte
• la Dana, înţărcată, alt fel
• la Dia, ieşită din scutece, diverse
- avut grijă de Romeo care:
• şi-a pătat cămaşa cu portocale
• şi-a julit cot şi genunchi stâng
• scos scaieţi din cap, în lipsă de gărgăuni
Seara, Jul pica frântă de oboseală în patul ei cu păpuşi.
La douăzeci de ani s-a făcut o fată frumoasă. Zilnic îşi căuta un
alt chip în oglindă. L-a găsit tot pe el, dacă aşa i-a fost ursit. Ce a urmat,
găseşti în orice roman de dragoste. Ce vreau, cu, Cleo, să scot în eviden-
150
ţă este faptul că e încă pură, ochii nu i s-au oprit pe nici o carte de
bucate care să-i întineze viaţa cu reţete lungi şi plicticoase şi fără de
final fericit. Nici un nor pe cerul dragostei lor care să prevestească
furtuna care-i va alunga din Oceanul Dragostei în apele abia dezgheţate
ale Golfului Veşnic al Bucătăriei.
La treizeci de ani, Julieta este o femeie matură, bine ancorată în
propria-i resemnare. Şi între două oale se minunează cât de încăpătoare
erau femeile din secolul trecut în arta culinară. Şi, totuşi, în lipsa altor
calităţi, au devenit eroine ce populează cărţile unui întreg veac. Oare
Romeo dacă ar avea de ales pe cine ar prefera? Grea întrebare, doar
Balzac şi-a permis să răspundă în felul său, dar scutit de viaţa noastră
cea de toate zilele.
Mă opresc la timp, timpul prezent, nu sunt pregătit pentru un
subiect ce mă trage de urechi. Şi, de când am fost trimis în călătoria de
nuntă, stau cuminte în banca mea şi nu vorbesc de rău nici genul meu,
nici genul ei. Sunt suspectat că aş fi spionul lui Ştefan, ba că îmi schimb
tot timpul identitatea. Dar adevărul meu se scaldă în mai multe ape;
părticică a adevărului – tată.
151
152
Suntem tot în momentul de stinghereală când, eu şi
Partidul-Vieţuitoarelor-Ce-Nu-Pot-Fi-Înghiţite, aşteptăm ca Domnul
Devotament să plece. Se pare că l-a apucat o lene ce nu-l lasă să se ridice.
Toţi am început să căscăm în semn de protest, cu toate că este ziua în
amiaza mare. Mi-am terminat de studiat semnul până la saturaţie şi
acum aş vrea să-mi încerc hainele. Mă uit insistent la Domnul Devotament
dar nimic nu străbate dincolo de lentilele negre ale ochelarilor săi. În
sfârşit, se ridică şi iese. Eu şi partidul vieţuitoarelor tragem un strigăt de
bucurie. Suntem singuri din nou. Mă îmbrac repede. Dar parcă are vreo
importanţă lucrul acesta? Mă declar mulţumită. Cel puţin eu.
Vieţuitoarele fac consiliu şi supun la vot. Doar Domnul Măgăruş nu este
de acord cu modelul de rochie. I se pare demodat. Este de acord că
verdele vine de minune ochilor mei, la fel de verzi, de unde deducem că
Domnul Devotament nu este chiar atât de tăntălici cum am vrea noi să fie.
153
De altfel, eu şi vieţuitoarele îl botezasem Partidul Tăntălici Unic. Se
simţea nevoia unui nou partid. Din Partidul Vieţuitoarelor nu poate face
parte pe motivul că ele nu-l acceptă. În Partidul Femeilor Pierdute şi
Nedeclarate, din care fac eu parte, nu are ce căuta. Aşa că trebuie să-l
strecurăm şi noi, cu sau fără voia sa, într-un partid, cu riscul să se mai
nască unul sub soare. Am uitat să spun că Domnul Devotament mi-a
dezlegat mâinile şi picioarele tocmai când mă obişnuisem cu felul acesta
de a trăi. Se pare că aşa este destinul meu: în momentul când mă
obişnuiesc cu modul de captivitate sunt eliberată şi mi se d�

Limbă

Alergand - Prin - Sine - Florica Bud

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Alergand - Prin - Sine - Florica Bud

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Florica Bud

Alergând prin sine

Alergând prin sine

„Sălcudeanu, Petre, Alergând prin sine

În numele rivalităţii veşnice dintre

Florica Bud – Alergând prin sine

Îl iubesc pe Ştefan, în ciuda faptului că nu ştiu cine sunt. Aş

Durere superbă, doar faptul că-mi eşti hărăzită mă opreşte

Florica Bud – Alergând prin sine

Florica Bud – Alergând prin sine

Florica Bud – Alergând prin sine

Florica Bud – Alergând prin sine

Florica Bud – Alergând prin sine

Florica Bud – Alergând prin sine

Florica Bud – Alergând prin sine

Florica Bud – Alergând prin sine

Florica Bud – Alergând prin sine

Florica Bud – Alergând prin sine

Florica Bud – Alergând prin sine

Florica Bud – Alergând prin sine

Florica Bud – Alergând prin sine

Florica Bud – Alergând prin sine

Partide, parlament, corupţie, presă, totul seamănă cu democraţia

În pădurea lui Păcală

(Din seria de articole pentru cei ce nu cuvântă, pentru cei ce nu

După ce termin de citit articolul cu glupa male, se produce

O undă de tristeţe străbate auditoriul meu. Păcat, spune Domnul

În timpul lecturii, Cleo a trecut de la mov la verde. Acum este

Florica Bud – Alergând prin sine

Florica Bud – Alergând prin sine

Florica Bud – Alergând prin sine

Florica Bud – Alergând prin sine

În ziua când s-a întors Aron îndoliat, tocmai încercam să ies

M-a anunţat că ne vom muta. Bănuiam motivul. De câte ori

Aron îşi reluase afacerile, lăsându-mă singură zile întregi. Mă

- Ţi-am promis că la majorat ne căsătorim, îmi spune fără ca

Mă ia de mână. Este momentul cel mai greu pentru mine.

Se uită la mine, simt că îi este puţin milă. Îmi dă să beau un

- Doar un pic, îţi va face bine. Îmi spune el.

Înghit, dar mă arde ca şi cum aş bea pentru prima dată. Apoi,

- Orssita, tot pui sălbatic ai rămas – mi-a şoptit sau îmi

Poate, într-o zi se va simţi jignit de inerţia mea şi o să mă

- Într-o zi, tot vei deveni femeia pe care o doresc eu să fii. Nu

Dimineaţa mă trezesc întotdeauna singură şi îmi închipui că

- Sărut-mâna. Domnişoară Orssita, mă gratulează Alex Ştiru.

- Nu vei îndrăzni, îmi răspunde. Te voi spune că ai vrut să te

Florica Bud – Alergând prin sine

Florica Bud – Alergând prin sine

Florica Bud – Alergând prin sine

Sunt mulţumit de reacţia lui Cleo care, de grija semenilor săi,

Florica Bud – Alergând prin sine

Florica Bud – Alergând prin sine

Florica Bud – Alergând prin sine

Florica Bud – Alergând prin sine

Florica Bud – Alergând prin sine

Florica Bud – Alergând prin sine

Nu ştiu, mai eşti în viaţă? Dar dacă eu, mai bătrân ca

P.S. îţi trimit o filă de jurnal găsită în lucrurile Estellei. Trebuie

Florica Bud – Alergând prin sine

Florica Bud – Alergând prin sine

Florica Bud – Alergând prin sine

Florica Bud – Alergând prin sine