TEMA 1

OBIECTUL TEORIEI GENERALE A DREPTULUI

Sistemul ştiinţei dreptului

Ştiinţa este un sistem de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire, cunoştinţe care se
obţin prin anumite metode de investigaţie şi care se exprimă în concepte, categorii, principii şi
noţiuni.
- ştiinţa ne apare, în primul rând, ca o instituţie - o organizaţie de oameni care îndeplinesc în
societate anumite sarcini;
- în al doilea rând, ca o metodă - ansamblul de procedee, mijloace prin care se dezvăluie
aspecte şi legităţi noi ale lumii înconjurătoare, în care se regăsesc şi reziduuri tradiţionale;
- important factor al dezvoltării producţiei;
- izvor permanent de idei generale şi de principii filosofice despre lume.
Ca fenomen social aparte şi ca formă distinctă de activitate umană, ştiinţa ne apare ca un
sistem care se dezvoltă, care produce continuu noi cunoştinţe şi are, astfel, o imagine dinamică.
Ştiinţele se clasifică în:
-ştiinţe despre natură
- ştiinţe despre societate
- ştiinţe despre gândire
Scopul ştiinţelor despre societate este de a cunoaşte legile generale ale existenţei societăţii,
ale dezvoltării acesteia, de a studia formele istorice de organizare socială şi modalităţile specifice de
manifestare a diverselor componente ale realităţii social-umane. În cadrul acestei realităţi social-
umane intră aspectele politice, etice, religioase, juridice etc.
Legile generale ale societăţii au anumite trăsături care le deosebesc de legile naturii, în
primul rând, deoarece legile dezvoltării sociale se manifestă chiar în activitatea oamenilor (dotaţi cu
conştiinţă şi raţiune).
Prin natura ei, ştiinţa dreptului/ştiinţele juridice aparţin ştiinţelor despre societate.
Aceste ştiinţe despre societate se numesc ştiinţe sociale şi ele formează un sistem, sistemul
ştiinţelor sociale.
În cadrul sistemului ştiinţelor sociale, deosebim mai multe categorii de ştiinţe:
1. ştiinţe de tip nomotetic- au ca obiect activităţile umane şi îşi propun să stabilească legile şi
realţiile funcţionale corespunzătoare, utilizează, în principal, observaţia sistematică sau
observaţiile experimentale, studiile statistice şi alte metode de acest fel. Ex.: economia,
sociologia, politologia, psihologia, demografia, lingvistica etc.
2. ştiinţe care-şi propun reconstituirea şi interpretarea trecutului- ştiinţele istorice.
3. ştiinţe care delimitează lumea dominată de norme, obligaţii şi atribuţii, adică, acele ştiinţe
care studiază aspectele normative ale activităţii umane: ştiinţele juridice, etica etc.
4. cercetarea epistemologică a ştiinţei, ca disciplină filosofică umană; abordează activitatea
cognitivă ca o activitate esenţial umană.

TGD în sistemul ştiinţelor juridice

În rândul disciplinelor juridice, TGD are o apariţie relativ recentă.

Până la apariţia sa, problematica TGD era abordată de enciclopediile juridice sau de către
ştiinţele privitoare la o anumită ramură a dreptului, fiecare disciplină de acest gen (drept civil, drept
penal) cuprinzând o parte teoretică în care aborda problemele normativităţii juridice din respectiva
ramură.

În anul 1934, Hans Kelsen publică o lucrare de referinţă intitulată „Teoria pură a dreptului”.
Alţi autori: Paul Rubbier- „Teoria generală a dreptului”( 1951), Jean Dabin, etc.

1
 TGD reprezintă o disciplină necesară în studierea fenomenului juridic, deoarece ea oferă o
introducere generală în problematica dreptului, fără de care studiul ştiinţelor particulare ale
dreptului nu ar fi posibil şi nu ar asigura o viziune de ansamblu asupra fenomenului juridic.
Studierea TGD reprezintă un imperativ care se impune şi în ideea asigurării creării şi
aplicării dreptului, a respectării dreptului internaţional, a receptării acestuia în dreptul intern.
TGD trebuie să ofere o viziune atotcuprinzătoare asupra fenomenului juridic, un cadru menit
să asigure trecerea de la general la particular, în studiul de caz şi să revalorifice datele realităţii
dreptului şi ale practicii juridice în procesul de elaborare şi aplicare a dreptului.

Pentru definirea obiectului TGD trebuie să definim, mai întâi, principalele concepte.
Termenul (cuvântul) drept- este utilizat într-un sens extrajuridic şi juridic:
►extrajuridic- valoare etică, folosit pentru a desemna o anumită apreciere asupra conduitei
umane (om drept, sancţiune dreaptă, judecată dreaptă), evaluează din punct de vedere etic, moral,
un om, un comportament, o stare de fapt, o judecată.
►juridic- trecerea de la cuvânt la concept; acest concept dobândeşte sensuri distincte, care
acoperă diferite realităţi de sine stătătoare.
Din punct de vedere juridic, termenul drept este utilizat pentru a desemna dreptul obiectiv,
dreptul pozitiv, dreptul subiectiv, dreptul natural, dreptul intern, dreptul internaţional sau ştiinţa
dreptului.
Dreptul obiectiv = ansamblul normelor juridice emise într-o societate dată; reprezintă ansamblul
regulilor care reglementează viaţa socială şi a căror respectare este garantată de puterea publică.
Dreptul pozitiv = parte componentă a dreptului obiectiv şi cuprinde totalitatea normelor juridice
care sunt în vigoare la un moment dat, într-o anumită societate.
Dreptul subiectiv = o facultate/prerogativă umană protejată de lege; este consecinţa interacţiunii
dintre dr. obiectiv şi posibilităţile reale ale individului de a beneficia de prevederile abstracte ale
normei juridice; procedeu juridic de ocrotire a intereselor umane ce cad sub incidenţa dr. pozitiv.
Legea, dreptul pozitiv, reglementează dreptul de proprietate în sensul de stăpânire de bunuri
în virtutea unor prerogative care vizează ius utendi, ius fruendi, ius abutendi.
Prin această dispoziţie a dreptului pozitiv se naşte dr. subiectiv al persoanei, care deţine un
bun în proprietatea sa, iar dr. său subiectiv se referă la protejarea abilităţii persoanei de a acţiona în
societate. Ex.: dr. de proprietate, de moştenire, dr. la concediul de odihnă etc.
Dreptul natural = o concepţie doctrinară, o şcoală de drept, care susţine că există o ordine a
relaţiilor umane distinctă de dreptul pozitiv, superioară acestuia, absolut validă şi justă datorită
faptului că emană de la natură, din raţiunea umană ori din voinţa lui Dumnezeu. În virtutea acestei
concepţii, voinţa divină este identificată cu natura şi în măsura în care natura este creaţia lui
Dumnezeu, legile naturale sunt o expresie a voinţei divine.
Dreptul intern = dreptul obiectiv al unei colectivităţi juridice- o grupare socială care are o
autoritate, care instituie şi sancţionează normele juridice şi care le garantează aplicarea în practică.
Această colectivitate, de regulă, este statul. Asemenea colectivităţi au existat şi înainte de apariţia
statului.
Dreptul internaţional = dreptul obiectiv creat pe baze consensuale între subiecţii dreptului
internaţional. Izvoarele formale ale dreptului internaţional sunt: tratatele, acordurile, pactele,
convenţiile, alte asemenea acte bilaterale sau multilaterale, care creează drepturi şi obligaţii pentru
părţi, dar şi cutuma juridică care stă la baza unor relaţii dintre state.
Ştiinţa dreptului (ştiinţele juridice) reprezintă dimensiunea cognitivă a fenomenului juridic. Prin
intermediul ştiinţei dreptului, fenomenul juridic este studiat, pus în evidenţă, definit şi este raportat
la relaţiile sociale pe care le reglementează.
Asupra conceptului de drept s-au aplecat nu numai jurişti, ci şi filosofi, sociologi, politologi.
Poziţia exprimată de ei se rezumă, de regulă, la caracterul dreptului ca un ansamblu de relaţii
general-obligatorii a căror respectare este garantată de o autoritate publică.

Raporturile dintre TGD şi filosofia dreptului

2
 TGD şi filosofia dreptului sunt două discipline care au acelaşi obiect de studiu: naşterea,
stingerea şi existenţa dreptului.
Ele se deosebesc profund una de cealaltă, atât prin tehnicile şi metodele de analiză a
fenomenului, cât şi prin perspectiva de abordare, prin scopuri şi metodele de abordare a
fenomenului juridic.
În perspectiva filosofică, dreptul presupune o abordare ontologică, gnoseologică şi
axiologică. Din acest punct de vedere, dreptul trebuie definit prin prisma integrării sale filosofice,
pe această bază urmând să se delimiteze natura dreptului, existenţa acestuia, transformarea
existenţei sale şi să releve esenţa acestui fenomen.
Spre deosebire de filosofia dreptului care reprezintă o metafizică juridică, TGD nu-şi poate
propune un asemenea scop. TGD trebuie să rămână o disciplină pragmatică, să se inspire din
concepţiile filosofice, dar care e menită să ofere soluţii practice pentru înţelegerea şi studierea
fenomenului juridic şi, mai ales, atunci când este vorba de crearea, modificarea, abrogarea normelor
juridice, de ierarhizarea acestora şi de constituirea sistemului de drept al societăţii.
Din acest punct de vedere, obiectul TGD priveşte fenomenologia juridică, în timp ce
filosofia dreptului are în vedere ontologia juridică.
Filosofia dreptului este axată nu pe ceea ce este dreptul, ci pe ceea ce trebuie să fie dreptul.
Dreptul în viziunea TGD are rolul de a stabili o anumită ordine socială, de a reglementa
relaţiile sociale şi de a asigura realizarea valorilor morale/sociale promovate de autorităţile publice.
Cu toate acestea, dreptul nu este o creaţie abstractă, lipsită de suport social. În realitate, viaţa socială
este premergătoare dreptului, relaţiile sociale se nasc şi există, în cele mai multe cazuri, înainte de a
se naşte norma juridică. De altfel, nu toate relaţiile sociale sunt reglementate juridic.
Necesitatea de a reglementa juridic aceste relaţii sociale apare atunci când fenomenele care
au loc în spaţiul derulării relaţiilor sociale produc anumite efecte negative care atentează la
securitatea raporturilor dintre indivizi, punând în pericol interesele, securitatea şi integritatea lor
individuală sau colectivă.
Tocmai criza acestor relaţii dă naştere ideii reglementării juridice, nevoii de a se crea
dreptul.

Raporturile TGD cu celelalte ştiinţe juridice

TGD îşi propune să studieze dreptul în generalitatea sa, dar alături de ea există şi ştiinţele
juridice particulare. Acestea sunt discipline ştiinţifice care au ca obiect de studiu fenomenul
juridic specific unei anumite ramuri de drept.
Între TGD şi aceste ştiinţe particulare există o strânsă legătură. Aspectele pe care le ridică
ştiinţele juridice particulare se întemeiază pe conceptele TGD, iar acestea, la rândul lor, îşi au baza
în conceptele ştiinţelor juridice particulare.
Ex.: ştiinţa dr. civil studiază raporturile juridice civile care la rândul lor se bazează pe conceptul de
raport juridic, iar conceptul de raport juridic se bazează pe studiul diferitelor raporturi juridice din
ramurile dreptului.
O categorie distinctă de ştiinţe o reprezintă ştiinţele juridice istorice- îşi propun să
investigheze istoria dreptului la nivel global (istoria generală a dreptului) sau într-o ţară (istoria
dreptului românesc). Aceste ştiinţe istorice îşi propun să evidenţieze procesul evoluţiei dreptului în
diferite state.
Ştiinţele auxiliare au o anumită importanţă în cunoaşterea fenomenului juridic; îl ajută pe
jurist să rezolve problemele juridice. Ex.: criminologia, criminalistica, medicina legală, statistica
judiciară, logica juridică, etc.

Deci, Tabloul ştiinţelor juridice cuprinde:

1. TGD
2. ştiinţele juridice de ramură sau particulare
3. ştiinţele juridice istorice
4. ştiinţele auxiliare.