Ortodoxia si statul

Raporturile dintre Biserică și Stat s-au schimbat mult în funcție de epocă. Statul
păgân era, în ochii Bisericii primare, bestia purtând diadema cu nume profanatoare,
sentimentul Bisericii față de stat fiind unul intransigent.

Insa, raporturile dintre Biserică și Stat au rămas numai exterioare, atâta vreme cât
statul roman a fost păgân. Dar când această putere, în persoana împăratului Constantin,
s-a înclinat în fața crucii, situația s-a schimbat: Biserica s-a apropiat de Stat și a luat
asupra ei răspunderea destinelor acestuia. Când împăratul devine un suveran creștin,
Biserica răspândește asupra lui darurile sale, prin mijlocirea ungerii “și ea l-a iubit pe
cel Uns, nu numai ca pe șeful Statului, dar ca pe cel ce poartă un harism special,
harismul domniei; ca pe logodnicul Bisericii, care are chipul lui Hristos însuși”.
Împăratul primește un loc special în ierarhie. Este greu să se determine exact acest loc,
căci situația imperială avea mai multe înțelesuri: pe de o parte împăratul era venerat ca
purtător al unui harism special; pe de altă parte el reprezenta în Biserică poporul,
elementul laic, națiunea aleasă, “sacerdoțiul regal”; și în fine, ca deținător al puterii, el
era primul slujitor al Bisericii: în persoana lui, Statul s-a încoronat cu crucea.
El dădea aici numelui de episcop înțelesul de administrator, supraveghetor al
afacerilor financiare și administrative ale comunității, care îi era propriu în timpul
apostolilor. Influența împăratului în Biserică se măsura de fapt cu puterea lui. Grație
situației sale de “episcop din afară”, el putea să exercite o mare influență asupra
Bisericii; el convoca și prezida sinoadele ecumenice, ceea ce n-a provocat niciodată
obiecții nici în Orient, nici în Occident. Raporturile dintre Biserică și Stat erau stabilite,
în principiu, după tipul “simfoniei”: Statul recunoștea legea bisericească drept regulă
interioară, Biserica se considera ca supusă Statului. Raporturile “simfonice” dintre
Biserică și Stat duceau la aceea că împăratul conducea tot domeniul vieții și al legislației
bisericești, în marginile administrației lui de Stat. Dar, dacă această “simfonie” se
întâmpla să fie tulburată de un dezacord, dacă împărații încercau să impună Bisericii
direcții dogmatice, care câteodată erau erezii, atunci Biserica se găsea persecutată și
adevărata natură a raporturilor ei cu Statul se arată din nou. Cu toate acestea, Biserica
punea mult preț pe alianța ei cu Statul, cu atât mai mult cu cât acesta servea Biserica și
cu cât existența unui șef încoronat al lumii ortodoxe întregi – a împăratului ortodox –
era socotită ca un atribut esențial al Bisericii. Împăratul era simbolul cuceririi lumii prin
cruce; el era “arhitectul” împărăției lui Dumnezeu pe pământ.
Când, în persoana împăratului Constantin, preamărit de Biserică drept “întocmai cu
apostolii”, Statul s-a recunoscut creștin, chestiunea raporturilor dintre Biserică și Stat
părea a fi rezolvată; Statul înceta să mai fie “bestia”, își pierdea natura păgână, intra în
domeniul Împărăției lui Dumnezeu. În același timp, problema locului ierarhic al
împăratului era soluționată: persoana imperială intra în ierarhia ecleziastică, drept un
purtător de harism. Insa evenimentele au arătat că o astfel de concluzie era falsă:
Biserica ortodoxă a pierdut de două ori pe împăratul ortodox, o dată la căderea
Bizanțului și altădată în zilele noastre, la căderea imperiului rus. Sub acest raport
Biserica a revenit la starea lucrurilor, dinainte de Constantin.
 În realitate, n-a fost atât de simplă și atât de ușoară cum s-ar putea crede,
transformarea Statul păgân într-un Stat creștin. A fost ușor să se transforme, prin
edictul de la Milan, o religie persecutată în religie tolerată și mai târziu în religie de Stat,
și chiar să fie îmbrăcată într-o armură oficială. Dar Statul însuși rămânea păgân din
susul până în josul vieții lui; el rămânea impregnat de concepțiile imperiului roman și
ale despotismului oriental.
Raporturile dintre Biserică și Stat s-au schimbat mult în cursul istoriei. Până la
revoluție, ele se reduceau la diferite forme de “Stat creștin” în uniune cu Biserica. Se face
o sciziune între Biserică și Stat, avantajoasă și uneia și celuilalt; separarea Bisericii și a
Statului, sub formele ei diferite, a înlocuit alianța veche. Biserica, acceptând să se separe
juridicește de Cezar, de Stat, socotind aceasta ca o eliberare, nu renunță să influențeze
asupra întregii vieți a poporului și să-i pătrundă pe toți porii. Biserica își exercită
influența asupra sufletelor pe calea libertății, care singură corespunde demnității
creștine, nu pe calea constrângerii: constrângerea aduce mai repede anumite rezultate,
dar ea poartă cu sine propria-i pedeapsă; istoria contemporană a Occidentului și a
Orientului o dovedește.

Ar fi prea usor să afirmăm că Biserica se află cu un pas înaintea statului în ceea ce

priveşte apărarea drepturilor omului,pentru că Biserica, din momentul separării sale de
Stat, poate face acest lucru doar dinpunct de vedere teoretic. Idealul transformării
statului prin energiile interioare ale Bisericii subzistă în toată puterea lui și fără nici o
restricție, în chiar epoca separației Bisericii și Statului; deoarece această separație
rămâne exterioară.Căile de influență ale Bisericii se schimbă; acțiunea nu se mai face
din afară, de sus, ci dinăuntru, de jos, din popor și prin popor.Biserica poate fi antrenată
să se amestece în partidele politice; acestea, la rândul lor, pot să o abată din adevăratul
ei drum.

Ca urmare, influența Bisericii asupra vieții noastre și, cu deosebire asupra Statului, va
crește. Relaţia dintre religie şi stat este una triunghiular; alături de stat şi religie mai
există societatea. Perspectiva funcţionalistă, consideră că religia contribuie la
supravieţuirea societăţii.Funcţiile primare ale religiei sunt:creaţia, întărirea şi
menţinerea solidarităţii sociale şi controlul social. Religia societăţii este legată şi de
sinceritatea şi fervoarea credinţei personale: dacă nu ar mai exista credincioşi, nu ar mai
exista nici problema relaţiei dintre societate şi religie , dar şi invers istoria ne învaţă că
fervoarea credincioşilor, deloc puţin numeroşi, poate îngenunchia un regim
prigonitor.Cele două planuri nu se confundă; poate exista o distanţă importantă între
gradul de religiozitate al popoarelor şi starea relaţiilor dintre Biserică şi Stat.

Ilie Cecilia Gabriela(grupa112)

Manea Maria Madalina(grupa112)