Sunteți pe pagina 1din 46

SISTEMUL NERVOS

ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIILE
SISTEMULUI NERVOS

ORGANIZAREA SISTEMULUI NERVOS

FUNCŢIILE GENERALE ALE SISTEMULUI NERVOS

COMPONENTELE CELULARE ALE SISTEMULUI NERVOS

TRANSMISIA NEURONALĂ A INFORMAŢIEI. SINAPSA

ORGANIZAREA STRUCTURALĂ ŞI FUNCŢIONALĂ A


SCOARŢEI CEREBRALE
ORGANIZAREA SISTEMULUI NERVOS

SISTEMUL NERVOS PERIFERIC

− este interfaţa dintre mediul înconjurător şi sistemul nervos central


− include:
componenta senzorială
− reprezentată de:
- receptorii senzoriali
- neuronii primari aferenţi din - ggl. rădăcinii dorsale
- ggl. cranieni
− rol - detectează evenimentele din mediu
componenta motorie
− reprezentată de:
- neuronii motori somatici localizaţi în măduva spinării
- neuronii vegetativi localizaţi în trunchiul cerebral
− rol - generează mişcări sau secreţii glandulare
ORGANIZAREA SISTEMULUI NERVOS

SISTEMUL NERVOS CENTRAL (SNC)

− funcţii: - primeşte şi procesează informaţiile din mediu


- organizează răspunsuri reflexe şi comportamentale
- planifică şi execută mişcările voluntare
- sediul funcţiilor înalt cognitive, vorbirii, gândirii, memoriei
− compus din:
măduva spinării - organizare segmentară, metamerică
- conectată cu rec. şi ef. prin nervii spinali
creier - subdivizat în 5 reg. - mielencefal (bulb)
- metencefal (punte, cerebel)
- mezencefal
- diencefal (talamus, hipotalamus)
- telencefal
(ggl. baz., cortex cerebral)
SISTEMUL NERVOS
CENTRAL
(creier şi măduva
spinării)
procesarea
informaţiilor

COMPARTIMENTUL COMPARTIMENTUL
SENZORIAL MOTOR

SISTEMUL
NERVOS include
PERIFERI
C

SISTEMUL SISTEMUL
NERVOS NERVOS
SOMATIC VEGETATIV
(simpatic şi
parasimpatic)

EFECTORII
Sensory receptors MUŞCHII MUŞCHIUL CARDIAC
(in eyes, nose, etc.) STRIAŢI MUŞCHII NETEZI
GLANDELE
NEURONUL

DEFINIŢIE
- este unitatea celulară structurală şi funcţională a sistemului nervos

STRUCTURĂ
- corpul celular - nucleul cu un nucleol
- citoplasma - citosol (organite cel. comune şi
specif.)
- citoschelet
- prelungirile:
dendritele - prelungirile scurte
- rol în recepţionarea impulsurilor nervoase
- conducere celulipetă
axonul - prelungirea unică a neuronului
- conul axonal → ia naştere PA
- conducerea impulsului este celulifugă
- transportul materialului citosolic - anterograd
- retrograd
NEURONUL
POTENŢIALUL DE REPAUS (PR)
– reprezintă diferenţa de potenţial între suprafaţa internă (electric
negativă) şi suprafaţa externă (electric pozitivă) a membranei
neuronale în condiţii de repaus funcţional
– valoarea - 60 mV → - 90 mV
– cauza → repartiţia neuniformă a ionilor de o parte şi de alta a membr.
+
− permeabilitatea selectivă a membr. ( K+ > Na+ )
+
− prezenţa+ATP-azei Na+ / K+
+
POTENŢIALUL DE REPAUS

extracelular + + + + + + Na+ +
+ + +
membrana înregistrarea
potenţialului
celulară de repaus

intracelular – + – –
K +
– – +
– – – – – –
NEURONUL

POTENŢIALUL LOCAL
– se realizează prin stimularea unei zone limitate a membranei celulare
– se manifestă prin:
depolarizare - influx de ioni de Na+ sau Ca2+
hiperpolarizare - creşterea efluxului de K+
- influx de Cl-
– caracteristici:
− sunt gradate - stimuli mai puternici determină o depol. mai mare
− se însumează temporo-spaţial
− dacă prin însumare ating un nivel critic (prag) → la nivelul conului
axonal va fi generat un potenţial de acţiune propagat
POTENŢIALUL LOCAL

-65 mV

Stimul slab Stimul puternic

axon

Potenţialul de acţiune: se propagă la distanţă prin axon, fără


decrement şi respectă legea “totul sau nimic”

1. Legea “totul sau nimic”: dacă stimulul depolarizant atinge intensitatea prag
se
declanşază potenţialul de acţiune
Stimul prag = intensitatea minimă a
unui stimul care produce un
potenţial de acţiune

* Toate potenţialele de acţiune au


amplitudine constantă dependentă de
proprietăţile membranei celulare Potenţialul prag

Vm
NEURONUL
POTENŢIALUL DE ACŢIUNE NEURONAL (PA)

– reprezintă inversarea rapidă şi complet reversibilă a polarităţii


membranei neuronale, care devine electric pozitivă la interior şi
electric negativă la exterior
– fazele:
perioada de latenţă = 0,1 ms
depolarizarea - până la +30 mV
- influx de Na+→ canale rapide voltaj depend.
repolarizarea - revenire la valoarea potenţialului de repaus
- sistarea influxului ionilor de Na+

postpotenţialul pozitiv - ATP - aza Na+/K+


- restabilirea echilibrului ionic
POTENŢIALUL DE ACŢIUNE
Intensitatea stimulului este codificată în funcţie de frecvenţa potenţialelor de acţiune

0
Vm
-65

moderat puternic
slab Diferă de potenţialele locale

Generarea potenţialului de acţiune:

rag Potenţial local


su b p
Stimul
depolarizant prag
Deschiderea canalelor de Na+ voltaj-dependente ⇒depolarizare localizată (prepotenţialul)
chimic
electric Atingerea potenţialului prag ⇒deschiderea mai multor can. de Na+ ⇒ influx de Na+(depolarizare)

Canalele de Na+ sunt rapid inactivate oprind influxul de Na+

Canalele de K+ voltaj dependente se deschid, eflux de K+ (repolarizare)

Canalele de K+ se închid, potenţialul revenind la valoarea de repaus Vm

Restabilirea echilibrului ionic → pompa Na+ /K+


NEURONUL

PERIOADELE EXCITABILITĂŢII NEURONULUI

 Perioada refractară absolută


− cuprinde faza de depolarizare şi o parte din repolarizare
− neuronul nu răspunde la alţi stimuli
− importanţă funcţională → fixează un maxim de frecvenţă a
impulsului nervos

 Perioada refractară relativă

 Perioada receptivă optimală


POTENŢIALUL DE ACŢIUNE
1 PREPOTENŢIALUL
+60 ENa
3
4
2 DEPOLARIZAREA

3 SPIKE
2
T
4 REPOLARIZAREA
1 5
+65 Vm
s
6 POSTPOTENŢIAL POZITIV
-85 EK 5

T POTENŢIALUL PRAG
6 POTENŢIALUL DE REPAUS
s STIMULUL

PERIOADA REFRACTARĂ
ABSOLUTĂ

PERIOADA REFRACTARĂ
RELATIVĂ
Cell-to-cell communication
How is information passed from one cell to another at synapses?

interneuron

effector
sensory

target
Type of Distance Cytoplasmic Structural Agent of Synaptic delay Direction of
Synapse between pre- & continuity components transmission transmission
post-synaptic between pre- &
membranes post-synaptic
membranes

Electrical 3.5 nm Yes Gap-junctional Ion current Virtually none Usually


channels bidirectional

Chemical 20-40 nm No Presynaptic Chemical Significant; at Uni-


vesicles & active transmitter least 0.3 ms, directional
zones; usually 1-5
postsynaptic ms or longer
receptors
POTENŢIALUL POSTSINAPTIC
EXCITATOR ŞI INHIBITOR
Neuron presinaptic Potenţialul postsinaptic excitator
Neurotransmiţător excitator
Na+
(EPSP)
Ext. -40
Ext.

Neuron -65
postsinaptic Int.
Int. -40 mV
-65 mV -85
++ + s
+

Neuron presinaptic
Neurotransmiţător inhibitor Potenţialul postsinaptic inhibitor
Cl-
-40 (IPSP)
Ext. Ext.
Neuron -65
postsinapticl
Int. Int.
-65 mV -85 mV -85

- -- - s
1. SUMAŢIA TEMPORALĂ

dendrite corpul/axon
presinaptic postsinaptic

Potenţialul prag

-65

s s ss sss

2. SUMAŢIA SPAŢIALĂ

dendrite corpul/axon
“a”
Potenţialul prag

-65
“b” a b ba abb
presinaptic postsinaptic
TRANSMIŢĂTORII SINAPTICI

TRANSMIŢĂTORI CU ACŢIUNE RAPIDĂ

NEUROPEPTIDE
(TRANSMIŢĂTORI CU ACŢIUNE LENTĂ)
ORGANIZAREA STRUCTURALĂ ŞI FUNCŢIONALĂ A
SCOARŢEI CEREBRALE
− este situată la suprafaţa emisferelor cerebrale

CLASIFICARE
– criteriul filogenetic şi histologic
 arhicortex (alocortex)
 paleocortex (juxta-alocortex)
 neocortex (isocortex)
– criteriul anatomic
 lobi
 circumvoluţii (girusuri)
– criteriul particularităţilor structurale şi funcţionale zonale
 47 de câmpuri sau arii Brodmann
− criteriul neurofiziologic
 arii senzitivo-senzoriale
 arii motorii
 arii de asociaţie
CALEA AFERENTĂ
prelungiri dendritice şi axonice ale neuronilor senzitivi → asigură
conducerea ascendentă a informaţiilor de la nivelul receptorilor specifici
spre centrii nervoşi reflecşi

fibrele spinale au prelungiri axonale:


- scurte → închid arc. reflex la niv. medular
- lungi, de asociaţie, ascendente sau descendente → realiz. cordoanele
de conducere spino-talamo-corticale

transmiterea impulsului nervos spre centrii reflecşi se realizează prin:


- fibrele mielinice - saltatoriu, cu viteză mare de conducere
- fibrele amielinice - din aproape în aproape, cu viteză ↓ de cond.

stimulii subliminari - pot atinge pragul de excitaţie prin fenomene de


sumaţie temporo-spaţială

la nivelul sinapselor interneuronale → fenomene de inhibare, filtrare şi


amplificare a aferenţelor senzitivo-senzoriale cauzate de:
- modalităţile de articulare a terminaţiilor presinaptice cu cele
postsinaptice (convergenţă, divergenţă, fen. de reverberaţie)
- eliberarea de med. chim. cu efect excit./inhib. în fanta sinaptică
CENTRUL REFLEX

localizare → intranevraxial:
− măduva spinării
− trunchiul cerebral
− centrii nervoşi superiori

rol: - prelucrarea, integrarea şi stocarea informaţiile primite pe


căile aferente
- elaborarea de reacţii adecvate

clasif. arcurilor reflexe (în fcţ. de numărul neuronilor intercalari)


− arcuri reflexe directe, monosinaptice
− arcuri reflexe difuze, polisinaptice (segmentare şi
intersegmentare)
CENTRUL REFLEX

procesul de prelucrare al informaţiilor la nivel sinaptic:

− o parte foarte mică din multitudinea de informaţii specifice sosite la


nivelul centrului reflex este utilizată la generarea reacţiei reflexe

− restul de informaţie este depozitat la nivelul releelor sinaptice ale


arcului reflex

− înlesnit de repetarea stimulării senzitivo- senzoriale → după un


număr de impulsuri ajunse la nivel sinaptic ⇒ sinapsele
reacţionează mult mai intens sau chiar spontan la stimulare (centrii
nervoşi superiori → activitatea poate fi stim./inhib. şi pe cale reflex-
condiţionată)
CALEA EFERENTĂ

fibre motorii care asigură contracţia muşch. scheletici

constituită dintr-un singur neuron → coarnele anterioare ale


măduvei spinării → mediator chimic acetilcolina (placa motorie)

fibre mielinice A-alfa → viteză mare de conducere

fibre gama-motorii = „bucla gama” → rol:


− contractil asupra extremităţilor fibrei intrafusale
− adaptarea tonusului muscular bazal la necesităţile variabile ale
activităţii motorii a organismului
− stimulează indirect motoneuronul A-alfa ⇒ declanşează reflex
contracţia
FIZIOLOGIA NEURONULUI
Neuronul are două proprietţi fundamentale:
excitabilitatea şi conductibilitate.
Excitabilitatea reprezintă proprietatea neuronului de a
răspunde la un stimul printr-un potenţial de acţiune. Nu
toate componentele neuronului se comportă la fel faţă de
agenţii excitanţi. Astfel, terminaţiile dendritice cu rol de
receptor si membranele postsinaptice răspund prin
potenţiale locale, gradate în funcţie de intensitatea
excitantului. Axonul şi dendritele lungi răspund prin
potenţiale „tot sau nimic”, propagate. Parametrii
excitabilităţii şi biofizica excitaţiei neuronale au fost
studiate cu microelectrozi implantaţi în axoni giganţi de
cefalopode.
Conductibilitatea este proprietatea neuronului de a propaga
excitaţia în lungul prelungirilor sale. Din studiul excitabilităţii se
ştie că, în momentul producerii potenţialului de acţiune,
suprafaţa exterioară a membranei devine negativă. Această
stare fizică echivalează cu efectele unui catod puternic ce induce
în jurul său depolarizări critice ale membranei, urmate de noi
potenţiale de acţiune în zonele limitrofe etc. Conducerea
influxului nervos nu este altceva decât propagarea potenţialului
de acţiune din punct în punct pe toată suprafaţa neurilemei.
Această conducere este bidirecţioanală, atât pe dendrită, cât şi
pe axon. Conducerea unidirecţională a impulsului nervos,
observată în organism, se datoreşte sinapselor şi receptorilor,
care conduc impulsul într-un singur sens. Fiziologic, excitaţia se
produce în receptor, de unde se propagă la dendrită, parcurge
lungimea dendritei în sens celulipet, excită corpul neuronului, de
unde porneşte celulifug pe axon spre alţi neuroni şi, în final, spre
efector. La nivelul sinapselor, conducerea se face întotdeuna de
la membrana presinaptică la cea postsinapică.
Potenţialul de acţiune se propagă punctiform numai in
fibrele amielinice. În fibrele nervoase mielinizate
conducerea se face saltator, de la un nod Ranvier la
altul, impulsul putând sări chiar 4-5 noduri. Conducerea
saltatorie, datorată existenţei tecii de mielină, determină
creşterea vitezei de propagare a impulsului, precum şi
scăderea consumului energetic, deoarece pompele
ionice acţionează doar la nivelul strangulaţiilor Ranvier.
Viteza de conducere a impulsului pe fibrele nervoase
depinde de specia animală (mai mică pe treptele joase
ale scării zoologice), iar la om de diametrul fibrei (fibrele
groase conduc mai rapid) şi de prezenţa tecii de mielină.
Teaca de mielină este izolată din punct de vedere
electric şi deci membrana nu se poate depolariza decât
la nivelul nodului Ranvier, realizându-se astfel
conducerea saltatorie cu viteză mult mai mare decât
conducerea punctiformă.
Cele mai mari viteze de conducere se realizează pe
fibrele mielinice groase, cu diametrul de până la 20 µ ale
căilor proprioceptive (120 m/s), iar vitezele cele mai mici
se întâlnesc pe fibrele subţiri (cu diametrul de 1 µ)
amielinice vegetative (0,5 m/s). Conducerea nervoasă
poate fi încetinită sau suprimată temporar sau definitiv
prin acţiunea unor agenţi fizici (frigul) sau chimici
(anestezicele) sau prin distrugerea integrităţii anatomice.
Din punct de vedere anatomic, un nerv este alcătuit din
mai multe fibre nervoase separate între ele prin fascicule
de ţesut conjunctiv. În interiorul unui nerv, conducerea
de-a lungul unei fibre nervoase este izolată, potenţialul
de acţiune al unei fibre nu „sare” pe fibrele vecine. Dacă
există leziuni ale tecilor axonului sau ale dendritei poate
avea loc conducerea spre fibrele vecine (conducerea prin
contact sau efaptică). Deşi conducerea efaptică nu are
loc în mod fiziologic, totuşi fibrele vecine suferă
depolarizări sub valoara prag la trecerea unui potenţial de
acţiune printr-o fibră nervoasă.
FIZIOLOIA SINAPSEI
Se ştie că informaţia este transmisă la nivelul sistemului
nervos în principal sub forma impulsurilor nervoase,
printr-o succesiune de neuroni, unul după altul. Cu toate
acestea, nu este evident de la prima vedere că fiecare
impuls poate fi blocat la trecerea de la un neuron la altul,
poate fi transformat dintr-un impuls unic în impulsuri
repetate sau poate fi integrat cu impulsuri venite de la
alţi neuroni, producând astfel impulsuri complexe la
nivelul neuronilor următori. Toate aceste funcţii pot fi
numite funcţiile sinaptice ale neuronilor. Sinapsa este un
organ întâlnit la nivelul contactului dintre doi neuroni sau
dintre un neuron şi celula receptoare sau efectoare. În
lumea animală există două tipuri principale de sinapse:
sinapse chimice şi sinapse electrice.
Sinapsele chimice predomină ca modalitate de
transmitere a semnalelor în sistemul nervos central. În
acestea, primul neuron, numit neuron presinaptic, secretă
in fanta sinaptică o substanţă chimică numită
neurotransmiţător (sau mediator chimic). Acesta
acţionează asupra proteinelor receptoare din membrana
neuronului următor, numit neuron postsinaptic, pe care îl
excită, îl inhibă sau îi modifică excitabilitatea într-un alt fel.
Până în prezent se cunosc peste 40 de neurotransmiţători,
din care cei mai cunoscuţi sunt: acetilcolina, noradrenalina,
histamina, acidul gamma-aminobutiric (GABA) şi
glutamatul.
Sinapsele electrice sunt caracterizate de canale care
conduc direct impulsul electric de la o celulă la alta. Cele
mai multe dintre acestea sunt mici structuri tubulare
proteice, numite joncţiuni gap, care permit mişcarea liberă
a ionilor din interiorul unei celule către următoarea. În
sistemul nervos central au fost identificate foarte puţine
joncţiuni gap a căror semnificaţie nu este încă cunoscută.
Sinapsele chimice au o însuşire extrem de importantă,
care le face indispensabile pentru transmiterea
semnalelor în cadrul sistemului nervos central: ele
conduc întotdeauna impulsul nervos într-un singur sens,
şi anume de la neuronul presinaptic, care secretă
mediatorul chimic, la neuronul postsinaptic. Acesta este
principiul conducerii unidirecţionale prin sinapsele
chimice, spre deosebire de sinapsele electrice, care
conduc semnalele în orice direcţie. Mecanismul
conducerii unidirecţionale este de importanţă majoră în
funcţionarea sistemului nervos central, deoarece permite
direcţionarea extrem de exactă a semnalului spre ariile
nervoase specifice fiecăreia dintre miile de funcţii ale
SNC: recepţia şi integrarea senzitivo-senzorială,
controlul motor, memeoria şi multe altele.
Studiile electronomicroscopice ale sinapsei au arătat că
aceasta este alcătuită din aşa-numitele terminaţii
presinaptice butonate, care sunt mici umflături rotunde
sau ovalare ale axonilor presinaptici. Acestea sunt
separate de membrana neuronului postsinaptic prin
intermediul fantei sinaptice, care are de obicei 200 până
la 300 angstromi (Å). Terminaţiile butonate au două
structuri interne importante pentru realizarea funcţiilor
excitatorii sau inhibitorii ale sinapsei: veziculele sinaptice
si mitocondriile. Veziculele sinaptice conţin mediatorul
chimic care, eliberat în fanta sinaptică, va excita sau va
inhiba neuronul postsinaptic, după cum membrana
acestuia din urmă conţine receptori excitatori sau,
respectiv, receptori inhibitori. Mitocondriile asigură
necesarul de ATP (adenozin trifosfat) pentru sinteza
unor noi molecule de neurotransmiţător.
FIZIOLOGIA DIENCEFALULUI.
Fiziologia diencefalului se referă în principal la funcţiile talamusului şi ale
hipotalamusului.
Funcţiile talamusului.
Talamusul îndeplineşte patru funcţii: de releu, de asociaţie, motorie şi de talamus
nespecific.
Funcţia de releu (staţie de întrerupere sinaptică). În nucleii talamici
specifici are loc sinapsa obligatorie cu cel de-al treilea neuron, pentru
căile sensibilităţii exteroceptive, proprioceptive şi interoceptive. Excepţie
fac căile olfactive; de asemenea, căile visceroceptive care ajung mai întâi
la hipotalamus, iar de aici în drumul lor spre scoarţă, fac sinapsă în
talamus.
Căile vizuale şi acusticovestibulare fac înterupere în corpii geniculaţi
laterali, respectiv mediali, din metatalamus (care constituie un tot unitar
cu talamusul). Astfel căile somestezice (exteroceptive şi proprioceptive
conştiente) au cel de-al treiela neuron la nivelul nucleului ventral postero-
lateral (pentru trunchi) şi ventral postero-medial (pentru gât şi cap), al
talamusului.
Căile dento-talamo-corticale fac releu în nucleul ventral lateral, iar
căile lenticulo-talamo-corticale (de la corpii striaţi) au releu în nucleul
ventral anterior. La nivel talamic există şi sinapse inhibitorii prin care se
pot controla, prin voinţă intensitatea senzaţiilor dureroase. Astfel,
talamusul reglează intensitatea excitaţiilor ce vin spre scoarţă şi le
conferă o tonalitate afectivă.
Funcţia de asociaţie se realizează prin conexiunile
unor nuclei talamici cu ariile asociative corticale din lobii
parietal, temporal şi occipital. Pe baza acestor conexiuni,
talamusul ia parte, alături de scoarţa cerebrală la
elaborarea unor comenzi voluntare.
Funcţia motorie. Talamusul este conectat
bidirecţional cu corpii striaţi şi primeşte aferenţe de la
neocerebel şi substanţa neagră. Comenzile motorii
elaborate pe baza acestor aferenţe, sunt trimise apoi,
eferent, spre cortexul motor de unde porneşte comanda
spre motoneuroni somatici. Prin poziţia sa pe traiectul
căilor senzitive şi motorii, talamusul partcipă la
integrarea senzitivo-motorie.
Funcţia nespecifică. La nivelul talamusului se
întâlneşte prelungirea anterioară a formaţiei reticulate a
trunchiului cerebral, sub forma nucleilor talamici
nespecifici. Prin intermediul acestor formaţiuni, talamusul
participă la reglarea ritmului somn-veghe, la întărirea
tonusului cortical şi a atenţiei şi la elaborarea unor
procese afectiv-emoţionale.
Funcţiile hipotalamusului
Hipotalamusul reprezintă centrul superior de
integrare, reglare şi coordonare a funcţiilor
principale ale organismului (circulaţie, respiraţie,
digestie, metabolism, secreţie internă, echilibru
hidric etc.) şi de aceea este considerat creierul
vegetativ al organismului; este organul nervos cu
cele mai numeroase funcţii pe unitate de volum.
Prin legăturile strânse pe care le are cu scoarţa
cerebrală, în special cu sistemul limbic,
hipotalamusul participă la integrarea vegetativo-
somatică şi la elaborarea reacţiilor instinctive şi
emoţionale.
- în coordonarea sistemului nervos vegetativ; excitarea
hipotalamusului anterior este urmată de efecte
parasimpatice, iar a celui posterior de cele simpatice;
- în coordonarea sistemului endocrin, prin produşii
de neurosecreţie elaboraţi de neuronii hipotalamici;
aceşti hormoni stimulează sau inhibă secreţiile interne
ale adenohipofizei. Prin intermediul hipofizei anterioare,
hipotalamusul va coordona de fapt întreaga ativitate
endocrină din organism.Unii hormoni secretaţi de
hipotalamusul anterior (ADH şi ocitocina) sunt
depozitaţi în hipofiza posterioară, de unde se eliberează
la nevoie;
- în reglarea metabolismelor intermediare lipidic, glucidic,
proteic şi energetic. Leziuni hipotalamice produc
obezitatea sau slăbirea exagerată. Hipotalamusul
anterior favorizează procesele anabolice iar cel posterior
pe cele catabolice, eliberatoare de energie;
- în reglarea echilibrului hidric al organismului prin
centrii setei şi secreţia de ADH;
în reglarea echilibrului osmotic al organismului. În
hipotalamus se află receptori sensibili la variaţiile
presiunii osmotice ale mediului intern. Atunci când
presiunea osmotică creşte se comandă secreţia de
ADH, care stimulează reabsorbţia apei la nivelul
rinichiului şi, în consecinţă, are loc scăderea presiunii
osmotice;
- în reglarea aportului alimentar, prin centrii foamei şi
ai saţietăţii. Centrii foamei impulsionează animalul sau
omul să procure alimente şi să le ingere. Centrul
saţietăţii determină sistarea alimentării. Când rezervele
metabolice nutritive ale organismului scad, este excitat
centrul foamei iar când acestea cresc, este excitat
centrul saţietăţii. Distrugerea experimentală a centrului
foamei face ca animalul să nu se mai alimenteze şi să
moară de inaniţie. Distrugerea centrului saţietăţii duce la
supraalimentaţie şi obezitate;
în reglarea ritmului somn-veghe. Împreună cu formaţia reticulată a
trunchiului cerebral şi cu talamusul nespecific, el participă la reacţia de
trezire, la creşterea stării de vigilenţă corticală;
- în reglarea unor acte de comportament (alimentar, sexual, agresiv
sau de apărare). Alături de sistemul limbic, el participă la elaborarea
emoţiilor (frica, furia), a sentimentelor şi pasiunilor. Hipotalamusul are rol şi
în expresia vegetativă interioară (variaţiile ritmului cardiac şi ale
tensiunii arteriale) sau exterioară (paloarea sau înroşirea pielii, lăcrimarea) a
stărilor afective;
-în termoreglare. În hipotalamus se află centrii termogenetici (din
hipotalamusul posterior), care se activează la scăderea temperaturii
sângelui şi centrii termolitici (din hipotalamusul anterior), care se activează
la creşterea ei. Centrii termogenetici determină creşterea activităţii
metabolice, vasoconstricţie periferică şi apariţia frisonului muscular prin care
creşte producţia de căldură a organismului. Centrii termolitici determină
vasodilataţie cutanată şi sudoraţie ce favorizează pierderile de căldură prin
iradiere şi evaporare;
Menţinerea la un anumit nivel a temperaturii corpului la homeoterme este
rezultatul echilibrului dintre termogeneză (totalitatea mecanismelor de
producere a căldurii) şi termoliză (ansamblul mecanismelor ce asigură
pierderea de căldură). La om, în repaus, cea mai mare cantitate de căldură
(70%) se produce în organele viscerale toraco-abdominale şi în cutia
craniană (termogeneză centrală), ficatul furnizând cca. 20% din căldura
corpului, restul este produs de muşchi şi tegument (termogeneză periferică).
Într-un efort fizic însă, furnizorul principal de energie
calorică îl reprezintă muşchii. Dacă temperatura mediului
ambiant creşte, organismul ia măsuri împotriva ridicării
temperaturii corpului: vasodilataţie cutanată, sudoraţie
tegumentară, polipnee. Când temperatura ambiantă
scade, organismul împiedică scăderea temperaturii
corporale prin: vasoconstricţie periferică, intensificarea
termogenezei, piloerecţie, creşterea metabolismului
bazal, creşterea tonusului muscular şi frison termic.
a. Termogeneza. Stimularea electrică a hipotalamusului
posterior determină: mărirea producţiei de căldură şi a
secreţiei de adrenalină, hiperglicemie, vasoconstricţie,
piloerecţie. Dacă se extirpă acest centru termogenetic
simpatic, rezultatul va fi o hipotemie accentuată cu
neputinţa de a lupta împotriva frigului. Centrul
termogenetic reacţionează la scăderea temperaturii
mediului, atât prin creşterea producţiei de căldură, cât şi
prin reducerea pierderilor de căldură (prin
vasoconstricţie periferică).
Intrarea în activitate a acestui centru este
determinată de impulsurile aferente provenite de
la receptorii termici, cutanaţi pentru rece şi din
mucoase. Calea eferentă este triplă: simpato-
adrenergică prin care se declanşează
vasoconstricţia, piloerecţia şi intensificarea
metabolismului; somatică prin impulsuri care
ajung la muşchi şi determină frisonul termic;
adenohipofiza care creşte secreţia de ACTH şi
STH. Dacă se împiedică frisonul termic prin
blocarea funcţională a plăcilor motorii (cu
curara), va avea loc o intensificare a
termogenezei hepatice şi a altor viscere sub
influenţa adrenalinei, tiroxinei şi a
glucocorticoizilor.
Termoliza. Stimularea electrică a hipotalamusului
anterior (nucleul supraoptic şi preoptic) se declanşează
reacţii pentru scăderea temperaturii: vasodilataţie
tegumentară, transpiraţie, polipnee, relaxarea
musculară. Aceşti centri termolitici primesc aferenţe de
la receptori termici cutanaţi pentru cald sau pot fi excitaţi
direct pe cale sanguină. Calea eferentă parasimpatică cu
originea în aceşti nuclei hipotalamici determină
vasodilataţie cutanată şi sudoraţie, indirect, prin
inhibarea centrilor termogenetici din hipotalamusul
posterior.
Reiese deci, că centrii termogenetici şi centrii termolitici
nu funcţionează izolat, ci se intercondiţionează şi sunt, la
rândul lor, subordonaţi scoarţei cerebrale. Animalul
decerebrat nu mai poate realiza o termoreglare rapidă şi
fină în raport cu condiţiile mediului.
Fiziologia emisferelor cerebrale
Emisferele cerebrale reprezintă partea cea mai evoluată a sistemului nervos
central, organul nervos cel mai recent apărut din punct de vedere
filogenetic. Din punct de vedere anatomic şi funcţional distingem susbstanţa
cenuşie ce formează centrii nervoşi de integrare şi coordonare şi substanţa
albă ce reprezintă atât conexiunile dintre aceşti centrii cât şi căile de
conducere ascendente şi descendente.
Substanţa cenuşie este dispusă în două moduri: la periferia substanţei
albe formând scoarţa emisferelor cerebrale şi la baza emisferelor cerebrale
şi în mijlocul substanţei albe formând nucleii bazali (corpii striaţi).
- Scoarţa emisferelor cerebrale cuprinde două teritorii deosebite din
punct de vedere filogenetic, structural şi funcţional: neocortexul şi
paleocortexul.
Neocortexul, apărut mai recent, foarte dezvoltat la primate şi la om,
are o strctură din şase straturi celulare şi reprezintă sediul proceselor
psihice superioare, activitatea nervoasă superioară (A.N.S).
FIZIOLOGIA SISTEMULUI
NERVOS VEGETATIV
Sistemul nervos vegetativ integrează şi coordonează, în strânsă
legătură cu sistemul nervos central, funcţiile viscerale. El dirijează
activitatea organelor interne şi intervine în reglarea funcţiilor
metabolice. În prima jumătate a sec. XIX, funcţiile organismului erau
împărţite în două mari categorii: funcţii animale, de relaţie (mişcări)
şi funcţii vegetative (respiraţia, digestia, excreţia), comune
animalelor şi plantelor (lat. vegetativus = vegetal).
Tot în această perioadă s-au descris marii nervi simpatici ce
realizează legături, simpatii între organele interne pe care le
inervează (gr. sympathes = simpatie). Deşi sistemul nervos
vegetativ este separat la periferie de cel somatic, la nivelul
formaţiunilor centrale, superioare, există o strânsă legătură între
funcţiile vegetative şi cele somatice. Sistemul nervos vegetativ
inervează muşchii netezi ai organelor interne, vasele sanguine,
muşhiul cardiac şi glandele.
Există, totuşi, unele diferenţe structurale între sistemul nervos
vegetativ şi cel somatic. Neuronii efectori ai sistemului nervos
somatic se găsesc numai în sistemul nervos central (în coarnele
ventrale ale măduvei spinării sau în nucleii motori ai nervilor
cranieni), în timp ce neuronii sistemului nervos vegetativ, care îşi
trimit axonii la efectori, sunt situaţi în ganglionii nervoşi dispuşi
extranevraxial.
O altă caracteristică este şi aceea că fibrele vegetative se termină la
nivelul organelor interne sub formă de terminaţiuni libere, deci nu
găsim acele formaţiuni speciale (plăcile neuromusculare) de la
terminaţia nervilor somatici.
Sub aspect funcţional, secţionarea nervilor vegetativi efectori nu
produce paralizia muşchilor netezi sau suprimareas ecreţiilor
glandulare. O altă deosebire constă în modalitatea de transmitere a
impulsului nervos la efector. Aplicarea unui excitant pe un nerv
efector somatic determină apariţia unui singur potenţial de acţiune şi
contracţia muşchiului.
Dacă aplicăm, însă, un stimul pe un nerv efector vegetativ, apare un
singur potenţial de acţiune, dar electromiograma prezintă o serie de
deflexiuni asincrone ce se menţin mai mult timp, răspunsul fiind
deci, de lungă durată. Acest aspect ne sugerează faptul că fibrele
vegetative îşi exercită acţiunea prin intermediul unor substanţe
chimice a căror efect continuă şi după încetarea excitării lor.
Sistemul nervos vegetativ este constituit dintr-o porţiune centrală şi
alta periferică.
-Porţiunea centrală cuprinde centrii nervoşi vegetativi situaţi în
măduva spinării, trunchiul cerebral, diencefal şi scoarţa cerebrală. În
scoarţa cerebrală există centrii vegetativi în ariile 13, 14, 24, 25, 32,
de pe feţele inferioare şi interne a lobilor frontali, precum şi în
hipocamp. Stimularea electrică a ariilor 24, 25, determină o rărire a
bătăilor inimii, efecte respiratorii, piloerecţie, dilatarea pupilei,
modificări tensionale. Stimularea ariilor 13, 14 poate opri mişcările
respiratorii, modifică presiunea sângelui şi mişcările
gastrointestinale.
Dintre centrii vegetativi subcorticali cel mai important este
hipotalamusul, care prezintă legături strânse cu hipocampul prin
intermediul talamusului şi al trigonului cerebral. De asemeni, legături
între scoarţa cerebrală şi hipotalamus se realizează prin intermediul
corpilor striaţi. Activitatea hipotalamusului este controlată de scoarţa
cerebrală, iar la rândul său, hipotalamusul constituie principalul
centru subcortical de reglare a activităţii simpatice şi parasimpatice.
Centrii vegetativi de la nivelul măduvei spinării şi al trunchiului
cerebral sunt consideraţi centrii vegetativi inferiori.
-Porţiunea periferică este situată în afara sistemului nervos
centrală, fiind reprezentată prin ganglionii vegetativi şi fibre
nervoase vegetative.
Ganglionii vegetativi au diferite dispoziţii: unii sunt situaţi de o
parte şi de alta a coloanei vertebrale - ganglionii paravertebrali sau
laterovertebrali; alţii sunt aşezaţi în faţa coloanei vertebrale numiţi
ganglioni prevertebrali sau previscerali; alţii sunt dispuşi în pereţii
viscerelor şi sunt numiţi ganglioni intramurali.

Evaluare