Sunteți pe pagina 1din 18

EPOCA MARILOR CLASICI

„Epoca ce urmeaza, a lui Eminescu, Caragiale si ceilalti, duce


cultul formei pana la exagerare...”(G. Ibraileanu)

In evolutia sa, literatura romana a cunoscut o serie de etape


fundamentale,incepand cu literatura populara, apogeul
acestei dezvoItari fiind marcat de Epoca marilor cIasici (cuprinsa intre
deceniile VII-IX ale secolului al XIX-lea), cand pe
scenavietii cuIturale apar numeroase personalitati, precum Titu
Maiorescu, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, loan Slavici, Ion
Creanga.

Multiplele prefaceri politice si social-economice marcate de


Unirea Principatelor de la 1859 vor influenta si dezvoltarea culturii, a
literaturii noastre. Stabilitatea politica,
dezvoltarea relatiilor capitaliste, dobandirea lndependentei de Stat
vor face posibiIa manifestarea uneia dintre cele mai stralucite etape
ale cuIturii noastre - consacrate prin sintagma Epoca marilor clasici,
marcata de aparitia, la lasi, aSocietatii „Junimea” februarie 1864, a
revistei Convorbiri literare - 1 martie 1867.

„Junimea”, fondata de tineri intelectuali formati prin studii


in strainatate, aintreprins acea fundamentala ideologie, mergand de
la problemele limbii literare si ale esteticii literare la promovarea
literaturii prin revista „Convorbiri literare”. Baza cea mai rapida a
„noii directii” fiind poezia lui Eminescu, careia i s-au adaugat apoi, in
decursul timpului, proza lui Creanga si cea a lui Slavici, comediile
lui Caragiale si, in cele din urma, romanele lui Duiliu Zamfirescu.

Manifestand un interes deosebit pentru cultura si civi-


lizatia Romaniei, Titu Maiorescu va justifica prin scrisul sau si mai
ales prin cel al lui Mihai Eminescu, Ion Creanga, Ion Luca Caragiale,
Ioan Slavici durabilitatea acestei epoci, atat in ceea
cepriveste literatura cat si existenta unei limbi nationale consolidate si
moderne. Atatscrisul lui Titu Maiorescu cat si al marilor scriitori este
de o rara limpezime si claritate, ceea ce le confera consacrarea.

I.Negoitescu, in „Istoria literaturii romane”,


atrage atentia asupra faptului ca: „Nu pot fi in intregime intelesi nici
Eminescu, nici Caragiale, nici Maiorescu insusifara cunoasterea asa-
zisei lstorii contemporane a Romaniei”.

Junimea promoveaza in spatiul cultural romanesc in ultimele


trei decenii ale secolului al XIX-lea, o directie literara fundamentala
in evolutia literaturii. Cu sprijinul ei s-au putut afirma scriitori de mare
talent care au gasit in atmosfera intelectuala a societatii iesene un
stimulent pentru exprimarea proprieipersonalitati literare.

Reprezentantii ei cei mai valorosi, Mihai Eminescu, I.L. Caragiale,


Ion Creanga, Ioan Slavici si Titu Maiorescu
sunt considerati astazi modele in domeniul poeziei, dramaturgiei,
prozei si criticii literare. Clasicismul lor consta tocmai in valoarea
incontestabila a operelor, devenite in timp puncte de reper in
maturizarea fenomenului literar romanesc. Dincolo de diversitatea
tematica, stilistica si de viziune ii uneste acelasi cult al valorii,
manifestat atat prin nivelul creatiilor, cat si prin critica
formelor fara fond, prezenta nu doar la mentorul gruparii, ci si
la ceilalti patru scriitori, in poeziile satirice eminesciene sau in
publicistica poetului, in toata opera comica a lui Caragiale, in
„Amintirile…” lui Creanga sau in proza lui Slavici.

Eticheta de mari clasici e postuma si se refera la valoarea


consacrata a operei si nu la curentul clasicist.

„Un izvor adanc este ascuns in fiecare om de cultura, insa


precum izvorul s-a format picatura cu picatura pana la
momentul mortii, si cei mai multi din noi ajung chiar la ultima etapa a
existentei lor fara sa-si fi putut spune ultimul cuvant.” (Titu Maiorescu)

Ion Luca Caragiale

Dramaturg si prozator, I.L. Caragiale a scris patru comedii („O


noapte furtunoasa”, „Conul Leonida fata cu Reactiunea”, „O scrisoare
pierduta”, „D-ale carnavalului”), o drama(„Napasta”), mai multe
nuvele, povestiri si numeroase momente si schite. Opera, in
totalitatea ei, contureaza doua universuri artistice distincte:unul comic
si altul tragic, universul tragic fiind insa ilustrat doar prin cateva scrieri
(„Napasta”, „O faclie de Paste”, „In vreme de razboi”).

Viziunea comica e suverana in comedii si schite, unde se


surprinde puternicul contrast intre fondul si forma clasei
burgheze romanesti de la sfarsitulsecolului al XIX-lea
si inceputul secolului XX. Caragiale prezinta evolutia burgheziei,
formele parvenirii ei, trasaturile afisate si cele reale, ambitia si orgoliul
unei lumi caretraieste intr-un moment istoric favorabil afirmarii.
Aceasta preocupare este evidenta inca de la prima lui piesa, care
aducea in dramaturgia romaneasca moravuri si tipuri
specifice societatii noastre. Mica burghezie, dornica sa avanseze cat
mai rapid pe scara sociala, nu mai
este infatisata dupa modele straine, ca acelea de care
sefolosisera primii nostrii dramaturgi.

In formula artistica a lui Caragiale, viziunea clasicista se


conjuga cu o viziune realista, preocupata de omul social, de culoarea
specifica a locului si timpului, care isi pune pecetea asupra
indivizilor, dandu-le o mare varietate.

Intreg universul comediilor utilizeaza aceleasi mijloace


literare, incat pe drept cuvant, ele alcatuiesc o alta etapa
a activitatii de dramaturg a lui Caragiale.

In timp ce prin Eminescu poezia romana cunostea nivelul cel


mai inalt de dezvoltare, Caragiale dadea teatrului si
prozei romanesti o stralucire deosebita. El este cel dintai mare scriitor
obiectiv. Se poate considera ca, in transformarea literara
care urmeaza epocii lui Alecsandri, Caragiale este un inovator si un
model pentrugeneratiile de mai tarziu.

Meritul suprem al scriitorului este acela de a fi “cel mai mare


creator de viata din intreaga noastra literatura” (G. Ibraileanu).
Tipurile create de el au devenit populare si sunt de o
vitalitate fara egal. Aceasta capacitate se conjuga cu un
dar nedezmintit al observatiei, care transforma opera intr-o “comedie
umana” de o inestimabila valoare ca document artistic al unei epoci.
Viziunea sociala si psihologica a lui Caragiale a urmarit in societatea
romana o intreaga evolutie ciclica a
burgheziei, integrand psihologiile individuale in fresca societatii,
astfel incat scriitorul apare ca un istoric umorist al parvenitismului
autohton.

Dintre toate comediile lui Caragiale, “O scrisoare pierduta” este


singura care isi plaseaza actiunea in afara Bucurestilor, alegandu-
si ca loc de desfasurare“capitala unui judet de munte”. Aici, pe
fundalul agitat al unei campanii electorale, are loc un conflict politic
intre un ambitios (Nae Catavencu) aflat in opozitie, care
sedoreste deputat, si grupul fruntas al conducerii
locale( Tipatescu si Trahanache), care se considera indreptatit sa
dirijeze in exclusivitate si in folos personal viata politica a judetului.
Pentru a-i forta sa-l propuna cadidat, Catavencu ii ameninta cu
un santaj de care se sperie mai ales Zoe Trahanache. Ca sa nu fie
compromisa public, Zoe exercita presiuni asupra celor
doi barbati si obtine promisiunea canditaturii lui Catavencu. Dar- lovit
ura de teatru- de la Bucuresti se cere, fara explicatii, sa fie trecut pe
lista candidatilor un nume necunoscut: Agamemnon Dandanache.
Zoe e
disperata, Catavencu- amenintator, Farfuridi si Branzovenescu- satisf
acuti, Tipatescu- nervos; doar Trahanache are “putintica rabdare” si-
si pregateste planul de bataie.

Ghemul de interese contrare se incalceste rau in


timpul sedintei de numire oficiala a candidatului, dar intervine
Pristanda care dirijeaza un scandal menit sa astupe gura
lui Catavencu. In incaierare, Catavencu pierde instrumentul
de santaj- scrisoarea ascunsa in palarie- si dispare pentru o
vreme, producand emotii mari doamnei Trahanache.

Limpezirea situatiei se realizeaza lent, dar sigur; se constata


ca Dandanache procedase la fel ca Nae Catavencu, dar la alt nivel si
cu mai mare abilitate; apoi Nae Catavencu schimba tactica parvenirii
si accepta patronajul “coanii Joitichii”; in final, toata lumea se impaca,
“micile pasiuni” dispar ca prin farmec, Dandanache e ales in
unanimitate si toti se bucura de avantajele unui regim
“curat constitutional”.
In functie de tema, „O scrisoare pierduta” poate fi interpretata
drept: comedie de moravuri, despre defecte omenesti ca
parvenitismul, imoralitatea, prostia, in cazul in care tema este morala;
comedie de caractere, despre comportamentul oamenilor
in situatii deosebite, daca tema este psihologica; comedie despre
felul in care se dobandeste si se exercita puterea politica, daca tema
este politica; comedie despre pasiunile erotice, in cazul unei teme
sentimentale, ce are in vedere amorul dintre Zoe si Tipatescu.

Comedia lui Caragiale are o constructie complexa ce are la


baza tehnica bulgareului de zapada, adica a cumularea
de situatii conflictuale.

Comedie de moravuri, dezvaluind viata publica si familiala a


burgheziei ajunse la putere, piesa e remarcabila in primul rand prin
arta compozitiei. Scriitorulgaseste un pretext care declanseaza un
conflict. Initial, conflictul pune in stare de alarma doua serii de
personaje: Nae Catavencu si “moftologii” lui, care ramanpermanent in
umbra, si triunghiul Zoe- Trahanache-Tipatescu. Ulterior, intra in
alerta cuplul Farfuridi- Branzovenescu, care se teme de tradare, iar
apoi totul se complica prin aparitia lui Dandanache. Rezulta un
nucleu de complicatii, care acumuleaza progresiv altele ca un bulgare
de zapada in rostogolire.
Interesant de observat este faptul
ca aparitia lui Dandanache in schema logica a piesei e un element al
hazardului. Lupta pentru putere nu se rezolva prin ciocnirile
dintre Catavencu si Tipatescu. Forte nevazute il arunca in conflict
pe Dandanache, ca o confirmare parca a principiului: cand doi se
cearta, al treilea castiga.Dandanache e insa “mai
prost decat Farfuridi si mai canalie decat Catavencu”,
iar infatisarea aceasta nu-i intamplatoare; ea slujeste scopurile
satirice ale scriitorului.

In ceea ce priveste creatia de personaje, talentul


lui Caragiale este exceptional. G. Ibraileanu aprecia ca e singurul
creator din toata literatura romana care face concurenta starii civile.
Fiind personaje din comedii, eroii lui Caragiale traiesc prin
limbaj. Dupa felul exprimarii le putem stabili situatia sociala, gradul de
cultura, caracterul, starea de spirit in care se afla. Desigur,
dramaturgul foloseste si alte mijloace de caracterizare ( mai ales
indirecte: prin actiuni si comportament, prin intermediul altor
personaje etc.), dar limbajul ramane suveran.

Un exemplu elocvent este Pristanda. Stim despre el din lista de


personaje de la inceput ca este “politaiul orasului”. Dintr-
o discutie cu Tipatescu, in care i sereproseaza o mica afacere cu
steagurile, ne dam seama ca nu e tocmai cinstit, iar purtarea
slugarnica din toate scenele, inclusiv din cea
a arestarii lui Catavencu, ne convinge ca Pristanda si-
a facut din slugarnicie un principiu de viata: “Tot vorba bietei neveste,
zice: Ghita, Ghita, pupa-l in bot si papa-i tot, ca satulul nu crede la al
flamand...” Zic: curat! De-o pilda,
conul Fanica: mosia mosie, fonctia fonctie, coana Joitica,
coana Joitica: trai neneaco cu banii lu Trahanache...babachii...Da’ eu,
unde?Famelie mare, renumeratie dupa buget mica”.

Repetarea servila a unor cuvinte si replici din


vocabularul stapanilor dovedeste dorinta lui de a le intra in gratie, dar
si caracterul rudimentar al gandirii. Ticul verbal al lui Pristanda
produce adeseori asociatii comice („curat murdar”) sau pur si
simplu il da de gol ( Tipatescu: „Lasa, Ghita…ai
tras frumusel condeiul”/ Pristanda: „Curat condei!”). in
final, Caragiale speculeaza acest tic, punand sub semnul ridicolului
toata mascarada electorala a vremii („Curat constitutional!”).

Personajele lui Caragiale lumineaza, in felul lor, istoria si


sociologia Romaniei din a doua jumatate a veacului trecut.
„Caragiale este- in aprecierea lui G.Ibraileanu- cel mai mare istoric al
epocii intre 1870-1900. Un istoric complet, care arata, care critica si
care explica. Sintetizand in cateva personaje si in catevaevenimente
caracteristice categoriilor
sociale, starile sufletesti si intamplarile produse de
introducerea civilizatiei apusene la noi, el a istorisit, a criticat si a
explicatintreaga viata a epocii de care s-a ocupat.”

Mijloacele de zugravire a epocii apartin unui mare artist comic.


In cuprinsul Scrisorii pierdute se intalnesc procedee, motive
si modalitati care actioneazasimultan,
dramaturgul speculand aspectele comice ale evenimentelor,
ale comportarii oamenilor, ale circulatiei ideilor si cuvintelor. Exista, in
primul rand, un comic alsituatiilor, rezultat din fapte neprevazute si
grupuri insolite( triunghiul Trahanache- Tipatescu- Zoe,
cuplul Farfuridi- Branzovenescu, combinatiile diverse de adversari
etc.). Caragiale foloseste o serie de scheme tipice cunoscute in
literatura comica universala: incurcatura, coincidenta,
echivocul, revelatiile succesive, acumularea progresiva. Fiecare
scena in parte si piesa in totalitatea ei se dezvolta pe astfel de
scheme, incat se poate afirma ca la Caragiale predominanta este
o situatie comica, in care evolueaza personaje comice, avand idei si
un limbaj la fel de comic.

In al doilea rand exista un comic al intentiilor, care reiese din


atitudinea scriitorului fata de evenimente si oameni. Substanta piesei
este supusa unor modalitatide tratare diferite: ironica, umoristica,
sarcastica, grotesca, absurda. Caragiale este un scriitor obiectiv, in
sensul capacitatii de a crea viata, dar nu e un scriitor indiferent. El
pare ca-si iubeste personajele, este ingaduitor fata de ele, dar
nu iarta trasaturile prin care oamenii devin ridicoli si le evidentiaza in
mod subtil, tratandu-i cu ironie, cu umor, punandu-
i in situatii absurde, demontand mecanismele sufletesti si reducandu-i
uneori la conditia simplificata a marionetei.

Exista, in al treilea rand, un comic al caracterelor. In comedia


clasica, principalele caractere comice sunt avarul, ipocritul,
mincinosul, gelosul, ingamfatul, risipitorul, laudarosul,
pedantul, pacalitorul pacalit. Personajul purtator al unui astfel de
caracter este rezultatul unui proces de abstractizare si tipizare, pentru
ca esentalui e ascunsa uneori sub
aparente inselatoare. Caragiale creeaza si el, care rezultat al unui
asemenea proces, o tipizare comica. Nae Catavencu e un tip de
canalie, delicheluta latratoare, Farfuridi e tipul prostului
fudul, Dandanache cumuleaza ambele trasaturi si pe deasupra mai e
si senil, iar toti trei la un loc reprezinta categoria
arivistului. Trahanache e un tip inselat, dar care se si insala asupra
propriei persoane, Zoe e femeia volutara, Pristanda e un caracter
servil, iar Cetateanul turmentat isipoarta numele.

In al patrulea rand, exista un comic de limbaj, cu totul


remarcabil la un scriitor care are capacitatea iesita din comun de a
retine cele mai fine nuante ale limbii vorbite. Procedeele comice cele
mai frecvente aplicate la acest nivel sunt repetita aproape obsedanta
a unei specifitati de limbaj, care deplaseaza atentia de la
fondulcomunicarii, la forma ei, si interferenta de registre ale
limbajului, adica interferenta stilurilor.

Cu „O scrisoare pierduta”, orizontul social al


universului caragilian se largeste prin cuprinderea marii burghezii
romane, ajunsa la putere si roasa de ambitii.Avand un proces mai
liber la treptele superioare ale ierarhiei social-politice, eroii aceste
piese se caracterizeaza printr-o crestere brusca a instinctelor de
parvenire. Interesele lui Nae Catavencu, ale
lui Agamita Dandanache, ale lui Trahanache, ale lui Tipatescu si ale
Zoei, contrare la un moment dat, se armonizeaza in final, pentru
catoti sunt niste vanatori de profituri.

Caragiale nu e un scriitor numai al romanilor. Pornind de


la realitati romanesti, creând scene si tipuri originale, el s-a ridicat la o
valoare artistica universala prin puterea de generalizare si sinteza a
operei lui, prin satira necrutatoare a viciilor, prin aspiratia catre o
umanitate superioara, prin increderea in posibilitatile omului de a
seperfectiona. Mesajul lui Caragiale este mesajul etern al artei, ceea
ce explica interesul constant fata de dramaturgia lui nu numai al
spectatorului roman, ci si al celui de pretutindeni.

-Ioan Slavici-

Ioan Slavici este una dintre personalitatile proeminente ale


scrisului romanesc. Universul preocuparilor sale este vast: etica,
estetica, pedagogia, filologia au constituit pentru el campul unor
reflexii si observatii originale si utile, ce s-au concretizat in
numeroase lucrari. Dar ceea ce l-a impus in cultura romaneasca este,
mai presus de orice, vigurosul sau talent de prozator, care s-a
exercitat cu succes in genuri variate: memorialistica, povestire,
drama, nuvela si roman.

Caracteristica dominanta a intregii sale creatii literare


este intentia moralizatoare, finalitatea etica. Aceasta s-a afirmat
insa precumpanitor in multe scrieri, in
detrimentul realizarii artistice, lasand cititorului impresie de artificial si
neverosimil. Fictiunea moralizatoare a operelor lui
Slavici tine- asa cum singur marturiseste- deinsasi firea sa.

Contributia cea mai importanta in dezvoltarea prozei romanesti a


adus-o Slavici in domeniul
nuvelisticii. Trasatura esentiala a majoritatii nuvelelor lui consta in
rezolvarea optimista a conflictului. O viziune idilica, reflectata in
conflicte tratate superficial, prin actiuni tematice,
portrete conventionale, subordonate scopului moralizator, se degaja
din atmosfera scrisului sau nuvelistic. Eroii lui Slavici
sunt construiti pentru a ilustra anumite norme etice pe care omul
trebuie sa le respecte in viata daca tine la linistea lui sufleteasca.
Dragostea, in nuvela lui e intotdeauna sincera si
profunda; manifestarile ei au o coloratura duioasa, de un
lirism miscator.

Daca este evident ca in scrierile lui Slavici ponderea cea mai mare
o au nuvelele ce degaja o atmosfera luminoasa, eroii lor realizandu-
si aspiratiile de fericire datorita respectului unor principii morale
ferme, este tot atat de adevarat ca nu lipsesc nici acelea in care
soarta eroilor devine zbuciumata sau chiar dramatica, tocmai pentru
ei ignora cu bunastiinta sau nu- normele etice ale vietii. Una din
temele preferate, in acest din urma sens, este tenndinta imbogatirii,
patima banului.

In nuvelele lui gasim, de asemenea, o reflectare ampla


a vechiilor randuieli rurale, a obiceiurilor si a datinilor, a credintelor si
a superstitiilor, a moralei si aprejudecatilor oamenilor simpli,
un authentic tablou etnografic, psihologic si social al
satului transilvanean. Nuvelele sale evoca adancirea mizeriei claselor
asuprite,coruptia aparatului functionaresc, jefuirea bogatiilor tarii.

Intreaga creatie a lui Slavici este o pledoarie pentru echilibru moral,


pentru chibzuinta si intelepciune, pentru fericire prin iubirea de
oameni si , mai ales, pentru pastrarea masurii in toate, iar orice
abatare de la aceste principii este grav sanctionata de autor.

Momentul de varf al nuvelisticii lui Slavici il constituie ,,Moara cu


noroc’’, publicata in volumul ,,Novele din popor’’ in 1881. Tema
acestei nuvele infatiseaza urmarile negative, nefaste, pe care setea
de bogatie le are asupra vietii sufletesti a individului, asupra
destinului omenesc. La baza ei se afla convingerea autorului potrivit
careia goana dupa avere zdruncina linistea sufleteasca a omului si
provoaca numeroase nenorociri. Aceasta convingere a autorului se
exemplifica foarte bine in nuvela prin destinul crasmasului Ghita.

Nuvela este realista, de factura clasica, avand o structura


viguroasa, unde cele 17 capitole se inlantuie in ordinea cronologica a
desfasurarii actiunii si sunt integrate de cuvintele rostite de
batrana:,,Omul sa fie multumit cu saracia sa,caci, daca e vorba, nu
bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit’’ si ,,se vede c-au lasat
ferestrele deschise [..] Simteam eu ca nu are sa iasa bine; dar asa le-
a fost data’’.

Structura psihologica a nuvelei este argumentata de conflictul


social si psihologic al personajelor, care evolueaza intre aceste doua
norme etice, reliefand un destin tragic previzibil, aflat chiar in
profunzimile sufletului omenesc. Naratorul omniscient si obiectiv,
apeleaza la cele mai variate mijloace artistice de analiza psihologica:
dialogul, introspectia constiintei si a sufletului, autoanaliza si
autointrospectia, monologul interior, care scot in evidenta zbuciumul
din ce in ce mai distructiv al personajului.

Elementul central in subiectul nuvelei il constituie infruntarea dintre


protagonist si antagonist. Natura conflictului epic este multipla: de
ordin psihologic, de ordin moral(lupta dintre bine si rau) si de ordin
social (se confrunta doua lumi diferite cu mentalitati si cu reguli de
comportament diferite).

Pricipalul conflict al nuvelei este cel interior, intre dorintele


contradictorii ale aceluiasi personaj. Un rol important il are si conflictul
exterior intre personaje diferite.

Actiunea nuvelei este plasata in zona Ardealului, la hanul Moara cu


noroc, asezat la raspantie de drumuri. In acest loc invaluit de mister
se confrunta binele cu raul, moralul cu imoralul.

Ghita, cizmar modest si sarac, ia in arenda carciuma de la Moara


cu noroc . La inceput treburile merg bine si norocul pare sa ii surada.
Intriga, ce declanseaza conflictul, o constituie aparitia lui Lica
Samadaul, seful porcarilor din zona. Stapanit de patima banilor, Ghita
se lasa prins in mrejele Samadaului si se face partas la faradelegile
acestuia. Ghita sa instraineaza de sotia sa, Ana, devine pe zi ce trece
mai nesigur pe el, mai dependent de Lica.

Primind bani de la Lica, proveniti din furt, incearca sa-si explice


slabiciunea punand-o pe seama firii sale. Depune marturie falsa la
judecarea lui Lica si a tovarasilor lui, banuiti ca au talharit un arendas
si au participat la uciderea unei femei si a copilului ei. Tovarasii lui
sunt oranduiti pe viata, iar Lica este gasit nevinovat. Macinat de
remuscari, Ghita si-l face prieten pe jandarmul Pintea, dar nu are
curajul sa-i spuna adevarul.

La sarbatorile de Paste, batrana mama a Anei si cei doi copii


pleaca la rude. La han se incinge o mare petrecere, iar Ana incepe sa
joace cu Lica. Gelos, Ghita, pleaca la jandarmul Pintea sa-I spuna
adevarul si sa-l aduca la han pentru a-l prinde pe Samadau. La
intoarcere, Ghita il zareste pe Lica plecand de la han si intelege ca a
aruncat-o pe Ana in bratele Samadaului. Hangiul o injunghie pe sotia
sa, desi aceasta il implora sa o crute. Lica se intoarce sa isi ia
chimirul, vede scena si ii ordona lui Raut sa-l infrunte pe Ghita. Dupa
ce ordona sa fie dat foc hanului, Lica alearga in noaptea furtunoasa,
pentru a nu fi prins. Pintea il gaseste cu capul sfaramat de tulpina
unui stejar.

Personajele principale, Ghita, Ana si Lica sunt personaje


rotunde,surprinse in evolutie. Ele se definesc prin modul in care sunt
prezentante de catre narator si prin felul in care sunt vazute de alte
personaje(caracterizare directa), si prin fapte, ganduri, atitudini,
limbaj(caracterizare indirecta).

Ghita este caracterizat direct de catre narator prin precizarea


conditiei sociale. Caracterizarea indirecta, ampla, reiese din fapte,
ganduri, atitudini, din investigarea zbuciumului sufletesc. Cel mai
enigmatic si mai controversat aspect psihologic al nuvelei este
comportamentul lui Ghita, care-l duce in cele din urma, in ciuda
vointei lui, la un deznodamant fatal. Patima hanului il transforma in
complice si partas la jafuri, furturi si crime. Lica ii speculeaza lui Ghita
cele doua patimi: cea a banului si cea a dragostei pentru o singura
femeie.
Uneori are momente de sinceritate, de remuscari, cere iertare Anei
si copiilor. Mustrarile de constiinta il instraineaza de tot si de toate.

Degradarea sa morala atinge punctual culminant in momentul in


care o arunca pe Ana drept momeala, in bratele Samadaului, la
sarbatorile Pastelui. In momentul in care isi da seama ca Ana l-a
inselat, Ghita se dovedeste un om orgolios.

Lica este un personaj rotund, complex, eroul malefic, spiritual rau al


locului.Personajul este caracterizat direct prin precizarea conditiei
sale sociale, porcar, prin portretul fizic si vestimentar, prin modul in
care il percep celelalte personaje. Astfel este un barbat de 36 de ani,
inal, cu mustata lunga, cu ochi mici si verzi. Fizionomia si gestul
nervos de a-si musca mustata indica un om aprig si neinduplecat.
Portretul moral se contureaza la inceput prin reflectari in constiinta
celorlalte personaje. Astfel batrana il percepe ca ,,un om bun’’, Ana
intuieste ca e ,,om rau si patimas’’, iar Ghita il numeste ,,diavol’’.

Fascinatia pe care acest erou negativ o exercita asupra tuturor se


poate explica prin aceea ca el ,,reprezinta Forta in stare sa sfideze
legile divine si umane’’. In acelasi timp este cinic si cu o patima
criminala dobandita.

Ana este o victima a lui Ghita si a lui Lica, dar si a incapacitatii de a


pastra echilibrul si masura. Prea tanara si prea naiva nu poate
rezolva neintelegerile intre ea si Ghita. Pe masura ce influienta
malefica a Samadaului asupra lui Ghita creste, se diminueaza
afectiunea si armonia dintre soti. Intelegerea initiala se risipeste fiind
inlocuita de suspiciune.

Valoarea artistica a nuvelei consta in arta de a crea personaje vii si


in modul de a crea scene dramatice. Astfel discursul narativ imbina
naratiunea cu descrierea si cu mijloacele de investigatie psihologica.
E vorba de scenele dialogate, monologul interior de factura
traditionala si monologul interior alcatuit prin transcrierea gandurilor
personajelor in stil indirect liber.

Opera lui Ioan Slavici are un profund caracter popular, atat prin
tematica, prin conceptia morala, cat si prin dragostea lui pentru
sufletul omenesc.
Desi a fost acuzat de folosirea excesiva a regionalismelor, stilul lui
Slavici are o oraliatate asemanatoare cu aceea a lui Creanga, dand
impresia de ,,supunere’’ a intamplarilor in fata unui auditoriu, mai ales
ca si el intervine deseori in naratiune fie prin exclamatii sau interogatii
retorice, fie prin proverbe si zicatori.

Conducand cu maiestrie desfasurarea intregii actiuni, evolutia confli


ctului intr-o tensiune crescanda, si conturand personaje autentice, de
mare vigoare si profunzime psihologica, Slavici atinge
in fianlul nuvelei o concentrare dramatica puternica.
Toate aceseta fac din „Moara cu noroc” o cpodoperea a genului
nuvelistic.

In spatele intamplarilor povestite staruie o meditatie profunda asupra


atitudinii omului in viata, asupra drumului pe care se angajeaza, de
multe ori, fara a intui unde va ajunge.

-Mihai Eminescu-

Romantismul este un curent literar, aparut la începutul secolului


al XIX-lea, ca o manifestare vehementa fata de ordinea social-
feudala si, implicit fata de curentul clasicist. Romantismul exalta
sentimentele, frenezia, pasionalul, imaginatia creatoare, misterul si
fantasticul, sensibilitatea fata de natura, evaziunea în vis dar si
trecutul istoric.

Cel mai mare poet romantic al nostru este Eminescu, ultimul


romantic pe plan european care s-a si autodefinit ca atare în poezia
„Eu nu cred nici în Iehova”; „Euramîn ce am fost: un romantic”.

A vorbi despre unviersul poeziei eminesciene si a-i releva


diversitatea înseamna a-i determina temele principale, vibratia
interioara, ordinea particulara, specifica, în sensul în care G.
Calinescu defineste termenii: „Poezia îsi are universul ei, asa cum un
continent are fauna si flora lui”. Ne ramîne sa-l descifram si sa-l
descriem pe scurt, asa cum am descrie o lume.

Exista inainte de toate, o anumita natura exterioara pe care


poezia eminesciana ne-o releva si pe care o recunoastem îndata.
Elementele specifice naturii eminesciene sunt cele terestre (lacul,
teiul, codrul, etc) care constituie un labirint al carui parcurgere
presupune initiere si cele cosmice (stelele, luna, marile, cerul,
soarele) care sunt surprinse în ipostaza lor fundamentala de trecere a
timpului. Natura eminesciana este tipic romantica. Ea încadreaza si
amplifica un sentiment, o idee, o atitudine: devine paradis
al indragostitilor in poezia erotica („Sara pe deal”, „Lacul”, „Dorinta”),
personaj care face „teoria spetelor vesnice” in „Revedere”, realitate
metafizica în „Mai am un singur dor”. Natura este
reflexiva, aparînd ca stare de suflet. Îndragostitul îsi proiecteaza
sentimentele în natura si peisajul vibreaza în acord cu trairile. Natura
îi eternizeaza, îi „recosmicizeaza” pe îndragostiti. Apar,
de aseamenea elementele fundamentale în termenii filozofiei antice:
apa, aer, foc, pamînt. Putem de avea de a face cu o natura rustica
(„Sara pe deal”) sau natura primordiala, încarcata de sacru, paradis
terestru în care se consuma ritualul iubirii.

Erotica eminesciana e direct legata de acest cadru natural


specific si de acea sensibilitate fierbinte pe care o putem descifra in
poemele de dragoste, si este reflexul interior al universului sau
poetic atît de specific. Iubirea nu este niciodata la Eminescu un
sentiment ocazional, ci unul fundamental, la care participa întreg
cosmosul. Sentimentul erotic este natural si vital, manifestarile sale
fiind firesti, lipsite de dulcegarie, de artificialitate poetica. Îndragostitii
se simt atrasi unul de altul prin puterea instinctului si se refugiaza în
natura ca într-un mediu firesc. Instinctul erotic al omului obisnuit sa
asculte de simturi creeaza voiosia esentiala a dragostei. Reflectia
poetului complica însa trairea sentimentului; îi da acea înfatisare
„filozofica”, acea melancolie specifica ce deschide
înauntrul unversului natural si elementar un întreg univers de viziuni
metafizice. Erosul are la Eminescu doua înfatisari: una
ideala(„Dorinta”, „Lacul”, „Lasa-ti lumea”), care este dorinta, aspiratie,
dor de fericire si alta dezamagita, trista, neîmplinita („Te duci”,
„Pe lînga plopii fara sot”), punctata de reprosurile adresate unei femei
care nu a impartasit iubirea si a ratat, deci, sansa de a ramîne în
constiinta umanitatii. Este prezenta dimensiunea faustica a iubirii:
iubirea ca lumina si esenta a luminii.

A treia tema esentiala a liricii lui Eminescu o constiutie, istoria.


În comparatie cu natura, care la Eminescu este eterna, istoria este
locul schimbarilor si de aceea ea se înfatiseaza poetului ca o
expresie a stradaniei omului de a schimba destinul rau, stradanie
însotita de satisfactii, dar si de nemultumiri profunde, ce genereaza
uneori sentimentul zadarnciei. Istoria este vazuta în mai multe
ipostaze: „este panorama a desertaciunilor” în „Memento mori”,
mister al etnogenezei în „Decebal”, spatiu întunecat al pasiunilor sau
timp ideal, expresie a demnitatii in „Scrisoarea IIIa”. O particularitate
a viziunii eminesciene asupra istoriei nationale este asocierea ei cu
ideea de patrie si cu sentimentul patriotismului.

Publicat în Almanahul Societatii academice social-literare


„Romînia Juna”, din Viena, în 1883, „Luceafarul” constituie
capodopera liricii lui Eminescu, sinteza temelor si atitudinilor lui
poetice.

Poemul are surse filozofice (filozofie indica, greaca si


germana), mitologice (mituri orfice, mitul zburatorului) si biografice.

Ca orice scriere complexa, poemul are mai multe niveluri de


interpretare: alegorie pe tema romantica a geniului; poem filozofic;
basm „al Fiintei”, în care se ilustreaza modelul „devenirii întru
devenire” spune C. Noica; poem construit pe o lirica mascata, spune
T. Vianu; poem mitologic, în care luceafarul întruchipeaza arhetipul;
„Conjugare poetica a verbului a fi”, spune Edgar Papu.

Tema principala este destinul omului de geniu, la care se


adauga tema iubirii si cea a cosmologiei.

Compozitional, poemul contine 98 de catrene, ce pot fi grupate


in patru tablouri, în care se îmbina planul universal- cosmic si cel
uman-terestru.

Incipitul este alcatuit dintr-o formula specifica basmelor


populare „A fost odata ca-n povesti”, cu rolul de a face trecerea de la
real la fictiune, din profan în sacru si de a sugera valoarea exemplara
a povestii. Timpul poemului este unul anistoric,
corespunde orcarei epoci, inclusiv cea de azi. Spatiul si decorul sunt
de tipul celor din povesti si cuprind cîteva elemente cu valoare de
simbol: marea, boltile palatului, fereastra spre o alta lume, cerul.
Primul „personaj” introdus în tesatura poemului este fata de
împarat, personaj unic prin frumusete si aspiratii. Portretul ei este
realizat în mainera populara prin comparatii cu elemente ale sacrului
„cum e fecioara între sfinti” si ale macrocosmosului „si luna între
stele”. Fata îl chema pe Luceafar printr-o invocatie cu accente
dedescîntesc, de incantatie magica. Ea îi cere sa coboare în lumea
materiei si sa o redimensioneze dupa masura sufletului.

Se produce o „geneza mitica”, prima întrupare sta sub semnul


apei si are un caracter neptunic, se face din cer si mare, sub forma
îngerului. A doua întrupare se face din soare si noapte sub forma
unui demon, un tînar „trist si gînditor” , si are valente plutonice. Fata îi
cere Luceafarului sa coboare pe pamînt si sa devina muritor. Astrul îi
întelege dorinta si pentru ca iubirea sa este mai mare decît orice
închipuiri, accepta „nasterea din pacat”, caderea din lumea esentelor
in cea a fenomenelor.

Tabloul al doilea , liricizeaza ritualul de initiere în arta iubirii.


Îndragostitii sunt acum Catalin si Catalina. Portretul
lui Catasin coincide cu cel al lui Cupidon, în acceptie clasica: paj
„cu obrajei ca doi bujori”, guraliv. El o initiaza pe fata într-o iubire
omeneasca ce este capabila sa refaca armonia primordiala. Pentru a
o vindeca de „visul de luceferi”, Catalin îi propune sa fuga în lume,
adica sa se piarda în anonimat.

Tabloul al treilea are trei secvente poetice: calatoria


Luceafarului, adresarea catre demiurg, raspunsul demiurgului.
Luceafarul coboara în adîncul primordial printr-o calatorie ce se
aseamana cu o ascensiune cosmica. Tarîmul traversat este cel al
genezei si este definit prin elemente ce amintesc de lumea
oamenilor. În acest zbor totul dispare si nu mai exista nici obiect, nici
subiect al cunoasterii. Partea a treia a tabloului începe prin strigarea
pe numele titanic, „Hyperion”, „Cel care merge pe deasupra”. Cel de-
al patrulea personaj, Demiurgul, poate fi interpretat din perspectiva
crestinismului si din cea a filozofiei idealiste. În primul caz, el este
Dumnezeu, iar în cel de-al doilea este gîndirea creatoare, logosul
platonician. El îi aminteste Luceafarului ca poarta în sine o lume si ca
este lipsit de început si de sfîrsit, de spatiu si de timp. Apoi demiurgul
îi prezinta dialectica existentei umane, consumate în cicluri de vieti si
morti. În schimbul cererii sale, demiurgul îi ofera „Bunul meu dintîi”.
Este vorba despre cuvîntul cu valoare de logos si cunoasterea
suprema. În final, demiurgul îi propune Luceafarului o noua oglindire
în lumea fenomenelor, de la înaltimea cunoasterii supreme.

Tabloul al patrulea îmbina tema iubirii si cea a naturii. Doi


îndragostiti îsi soptesc vorbe de iubire, în vreme ce flori argintii se
scutura peste capetele lor „ca o ploaie dulce”. Sub influenta
romantismului german erosul se asocieaza cu Thantosul (moartea).

Fata îl vede pe Luceafar si îl cheama sa patrunda, nu în casa,


ci în codru, sa-i lumineze norocul si nu viata. Ultimele sase versuri
exprima „regretul pentru ceea ce ar fi putut sa fie , dar n-a fost sa fie”
spune C. Noica. Luceafarul o numeste pe fata „chip de lut”, metafora
ce exprima o existenta sub semnul mastii si supusa pieirii. Apoi el
disociaza între cele doua lumi.

Ideile, sentimentele si trairile de esenta romantica din poem


sunt organizate intr-un limbaj poetic de esenta clasica. Structura
lexicala a poemului pune în lumina frecventa covîrsitoare a
elementelor stravechi, mostenite din latina si minima folosire a
neologismului. Urmarind unitatea si armonia între expresie si idee în
dialogul dintre fata si Luceafar apar neologisme („sfera”, „ocean”), iar
în conversatia dintre Catalin si Catalina abunda ziceri populare
expresive („bate-i vina”, „din bob în bob”). Poetul creeaza
expresivitate prin asocierei lexico-sintactice inedite. Substantivul si
verbul primesc întelesuri poetice originale conferind versului stralucire
si profunzime. Armonia si muzicalitatea versului se realizeaza si prin
ritmul iambic si rima încrucisata.

Astazi îl simtim pe Eminescu deopotriva ca pe un miracol si ca


pe o sinteza a celor mai vechi traditii ale culturii noastre. Pe el, îl
situam în spatiul generos dintre prezent si trecut pe care el îl umple
cu personalitatea lui, al carui geniu creator sintetizeaza datele oferite
de toata dezvoltarea culturala anterioara spre a da la lumina o opera
cu desavîrsire noua.

Distantarea de traditia culturala romîneasca se realizeaza la


Eminescu prin crearea unei poezii înalt filozofice, în care gîndirea si
vizionarismul domina imaginatia lirica, si a unei limbi pe de-a-ntregul
noi.
Eminescu ne dovedeste ca un poet national poate fi luat în
considerare si ca poet universal numai daca, prin valoarea operei, îsi
deschide aripile asupra unui domeniu de sensibilitate
si gîndire capabil sa reflecte deopotriva ceea ce este specific fiecarui
popor în parte si ceea ce este comun tuturor popoarelor la un
moment dat. Eminescu reprezinta sinteza traditiei si a noutatii ,
a elemetelor artistice romînesti si a celor universale, el este un poet
national si european în aceeasi masura. Prin el, „omul deplin al
culturii romînesti ”, spiritul autohton se înalta la dimensiunile
universalului.