Sunteți pe pagina 1din 5

Istoria si doctrina cooperatista

EU ŞI LUMEA CONTEMPORANĂ

Omul contemporan
Istoria omenirii demonstrează că, spre deosebire de celelalte specii, fiinţa umană nu
poate trăi decât în cadrul unei comunităţi guvernate de cel puţin un set de reguli. De-a lungul
timpului, mulţi gânditori au încercat să definească omul, câteva dintre atributele cele mai
interesante fiind zoon politikon, homo faber, homo artifex sau homo ludens, care
corespund, fiecare, gândirii diverselor perioade ale culturii universale. Pentru Aristotel, omul
este un animal social, pentru Bergson şi Blaga, omul este un animal care fabrică unelte, în
timp ce, pentru Darwin, omul nu este decât o prelungire a maimuţei. Dincolo, însă, de
unghiul de vedere al fiecărui filosof care a încercat să definească fiinţa umană, fiecare fiind
valabilă, în felul său, omul trebuie analizat în context, în cadrul grupului în care trăieşte.
Omul contemporan, caracterizat, ca şi predecesorii săi, de ‘mimetism’, nu face altceva decât
să se supună regulilor societăţii care, de fapt, îl modelează. Astfel, fenomenul numit generic
“consumism”, nu este altceva decât o adaptare la realitatea care consumă natura umană până
la modificarea structurii sale. Singura explicaţie a imposibilităţii de a defini fiinţa umană este
aceea că individul nu există “în sine”, ci doar în societate, fiind întotdeauna parte dintr-un
întreg pentru care, la rândul său, este exponent. Omul este, simultan, zoon politikon, homo
faber, homo artifex, homo ludens, iar în societatea contemporană a devenit “consumator”,
cauza transformării sale fiind fireasca adaptare la context. Am putea spune că, de la
Nietzsche încoace, statul şi-a pierdut artibutul de constrângător absolut, locul său fiind luat
de către societate în sine, în esenţa ei. În lumea contemporană, imaginea, locul şi rolul
individului în cadrul societăţii, modelează fiinţa umană şi îi impun reguli de la care, dacă se
abate, riscă să piardă însuşi statutul de membru al acesteia. Omul contemporan nu se poate
sustrage regulilor societăţii, deci nici societăţii de consum, care s-a suprapus peste vechile
forme de organizare, preluându-le toate atributele şi impunându-se ca unică formă de
existenţă a omului în lume.
Aflat între maternitate şi cimitir, viaţă şi moarte, materie şi vis, eros şi tanatos, între a fi
şi a nu fi, da şi nu, palpabil şi iluzie, sens şi nonsens, între aici şi acolo, omul contemporan se
mişcă din ce în ce mai decăzut pe suprafaţa invizibilă a proiectului său existenţial.
Omul de azi nu se mai poate pune în locul personajelor romantice construite de
Shakespeare în cazul lui Romeo şi Julieta, de Eminescu, în cazul Luceafărului şi a Cătălinei.
Aceasta pentru că spaţiul de extindere a individului din prezent nu depăşeşte complexul
biologic, sfera biologică cum ar fi spus Cioran. El nu poate lua locul vreunui personaj
romantic fiindcă apusul romantismului înlocuieşte perfect apusul de soare pe care nu îl mai
admiră. Hormonii, aspectul financiar, poziţia socială sau profesională sunt singurele motive
pentru care el mai iniţiază o relaţie conjugală. Iubirea sa se defineşte doar prin secreţia şi
lucrul mecanic din dormitorul conjugal şi prin tranzacţii financiare şi materiale. Stagnarea,
fie şi mişcarea, în spaţiul limitat al sferei biologice reprezintă cea mai degradantă înfăţişare a
fiinţei umane, a acestei entităţi ce împleteşte complexul psiho-socio-cultural şi spiritual,
ultima dimensiune fiind cea care validează omului transcendentul, acel dincolo spre care el
tinde (conştient sau nu) şi în care va ajunge după ce va părăsi întru totul imediatul la care s-a
redus, s-a idiotizat, în prezent.
Omul „fast-food” nu mai preferă nici muzica instrumentală, nici cea aparţinătoare
categoriei „romantice”. Gusturile sale se remarcă prin aceea că optează pentru „hip-hop” – o
încărcătură de zgomote preluate de pe strada periferică, golănească şi transpusă în boxele
maşinilor de lux sau cele ale vilelor apărute „peste noapte”. Muzica „tehno” – un ansamblu
de sunete sinistre repetate fără a transmite nimic în afara unei repetiţii obsesive de motive
muzicale. De fapt, însăşi viaţa lui este un portativ viu ce transmite „hip-hop”-ul şi „tehno”-ul
bizar în care se regăseşte.
Orele omului contemporan aleargă zgomotos pe hipodromul timpului. El a ajuns să se
întâlnească cu ceilalţi fără a se mai întâlni cu propria sa persoană, fapt remarcat la sfârşitul
sec. XIX de filosoful german Martin Heidegger. Aceasta îl face o fiinţă străină de sine, o
separare fatală şi determinantă pentru propriul destin.
În plină dezvoltare a comunicării, a mijloacelor de comunicare în masă, când oamenii
au acces rapid la toate mijloacele de informare, acum când există internet şi biblioteci
virtuale iar informaţia circulă mai rapid decât ne putem imagina, acum când lumea este mai
mică, trebuie să ştim, să conştientizăm că suntem mai puternici decât credem.
Mijloacele de promovare în masă, sau maşinile de construit visuri, îl constrang pe om
să trăiască după cum i se spune, nu după cum simte el. Datoriile morale faţă de biserică, faţă
de comunitate au disparut treptat fiind înlocuite de noile tendinţe, promovate în masă, ce tind
să educe şi să constrangă omul către o societate de tip consumist. Practic nu există sărbători
fără Coca-Cola iar copiii se simt marginalizaţi, dacă nu işi sărbătoresc zilele de naştere la
McDonald’s. Sunt promovate fel şi fel de sărbători şi zile festive, sărbători tradiţionale, care
înainte se sărbătoreau cu o floare, sau cu o nuieluşă sunt acum ţinta vânzătorilor în alergarea
după profituri uriaşe. Este normal, lipsa de experienţă a societăţii în consum nu poate duce
decât la mari decalaje economice, sociale şi culturale.Temele de discuţie clasice privesc
CONSUMUL, noul reper de viaţă, consumul care satisface nişte nevoi aparute din cine ştie
ce te miri colţ de “civilizaţie”.
“Lăsaţi copiii să vina la mine.”, vechea doctrina religioasă, a luat azi noua formă de
tip consumist, implementând în mentalitatea copiilor noile tendinţe de evouluţie şi
cristalizare a societăţii de tip consumist, în care omul nu mai este decât un factor, un indice
într-un grafic de consum, o simpla rotiţă într-un mecanism complex al al erei consumiste.În
acest context, omul secolului XXI, cufundat în confortul pe care i-l ofera epoca, a uitat să
mai gândească, a uitat să fie el îsuşi avântându-se orbeşte pe drumul pe care i-l arată
societatea consumistă pentru a o ajuta să-şi îndeplinească scopul. Excesul de consum
denaturează capacitatea intelectuală şi raţionamentul omului, transformându-l în animal,
ucigându-i simţurile, diminuându-i orizonturile şi îngrădindu-i sfera cunoaşterii.
Implementând raţionamentul “Sunt om, deci consum, consum, deci exist, exist deci trebuie
să mă supun societăţii”.
Desigur, cunoaşterea, şi maturizarea noastră intelectuală, va echilibra sau va
dezechilibra acest decalaj, până atunci, este o simplă chestiune de succesiune naturală… cei
bătrâni trebuie să înţeleagă, să conştientizeze şi să găsească un alt mod de educare, formare
şi dezvoltare culturală a generaţiilor următoare.

România contemporană şi criza economică - cauze şi soluţii


Criza economică pe care România o traversează este cu precădere o criză internă,
determinată de mixul greşit de politici macroeconomice luate în ultimii ani. Creşterea
economică se dovedeşte una de natură nesănătoasă, de vreme ce se poate evapora ca un fum
într-un singur trimestru. Şi asta pentru că am avut în aceşti ani o creştere bazată pe consum,
finanţat pe datorie. Consumul privat a fost excesiv, dar nu trebuie blamată populaţia: toate
măsurile macroeconomice au fost pro-ciclice, stimulând consumul; şi cea mai dăunatoare
dintre toate, cota unică, este încă apărată de iniţiatorii ei, care nu vor să admită că au greşit.
Cota unică a stimulat consumul, şi noi avem astăzi prima criza de supraconsum din
România.
Înainte de a gândi un plan anticriză, trebuie să admitem nu numai că este o criză, ci şi
care sunt cauzele ei. Cauza principală este consumul excesiv pe datorie. Populaţia nu poate fi
blamată, dar poate fi pe viitor mai bine informată şi cu siguranţă mai precaută privind
aşteptările asupra veniturilor proprii. În schimb, guvernul poate fi criticat pentru că a facut o
eroare strategică monumentală: într-o perioadă de creştere economică, a consumat toată
această creştere şi s-a mai şi îndatorat suplimentar.
Criza financiară internaţională a fost doar declanşatorul crizei economice interne,
pentru că a afectat sursele de finanţare. Noi consumăm pe datorie, şi acum ne împrumutăm
mult mai scump sau deloc. Această stare de lucruri este valabilă şi pentru guvern, şi pentru
firme, şi pentru populaţie. Vulnerabilităţile unei economii dezechilibrate, cu numeroase
reforme structurale amânate, au devenit acum evidente. Se pierd locuri de muncă, şi acesta
este doar începutul. În anii următori încasările la buget vor fi mai mici, pentru că vom avea o
creştere economică mai redusă, şi vor fi colectate mai greu din cauza lipsei de lichidităţi. Nu
va fi de ajuns ca BNR să stimuleze creditarea prin reducerea dobânzii şi a rezervelor minime
obligatorii.
O soluţie pentru ieşirea dintr-o criza de supraconsum nu este tot stimularea
nediferenţiată a consumului. În cel mai bun caz, astfel doar se amână vârful crizei cu câteva
trimestre. Criza din România nu are aceleaşi cauze cu criza din SUA şi UE; deci nu poate fi
tratată la fel. Este în primul rând o criză internă, o criză a unui model de dezvoltare. Fireşte,
populaţia cea mai săracă trebuie sprijnită în astfel de momente. Dar primul impuls nu trebuie
să fie mai mulţi bani de la buget şi mai mult consum, atunci când la buget nu mai sunt bani
şi când s-a consumat până acum excesiv. Nici soluţia de a consuma bunuri româneşti nu este
în întregime viabilă - care mai sunt, până la urmă, bunurile româneşti? Dacia este o marcă
franţuzească, iar un plan pentru salvarea industriei auto trebuie gândit la nivel european,
pentru că piaţa auto are dimensiuni comunitare.
Soluţia pentru ieşirea dintr-o criză de supraconsum este mai complexă decât un pachet
de ajutoare de stat care riscă să ne arunce înapoi în timp la deficite mari şi inflaţie cu două
cifre.
Trebuie început cu eliminarea risipei prin reducerea cheltuielilor bugetare
administrative. Cei mai ieftini bani sunt cei pe care îi ai deja şi pe care îi poţi economisi. Din
economiile astfel făcute se poate gândi un plan de investiţii în infrastructură, pentru că
acestea aduc locuri de muncă şi au un efect important de antrenare în economie. Însăşi
investiţiile în infrastructură trebuie realizate în cadrul unei programări bugetare multianuale,
singura soluţie de a reduce costurile suplimentare şi de a elimina alocarea greşită a banului
public. Desigur, trebuie îndreptate şi greşelile politicii fiscale - nu neaparat pentru a creşte
veniturile bugetare, ceea ce e greu în timp de criză, ci pentru a distribui mai echitabil povara
fiscală şi pentru a permite celor cu acces mai greu la creditare să depăşească cu bine
perioada de criză.
Totodată, trebuie asumat public un plan pentru adoptarea euro, cu o ţintă precisă; un
astfel de plan ne va creşte credibilitatea pe plan extern (şi implicit va scădea costul finanţării
externe) şi mai ales ne va obliga să facem atât reformele fiscale şi bugetare necesare, cât şi
reformele structurale pe care le tot amânăm (referitoare la creşterea nivelului competiţiei,
flexibilizarea pieţei muncii, modernizarea agriculturii, reducerea aparatului birocratic).
Avem o criză de supraconsum. Din ea se iese prin eliminarea risipei, prin investiţii în
infrastructură pe baza programării bugetare multianuale, prin reforma fiscală care să nu fie
neutră şi prin implementarea reformelor structurale.

Omul în România contemporană


Romania. O ţară unde mii de oameni stau la coadă pentru a putea atinge câteva clipe
moaştele unui sfânt ce cred că îi va scăpa de nevoi, aici şi pe lumea cealaltă. În aceiaşi ţară
un popă exaltat convinge lumea că semnele identificării biometrice individuale conţin cifre
diabolice şi deci a le purta în portofel e moarte curată, iar problema se discută cu toată
seriozitatea chiar şi în Parlament. Tot aici apare într-un mare cotidian naţional informaţia că
în anul 2025 pământul va fi vizitat de extratereştri, ştire ce este primită cu deplină încredere
de cititorii ce o comentează pe internet aducând argumente. La cele de mai sus s-ar putea
adăuga şi alte cazuri din aceiaşi categorie, capabile să-l facă pe cineva din afară să creadă că
o bună parte din populaţia ţării încă nu a ieşit din evul mediu sau a căzut brusc pradă unei
maladii psihice grave.
Mai există şi mulţi care se sufocă, nu atât de prejudecăţile conaţionalilor lor, cât mai
ales de impasul politic şi economic al întregii societăţi, ceeace îi face să viseze la tărâmuri
cât mai îndepărtate de cele natale, unde totul nu poate fi, bineinţeles, decât încântător. Până a
ajunge acolo ei se vaită că se simt deprimaţi de viaţa şi moravurile din ea şi strigă “Trăim
într-un stat de mafioti!”, consideră că lumea politică e, în totalitate, alcatuită din “jigodii,
paranoici, imbecili, cretini, tembeli, pungaşi, derbedei şi mercenari”, sau se declară
exasperaţi de o societate în care securiştii bolsevici mişună peste tot. Profund dezamagiţi de
situaţia din ţară şi vrând să evadeze, ei nu suportă însă când sunt călcaţi pe bătătura
naţională. Critica defectelor naţionale o fi ea bună, cu condiţia însă să nu fie făcută de
străini. Atunci se revoltă, protestează că valorile naţionale sunt batjocorite, sunt indignaţi că
guvernul nu îl pune la punct de îndată pe vinovat.
Ce concluzii putem trage totuşi din contemplarea acestei stări de spirit, a frecventului
desgust faţă de situaţia în care a fost adusă România? În primul rând, că ea devine treptat un
pericol naţional. A te simţi străin în propria ta ţară, a nu avea sentimentul de solidaritate cu
cei cu care vorbeşti aceiaşi limbă şi cu care împărtăşeşti succesele şi eşecurile comunităţii,
este primul pas de capitulare în faţa riscurilor în creştere într-o lume frământată de
evenimente contradictorii. Sentimentul naţional nu trebuie confundat cu naţionalismul, dar
fără acest sentiment se poate cu uşurinţă trăda preţioasa moştenire lăsată de predecesori.
În al doilea rând, vulgaritatea şi mahalagismul, hoţia şi corupţia, trebuie combătute nu
numai la nivel de stat, ci în primul rând individual, inclusiv prin exprimarea mândriei de a fi
român, chiar dacă uneori realităţile te contrazic. Ţara a avut suficiente figuri impozante în
ştiinţă, cultură, sport, etc. pentru ca ele să însufleţească şi să inspire generaţiile tinere,
nelăsându-le pradă indiferenţei, resemnării sau desnădejdii.
În al treilea rând, pârghia politică trebuie folosită cu îndemanare pentru a promova
prin alegeri figuri politice demne de tot respectul, care prin cultura şi devotamentul lor faţă
de treburile obşteşti să fie ascultate la reuniunile internaţionale şi să lase o amprentă durabilă
în istoria ţării. Este drept că în această privinţă mediile de informare, supuse şi unor interese
financiare, preferă să neglijeze rolul lor educativ, preferându-l pe cel de divertisment sau de
polemică facilă. România nu are un ziar independent de mare anvergură, cu rol de vas-amiral
al presei, editorialele căruia să exprime cu responsabilitate interesele de moment şi de durată
ale naţiunii, dând totodată tonul în dezbaterea publică.