Sunteți pe pagina 1din 18

CICLURI BIOGEOCHIMICE

Este evident că procesele ecologice leagă, în întregime, organismele vii de


mediul lor fizico-chimic sau abiotic. Viaţa a apărut la suprafaţa pământului
acum circa 3,6 miliarde de ani. Istoria biosferei constă în “evoluţia şi
diversificarea speciilor în timp şi spaţiu”

Diagrama 1 - Biosfera

Rezistenţa biosferei la acţiunea factorilor externi este condiţionată de


existenţa mai multor procese ciclice de schimb a elementelor chimice între
diferiţi componenţi ai biosferei
Circuitul elementelor biogene în biosferă – carbon, oxigen, azot, sulf, ş.a.
– reprezintă trecerea lor din forma minerală în materia vie şi invers, ca urmare a
unor transformări chimice şi biologice
Se pot distinge două mari categorii de circuite biogeochimice globale:
 circuite gazoase, în care rezervorul principal al elementelor
este atmosfera (ex. C, N, O)
 circuite sedimentare, în care rezervorul principal al
elementelor îl reprezintă litosfera
Timpul caracteristic pentru circuitul biologic al rezervelor de substanţe
nutritive din mediul ambiant este de circa 10 ani.

CIRCUITUL CARBONULUI

Carbonul (C) reprezintă elementul de bază al materiei vii, ocupând 49%


din greutatea substanţei uscate. La fel, carbonul, deţine 24,9% din compoziţia
globală de atomi a biosferei. Principalul rezervor de carbon implicat în
funcţionarea biosferei îl constituie bioxidul de carbon (CO2) dizolvat sub formă
de ioni carbonici în mările şi oceanele planetei (35 000 milioane tone)

Diagrama 2 - Ciclul carbonului implicat în materia vie

Partea din atmosferă sau rezervorul atmosferic care, este mult mai
important pentru existenţa organismelor terestre, reprezintă circa 700 miliarde
tone. Acest imens rezervor este continuu aprovizionat de către bioxidul de
carbon produs prin respiraţie de către materia vie, prin fenomenul de „combustie
biologică“. Există şi „combustia industrială" cauzată de arderile carbonice ale
resurselor fosile. Acest ultim izvor de CO2 a devenit semnificativ mai ales în
ultimii 100 de ani de existenţă a biosferei. Transferul carbonului de la un
rezervor la altul se datorează atât unor procese biologice cât şi interacţiunii lor
cu procese fizico-chimice
Diagrama 3 - Ciclul carbonului în biosferă

Deoarece ieşirile din „sistem" realizate numai prin fotosinteză nu cresc în


aceeaşi proporţie cu intrările industriale, se înregistrează în atmosferă, în ultimul
secol al mileniului II, o creştere progresivă de CO2 în aer. Acest lucru a condus
la încălzirea atmosferei şi crearea unor dezechilibre globale în circuitul apei în
natură, îndeosebi, topiri ale calotelor glaciare.
Concentratia atmosferica de CO2 care era de 280ppmv(parti pe million pe
volum) in era preindustriala (1750-1800) a devenit 356 ppmv in 1993 si in
present a crescut cu 1,5 ppmv pe an. Aceasta crestere recenta a concentratiei
atmosferice a CO2 se datoreaza in principal activitatilor umane. Pentru perioada
1980-1989 cresterea anuala a carbonului la nivelul ciclului planetar prin arderea
combustibililor fosili si productia cimentului a fost in medie de 1.6+ 1,0
GtC/an.In ciuda importantei acestor emisii(7,1+ 1,1GtC/an ) cresterea anuala a
carbonului atmospheric nu a fost decat de 3,2+ 0,2 GtC/an.
Watson estimeaza ca aceasta crestere a concentratiei atmosferice de CO2
din ultimul deceniu corespunde cifrei de 48+8% din emisiile totale pentru
aceasta perioada. Cantitatea de CO2care nu s-a acumulat deloc in atmosfera, va
fi absorbita, conform documentatiei, de oceane si eventual, depozitata pe fundul
acestora (Jarvis 1989). Dimpotriva, dupa Watson (1990) acest dioxid de carbon
este retinut in proportii echivalente in oceane si mediul terestru.
Ciclul global al carbonului

Figura de mai jos prezinta ciclul global al carbonului si fluxurile sale intre cele 4
sfere “superficiale” ale Planetei: litosfera, hidrosfera, biosfera si atmosfera.

Diagrama nr.4

Putem observa ca marele rezervor de carbon este constituit din roci sedimentare.
Un alt mare rezervor este oceanul (cu mai mult de 100 m adancime). Pelicula
superficiala a planetei contine relativ putin carbon, dar acest carbon este la fel de
important pentru viata pe masura influentei pe care o exercita. La nivelul
fluxurilor dintre rezervoare, credem ca timpul rezidentei unui atom de carbon
este de 4 ani in atmosfera, 11 ani in biosfera, 385 de ani in hidrosfera
superficiala ( in ocean de la 0 la 100 m), de mai mult de 100 Ka (milioane de
ani) in oceanul profund si de 200 milioane de ani in litosfera..Este importanta
raportarea la aceste valori relative in toate discutiile privind impactul gazului ca
efect de sera, in particular al CO2, in contextual schimbarilor climatice in
perioadele de timp mentionate.

Vom examina separat reciclarea celor doua tipuri de carbon: ciclul carbonului
organic si cel al carbonului anorganic. Trebuie sa remarcam ca distinctia sus
mentionata este artificiala ( doar la nivel teoretic), pentru ca in realitate exista o
stransa legatura intre cele doua cicluri ale carbonului. Distinctia ne ajuta insa sa
intelegem mai bine un sistem foarte complex.

Ciclul scurt al carbonului organic.

Figura de mai jos prezinta pe scurt cele doua cicluri , scurt si lung, al carbonului
organic, fluxurile si rezervoarele fiind exprimate in Gtc.

Diagrama nr.5

Pentru ciclul scurt, vorbim despre procese care se intind pe perioade mai mici de
1 secol.Procesul care sta la baza reciclarii carbonului pe termen scurt este
reprezentat de relatia fotosinteza-respiratie, adica transformarea carbonului
anorganic al dioxidului de carbon in carbon organic prin fotosinteza si in sens
invers, prin respiratie.
Trebuie sa avem in vedere trei relatii de baza.
Fotosinteza care utilizeaza energia solara pentru a sintetiza material organica
prin fixarea carbonului in hidrati de carbon (CH2O):

CO2 + H2O + energie solara → CH2O + O2

Materia organica este reprezentata aici de CH2O, forma cea mai simpla a
hidratilor de carbon. In realitate este vorba despre molecule mai groase si mai
complexe a caror baza o constituiew elementele carbon, hydrogen, oxygen dar
care se unesc cu alte elemente in cantitati mici, cum ar fi azotul, fosforul sau
sulful. Aceasta parte a materiei organice corespunde productivitatii primare si
organismele implicate (bacterii, alge, plante) sunt producatorii primar.
Acestia capteaza energia solara si o transforma in energie chimica care se
depoziteaza in tesuturile lor.
Aceasta din urma este transferata organismelor consumatoare, inculsiv
animalelor. Este interesant de observat ca in natura biomasa consumatorilor este
mult inferioara ( in jur de 1%) celei a producatorilor primari.
Consumatorii isi iau energia din cea continuta de producatorii primari
consumandu-le tesuturile si respirand. Respiratia este fenomenul invers al
fotosintezei: plecand de la oxigenul liber O2, ea transforma toata materia
organica in CO2:

CH2O + O2 → CO2 + H2O (2)

Este vorba despre o reactie care necesita disponibilitatea oxigenului liber O2. In
natura, o parte a materiei organice este respirata (oxidata)de animale sau plante;
o alta parte se regaseste in sol sau in sedimentele marine.Descompunerea se
realizeaza prin actiunea microorganismelor, bacteriilor si ciupercilor.Aceste
microorganisme se pot grupa in: cele care folosesc pentru metabolismul lor
oxigenul liber O2 si sunt microorganisme aerobe, respective cele care folosesc
oxigenul moleculelor din materia organica in absenta oxigenului liber si sunt
microorganisme anaerobe. Descompunerea microorganismelor aerobe elibereaza
dioxid de carbon (astfel cum rezulta din relatia de mai sus). In mediul anoxic (in
lipsa oxigenului liber), microorganismele anaerobe descompun materia organica
prin procesul de fermentatie.

Fermentatia elibereaza dioxid de carbon si metan (cea mai simpla hidrocarbura,


cu o singura molecula de carbon).
CH2O→ CO2+CH4
Aceste doua gaze pot scapa in atmosfera oxigenata. Metanul, care este un gaz cu
effect de sera, de 20 de ori mai eficace decat dioxidul de carbon, este apoi oxidat
si se transform arapid in dioxid de carbon. In realitate, timpul pe care il petrece
in atmosfera nu este mai mare de 10 ani, insa nu trebuie sa uitam ca el se
transfroma in dioxid de carbon… ceea ce nu prezinta nici un avantaj pentru
planeta noastra.O parte a metanului de duce in acest timp in sedimente unde
formeaza rezervoare de gaz natural.Vom descoperi ca un important volum de
metan este consumat de bacteriile de pe fundul oceanelor.

Ciclul lung al carbonului organic

Procesele despre care am discutat mai sus(fotosinteza, respiratia, fermentatia)


afecteaza ciclul carbonului organic si in particular, echilibrul dioxidului de
carbon in atmosfera pe o perioada de timp mai mica de un secol.
Pe perioade de timp mai lungi intervin procesele de natura geologica care
exercita un control mult mai important asupra proceselor care se petrec in mii si
milioane de ani. Este vorba despre procesele care vizeaza materia organica in
sedimente si roci sedimentare, transformarea ei in combustibil fosil si alterarea
lor subsecventa.
Fluxul carbonului face legatura intre aceste procese. Rezervoarele care se
creeaza sunt imense si perioadele de timp sunt mari.

Umplerea rezervorului imens alcatuit din roci sedimentare, in principal din


sisturi, se face putin cate putin, de-a lungul erelor geologice, cu doua acclerari
importante, mai intai prin explozia vietii metazoarelor care s-a petrecut in
cca.600 Ma( milioane de ani) si apoi aparitia marilor paduri care a luat
aproximativ 360 milioane de ani.
Fluxul carbonului este slab, insa se intinde pe o lunga perioada de timp.Acelasi
lucru este valabil si pentru oxidarea carbonului in rezervorul care se gaseste in
kerogeni, hidrocarburi si carbon. Aceasta se realizeaza prin expunerea in aer sau
in apele subterane oxygenate a rocilor sedimentare si a continutului acestora, in
ciuda faptului ca miscarile tectonice care afecteaza crusta terestra ameninta
aceste roci pana la suprafata.
Evaluam perioada de timp pe care o petrece carbonul organic in acest rezervor la
mai mult de 200 milioane de ani care au fost lato sensu perioade de timp care
corespund depozitelor sedimentare si materiilor organice intr-un bazin oceanic,
prin transformarea sedimentelor in roci sedimentare si in final in lanturi
muntoase.
Extractia si combustia perolului, a gazelor si carbunelui pe care le intalnim in
present vin sa transforme o parte a ciclului lung al carbonului intr-unul scurt.
Ciclul carbonului anorganic.
Am vazut ca interactiunea proceselor de fotosinteza, fermentatie si respiratie
reprezinta nodul ciclului carbonului organic. Exista in acelasi timp si alte
procese ale reciclarii carbonului, care implica de aceasta data, carbonul
anorganic, printre altele, cel care este continut in dioxidul de carbon si in
calcar.Rezervoarele importante de carbon anorganic sunt in atmosfera, in
oceane, in sedimente si roci carbonice , in principal in calcar, dar si in dolomite
CaMg(CO3).Pentru a intelege mai bine acest ciclu, este essential sa avem mai
intai cateva notiuni de baza referitoare la chimia carbonului anorganic in apa.
Figura de mai jos ilustreaza ciclul carbonului anorganic si indica dimensiunea
rezervoarelor si fluxul existent intre acestea.

Schimbul dintre dioxidul de carbon atmospheric si dioxidul de carbon de la


suprafata oceanelor are tendinta de a se mentine in echilibru. Alterarea chimica a
rocilor continentale transforma dioxidul de carbon din apele meteorice (apa de
ploaie de exemplu)in HCO3- care este transportat in oceane prin apele de
suprafata (rauri, fluvii).Organismele combina acest HCO3- in Ca2+ pentru a-si
lasa scheletele sau cochiliile care se transforma in calcar.O parte din acest calcar
se depune in coloana de apa si pe fundurile oceanelor; o alta parte se acumuleaza
pe planseele oceanice si eventual este folosita pentru a forma rocile sedimentare
carbonice.Acestea din urma sunt aduse la suprafata dupa mai multe milioane de
ani prin miscarea tectonica aflata in stransa concordanta cu tectonica placilor.O
parte a carbonului din rocile carbonice este reciclatain magma de subductie si se
reintoarce in atmosfera sub forma dioxidului de carbon emis de vulcani.

CIRCUITUL AZOTULUI

Viata pe pamant influenteaza profound compozitia atmosferei in producerea


dioxidului de carbon si a metanului pe parcursul proceselor de respiratie si
fermentare legate de reciclarea carbonului.Viata de asemenea influenteaza
compozitia atmosferei prin reciclarea unui alt element, azotul, care este primul
gaz ca importanta in atmosfera terestra (78%). El se gaseste in forma sa
moleculara diatomica N2, fiind un gaz relativ inert, putin reactiv. Organismele au
nevoie de azot pentru a fabrica proteinele si acizii nucleici, dar marea majoritate
nu pot utilize molecula N2. Au nevoie de ceea ce numim azot fixat in care atomii
de azot sunt legati de alte tipiri de atomi cum ar fi de exemplu hidrogenul in
ammoniac NH3 sau oxigenul in ionii nitrati NO3-.Ciclul azotului este foarte
complex;schema urmatoare prezinta o simplificare.

Circuitul azotului implicat în materia vie


În evoluţia mediului viu, câteva fenomene biologice şi biochimice, în care
este implicat azotul, sunt determinante pentru funcţionarea „sistemului
biologic“:
 Fixarea azotului (se efectuează de către bacterii, alge albastre şi
anumite ciuperci)
 Amonificarea (proces de mineralizare a substanţelor organice cu
formare de amoniac)
 Nitrificarea (procesul de transformare a amoniacului în nitraţi)
 Denitrificarea
Diagrama 6 - Circuitul azotului implicat în materia vie
Pseudomona N2
fixare
s Azot liber

Reducţie
disimulativă
denitratare
NH4 NO2 NO3
Amoniu Nitriţi Nitraţi
nitratare nitratare

asimilare

R-NH3
Animale Plante
Azot aminic

Excreţii
Azot amonic
Diagrama 7

- Circuitul azotului în biosferă

Trei procese de baza sunt implicate in reciclarea azotului:fixarea azotului


diatomic N2 , nitrificarea si denitrificarea.

Fixarea azotului corespunde conversiei azotului atmospheric in azot utilizabil de


plante si animale. Ele se realizeaza prin anumite bacterii care traiesc in sol sau in
apa si care reusesc sa asimileze azotul diatomic N2. Este vorba in particular de
cianobacterii si anumite bacterii traind in simbioza cu plantele (printre altele
leguminoasele). Reactia chimica tip este:

2N2(g) + 3(CH2O) +3H2O → 4NH4+ + 3CO2 (1)

In sol unde Ph-ul este ridicat, amoniul se transforma in amoniac gazos.


NH4++OH-→NH3(g) + H2O (2)

Reactia necesita un aport de energie a fotosintezei (cianobacteriile si simbiontii


leguminoaselor).Aceasta fixare tinde sa produca compusii amoniacali precum
amoniul NH4+ si acidul sau conjugat cu amoniacul NH3. Este vorba aici despre o
reactie de reductie care se face prin intermediul substantelor organice notate
CH2O in ecuatia (1).
Nitrificarea transforma produsele fixarii (NH4+, NH3) in NOx (format din NO2- si
NO3-) nitritii si nitratii.Este o reactie de oxidare care se face prin cataliza
enzimatica legata de bacterii in sol sau in apa.Reactia in lant este de tipul:
NH4+→ NO2-→NO3- (3)
2NH4++3O2→2NO2- + 2H2O + 4H+ (4)
2NO2- + O2→2NO3- (5)

Denitrificarea intoarce azotul in atmosfera in forma moleculara N2, impreuna cu


produsul secundar al dioxidului de carbon si al oxidului de azot, un gaz cu efect
de sera care contribuie la distrugerea stratului de ozon in stratosfera. Este vorba
despre o reactie de reducere a NO3- prin intermediul bacteriilor transformand
materia organica.Reactia este de tipul:
4NO3- + 5CH2O +4H+ →2N2(g) + 5 CO2(g) + 7H2O (6)

Activitatea umana contribuie la cresterea denitrificarii, printre altele, prin


utilizarea ingrasamintelor care adauga solului compusi amoniacali (NH4+, NH3)
si nitratii (NO3-).
Utilizarea combustibililor fosili in motoare si in centrale termice transforma
azotul in oxid de azot NO2-.Cu N2 si CO2, denitrificarea emite in atmosfera o
cantitate slaba de oxid de azot N2O.Concentratia acestui gaz este slaba , 300 ppb
(parti pe milliard).In acelasi timp, trebuie sa stim ca o molecula de N2O este de
200 de ori mai eficace decat o molecula de CO2 pentru a crea un effect de sera.
Evaluam astazi ca concentratia in N2O atmospheric creste anual cu 0,3% si ca
aceasta crestere este practic legata in intregime de emisiile datorate denitrificarii
solului.Studiile calotelor glaciare din Antarctica au aratat ca concentratia in N2O
atmospheric era de 270 ppb la sfarsitul ultimei ere glaciare (10.000 de ani) si ca
aceasta concentrare s-a mentinut la acest nivel pana in era industriala unde ea a
facut un salt pentru a atinge nivelul actual de 300ppb;o crestere de 11%.
Diagrama 7 - Schema generală a circuitului biogeochimic al Azotului
N2 Azot
atmosferic

Bacterii de Fixare biologică


Fixare electro şi Fixare antropogenă
denutrificare
NO3" N2 fotochimică N2 " NO3 (îngrăşăminte cu N)

- (NO3)
Curenţi de convenţie
Nitraţi solubili

Păsări,
Bacterii de denitrificare
NO3 "NO2 Peşti

Sedimente de mică
Bacterii de nitrificare adîncime
NO2 " NO3

Sedimente de
profunzime

Bacterii de denitrificare Plante Animale


NO2 "NH3

Bacterii
Bacterii de nitrificare
NH3 " NO2 Aminoacizi
Excreţii (uree, acid uric) Debritus
Bacterii de amonificare
NH2 " NH3
Activitate vulcanică

CIRCUITUL FOSFORULUI

Suprafaţa terestră conţine aproximativ 0.1% fosfor. Fosforul nu se


întâlneşte în natura în stare liberă ci doar sub formă de compuşi chimici şi
minerale. Circuitul fosforului cuprinde litosfera şi hidrosfera, unde are loc în
special trecerea unilaterală a fosforului de pe uscat în apă iar apoi în depunerile
de fund.
Compuşii fosforului joacă un rol deosebit în sistemele biologice. Fosforul
întră în componenţă moleculelor ATF cu ajutorul cărora enerjia chimică se
acumulează în celulele biologice. Legătura P – O – P din grupa fosfatică
terminală a ATP se rupe în timpul hidrolizei cu eliberarea de energie:

H2O + ATP → H3PO4 + ADF + Q


Datorită acestei reacţii ATP şi ADP servesc ca transportori de grupe
fosfatice. Limitarea fosforului în mediul ambiant poate contribui la limitarea
proceselor vitale

Ca şi în cazul azotului (N), fosforul (P) este important pentru viaţă, deoarece
este esenţial în fabricarea acizilor nucleici ARN şi ADN. Îl regăsim şi în
scheletul organismelor sub formă de PO4. În Terra primitivă, tot fosforul se
găsea în rocile arse. Prin modificarea superficială a acestora din urmă pe
continente a fost fosforul transferat progresiv în oceane. S-a calculat că a durat
mia mult de 3 miliarde de ani pentru saturarea oceanelor în raport cu apatitul
CA5(PO4)3OH, un fosfat. Ciclul fosforului este unic printre ciclurile
biogeochimice majore: nu deţine o componentă gazoasă, cu atât mai puţin în
cantităţi semnificative şi în consecinţă nu afectează practic atmosfera. Se
distinge de asemenea de alte cicluri prin faptul că transferul fosforului (P) dintr-
un rezervor în altul nu este controlat de relaţii microbiene, aşa cum este spre
exemplu în cazul azotului.

Practic tot fosforul din mediul terestrul este derivat din alterarea fosfaţilor de
calciu din rocile de suprafaţă, în principal a apatitului. Deşi solul conţine un
volum mare de fosfor, doar o mică parte este accesibilă organismelor vii. Acest
fosfor este absorbit de plante şi transferat animalelor prin alimentaţie. O parte se
reîntoarce în sol prin excrementele animalelor şi materia organică moartă. O altă
parte este transportată către oceane, unde o fracţiune este folosită de organismele
bentice şi de plancton pentru a-şi forma scheletul; o altă fracţiune se depune pe
fundul oceanului sub forma organismelor moarte unde particulele sunt integrate
în sedimente. Acestea din urmă sunt transformate în roci sedimentare. Mult mai
târziu rocile sunt readuse la suprafaţă prin mişcările tectonice şi ciclul reîncepe.
Schema de mai jos prezintă ciclul fosforului.
Fosforul este nu element limitat în majoritatea ecosistemelor terestre datorită
faptului că nu există un mare rezervor atmosferic de fosfor cum se întâmplă în
cazul carbonului, oxigenului şi azotului precum şi datorită faptului că
disponibilitatea sa este direct legată de alterarea superficială a rocilor. Nu este
clar dacă această limitare este aplicabilă oceanelor, dar majoritatea cercetătorilor
consideră că se desfăşoară pe o lungă perioadă de timp. Activitatea umană
intervine în ciclul fosforului prin exploatarea minelor de fosfaţi, în mare parte
pentru fabricarea fertilizatorilor. Adăugaţi solului în exces, fosfaţii sunt drenaţi
către sistemele acvatice. Deşi fosforul este adesea un nutrient limitativ în râuri,
lacuri şi apele marine de coastă, o adăugare de fosfor în aceste sisteme poate
acţiona ca un fertilizator şi poate genera probleme legate de o puternică
productivitate biologică, ca rezultat al unui exces de nutrimente.

CICLUL SULFULUI

La fel ca azotul si fosforul, sulful este un element essential al vietii.La originea


Terrei sulful era continut in rocile arse, in principal in pirita (FeS2). Degajarea
crustei terestre si subsecvent alterarea in conditii aerobe au transferat oceanului
o mare cantitate de sulf in forma SO42-.Cand SO4 este asimilat de organisme, este
redus si convertit in sulf organic care este un element esential al proteinelor.Ca
in cazul azotului, reactiile microbiene sunt determinante in ciclul sulfului.
Intelegerea ciclului global al sulfului prezinta o mare importanta pentru
economieminerala in dezbaterea asupra schimbarilor climatice.Numeroase
metale, cum ar fi cuprul, zincul si plumbul sunt extracte ale sulfurilor din
depozitele hidrotermale. In anumite cazuri, reactiile microbiene sunt utilizate
pentru a concentra sulfurile metalice in parti de solutie diluata. Sulful este o
componenta importanta a petrolului si a carbonului in arderile libere ale
dioxidului de sulf in atmosfera. Pentru a putea departaja sursele naturale de
sursele antropice a compusilor sulfuluiin atmosfera este fundamental sa
identificam cauzele ploilor acide si impactul lor asupra ecosistemelor.
Compusii sulfului sunt multipli. Principalii sunt urmatorii:
a) in atmosfera, in stare gazoasa:
- sulful redus ca in dimetilsulfura (acronym DMS) a carui formula chimica este
CH3SCH3 si sulfura de carbomil COS
- dioxidul de sulf
- sulfatii in aerosoli SO4

B) in sistemele acvatice : compusii majori sunt sulfatii solubili SO4-

c) in sedimente si roci sedimentare:


- sulfurile metalice, pirita FeS2
-evaporitii:gips si anhidritaCaSO4
-materiile organice
Schema de mai jos rezuma ciclul global al sulfului

Figura de la ciclul sulfului, cu vacutele.


La nivelul ciclului oceanic, DMS-ul este un produs natural emis din
descompunerea celulelor fitoplanctonului în stratul superior al oceanului. Acesta
este eliberat în atmosferă unde formează mai puţin de 1% din totalitatea gazelor
atmosferice. În ciuda acestui lucru, el influenţează climatul. În fiecare zi el este
oxidat în dioxid (SO2), apoi în sulfat (SO4) care este condensat în particule
minuscule de aerosoli. Acestea acţionează ca nişte nuclee pentru formarea
picăturilor de ploaie şi a norilor. Aceşti nori reflectă o parte din razele soarelui şi
astfel temperează reîncălzirea planetei. Dar pot de asemenea contribui la
formarea precipitaţiilor acide datorită reacţiei aerosolilor cu vaporii de apă şi cu
radiaţiile solare.

Carbonatul de sulf COS este produs pornind de la sulfurile organice dizolvate în


apa mării şi obţinute în parte din eroziunea continentală. Este eliberat de la
suprafaţa oceanului în atmosferă. Este inert în troposferă, dar se oxidează în
sulfaţi în stratosferă pentru a forma un strat în jurul planetei. Ca şi norii din
troposferă, acest strat de sulfaţi din aerosoli reflectă o parte a razelor solare, cu
acelaşi efect de moderare a încălzirii planetei.

O altă influenţă naturală importantă asupra ciclului sulfului este cea a vulcanilor.
Printre gazele care sunt emise de aceştia în stratosferă sunt sulfaţi SO4 în
aerosoli care se adaugă celor care sunt emişi de către COS. Cuplate cu emisiile
de cenuşă care creează un efect de voal, aceste emisii de sulfaţi pot rezulta în
răciri de foarte scurtă durată. Astfel, o evaluare a efectelor erupţiei vulcanului
Pinatubo din Filipine în anul 1991 arată că a dus la o scădere a temperaturii
planetare cu 1 grad Celsius timp de un an, ca efect combinat al emisiilor de
cenuşă şi de SO4.

La nivelul continentelor, alterarea şi eroziunea sulfurilor metalice, împreună cu


transportul de pulberi de sulfaţi (gips şi anhidrite) în deşert transferă sulf în
oceane. Gazele biogenice din solurile anaerobe şi din mlaştini conţin de
asemenea H2S care este eliberat în atmosferă. Dar cea mai mare contribuţie în
compuşi sulfuraţi provin din arderea petrolului şi a cărbunilor care conţin practic
tot timpul sulf. Acestea sunt emisiile de sulfaţi SO4, dar şi de dioxid de sulf
SO2. Acest dioxid, sub efectul radiaţiilor solare, se combină cu vaporii de apă şi
cu radicalii OH pentru a forma picături minuscule H2SO4 (acid sulfuric), un
proces care este în parte responsabil de formarea ploilor acide. Fluxul antropic a
acestui gaz depăşeşte cu mult fluxul natural. Putem spune ca la nivel global,
fluxul principal în schimbul de sulf între suprafaţa planetei şi atmosferă este cel
generat de om, bazat pe combustia hidrocarburilor şi a cărbunilor.