Sunteți pe pagina 1din 8

ANNALES UNIVERSITATIS APULENSIS.

SERIES PHILOLOGICA

METAMORFOZE PRIVIND TRANSPARENTA SEMNIFICANTULUI

Lect. dr. DOINA BUTIURCA,


Universitatea „Petru-Maior”, Târgu-Mureş

The difference of essence between signals and linguistic sign can be identified in the inner
structure of the significant and it consists in its transparence. It is the quality that turns signals into
elements which cannot be framed in the area of natural languages. The significant allows
transparence of meaning and it is the one that has some interesting metamorphoses in nowadays
development of Romanian language.

Semnificat-semnificant. Realitatea obiectivă se reflectă în conştiinţă sub formă


conceptualizată, iar în acest proces, rolul fundamental revine semnului lingvistic.
Conceptualizarea referentului (a realităţii obiective şi subiective, materiale şi spirituale) nu se
poate realiza în afara dialecticii dintre semnificat şi semnificant, pe care orice studiu asupra
transparentei semnificantului o impune.
La nivelul structurii bilaterale a semnului lingvistic, semnificatul este condiţia existenţei
semnificantului, dar şi dimensiunea care participă la naşterea semnificaţiei. Detaşat de sfera
semnificatului, semnificantul rămâne un simplu obiect material, situat sub incidenţa procesului de
reflectare la nivelul conştiinţei umane, a lumii obiective, exterioare vorbitorului: în limba franceză
chrat, de exemplu, rămâne un simplu grup sonor, un pseudo - semnificant, în condiţiile în care nu îi
corespunde un semnificat.
Semnificatul există numai în relaţia cu semnificantul din structura semnului lingvistic. In
sfera realizării semnificaţiei, acest element este, în primul rând, de natură conceptuală, rezultat al
proceselor de generalizare şi abstractizare pe care un component al planului ontologic îl
circumscrie. La nivelul langue, al limbii (concepută pasiv), semnificatul este de natură socială,
acelaşi pentru toţi membrii unei comunităţi: în limba franceză, noţiunea pays este semnificatul
cuvântului pays, tot aşa cum în limba italiană, noţiunea (il) libro (cartea), este semnificatul
cuvântului (il) libro.
La nivelul sistemului semiotic, semnificatul se defineşte prin concept dar şi prin opoziţia cu
celelalte semne. În planul vorbirii (parole după modelul saussurean) este şi reprezentare
individuală, în situaţia în care semnul lingvistic trimite spre referent, din perspectiva unei anumite
experienţe de viaţă a subiectului vorbitor. Semnificatul este o osmoză specială între concept şi
reprezentare (prin concept se stabileşte o relaţie directă cu imaginea acustică a semnificantului, prin
reprezentare, acesta intră în relaţie de implicaţie cu referentul). În procesul de semnificare,
semnificantul stabileşte un raport de intercondiţionare cu semnificatul prin relaţia dintre imagine
acustică şi concept. Graţie percepţiei auditive, semnificantul intră în legătură cu complexul sonor,
extralingvistic iar semnificatul, prin reprezentare, cu planul realităţii ontologice, de asemenea
extralingvistic. Raporturile dintre concept şi planul ontologic sunt mijlocite de percepţia auditivă,
respectiv, de reprezentare. Deşi analizează separat semnificatul şi semnificantul, considerându-i
„diferenţiali şi negativi”, F.de Saussure intuieşte în combinarea lor „un fapt pozitiv”, generator al
unui sistem de valori care „constituie legătura efectivă între elementele fonice şi psihice în interiorul
fiecărui semn.”.Lingvistul realizează distincţia necesară dintre valoare şi semnificaţie.

220
ANNALES UNIVERSITATIS APULENSIS. SERIES PHILOLOGICA

Semnificantul este condiţia sine qua non a existenţei semnificatului, pe care îl fixează. În afara
lui nu se poate construi semnificaţia ( „ea dispare în cazul în care nu se reţine decât unul din
elementele” semnului lingvistic, este de părere Saussure; şi Peirce insistă asupra faptului că
representamenul, obiectul sau interpretantul considerate izolat nu formează semne) şi nici nu pot fi
desemnate obiectele lumii exterioare. Semnificaţia este apriorică desemnării, dar şi comunicării, iar
faptul este în măsură să susţină autonomia limbii în raport cu existenţa. Rolul semnificantului este
bivalent, aşa cum reiese din Cursul lui Saussure: intră în raport cu semnificatul spre a constitui
semnificaţia, actualizează semnificaţia deschizând drum spre semnificat. De aici şi natura sa dublă:
ideal – abstractă şi material – concretă. Este incorect să vedem în semnificant numai imaginea
acustică intrată în raport cu un concept. Semnificantul este şi perceperea unei realităţi materiale
sonore pe care o provoacă şi o reflectă la nivelul conştiinţei prin abstractizări şi generalizări şi pe
care o realizează în parolè. Latura sonoră facilitează semnului lingvistic posibilitatea de a deveni
sensibil, sesizabil pentru destinatarul aparţinând unei comunităţi lingvistice.
Imaginea acustică nu este „sunetul material, obiectul pur fizic, ci amprenta psihică a
sunetului, reprezentarea pe care ne-o dau simţurile” (Saussure), este latura interioară a semnului
lingvistic, prin care limbajul uman se socializează ca langue. Aceasta intră în corelaţie şi cu
percepţia auditivă a unui complex sonor. Imaginea acustică ( Peirce o consideră un qualisemn
psihic, al cărui sunet material ar fi sinsemnul ) este latura exterioară a semnificantului şi prin aceasta
limbajul se individualizează ca vorbire, în sens larg. Tot prin imaginea acustică, semnificantul intră
în relaţie cu conceptul din structura semnificatului.
Semn- semnificant- simbolizant. Semnul lingvistic se detaşează de celelalte semne si
din alte doua perspective (pe langa aceea a structurii interne): a modului de funcţionare şi a
caracterului sistematic al limbii pe care o reprezintă, chiar şi atunci când este întrebuinţat singular.
Lingvistica propune in acest caz, o alta serie de opozitii: semn- semnal-simbol. In pofida polemicii
pe care tipologizarea semnului o suscita in studiile de semiologie, clasificarea sistemelor de semne
ramane aleatorie. Umberto Eco propunea, în tradiţia europeană, câteva serii opozitive. Prima este
perechea: semne verbale - semne non-verbale. Deşi nu ia în considerare faptul că, nu de puţine ori,
semnele non-verbale sunt simple derivate ale semnelor verbale (alfabetul Morse sau semnalizarea
cu ajutorul fanioanelor nu se deosebesc în mod fundamental de scrierea cuvintelor) această
clasificare s-a încetăţenit. Semnele verbale se impun prin dimensiunea socială, iar în comparaţie cu
semnele non- verbale, şi prin valenţele expresive. Există apoi ( în tradiţia filozofiei greceşti) semne
pe care le primim de la natură şi semne convenţionale (produse de activitatea conştientă a oamenilor
- sonore, grafice, plastice – sau nerealizate de om – gest, mimică, diferite obiecte ) pe care Umberto
Eco le însumează în seria opozitivă, semne naturale – semne non-naturale.
Semnele naturale sau semnalele se înscriu, în virtutea unei legităţi ontologice, dictate de
însăşi dialectica devenirii, într-o relaţie de tip cauză – efect, prezent – viitor şi fac parte din această
relaţie. Zâmbetul este o componentă a bucuriei şi aparţine în totalitate stării de spirit a fiinţei pe care
însă nu o substituie. Semnele convenţionale sunt produse ale activităţii conştiente a omului,
întotdeauna expresia unui consens, iar din această categorie fac parte şi semnele lingvistice. Un
„semn natural” poate deveni semn convenţional numai cu condiţia de a fi scos din sfera relaţiei
cauză – efect, a realităţii din care face parte şi proiectat într-o dimensiune informaţională
instituţionalizată de o anumită comunitate. Un zâmbet stilizat pe un afiş care anunţă o reprezentaţie
teatrală devine semn, instrument convenţional de comunicare şi poate indica un spectacol de
comedie. Zâmbetul este scos, în acest mod, de sub incidenţa instinctuală a naturii.
Cuvintele sunt semne naturale şi convenţionale care au o funcţie de semnificare şi se
deosebesc de semnele naturale, de semnale, în general. Semnele naturale indică existenţa unei surse
(„Unde iese fum, este şi foc” scria Saussure ), semnele comunicării (cărora le aparţin şi semnele
lingvistice) sunt indicii referitioare la existenţa şi însuşirile emiţătorului.
Dacă în sincronie, semnul lingvistic este imutabil, semnele non-lingvistice nu sunt atât de refractare
la intervenţia voluntară a subiectului vorbitor. Semnele non-lingvistice trimit la un referent in
221
LIMBA ROMÂNĂ

praesentia şi rămân în afara relaţiei de semnificare, în timp ce semnele lingvistice marchează


absenţa obiectului pe care îl înlocuiesc şi trimit spre un referent in absentia. Dacă semnul este
unilateral, având o realitate materială, trăsătura definitorie a cuvântului, in general,(nu intotdeauna
semnul lingvistic se suprapune cuvântului) este puterea lui de a semnifica prin desfăşurarea unei
relaţii dialectice între un semnificat şi un semnificant, aspect pe care F. de Saussure l-a aprofundat
în Cursul…său.(Cuvântul nu este pentru învăţatul elveţian simplă formă, sunet, şi nici simplă idee
sau noţiune. Natura lui este definită ca o legătură nemotivată, arbitrară între „imaginea acustică”,
pe care o numeşte „semnificant” şi „concept” (noţiunea, ideea pe care sunetele o trezesc în mintea
subiectului vorbitor) pe care îl numeşte „semnificat”.) Semnele lingvistice se manifestă în
adevăratul înţeles al cuvântului numai când semnificatul intră în relaţie cu semnificantul (în cadrul
sistemului semiotic) spre a asigura semnificaţia, în procesul comunicării.
Semnul lingvistic se deosebeşte şi de simbol, semn pur formal şi convenţional, ipostază
parţială a semnului lingvistic. Dacă simbolul (gr. symbolon, derivat al verbului symballo semnifica
„a pune împreună”) face parte din clasa semnelor non-arbitrare (sau„necesare”, în opinia lui
Benveniste) semnul, în general, este arbitrar, atât prin relaţia dintre semnificat şi semnificant
(specifică lingvisticii structurale) cât şi prin raportul dintre semn şi referent ( În acest din urmă caz,
identificarea semnificatului cu referentul trimite la o uşoară ambiguitate).F. de Saussure arăta
faptul că simbolul nu este niciodată cu totul arbitrar, „nu e vid”, atâta timp cât există un rudiment de
legătură naturală între elementele lui constitutive: „Simbolul justiţiei, balanţa, n-ar putea fi înlocuit
cu orice altceva”. Raportul dialectic dintre semnificat şi semnificant este arbitrar, relaţia dintre
simbolizat şi simbolizant este ontologic motivată de conţinuturile lor cvasi-comune. Semnificantul
dobândeşte identitate proprie numai în cazul în care conştiinţa vorbitorilor aparţinând unei
comunităţi lingvistice îl corelează unui concept, asigurându-i semnificaţia (signifiè).Dacă această
corelare nu se produce, semnificantul rămâne un „obiect sonor”: expresia alma mater este expresie
numai datorită faptului că îi corespunde un conţinut ( mamă hrănitoare), spre deosebire de grufală
rămasă un simplu complex sonor, cuvânt „fonetic”, în absenţa conceptului care să-l facă inteligibil,
în limba română. Simbolizantul devine simbolizant numai prin elementele comune ale naturii sale
cu acelea ale conţinutului pe care simbolizatul îl are. Simbolul actualizează o relaţie între aceste
conţinuturi purtătoare de atribute cvasi-comune, fiind lipsit de cea de-a doua articulaţie, în timp ce
semnul înzestrat cu dubla articulaţie are rolul de a „fixa” (Em. Vasiliu) conceptele. Semnul
denumeşte, simbolul exprimă.
Există cuvinte care au valoare de simbol, însă nu toate simbolurile se exprimă prin cuvinte.
Acestea pot fi, de exemplu, vizuale, cu valoare socială ori socioculturală. Culoarea mov e un semn
de doliu, iar albul simbolul purităţii; balanţa este simbolul justiţiei, figura Venerei – simbol al
iubirii, iar cupa – simbol al Sfântului Graal. Trăsătura comună simbolului şi semnului lingvistic este
că ambele sunt semne substitutive, înlocuiesc ceva, o noţiune abstractă (justiţia de pildă), printr-o
reprezentare concretă, (balanţa) accesibilă cunoaşterii imediate. „Simbolul – considera Evseev –
este un semn, adică un obiect care reprezintă altceva decât propria lui substanţă fizică”, fiind
constituit asemenea cuvântului dintr-un semnificant (simbolizant) şi un semnificat (simbolizat).”
Dacă simbolizantul aparţine lumii perceptibile (culoarea mov, figura Venerei, cupa, reprezentări
iconice), simbolizatul este un conţinut psihic şi trimite la un referent „semnifică un obiect real sau
imaginar, aflat întotdeauna în afara semnului”. Relaţia dintre simbolizat şi simbolizant nu este
echivalentă cu aceea dintre semnificat şi semnificant. În procesul de simbolizare, stabilirea unei
relaţii între cele două componente este facultativă, condiţionată de o motivare, iar semnificaţia
simbolului este alegorică. Aşa de pildă, dacă în plan ontologic, sentimentul iubirii este legat de
inimă, în trecerea de la reflectarea planului ontologic la simbolizare, inima se va impune ca simbol
al iubirii. Dacă inima, balanţa, cupa- în calitatea lor de simbolizante sunt concretizate în cel mai
înalt grad, iubirea, justiţia sau fascinaţia adevărului, cealaltă jumătate a simbolului- adică
simbolozatul- rămân invizibile.

222
ANNALES UNIVERSITATIS APULENSIS. SERIES PHILOLOGICA

Transparenta semnificantului. Diferenţa de esenţă dintre semnale şi semnul lingvistic este


identificabilă în planul structurii interne a semnificantului şi constă în transparenţa acestuia. Este
atributul în măsură să transforme semnalele în elemente neîncadrabile în domeniul limbilor
naturale. Semnificantul permite transparenţa înţelesului.(Un dicton celebru spune că „semnele sunt
transparente în raport cu sensul”). Forma sonoră a cuvântului nu este percepută ca o realitate
autonomă, aceasta constituind cu înţelesul o unitate indestructibilă, acea amprentă psihică în care
vorbitorul nu intuieşte existenţa semnificatului. Asocierea sau disocierea acestor două laturi este
posibilă doar printr-o analiză special orientată spre conţinutul fiecăreia dintre ele.
Transparenţa nu este doar un vector de ordin teoretic, ci şi practic. „Transparenţa de
semnificaţie” de care vorbea Adam Schaff este relevantă din punct de vedere practic, la
nivelul lexicului. Cuvintele aparţinând vocabularului fundamental al unei limbi sunt
transparente pentru fiecare vorbitor al comunităţii, spre deosebire de terminologia diferitelor
stiluri funcţionale, a diferitelor limbaje. Distrugerea acestei sfere lexicale ar anula
comunicarea interumană, ar duce la abolirea unei întregi comunităţi lingvistice, socio-
culturale, etnice. Transparenţa lexemelor aparţinând fondului principal lexical nu se opune
de-a lungul istoriei unei limbi, evoluţiei şi nu trebuie înţeleasă ca imobilitate a semnului
lingvistic. Comparat cu masa vocabularului acest compartiment cunoaşte modificări lente,
dictate de dinamica socio- culturală, de legile intrinseci de evoluţie ale limbii respective,
chiar dacă elementele definitorii menţin nealterată transparenţa semnificaţiilor Numerosi
termeni latini au supravietuit prin transparenta, în vocabularul panromanic. Iată doar câteva dintre
acele elemente care ilustrează categoriile lingvistice şi semantice comune: uneltele gramaticale (ad,
alter, ante, contra, de, contra, et, inde, magis, mens, non, noster, per etc.), verbele cu valori multiple
şi generale (cado, clamo, credo, cresco, duco, facio, laudo, ligo, muto, paros, pono, respondeo, salio
etc), adjectivele şi adverbele cu valori generale (acer, asper, bonus, crudus, directus, dulcis, grossus,
largus, mane, plenus, primus, talis tener etc), numeralele (decem, duo, mille, septem, tres, unus etc),
omul (homo, mulier), părţile corpului, organe şi funcţii (barba, bucca, caput, costa, cubitus, digitus,
frons, gula, lacrima, lingua, nares, oculus, pectus, sudor, testa etc.), familia (frater, gener, nurus,
parens, socer etc.), sănătate, boală (doleo, dolor, febris, mutus, surdus etc ), îmbrăcăminte, locuinţă,
alimentaţie (camisia, casa, cena, fames, fontana, manica, murus, panis etc.), universul, elementele,
timpul (annus, caelum, dies, focus, gulla, lumen, luna, maius, stella,uentus etc).
Dacă fondul latin devine vectorul de stabilitate al vocabularului limbilor romanice, în general,
faptul este în măsură să fie explicat prin absoluta transparenţă a termenilor (absentă în cazul
superstratului cultural latin). Este o transparenţă asigurată de vechime, de puterea de derivare şi
compunere, de însuşirea de a exprima noţiuni fundamentale. Din cele expuse aici nu trebuie să
înţelegem că fondul (latin în cazul limbilor romanice) este autosuficient în ilustrarea transparenţei,
în măsura în care vocabularul reprezentativ al unui idiom se caracterizează prin ocurenţa la nucleul
central, a elementelor de substrat, adstrat, superstrat. O serie de termeni arabi intră în patrimoniul
cultural european (pornind din Peninsula Iberică sau Sicilia) şi se bucură astăzi de o mare
transparenţă de semnificaţie. În Peninsula Iberică, pe lângă terminologia din administraţie: sp.,
port. alcalde ( judecător), alguacil (funcţionar la judecăţi), elementul lexical arab se extinde şi la
nume de meserii: sp. alfayate, port. alfaiate (croitor), sp. albanil, port.alvanel (zidar), dă naştere
unor numeroase cuvinte din terminologia agricolă, pastorală. Influenţa slavă în limba română este
importantă pentru vocabularul reprezentativ şi se caracterizează prin transparenţă în toate
compartimentele lexicului: natură (crâng, dumbravă, izvor, luncă, val, văzduh), faună (cocoş,
gâscă, păstrăv, ştiucă), floră (bob,hrean,morcov), timp (ceas, vreme, veac), omul şi părţile corpului
(gât, gleznă, obraz, stomac), familie (babă, nevastă, rudă,maică), locuinţă şi obiecte casnice (clopot,
coasă, coş, lopată,stâlp), hrană (colac, pită, oţet, ulei), agricultură ( brazdă, căpiţă, cireadă,
ogor,plug), armată (război, sabie, suliţă). Multe din elementele slavoneşti au devenit transparente,

223
LIMBA ROMÂNĂ

mai cu seamă în vocabularul religios: spovedanie, parastas, călugăr, diacon, popă, candelă,
icoană, strană etc.
Există şi alte situaţii. Nu toate cuvintele exprimă noţiuni fundamentale, sau pur şi simplu nu
exprimă noţiuni. Dacă în limba franceză audio, video precum şi derivatele acestora sunt consideraţi
termeni familiari, în limba română compusele savante cu audio şi video nu exprimă noţiuni
fundamentale. Există apoi, două sau mai multe cuvinte pentru a exprima aceeaşi noţiune, dintre care
numai unul poate fi caracterizat prin transparenţa semnificantului. De exemplu, rai din fondul
principal al limbii române exprimă o noţiune fundamentală, este cunoscut şi înţeles de toate
categoriile de vorbitori, iar eden care face parte din masa vocabularului, nu se bucură de
transparenţa sinonimului său. Puterea de derivare şi compunere este o altă marcă a transparenţei,
mai ales în limbi cu posibilităţi mari de derivare şi compunere, cum este limba germană. De la
cuvântul germ. Mund (gură) provin: Mundbedarf (provizii, merinde), munden (a avea gust),
mundgerec (uşor de pronunţat),Mundharmonika (muzicuţă), Mundart (dialect), iar de la Mutter
(mamă) s-au format:Mutterbruder (unchi după mamă), Mutterherz( inimă de mamă), Mutterland
( patrie), Mutterschaft ( maternitate), Mutterseele( suflet bun), Muttersprache ( limbă maternă),
Mutterstok (matcă, roi) (cf.Finuţa Hassan).
Si pentru nivelul morfematic al limbilor naturale transparenta este determinanta ca vector de
identitate lingvistica si continuitate. Există sufixe adjectivale pe care latina le-a mostenit din indo-
europeana, si care datorita transparentei au rămas productive de a lungul întregii istorii a limbii:
sufixele participiale de tipul –atus exprimă posesia: animatus, laudatus, barbatus. Au evoluat în
limbile romanice la formele - at, - ato: rom. îngrijorat, cornurat; it. barbato, erbato; sp. bandato,
dentato. Derivarea progresivă cu sufixe sau prefixe, derivarea parasintetică s–au menţinut in limba
latina şi mai apoi în limbile romanice, ca o coordonată definitorie. Una dintre cele mai transparente
clase de sufixe lexicale (dupa sufixele verbale) a fost clasa sufixelor substantivale, derivate atât de
la temele verbale cât şi de la cele nominale. Iată, comparativ, câteva serii de sufixe cu ajutorul
cărora s–au format substantive de la temele verbale: - tus (-sus) şi - tio (-sio). Apar în serii
sinonimice, de tipul: actus – actio, cantus – cantio. Având „sens obiectiv”, sufixul –tio a fost
deosebit de productiv în limba latină, mai cu seamă în limbajul filosofic, spre deosebire de –tus
care „privea acţiunea ca realizare personală” ( Benveniste ) şi avea un „sens subiectiv”. I. Fischer
remarca faptul că numai la Cicero şi Caesar apar 862 de derivate cu acest sufix, din cei 1450 de
termeni vechi. În limbile romanice sufixul –tio a cunoscut concurenţa cu celelalte forme latinizante,
de tipul: -ation, -azione (în limba franceză), -aciune (în limba română, rămas neproductiv).
Meyer – Lubke1 lua în considerare şi alte două sufixe abstracte: -tura (expimă capacitatea), -sura
(exercitarea capacităţii) înrudite prin sens: scripturam, productive ca abstracte doar în latina
clasică. În latina târzie sufixul este înlocuit cu -tio şi îşi pierde valoarea abstractă. Apare cu sens
concret în derivate de tipul: creatura, scriptura etc. Limbile neo-latine au conservat sufixul cu
ambele sensuri. Iată câteva exemple oferite de aceeaşi sursă: rom. arsură, friptură; it. arsura,
frittura ; fr. arsure, fr. friture. Unul dintre cele mai transparente sufixe de agent în limbile
romanice este – arius ( m.), - aria (f.) care s- a impus printr – o variată gamă de nuanţe semantice.
În limba română, ca şi în italiană sau franceză se foloseşte în descendenţa tradiţiei latine, pentru a
desemna diferite categorii de meserii: rom. aurar, plugar; it. agoraio, ferraio; fr. menuisier. Sufixul
există şi în limbile slavă şi bulgară (-sl. ar, blg.-ar ), fapt ce a determinat într – o măsură şi mai
mare productivitatea lui în limba română: blg. zidar > zidar. Poate indica şi spaţiul predilect unde
se găseşte ceva: it. petraia ; fr. bonbonniere.
Şi unele neutre au derivat de la teme verbale, mai cu seamă cele în – men, - mentum. Meyer -
Lubke este de părere că – men aparţine stilului solemn, pe când - mentum este preponderent
popular.
1
Meyer- Lubke, Grammaire des langues romanes, Traduction francaise par Eugene Rablet, A. Doutrepont et G.
Doutrepont, I – IV, Paris- Leipzig, 1890- 1906, pag. 554-555

224
ANNALES UNIVERSITATIS APULENSIS. SERIES PHILOLOGICA

Alte sufixe formate de la temele verbale: -ntia (apparentia, benevolentia, delinquentia


etc.). Sufixul a supravieţuit în limbile romanice, fiind mai cu seamă productiv prin formele
latinizante din limba spaniolă, -nzia, -ncia: rom.credinţă, it. speranza, clemenzia, sp. credencia, fr.
accordance.
Şi capacitatea cuvântului de a intra în structura unor locuţiuni şi expresii devine semn al
transaparenţei în limbile naturale. Cuvântul cap din limba română intră în componenţa a peste
douăzeci de structuri perifrastice, expresii şi locuţiuni: a-i veni (cuiva) mintea la cap, a umbla cu
capul în nori, a avea scaun la cap, a nu-şi vedea capul de treburi, a- şi umple capul, a bate la cap,
cap de afiş, a purta capul pe umeri, a-şi pune capul (pentru ceva), capul răutăţilor, a-şi face de
cap, a suci capul ş.a.m.d. În limba franceză, pronumele adverbial en îşi justifică transparenţa prin
numărul mare de expresii, chiar dacă rămâne în astfel de situaţii, inanalizabil: en avoir assez (a nu
mai putea suporta, a-i fi de ajuns), n`en pouvoir plus (a nu mai putea, a fi la capătul răbdării), en
venir aux mains (a se lua la bătaie), s`en faire (a-şi face griji, a se sinchisi),s`en prendre à
quelqu`un (a se lua de cineva), s`en remettre à quelqu`un (a se încrede în cineva).Pronumele y are o
situaţie asemănătoare:il y a (este, se află), ça y est(gata, s-a făcut), il y va de ta vie(e în joc viaţa
ta),il s` y prend bien(procedează bine),je n`y peux rien (nu pot face nimic), verbele etre şi avoir etc.
Privită din perspectivă diacronică, relaţia dintre transparenţa semnificantului şi non-
transparenţă nu este întotdeauna dialectică. Există situaţii în care raporturile (sincronie- diacronie)
sunt de opoziţie. În limbile de origine, ceea ce lingvistica actuală numeşte, in general, terminologie
ştiinţifică (relativ transparentă) se caracteriza prin atributul transparenţei. Iată câteva exemple din
sfera semantică a compuselor savante actuale: calofil provine din gr. kalos care avea înţelesul de
„frumos” şi fileo- „a iubi”, sensuri accesibile vorbitorului de limbă greacă, datorită faptului că
aparţineau limbajului uzual. Prin compunere şi derivare s-au creat formaţiuni motivate relativ, care
diminuează transparenţa semnificantului (calofil, anticalofil, filantrop) în etapa actuală de evoluţie a
limbii române, aparţinând cu precădere, limbajelor specializate din domeniul ştiinţei şi al tehnicii.
Iată si alte câteva exemple de prefixoide si sufixoide grecesti: gr. aero-( aer): aeronavă, aerosol,
aeroport; gr. antrop – ( gr. antropos–om): antropologie ; auto- (însuşi, maşină): automobil,
autopropulsie; lat. avi– ( lat. avis – pasăre): avicultură, avicol; baro– ( greutate): barometru; gr.
biblio- (gr. biblion - carte): biblioraft, biblioteca; gr. bio- (gr. bios - viaţă): bioenergie, bioterapeut;
gr. cata – (gr. cata - de sus în jos): cataliză, catalizator;gr. cardio- ( gr. kardia - inimă):
cardiovascular; gr. cine – (mato);( gr. kine - mişcare): cinematograf; gr. cicl – (gr. kzklos – cerc):
bicicletă ; lat. circum – (lat. circum – împrejur): circumscrie; gr. cromo –(gr. chroma – culoare):
cromosferă; gr. crono –(gr. chronos – timp): cronologie, cronometru; gr. cripto –(gr. kryptos –
ascuns): criptogramă;climato- (climă): climatoterapie; lat. cvasi – (lat. quasi- cam, aproximativ):
cvasiiluminat; gr. demo- ( gr. demos - popor): demografie; dermato- (dermo - piele): dermatologie;
dermatolog ; gr. di- (gr. dis - de două ori): dioxid ; diftong; gr. dia – (gr. dia – prin, între):
diagnostic; diasistem; lat.bi- bis - (lat. bis - de două ori): bianual, bicameral; gr. endo – (gr. endon –
înăuntru): endocard, endoscop; gr. epi – (gr. epi – deasupra, pe): epidermă; gr. eu – (gr. eu – bine,
frumos): eufonie ; Eugenia (cea cu naştere bună, născută sub auspicii favorabile); gr, electro – (gr.
electron – chihlimbar, ref. la electr.); epistemo - (cunoaştere)-epistemologie; epistemolog.
Datorită inserţiei masive a elementelor savante, neologice, de tipul celor citate, stilul ştiinţific se
caracterizează prin non-transparenţă sau printr-o relativă transparenţă (terminologia din domeniul
informaticii, al medicinei, al ingineriei etc. ) pentru vorbitorul comun (situatie nespecifica pentru
omul de stiintă).
De mare interes pentru domeniul pragmaticii actuale rămân controversatele aspectele privind
relatia semnificat- transparenta – sens. Transparenta semnificantului difera de la limba naturală la
limbajele derivate, tot aşa cum semnificaţia poate coincide cu semnificatul, din punctul de vedere
al informaţiei despre realitatea extralingvistică. Rolul semnificantului, în această ultima situaţie,
este de a face posibilă conturarea semnificatului şi apoi trecerea lui de la subiectul vorbitor la
receptor, ca o condiţie sine qua non a constituirii semnificaţiei şi a realizării comunicării. Este o
225
LIMBA ROMÂNĂ

structură caracteristică semnelor lingvistice simple, originare, identificabilă în stilul ştiinţific, unde
semnificantul coincide cu noţiunea, iar semnificaţia cu semnificantul. „Prin funcţia referenţială –
nota D.Irimia – limba trece lumea extralingvistică – situată între existenţa ei obiectuată, perceperea
şi conceptualizarea ei, prin raportul limbă – gândire - în lumea lingvistică a semnului denominativ
(unităţi lexicale) şi a structurii predicaţionale (enunţuri sintactice). Terminologia ştiinţifică (la nivel
lexical) şi structurarea logică a predicaţiei (la nivel sintactic) reprezintă modul şi mijloacele
specifice de conceptualizare”.2
Semnificantul rămâne un simplu instrument, indispensabil pentru transmiterea informaţiei şi
în cazul tipului de informaţie metafizică ce defineşte textul filozofic. Ceea ce caracterizează
discursul filozofic este o desfăşurare specifică „a raportului expresie – sens, orientată de codul
metalingvistic” (înţeles ca un lexic fundamental pentru definirea unor concepte operaţionale în
cunoaşterea ştiinţifică a determinărilor specifice).”3
Spre deosebire de celelalte stiluri funcţionale ale limbii, în limbajul ştiinţific semnificantul
nu intervine în procesul de semnificare, nu amplifică suma de informaţii cu care vine semnificatul,
nu oferă date despre emiţător sau despre destinatar, despre relaţiile dintre ei. Aşa, de pildă, dacă
relaţiile într-un discurs poetic pot porni de la instanţa discursivă care îl conţine pe eu (fr.je, it. io) în
mod obligatoriu, obiectivitatea stilului ştiinţific este situată în afara persoanei întâi singular.
Prin sens, lingvistica a înţeles, iniţial, conţinutul lexical al unui cuvânt, apoi a adăugat aşa-
numitele sensuri gramaticale, sensuri „afective.”Logicienii realizează distincţia între sensul
cuvântului şi sensul propoziţiei (judecăţii). În aceste categorii de definiţii se avansează ipoteza că
sensul lexical nu se referă la sens ca parte componentă a unui cuvânt, ci la „ceva exterior”
cuvântului, o entitate de natură extralingvistică, pe care stoicii o numeau tynkhanon, iar lingvistica
modernă îi spune semnificaţie. Referirea are în vedere definiţia lucrului, iar aceasta depăşeşte
analiza conţinutului semnului. Iată ce scria Hjemslev: „Lingvistul, care trebuie să studieze raportul
dintre nume şi lucru, ar trebui să fie primul care să evite confundarea lor.”4
A doua categorie de definiţii ale sensului are în vedere ideea, conceptul, noţiunea semnificată.
Sensul nu se suprapune noţiunii. În Eseu I, J. Looke susţinea faptul că semnele ţin locul ideilor, dar
în acelaşi loc gânditorul aducea completarea:„ ideile pe care le reprezintă sunt propria lor
semnificaţie nemijlocită.” Recunoaştem in nuce concepţia saussureană conform căreia semnul
lingvistic se defineşte prin două laturi – imaginea acustică şi sensul – ambele având un caracter
psihic. „Asociaţionismul lui Looke- nota Alexandru Toşa – concepe independent ideea
(semnificaţia), dar cu virtuţi de cuplare, de conectare: uzul cuvintelor se raportează la o conexiune
între idei şi sunete articulate.”5Humboldt a exprimat cu claritate relaţia dintre cuvinte şi noţiuni:
„Prin cuvinte înţelegem semnele noţiunilor (...) În întregul domeniu al lucrurilor de desemnat prin
limbă se deosebesc în esenţă două specii: obiectele sau conceptele şi relaţiile generale care se pot
lega cu multe dintre cele dintâi, fie pentru a desemna noi obiecte sau concepte, fie pentru înlănţuirea
vorbirii”6.Convertirea noţiunii în sens se realizează într-o oscilaţie reversibilă între concept şi
reprezentare. Se convertesc apoi, în sensuri sau în componente semantice numai anumite atitudini,
relaţii între obiecte, stări afective şi de voinţă...care determină organizarea nivelului semantic înţeles
ca expresie a convergenţei tuturor sensurilor (lexicale, morfologice, relaţionale, categoriale).
Sensul nu poate fi definit prin noţiune ştiut fiind faptul că nu toate cuvintele exprimă noţiuni
(numele proprii, prepoziţiile, conjuncţiile şi interjecţiile). Chiar şi în cazul cuvintelor cărora le

2
Dumitru Irimia, Gramatica limbii române,Polirom,Iaşi, 2000,pp.163
3
Ibidem.., pp.164
4
Hjemslev,op. cit., pp.76
5
Alexandru Toşa, op. cit., pp.482
6
Humboldt, apud vol. Semiotică şi filozofie, texte de referinţă, Editura Didactică şi Pedagogică, R.
A.Bucureşti,1998,pp34-38
226
ANNALES UNIVERSITATIS APULENSIS. SERIES PHILOLOGICA

corespund noţiuni „identificarea sensului cu noţiunea, a unei categorii lingvistice cu o categorie


logică trebuie pusă sub semnul întrebării”7.
Întregul sistem lexical este sistemul conceptelor, iar acestea au „o valoare universală”. Însa in
afara conştiinţei vorbitorului, suma de concepte ca si limba in sine, ar rămâne un inventar
de semne, un obiect oarecare. Vorbitorul îi dă viaţă în actul lingvistic. Pentru el, limba are o
identitate anterioară, virtuală şi una în prezent, reală. Suficiente motive pentru ca în
conştiinţa vorbitorului să rămână prioritar vectorul transparentei cuvântului, raportul dintre
semnul lingvistic şi obiectul desemnat, spre deosebire de conştiinţa analitică a lingvistului,
pentru care prioritară rămâne relaţia din interiorul semnului lingvistic.
Daca fiinta umană caută sa comunice semenilor o impresie, o constatare, ea se
determină şi se înţelege înainte de toate, pe sine. Este un tip de comprehensiune care se
realizează prin cuvânt. Atentia vorbitorului nu se va opri asupra formei, a combinatiei de
sunete (dat fiind faptul că actul perceptiv se produce cu o repeziciune uimitoare), ci asupra
transparentei înţelesului.„Calitatea” conceptului rămâne, partial, incomunicabilă,
izomorfismul dintre formă şi conţinut oferă fiinţei şi exemple de imperfecţiune a limbilor
naturale. Dar această dramă a inexprimabilului, pe care modernul pare că o trăieşte mai acut
ca niciodată, nu ar trebui amplificată printr-un limbaj ermetic.

BIBLIOGRAFIA

1. Meyer- Lubke, Grammaire des langues romanes, Traduction francaise par Eugene
Rablet, A. Doutrepont et G. Doutrepont, I – IV, Paris- Leipzig, 1890- 1906
2. Benveniste E., Probleme de lingvistică generală, vol.I, trad. de Lucia Magdalena
Dumitru, Universitas,2000
3. Ciobanu F. şi Finuţa Hasan în Formarea cuvintelor în limba română (Vol. I.,
Compunerea Editura Academiei, 1970
4. Aurel Codoban, Semn şi interpretare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001
5. Coşeriu Eugenio, Sincronie, diacronie şi istorie, versiune în limba română de
Nicolae Saramandu, Editura Enciclopedică,Bucureşti, 1997
6. Dragoş Elena, Introducere în pragmatică, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca,
2000
7. Humboldt, apud vol. Semiotică şi filozofie, texte de referinţă, Editura Didactică şi
Pedagogică, R. A.Bucureşti,1998
8. Irimia Dumitru, Gramatica limbii române,Polirom,Iaşi, 2000
9. Jakobson Roman, Essais de linguistique générale,Editions de Minuit, Paris,1963,
trad. fr, N.Ruwet
10. Saussure Ferdinand de, Curs de lingvistică generală, Polirom, Iaşi,1998,
traducere şi cuvânt înainte Irina Izverna Tarabac
11. Stati Sorin, Interferenţe lingvistice, Editura ştiinţifică, Bucureşti,1971
12. Toşa, Alexandru, Efemeride, Editura Ardealul,Târgu-Mureş,2004
13. Vasiliu Emanuel, Elemente de filozofie a limbajului,Editura Academiei
Române,Bucureşti,1995
14. Wartburg, Problemes et methodes de la linguistique, Paris, PUF, 1963

7
Sorin Stati, op. cit.,pp198
227