CAPITOLUL I

Introducere în economie

Economia a făcut dintotdeauna obiectul preocupărilor omeneşti,

pentru că oamenii se confruntă, la fel ca şi celelate vieţuitoare, cu problema
supravieţuirii. Omul a fost însă mai norocos, pentru că natura a preferat să-l
înzestreze în primul rând cu aptitudini intelectuale, în locul celor fizice
caracteristice altor vieţuitoare. Tocmai pentru că are capacitatea de a gândi,
omul are nenumărate dorinţe, pentru îndeplinirea cărora resursele pe care i le
oferă natura şi societatea vor fi întotdeauna insuficiente. Economia studiază
tocmai comportamentul oamenilor în activitatea de producere, distribuţie şi
consum a bunurilor şi serviciilor într-o lume a resurselor rare.
La ce îi foloseşte cuiva să ştie economie? Cum a apărut această
ştiinţă? Cu ce se ocupă ea? Ce metode de investigare utilizează? Iată câteva
întrebări la care vom încerca să răspundem în continuare.

1.1. De ce trebuie să ştim economie?

În viaţa de zi cu zi suntem permanent bombardaţi cu informaţii

economice. De exemplu, primul ministru declară că deficitul bugetar nu
trebuie să depăşească 3% din P.I.B.. Oare de ce? Un alt exemplu: aflăm la
ştiri că euro a pierdut câteva puncte din valoare, sau că P.I.B. al României va
creşte cu peste 4% în acest an. Rezultă din aceste exemple că înţelegerea şi
cunoaşterea unor noţiuni economice de bază este esenţială dacă dorim să fim
nişte cetăţeni bine informaţi şi să înţelegem cu uşurinţă ştirile zilnice.
Periodic au loc alegeri la care suntem chemaţi să optăm pentru anumite
partide politice, cu orientări adesea divergente. Desigur se poate opta la
întâmplare, în funcţie de cât de simpatică ne este persoana aflată la
conducerea unui partid sau altul. Dar probabilitatea de a greşi este cu atât
mai mare, cu cât suntem mai ignoranţi în materie de politică economică.
Majoritatea ideologiilor moderne se fundamentează pe o anumită concepţie
asupra economiei; de exemplu, politica liberului schimb are la bază
liberalismul clasic al lui A. Smith, în timp ce intervenţionismul îl invocă pe
J.M. Keynes. Comunismul, atât de bine cunoscut nouă, s-a fundamentat şi el
pe o anumită teorie economică: cea marxistă. Cunoaşterea acestor concepţii
ne oferă posibilitatea de a înţelege ce ne oferă sau ce ne promit partidele
politice şi de a alege în cunoştiinţă de cauză.

1
 Economia ne este utilă şi în viaţa curentă atunci când ne hotărâm ce,
cum, cât şi când să cumpărăm, cum să ne valorificăm venitul sau cum să ne
conducem afacerea. De exemplu, mulţi români sunt reticenţi la a se finanţa
prin credite. Explicaţiile acestei reticenţe sunt multiple, dar cele mai
importante sunt obişnuinţa şi dobânzile mari. Un cunoscător de economie
ştie însă că e mai bine uneori să apelezi la credite. Astfel, atunci când ai
nevoie de o nouă garderobă, e mai bine să cumperi în perioadele de
reducere, pe credit în lipsa lichidităţilor, decât în plin sezon.
Cât priveşte lumea afacerilor, nu întâmplător ea este dominată de
economişti. Este evident că a şti cum îţi influenţează inflaţia vânzările sau
investiţiile, cum îţi afectează creşterea economică piaţa, sau deficitul bugetar
posibilităţile de a te finanţa prin împrumuturi este vital pentru succesul
afacerii.
Din cele afirmate până acum s-ar putea înţelege că economia are
puternic caracter practic, că ne învaţă cum să facem bani, ceea ce este
departe de adevăr. Desigur, economia are şi caracter practic, dar ea rămâne o
disciplină în primul rând teoretică, a cărei studiere este indispensabilă pentru
înţelegerea disciplinelor preponderent aplicative ca marketingul,
managementul, contabilitatea ş.a.. Deşi teoretică, economia nu este nici
abstractă, nici ruptă de realitate şi nici plicticoasă cum am fi tentaţi s-o
credem, după cum nu este nici apanajul exclusiv al universitarilor şi marilor
savanţi. De-a lungul istoriei, ideile grupate în conceptul de "economie", în
devenirea lor, au dus la războaie şi la revoluţii, schimbând din temelii
societatea, mergând până la a deveni, aşa cum spunea J.M. Keynes,
"principiul cârmuitor al lumii".

1.2. Cum a evoluat ştiinţa economică?

Mult timp s-a folosit pentru ştiinţa economică denumirea de

"economie politică" apărută pentru prima dată în lucrarea lui A. de
Montchrestien din 1615, „Traite d'economie politique”. Termenul provine
din grecescul "oikonomia", care în traducere liberă înseamnă regulile
administrării cetăţii (oikos=casă, gospodărie, nomos=lege, polis=cetate).
Montchrestien este unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai
mercantilismului, doctrină economică dominantă în secolele al XVI-lea şi al
XVII-lea, fundamentat pe câteva idei, şi anume:
- principala formă a bogăţiei constă în cantitatea de metale preţioase de care
dispune individul, respectiv societatea; în consecinţă statul trebuie să aplice
politici care să conducă la acumularea unei cantităţi cât mai mari de metale
preţioase;

2
- scopul oricărei activităţi lucrative este profitul, obţinut în procesul
circulaţiei mărfurilor ca diferenţă între preţul de vânzare (mai mare) şi cel de
cumpărare (mai mic), cea mai profitabilă sferă de activitate fiind comerţul
exterior;
- ca o consecinţă a primelor două afirmaţii, statul era sfătuit să aplice
politica externă a protecţionismului vamal, prin care să obţină o balanţă
comercială excedentară, excedentul urmând să se transforme într-un spor al
rezervelor de metale preţioase, deci al bogăţiei.
Din cele afirmate până acum rezultă în mod evident o importantă
limită a mercantilismului: faptul că şi-a concentrat atenţia doar pe sfera
circulaţiei, neglijând alte domenii, ca producţia şi consumul, cu care aceasta
se întrepătrunde.
De începuturile economiei ca ştiinţă vom vorbi abia o dată cu apariţia
curentului de gândire fiziocrat. Fiziocraţii au fost primii care s-au preocupat
de descoperirea esenţei fenomenelor economice, a regularităţilor din
economie, marcând trecerea de la empirism la ştiinţă. Ei au mutat centrul
investigaţiilor din sfera circulaţiei în cea a producţiei şi au încercat să
găsească legătura dintre economie şi natură, concluzionând că legile pozitive
formulate de ştiinţă trebuie să se supună regulilor naturale. Pornind de la
ideea existenţei unei "ordini naturale", fiziocraţii susţineau că, prin
mecanismul preţurilor, are loc "autoreglarea" economiei, astfel că politica
economică optimă este cea a liberului schimb sau a liberei concurenţe.
Teoria fiziocrată cuprinde şi primul model de analiză macroeconomică din
istoria ştiinţei economice, celebrul "tablou economic" elaborat de Fr.
Quesnay (1758). Sub o formă simplă, acest tablou a reprezentat pentru prima
dată fluxurile economice dintre clasele sociale ale acelor vremuri: clasa
fermierilor (considerată singura clasă productivă), clasa proprietarilor
funciari şi clasa sterilă (cei ocupaţi în ramurile economice din afara
agriculturii).
Existenţa unei ordini naturale şi promovarea liberului schimb sunt
primele elemente ale doctrinei economice a liberalismului, doctrină la
dezvoltarea căreia o contribuţie hotărâtoare a avut-o şcoala economică
clasică. Şcoala clasică are o mulţime de reprezentanţi de seamă, ale căror
idei se găsesc dezvoltate în gândirea economică contemporană, printre care
se numără: A. Smith, D. Ricardo, Th. Malthus, J.B. Say, J.S. Mill ş.a.. Opera
de consacrare a economiei politice ca ştiinţă este considerată "Avuţia
naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei" (1776) a lui A. Smith.
Cartea este supranumită "biblia liberalismului" deoarece constituie
fundamentul teoretic al liberei concurenţe. Ea abordează şi de multe ori
rezolvă o serie de probleme economice importante legate de rolul factorilor

3
de producţie în crearea de bogăţie, de natura valorii, de crearea şi repartiţia
venitului naţional e.t.c.. "Avuţia naţiunilor" este fresca unei întregi epoci,
epoca în care a trăit A.Smith, şi în acelaşi timp o panoramă asupra gândirii
economice de până atunci, mărturie în favoarea acestei afirmaţii stând cei
peste o sută de gânditori pe care autorul îi citează.
O altă lucrare fundamentală pentru ştiinţa economică este "Despre
principiile economiei politice şi ale impunerii" (1817) a lui D. Ricardo. În
cadrul acesteia, D. Ricardo îşi expune punctul de vedere cu privire la
obiectul şi metoda economiei politice, aprofundează teoria valorii bazată pe
muncă, elaborează o teorie asupra mecanismului de formare a rentei funciare
şi aduce o contribuţie importantă la dezvoltarea teoriei privitoare la repartiţia
venitului naţional. De asemenea, Ricardo extinde teoria "mâinii invizibile" a
lui A. Smith - conform căreia economia se autoreglează prin acţiunea liberă
a indivizilor ce urmăresc propria prosperitate - la comerţul internaţional.
Astfel, el afirmă că, dacă ţările lumii se vor specializa pe principiul
costurilor comparative şi avantajelor relative (în raport cu ceilalţi) în
comerţul internaţional, dezvoltarea întregii omeniri va fi mai rapidă.
Teoria autoreglării economiei prin mecanismul preţurilor şi al
concurenţei a devenit o dogmă în secolul al XIX-lea, dar nu a fost lipsită de
contestatari. Dintre aceştia, cei mai vehemenţi au fost comuniştii, a căror
gândire, aproape neglijată la început, avea să marcheze lumea secolului
trecut. Ideea centrală a comunismului, aşa cum apare ea la Marx, este că
istoria reprezintă o luptă continuă între clasele sociale pentru împărţirea
bogăţiei, luptă ce va conduce inevitabil la dispariţia capitalismului şi la
victoria proletariatului asuprit. Societatea planificată a proletariatului s-a
dovedit a fi în practică una ineficientă, care în loc să generalizeze bogăţia i-a
egalat pe toţi în sărăcie. Prăbuşirea comunismului în Europa a fost însoţită
de o întoarcere la şcoala clasică, deci la liberalism.
O altă contestare a gândirii clasice a venit tot de la un englez:
J.Maynard Keynes, autorul celebrei lucrări "Teoria generală a folosirii
mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor". Cartea a oferit economiştilor o nouă
fereastră teoretică prin care să studieze lumea, substanţial diferită de
liberalismul clasic. Keynes ajunge în lucrarea sa la o concluzie dezolantă:
aceea că "nu siguranţa, ci incertitudinea formează miezul economiei
capitaliste", că nu există un mecanism de siguranţă automat sau o "mână
invizibilă" care să echilibreze întotdeauna economia. În consecinţă, o
naţiune poate rămâne pentru mult timp în recesiune, cu un şomaj ridicat şi
un nivel de trai scăzut. Soluţia? Prin intermediul politicilor monetare şi
bugetare, acţionând asupra cererii globale, guvernul poate stimula economia
şi contribui la menţinerea unor niveluri ridicate ale producţiei şi ale gradului

4
de ocupare. Pentru că susţinea necesitatea intervenţiei statului în economie,
s-a spus despre Keynes că a înlocuit "mâna invizibilă" a lui Smith cu
"pumnul invizibil". Pe plan extern, Keynes era adeptul unei politici
comerciale liberale, combinată însă cu o mişcare controlată a capitalurilor, în
condiţiile fixităţii cursurilor de schimb. El admitea devalorizări ocazionale
ale monedei atunci când acestea erau necesare pentru armonizarea
comerţului internaţional liber cu intervenţionismul intern. Pentru
supravegherea sistemului ratelor de schimb a fost creată o nouă instituţie:
Fondul Monetar Internaţional, care în plus avea şi sarcina de a furniza
lichidităţi ţărilor confruntate temporar cu deficite ale balanţelor de plăţi.
Consensul keynesian a dominat economia aproape un sfert de secol, până la
începutul anilor '70, când inflaţia crescândă şi prăbuşirea regimului
cursurilor de schimb fixe, reglementate de F.M.I., i-au provocat destrămarea.
La fel cum liberalismul clasic a fost erodat de noile idei
intervenţioniste, keynesismul a fost "minat" de o contra-revoluţie
intelectuală: cea monetaristă. Conform lui Milton Friedman, fondatorul
curentului monetarist, este imposibil să asigurăm la nesfârşit reducerea
şomajului prin creşterea inflaţiei, rezultată din creşterea cheltuielilor publice
şi, implicit a masei monetare. Pe termen lung moneda este neutră, în sensul
că ea nu influenţează producţia reală a unei ţări, ci doar nivelul preţurilor. În
plus, economia privată nu este înclinată spre instabilitate, cele mai multe
dintre variaţiile valorice ale producţiei naţionale fiind datorate intervenţiei
guvernamentale. Prin această poziţie, monetariştii se apropie de gândirea
clasică, ei redescoperă piaţa, dealtfel Friedman fiind supranumit şi
"A.Smith" al secolului nostru.
Pe fondul ascensiunii monetarismului s-au diversificat teoriile
economice de inspiraţie liberală, cei mai mulţi adepţi dovedind a avea teoria
economiei ofertei şi teoria aşteptărilor raţionale.
Economia ofertei susţine că dirijismul descurajază munca şi
investiţiile, ducând la reducerea productivităţii muncii. Politica fiscală
trebuie să încurajeze investiţiile prin reducerea impozitelor pe proprietate şi
venituri. A. Laffer, important reprezentant al acestei teorii, afirmă că
reducerea impozitelor va conduce la creşterea încasărilor fiscale ca urmare a
lărgirii bazei de impozitare în urma creşterii veniturilor obţinute din
valorificarea noilor investiţii.
Teoria aşteptărilor raţionale, desprinsă din curentul monetarist, îi are
ca principali reprezentaţi pe R.Lucas, Th. Sargent, W. Wallace şi R.Barro.
Conform acestei teorii, indivizii cunosc şi folosesc toate informaţiile pe care
se bazează măsurile de politică economică, astfel încât pot anticipa
consecinţele acestor măsuri şi pot lua decizii economice eficiente. Crizele

5
economice, inflaţia şi şomajul, susţine ea, se datorează anticipărilor greşite,
neconfirmate de evoluţia ulterioară a evenimentelor. Este de preferat ca
statul să intervină prin reguli fixe şi nu prin măsuri neaşteptate, care nu fac
decât să creeze confuzii şi afectează anticipările raţionale, putând conduce la
risipă de resurse.
Ultimele teorii trecute în revistă subliniază că liberalismul
contemporan diferă de cel clasic la fel de mult pe cât diferă "minunata lume
a lui A. Smith" de lumea ce ne înconjoară astăzi. Economia noului mileniu
se află în faţa unor provocări pe care nici un gânditor nu şi le putea imagina
acum un secol, cum sunt globalizarea şi evoluţia către o economie
informaţională, despre care nu ştim încă cum va arăta.
Studiul evoluţiei ştiinţei economice este unul incitant şi util, dar nu
face obiectul lucrării de faţă. Tocmai de aceea ne-am oprit doar asupra
câtorva figuri marcante ale economiei, fără să amintim, poate pe nedrept, alţi
mari gânditori. Deşi scurtă, prezentarea de până acum a reuşit să contureze
problemele studiate de ştiinţa economică: bogăţia, repartiţia veniturilor,
intervenţia economică a statului e.t.c.. Toate aceste probleme au fost grupate
sub o mare umbrelă care să poarte numele de obiectul de studiu al
economiei: comportamentul uman în activitatea de alocare a resurselor rare
în scopul acoperirii nevoilor nelimitate ale indivizilor şi societăţii în
ansamblul ei. Cum studiază economia acest lucru vom afla în continuare.

1.3. Care sunt metodele utilizate în economie?

Ca orice ştiinţă, economia are un obiect de studiu propriu, ca şi

metode specifice de investigare şi principii utile în formularea strategiilor de
rezolvare a problemelor economice.
Primele preocupări de economie se rezumau la observarea realităţii şi
la descrierea acesteia, activităţi grupate sub denumirea de economie
empirică. Treptat, a fost depăşită faza empirismului şi, prin analiza,
sistematizarea şi interpretrea faptelor, s-a reuşit ca din descrierile acumulate
să se formuleze principii generale. Principiile economice se mai numesc şi
legi economice, dar ele nu sunt legi în sensul juridic al termenului şi nici
măcar în sensul utilizat de ştiinţele exacte. Economia studiază
comportamentul uman, adesea imprevizibil, ea trebuie să separe ceea ce este
de ceea ce nu este economic în viaţa zilnică. Fiecare individ are propriul său
comportament, astfel că legile economice nu sunt legi universal aplicabile.
De exemplu, dacă suntem pe Terra şi aruncăm o piatră de la 5 metri
înălţime, ea va atinge solul. Legea atracţiei gravitaţionale ne asigură de asta
şi e universal valabilă. În schimb, reducerea preţului la calculatoare nu va

6
determina cu certitudine o creştere a numărului de calculatoare cumpărate de
fiecare individ în parte, ci probabil că va conduce la creşterea numărului de
calculatoare achiziţionate de către populaţie în ansamblul său. Legile
economice nu prevăd cu certitudine ce va face fiecare individ, ci doar ce va
face probabil fiecare, spunem despre ele că sunt legi ale numerelor mari,
adică se manifestă numai ca tendinţă şi în medie, admiţând numeroase
excepţii.
Metoda prin care, pornind de la analiza faptelor economice concrete,
ajungem la formularea principiilor economice, poartă numele de metoda
inductivă. O dată descoperite anumite regularităţi, logic sau intuitiv,
economiştii pot descoperi alte relaţii cauzale posibile între fenomenele
analizate, pot formula ipoteze care, confruntate cu realitatea şi validate de
aceasta, se transformă în noi teorii. Spunem în acest caz că a fost aplicată
metoda deductivă. Indiferent de metodele prin care sunt descoperite,
principiile economice nu sunt decât nişte reprezentări abstracte ale unor
fapte reale de o mare diversitate. Abstractizarea nu este sinonimă cu
îndepărtarea de la realitate, ea doar elimină ceea ce este nerelevant şi
facilitează cercetarea. Orice teorie economică este un model simplificat al
unui anumit segment al activităţii economice. Modelele economice îmbracă
adesea formă matematică şi/sau grafică, fiind foarte utile în elaborarea
scenariilor cu privire la posibilităţile de evoluţie viitoare a activităţii
economice. De multe ori, scenariile au la bază informaţii despre procesele
economice culese de-a lungul unor perioade de timp îndelungate; analiza
componentelor economiei prin prisma evoluţiei lor în timp şi spaţiu
formează conţinutul metodei istorice.
Adesea ştiinţa economică abordează realitatea prin prisma ştiinţelor
exacte, mai ales a fizicii, caz în care spunem că utilizează metoda analogiei.
De exemplu, cât timp în fizică a fost la modă mecanica, economiştii au
înclinat să creadă că şi economei i se aplică principiul determinist, conform
căruia evenimentele economice pot fi reprezentate printr-o simplă schemă
cauză-efect. Descoperirea fenomenelor cuantice în fizică a relansat
controversa determinism - indeterminism, economiştii ajungâd în final la
consensul că întregul comportament uman (în consecinţă şi cel economic) nu
se supune unei regularităţi certe, ci este de multe ori imprevizibil.
O altă metodă frecvent aplicată în economie este metoda "ceteris
paribus", care poate fi tradusă: celelalte lucruri fiind considerate constante.
Vom utiliza această metodă atunci când vom avea nevoie să izolăm anumite
relaţii cauzale dintre variabilele economice, pentru a le studia şi înţelege mai
bine. De exemplu, atunci când vom discuta despre ofertă vom face afirmaţia
că, dacă preţul unui bun creşte, cantitatea oferită din acel bun creşte şi ea.

7
Studiind relaţia preţ - cantitate oferită, considerăm că alte condiţii cum ar fi
fiscalitatea, mediul de afaceri, rata dobânzii ş.a. sunt constante.
Am avut nevoie de această trecere în revistă a celor mai importante
metode de cercetare economică pentru că le vom aplica pe parcursul întregii
lucrări şi, în plus, ne va ajuta să înţelegem modul de gândire economic.
Analiza economică se poate desfăşura pe trei nivele: la nivel
microeconomic, la nivel macroeconomic şi la nivel mondoeconomic.
Microeconomia studiază comportamentul unei anumite unităţi economice,
cum ar fi cel al unei firme sau al unui consumator. De exemplu vom studia
cum îşi împarte un consumator venitul între diferite bunuri de consum.
Metaforic vorbind, microeconomia examinează fiecare rotiţă, dar nu
mecanismul în ansamblul său. Sarcina examinării mecanismului revine
macroeconomiei. Aceasta se ocupă cu studierea economiei în ansamblul ei
sau a unor subdiviziuni ale acesteia, cum ar fi sectorul public, cel financiar
ş.a.. Relaţiile economice dintre ţările lumii fac obiectul mondoeconomiei.
Cu titlu de exemplu, în cadrul mondoeconomiei studiem impactul
introducerii euro asupra economiilor în tranziţie sau efectul unui şoc al
petrolului asupra economiilor dezvoltate. Disticţia micro-macro-
mondoeconomic este mai degrabă una teoretică, utilă pentru înţelegerea
economiei, o anumită problemă putând fi tratată din toate cele trei puncte de
vedere. Concluziile la care ajungem studiind problemele economice, pot
îmbrăca formă pozitivă sau normativă.
Economia pozitivă este cea care se rezumă la a descrie şi explica
realitatea, precum şi la surprinderea şi formularea concisă a regularităţilor
economice. Un exemplu de economie pozitivă este următoarea afirmaţie:
rata inflaţiei în România în 1999 a fost de 50%. Însă o dată cu identificatrea
principiilor economice este uşor de trecut de la economia pozitivă la
economia normativă. Aceasta, bazându-se pe teorie, formulează judecăţi
de valoare despre cum ar trebui să arate economia sau ce politici economice
ar trebui aplicate. O afirmaţie normativă este următoarea: pentru reducerea
inflaţiei, în România ar trebui diminuat ritmul de creştere a masei monetare
cu 25% în 2005.
Am văzut în prima parte a acestui capitol că o lungă perioadă de timp
economia a fost preponderent o ştiinţă pozitivă, preocupată în primul rând de
descrierea şi înţelegerea realităţii. "Avuţia naţiunilor" a lui A.Smith nu este
doar o carte de economie ci şi o descriere amănunţită a Angliei secolului al
VIII - lea. Sfârşitul secolului XX este însă marcat de accentuarea
controverselor din ştiinţa economică, controverse care se referă mai puţin la
latura pozitivă a economiei şi mai mult la cea normativă, după cum se va

8
putea remarca din capitolele care vor urma, şi mai ales din cele dedicate
macroeconomiei.

Idei în rezumat

1. Economia este o ştiinţă socială care studiază comportamentul oamenilor

în activitatea de alocare a resurselor rare pentru acoperirea nevoilor.
2. Studiul economiei este util pentru că ne ajută să înţelegem mai bine lumea
în care trăim, ne învaţă să ne comportăm raţional şi ne ajută în înţelegerea
altor discipline economice.
3. În evoluţia ştiinţei economice putem distinge mai multe etape, şi anume:
- mercantilismul
- curentul fiziocrat
- şcoala economică clasică
- marxismul
- keynesismul
- monetarismul
- economia ofertei şi teoria aşteptărilor raţionale e.t.c.
4. Legile economice sunt legi ale numerelor mari, adică se manifestă numai
ca tendinţă şi în medie, ele prevăd un rezultat cu o anumită probabilitate şi
admit numeroase excepţii.
5. Cele mai utilizate metode de cercetare în economie sunt:
- metoda inductivă
- deducţia
- abstracţia
- analiza şi sinteza
- metoda istorică
- modelarea economică
- metoda scenariilor
- metoda analogiei
- principiul "ceteris paribus".
6. Microeconomia studiază comportamentul unităţii economice individuale,
în timp ce macroeconomia studiază economia în ansamblul său, sau mari
segmente ale acesteia. Mondoeconomia studiază relaţiile economice dintre
ţările lumii.
7. Economia pozitivă descrie, explică realitatea şi formulează legi
economice. Economia normativă formulează judecăţi de valoare despre cum
ar trebui să arate economia şi ce politici economice ar trebui aplicate.

9
 Studiu de caz

Citiţi în "Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei" a

lui A Smith următorul fragment:

"În toate diferitele plasamente de capital, nivelul obişnuit al profitului

variază mai mult sau mai puţin după siguranţa sau nesiguranţa reconstituirii
capitalului. În general, există o nesiguranţă mai mică în comerţul interior
decât în comerţul exterior; şi o nesiguranţă mai mică în unele ramuri de
comerţ exterior decât în altele din acelaşi comerţ, cum de exemplu în
comerţul cu America de Nord e nesiguranţă mai mică decât în comerţul cu
Jamaica. Nivelul obişnuit al profitului creşte totdeauna mai mult sau mai
puţin, după cum sunt mai multe sau mai puţine riscuri. Se pare totuşi că nu
creşte în proporţie cu acestea, sau în aşa fel încât să le compenseze complet.
Bancrutele cele mai frecvente sunt în activităţile cele mai îndrăzneţe."

1. Ce principiu economic este menţionat în acest scurt fragment?

2. Prin ce metodă a ajuns A.Smith să descopere acest principiu?
Explicaţi.
3. În ce tip de economie se încadrează afirmaţiile din textul de mai
sus, pozitivă sau normativă? Argumentaţi.
4. Perspectiva lui A. Smith este una micro sau una macroeconomică?
Comentaţi.

10