CE NU ESTE IERTAREA

Iertarea nu este uitare

• Rănile aşa zis uitate au fost alungate în inconştient şi, de acolo, continuă să-i
chinuie pe oameni. Pentru a le trata şi vindeca este nevoie să fie readuse în
conştient.
• Iertarea cicatrizează rănile emoţionale. Atunci ne putem aminti evenimentul
fără resentimente. Nu mai suferim. Mântuitorul a înviat cu urmele cuielor, dar
nu mai simte durerea.

Iertarea nu este doar un act imediat al voinţei

• Mulţi se simt vinovaţi, sau îi învinovăţesc pe ceilalţi, pentru că nu iartă

imediat. Dar iertarea nu este un act eroic de voinţă în care ne suprimăm
emoţiile, ci este un act al întregii noastre fiinţe şi cere participarea tuturor
puterilor noastre sufleteşti: inimă, inteligenţă, voinţă.
• Cine sare peste etapele transformării emoţionale şi ale vindecării nu face decât
să panseze o rană infectată. Aceasta va sfârşi prin a se infecta şi mai rău.
• Simţirea mâniei şi simţirea lăuntrică a nedreptăţii face parte din procesul
iertării.
• Este nevoie de timp şi pentru vindecare şi pentru iertare; nu trebuie să bruscăm
ceea ce se petrece în noi.
• E nevoie să discernem între simţirea mâniei şi dorinţa de răzbunare,
fantasmele legate de „dreptatea” pe care trebuie să ne-o facem singuri, etc.
• Mânia (iuţimea) este o emoţie sănătoasă, o putere a sufletului pe care
Dumnezeu ne-a dat-o ca să ne putem apăra integritatea. Nu mânia este păcatul,
ci ura şi patimile pe care le poate stârni. Mâniaţi-vă şi nu greşiţi, spune
Domnul.
• Important este să luăm decizia de a nu ne mai răzbuna, în nici un fel.
Răzbunarea este inutilă şi devastatoare. E nevoie să facem pace lăuntrică, pace
emotivă.

Iertarea nu înseamnă scuzare

• A scuza, înseamnă a nu-l considera responsabil pe cel care ne-a ofensat. Când
cineva ne face un rău fără să vrea, sau fără să ştie, nu are de ce să ne ceară
iertare, dar trebuie să ne ceară scuze.
• Dar dacă cineva a voit să ne facă rău, a vrut să ne rănească, nu mai e vorba de
scuze. Tendinţa de a-l scuza pe cel care ne-a ofensat se bazează pe
circumstanţele atenuante oferite de trecutul său sau de alte circumstanţe. Dar
nici o vină, fie şi explicabilă, nu poate fi scuzabilă. Ea poate fi doar iertată.
Când Moise Îl ruga pe Dumnezeu să ierte poporul său, Acesta îi răspunde
descoperindu-i că este „Iahve, Iahve, Dumnezeu iubitor de oameni, milostiv,
îndelung răbdător, plin de îndurare şi de dreptate, Care păzeşte adevărul şi
arată milă la mii de neamuri: care iartă vina şi răzvrătirea şi păcatul, dar nu
lasă nepedepsit pe cel ce păcătuieşte” (Ieşire 34, 6-7).

Iertarea nu este sinonimă cu împăcarea

 • Iertarea se referă la fapta care a rănit relaţia. Împăcarea este o urmare a
iertării dar poate să nu aibă loc. Dacă după acordarea iertării, simţim că prin
împăcare relaţia noastră nu ar creşte în profunzime, e mai bine să renunţăm
pur şi simplu la ea pentru păstrarea păcii. Pacea înseamnă să nu te răzbuni şi să
nu doreşti să te răzbuni. Pacea şi iubirea de vrăjmaşi nu presupune prietenie.
• Din nefericire, mulţi oameni se împacă fără a-şi ierta unii altora ofensele ca să
nu „mai dezgroape morţii”, dar fără recunoaşterea şi numirea suferinţelor pe
car le-am produs sau pe care le-am suferit, nu există împăcare adevărată.
Adevărul trebuie rostit.
• Împăcarea presupune iertare, iar iertarea presupune rostirea adevărului.

Iertarea nu se impune

• Iertarea este o lucrare a iubirii. Persoana care iartă trebuie să-şi asume în mod
liber alegerea pe care a făcut-o, fără a pretinde ceva de la cel pe care îl iartă.
• Putem să ne dorim să fim iubiţi de cei din jurul nostru în ciuda faptelor noastre
rele, dar nu le putem pretinde acest lucru.
• Iertarea se dă, se cere, dar nu se pretinde.

Iertarea nu este renunţare la ceea ce ni se cuvine

• Iertarea nu exclude dreptatea. Un hoţ iertat nu este scutit de a restitui

păgubaşului cele furate.
• Iertarea nu anulează consecinţele unei fapte rele sau a unui cuvânt rău.
Iertarea nu este un act de dreptate, ci o faptă de iubire pentru reabilitarea
celui vinovat. Aceasta înseamnă a nu-l confunda pe răufăcător cu fapta sa şi a
urî păcatul, iubindu-l pe păcătos.
• Pe cruce, Mântuitorul a condamnat păcatul care ne locuieşte, a făcut dreptate,
dar nu ne-a condamnat împreună cu păcatul.

Iertarea nu-l schimbă pe celălalt

• Când iertăm, se întâmplă, cu adevărat, ceva extraordinar, dar cu cel ce iartă, nu

cu cel iertat. Acesta, poate conştientiza şi el minunea şi îşi poate schimba
atitudinea sau comportamentul, dar puterea iertării se manifestă în noi. Pe noi
ne vindecă, nouă ne dă pacea, nouă ne dă puterea să ne rugăm pentru celălalt.
• Nu trebuie să iertăm aşteptând schimbarea celuilalt.

piedicile din calea iertării

1. Firea căzută şi puterile ei pervertite.

• Pentru omul căzut, e firesc să nu-l ierte pe cel care l-a lezat cu ceva şi să-şi
folosească puterile pentru a-şi face „dreptate”. Astfel:

o Mânia (iuţimea) e folosită pentru a ne simţi şi arăta puternici. Fără

mânie, omul se poate simţi dezarmat şi vulnerabil.
o Frica nu mai e folosită pentru confruntarea cu necunoscutul ce trebuie
cucerit şi se transformă în frica de a ne confrunta cu durerea şi fuga de
recunoaşterea ei.
 • Iertarea readuce durerea în prim plan pentru a fi vindecată. Perceperea şi
acceptarea durerii este premiza iertării.

2. Scoaterea de sub învinuire prin justificarea comportamentului.

o Iertarea nu înseamnă scuzarea comportamentului care ne răneşte.

o Este nevoie de o evaluare lucidă a celor întâmplate.
o E nevoie de aşezarea responsabilităţii la locul care i se cuvine.

3. Confundarea iertării cu uitarea.

o Trecutul îl modelează pe om şi deciziile pe care le ia.

o Uitarea te-ar putea face să-i laşi iarăşi pe cei care te-au rănit să te
rănească.
o E nevoie de o „integrare”, de o asimilare a evenimentelor dureroase.
o Putem ierta şi să nu uităm.

4. Legarea iertării cuiva de regretele aceluia.

• Iertarea este un act în întregime al celui care iartă. Nu depinde nici de

înţelegerea, nici de comportamentul şi nici de acordul celuilalt.

5. Gândul că trebuie să-ţi meriţi iertarea.

• Iertarea este întotdeauna un dar gratuit, nemeritat.

Tema pentru acasă

În fiecare zi din săptămâna care urmează, de preferat seara înainte de culcare, faceţi
următorii paşi spre iertare:

1. Citiţi Acatistul Sfântului Duh (îl găsiţi pe Site, la Rugăciuni) sau o altă
rugăciune către Sfântul Duh.
2. Desenaţi-vă „râul vieţii”, notând pe meandrele lui, momentele cele mai
semnificative pe care vi le amintiţi.
3. Amintiţi-vă şi povestiţi în scris (în fiecare zi) câte o întâmplare dureroasă din
copilărie. Numiţi şi descrieţi pe scurt persoanele implicate.
4. Numiţi sentimentele distructive pe care le-aţi avut în timpul întâmplării.
5. Cum s-a sfârşit întâmplarea şi ce urmări credeţi că a avut în viaţa
dumneavoastră?
6. Ce sentimente aveţi acum faţă de persoanele respective?
7. Aţi spovedit cele de care vă simţiţi vinovat?

Iertarea fata de aproapele, fie chiar vrajmas, este unul din aspectele cete mai
delicate ale invataturii crestine. Intelegerea acestei porunci trebuie facuta in
lumina tuturor textelor scripturistice, nu numai a unora si acelea unilateral
interpretate.

Nu exista om, oricat de bun ar fi, care sa nu fie pus in situatia de a avea relatii
necesare cu oameni inraiti si dusmanosi. Mantuitorul Hristos, care a intruchipat in
Sine desavarsirea umana, pe langa prieteni devotati si credinciosi pana la moarte,
a avut, totusi, si dusmani inversunati, care au uneltit cu rautate si viclenie
impotriva Lui, urmarind sa-L ucida. Existenta potrivnicilor constituie deci un rau
care nu se poate evita de nimeni pe lume si, de aceea, se impune o convietuire cu
ei.

Invatatura crestina ofera solutii binefacatoare si eficiente pentru acest

compartiment greu al vietii spirituale. Se stie ca o completa definitie ce se poate
da religiei crestine este aceea de religie a iubirii si iertarii. Spune Sfanta Scriptura:
"Sa ne iubim unul pe altul, pentru ca dragostea este de la Dumnezeu si oricine
iubeste este nascut din Dumneseu si cunoaste pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeste n-
a cunoscut pe Dumnezeu, caci Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 7-8); "Cine nu
iubeste pe fratele sau ramane in moarte." (I Ioan 3, 14).

Porunca iubirii si a iertarii fata de semeni este asa de categorica pentru un

crestin, incat tot acelasi Sfant Apostol spune: "Daca zice cineva: iubesc pe
Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este." (I Ioan 4, 20).

Iubirea se manifesta nu printr-o atitudine rece si indiferenta fata de semeni,

limitindu-se doar de a nu vatama persoana si drepturile acesteia, ci merge mai
departe, printr-o intrajutorare benevola si jertfelnica, ce depaseste imperativul
dreptatii si, prin iertare, socotind ca n-a facut pentru aproapele tot binele pe care
putea sa-l faca, atunci cand nu i-a cautat nici un rau.

Iertarea este prima floare ce trebuie sa odrasleasca din radacina iubirii. Nu poate
fi conceputa o iubire adevarata si practica, fara iertare. O convietuire buna si
pasnica cu prietenii sau cu oamenii buni desigur ca este o realizare nu prea grea,
dar o convietuire pasnica dusa cu oameni stapaniti de obiceiul de a jigni pe cei din
jur necesita un efort moral deosebit de mare si greu, o adevarata arta, care aduce
dupa sine merite incontestabile in fata oamenilor si in fata lui Dumnezeu: "caci
daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata veti avea? Oare nu fac si vamesii
acelasi lucru? Si daca imbratisati numai pe fratii vostri, ce faceti mai mult?" (Matei
5, 46-47).

Iertarea este cel mai mare efort al credintei in Dumnezeu si al iubirii de oameni si
care necesita o stapanire de sine si o biruinta morala fara de asemanare. Cu
privire la aceasta virtute se potriveste bine proverbul care sustine ca "mult mai
merituos este pentru om de a se invinge pe sine insusi decat de a birui armate
intregi". Dupa Sfanta Scriptura, iertarea se extinde asupra tuturor oamenilor, deci
si a vrajmasilor, desigur, in anumite imprejurari si conditii. Textele ce poruncesc
iertarea sunt foarte abundente si se vor aminti doar unele mai adanc graitoare.

Cererea a cincea din Rugaciunea Domneasca aminteste de legamantul si obligatia

pe care crestinul singur si-o impune rugandu-se lui Dumnezeu, ca sa conditioneze
mantuirea sa si iertarea pacatelor sale de masura in care va ierta si el, la randul
sau, pe acei ce au pacatuit fata de el: "Si ne iarta noua greselile noastre, precum
si noi iertam gresitilor nostri." (Matei 6, 12).

Daca crestinul ar cunoaste cu adevarat sensul profund si grav al acestor cuvinte,

desigur ca, uneori, ar ezita sa le pronunte, dandu-si seama ca singur isi cere
osanda grea de la Dumnezeu, in cazul in care el nu se apleaca, nicidecum, spre
indurare si iertare.

Cand credinciosul se roaga spunand: "Si ne iarta noua greselile noastre, precum si
noi iertam gresitilor nostri", nutrind mereu ura si dusmanie impotriva aproapelui
sau, atunci rugaciunea se indreapta impotriva sa, in felul urmator: "Doamne, eu
raman pentru totdeauna dusmanul aproapelui meu, fii si Tu totdeauna dusmanul
meu.".
Importanta si puterea imperativa a iertarii crestine decurge deci chiar din
rugaciunea pe care ne-a lasat-o ca exemplu Domnul nostru Iisus Hristos, ea fiind
nu numai un sfat, ci o porunca ce nu se poate inlatura fara a pune in primejdie
insasi mantuirea sufletului credincios. De aceea Mantuitorul intareste aceasta
porunca prin cuvintele: "Iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal
vostru nu va va ierta greselile voastre." (Matei 6, 15).

Cerul face cu omul credincios o "conventie" clara, incheie cu el un fel de "tratat",

care se concretizeaza astfel: "Daca iertati pe altii, veti fi iertati si voi. Daca nu
iertati pe altii, nici voi nu veti fi iertati", caci "cu judecata cu care judecati, veti fi
judecati, si cu masura cu care masurati vi se va masura" (Matei 7, 2). "Ca de veti
ierta oamenilor greselile lor, ierta-va si voua Tatal vostru cel ceresc" (Matei 6, 14).

In virtutea acestui pact, care se face intre Dumnezeu si omul credincios, acesta
are dreptate de a spune lui Dumnezeu: "Eu am facut tot ceea ce mi-ai poruncit sa
fac, am iertat ofensele pe care le-am primit de la aproapele meu, deci iarta-mi si
mie pacatele pe care le-am facut". Deci, printr-o inversunare in ura si rautate i se
da lui Dumnezeu dreptul de a nu se indura si de a nu ierta inima de piatra.

Sfantul Ioan Gura de Aur, comentand insemnatatea covarsitoare pe care o are

atitudinea de pace, omenie si iertare fata de semeni, afirma ca Dumnezeu pune
mai presus aceste indatoriri catre aproapele decat indatoririle fata de Sine,
concluzia pe care o trage din urmatorul text de la Matei 5, 23-24: "Deci, daca iti
vei aduce darul tau la altar si acolo iti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva
impotriva ta, lasa darul tau acolo, inaintea altarului, si mergi intai si impaca-te cu
fratele tau si apoi, venind, adu darul tau". "Nimic nu pune, deci, mai presus de
indatorirea de pace cu aproapele si iarta mai usor pacatele care-L, ranesc pe Sine
decat pe acelea ce-l ranesc pe aproapele", spune acelasi Sfant Parinte.

Pentru a exemplifica necesitatea si insemnatatea indatoririi de a ierta pe semeni,

Mantuitorul Iisus Hristos a lasat si pilda celor doi datornici (Matei 18). Datoria de
zece mii de talanti a celui dintai semnifica imensitatea pacatelor de care era
impovarat in fata oamenilor si in fata lui Dumnezeu. Imposibilitatea de a plati o
datorie asa de mare inseamna lipsa faptelor bune si de indurare fata de
aproapele. Invitatia de a plati aceasta datorie mare reliefeaza intentia de a-l face
sa simta si sa recunoasca proportia grava a datoriei, adica a pacatelor sale.

Dupa ce a fost pus in situatia de a se cunoaste pe sine insusi, urmeaza apoi,

deodata, iertarea intregii datorii de zece mii de talanti. Datornicul s-a rugat numai
pentru o amanare si, pe neasteptate, a obtinut iertarea intregii datorii. Aceasta s-
a petrecut pentru a-l obliga ca, la randul sau, sa fie receptiv la rugamintea de
iertare a semenilor sai. Iertarea devenise pentru el o necesitate, o obligatie in
urma unei binefaceri atat de mari, pe care a primit-o de la Dumnezeu, fara nici un
merit din partea lui.

Insa marele datornic, orbit fiind de rautate, manie, razbunare si totala

nerecunostinta, baga in inchisoare pe semenul sau, pana ce-i va plati toata
datoria, care era asa de mica - o suta de dinari. Urmare a acestei atitudini pline de
neomenie si cruzime a fost aceea ca Stapanul l-a osandit imediat, retragandu-si
indurarea si iertarea fata de toate pacatele savarsite. Pilda se incheie cu
urmatoarele cuvinte: "Tot asa si Tatal Meu cel ceresc va va face voua, daca nu
veti ierta fiecare fratelui sau, din toata inima." (Matei 18, 35).

Din aceasta pilda decurge, in modul cel mai elocvent, necesitatea si rostul iertarii
crestine. Judecarea cu asprime a greselilor aproapelui atrage dupa sine aceeasi
asprime din partea lui Dumnezeu fata de greselile noastre, iar o purtare insufletita
de simtaminte de bunatate, omenie si ingaduinta dezarmeaza asprimea judecatii
divine si Dumnezeu se socoteste singur obligat, la randul Sau, sa fie ingaduitor si
iertator fata de cel ce greseste. "Milostivul Dumnezeu a socotit datoria noastra
catre Dansul la zece mii de talanti, iar datoria omului catre alt om la o suta de
dinari, pentru ca sa arate, prin aceasta, cat de mare este datoria noastra fata de
El, in comparatie cu datoria oamenilor fata de noi".

Propovaduind iubirea si iertarea, invatatura crestina nu influeteaza, prin aceasta,

pe credinciosii sai de a ramane indiferenti fata de cei care le pericliteaza bunurile
materiale si morale si care le ataca persoana si onoarea lor. Nu ingreuiaza, astfel,
apararea legitima a omului si nu ingradeste cu nimic realizarea dreptatii. Pana
unde poate si trebuie sa se limiteze hotarul iertarii si de unde trebuie sa inceapa
lucrarea dreptatii? In toate aceste probleme importante Sfanta Scriptura prezinta
raspunderile corespunzatoare.

Dumnezeu a sadit in natura omului o repulsie impotriva nedreptatii si a raului.

Acest drept de aparare impotriva raului "pe langa faptul ca este instinctiv naturii
omenesti, este si poruncit de Sfanta Scriptura, care socoteste ca apararea
persoanei si a drepturilor sale este ceva sfant, dupa dictonul "res sacra homo".
Aceasta aparare legitima, dupa cuvintele Mantuitorului, incepe astfel: "De-ti va
gresi tie fratele tau, mergi mustra-l pe el, intre tine si el singur. Si de te va
asculta, ai castigat pe fratele tau. Iar de nu te va asculta, ia cu tine unul sau doi,
ca din gura a doi sau trei martori sa se statorniceasca orice cuvant. Si de nu-i va
asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserica, sa-ti fie tie ca
un pagan si ca un vames."(Matei 18, 15-17).

Din acest text se desprinde pentru crestin, in scopul apararii sale impotriva
raufacatorilor, datoria de a incepe mai intai cu metode pasnice si de reconciliere
individuala si apoi colectiva, oprindu-se, din primul moment, orice manifestari de
ura si razbunare. Se indica deci, deocamdata, mijloace moderate de omenie. Daca
aceste metode dau rezultatele dorite si bune, ceea ce se intampla adeseori,
atunci apararea legitima si-a atins scopul: pacea si dreptatea intre frati. Iar daca
semenul raufacator nu se arata receptiv fata de asemenea mijloace stapanite de
omenie si bunatate, atunci insusi Mantuitorul deschide usa unor cai si metode
corespunzatoare, adica mai aspre, pentru apararea drepturilor si a persoanei
lezate. Nu-l iarta, mai departe, pe raufacator, ci-l considera "ca pe un pagan si
vames" si recomanda de a fi tratat in consecinta.

Acum porunca iertarii inceteaza si da loc pedepsei legale, pentru intronarea

dreptatii si a pacii. Sfantul Apostol Pavel spune: "Stapanirea este slujitoare a lui
Dumnezeu, spre binele tau. Iar daca faci rau, teme-te, caci nu in zadar poarta
sabia" (Romani 12, 4-5), pedepsind pe cel ce face rau.

Daca aproapele se arata refractar si nedemn fata de toate mijloacele pasnice de

reconciliere, atunci iertarea nu-si mai are rostul ei; dimpotriva, devine un pericol
ce sporeste rautatea si crestinul este dator de a se folosi de protectia pe care
statul i-o garanteaza pentru apararea persoanei si drepturilor sale. Aceasta
indatorire decurge cu prisosinta din Sfanta Scriptura, avand caracter de porunca.

Plin de nedumerire, Sfantul Apostol Petru Il intreaba pe Mantuitorul: "Doamne, de

cate ori va gresi fata de mine fratele meu si-i voi ierta lui? Oare pana de sapte ori?
Nu-ti zic tie, pana de sapte ori, ci pana de saptezeci de ori cate sapte."(Matei 18,
21-22). Din acest text s-ar parea, la prima vedere, ca Mantuitorul porunceste ca
iertarea sa mearga, neconditionat, pana la nesfarsit. In realitate insa, analizand
consensul Sfintei Scripturi, aceste cuvinte nu au un caracter strict literal, ci tind sa
arate ca iertarea trebuie sa fie cu multa iubire, insa nu are sensul de ingaduinta
sau toleranta fata de greselile aproapelui. Sfantul Ioan Gura de Aur, xplicand
acest text, conchide: "de mai multe ori".
Un exemplu edificator, pentru completarea textului de mai sus, este textul cu
femeia pacatoasa, pe care poporul se pregatea s-o ucida cu pietre, dar
Mantuitorul, salvand-o de la moarte, i-a zis: Nu te osandesc nici Eu. Du-te si de-
acum sa nu mai pacatuiesti!" (Ioan 8, 11). Iertarea este deci conditionata de
indreptare: "De-acum sa nu mai pacatuiesti". Vindecand slabanogul de la Vitezda,
Mantuitorul ii porunceste: "Iata ca te-ai facut sanatos. De acum sa nu mai
pacatuiesti, ca sa nu-ti fie ceva mai rau."(Ioan 5, 14).

Deci, in consensul Sfintei Scripturi, iertarea este conditionata de gradul de

receptivitate si de angajamentul de indreptare a aceluia ce vrea sa beneficieze de
ea. De aceea nu trebuie sa se strecoare in cugetul nimanui ideea, neintemeiata
din punct de vedere crestin, ca porunca iertarii ar ingreuna cu ceva ordinea
ceruta de legea dreptatii si, prin urmare, de pedepsire a celor ce o incalca.

Sfantul Ioan Gura de Aur, in comentarul sau asupra Evangheliei de la Matei, omilia
XXVI, face lumina in problema ce ne preocupa. Astfel, spune acest Sfant Parinte,
ca iertarea neconditionata ar duce la haos si rasturnare universala a ordinei
morale si sociale. Mantuitorul nu interzice de a judeca absolut orice pacat si nu
opreste pe toti oamenii de la acest drept, ci se refera, in cazul nostru, numai la
acei fatarnici care nu-si vad barna din ochiul lor, ci vad numai paiul din ochii
altora. "De ce vezi paiul din ochiul fratelui tau si barna din ochiul tau nu o iei in
seama? Fatarnice, scoate intai barna din ochiul tau si atunci vei vedea sa scoti si
paiul din ochiul fratelui tau."(Matei 7, 3-5). Deci Sfanta Scriptura opreste judecata
aspra si neiertatoare, in primul rand, la oamenii fatarnici, care nu-si fac nici o
preocupare pentru a-si intui si recunoaste pacatele lor mari, in timp ce osandesc
pacatele semenilor lor.

Apoi, se intelege de la sine, ca porunca iertarii nu se refera la pacatele mai mari:

crime, talharii, calomnii grele, nu cuprinde deci pe oricine si nici orice fel de pacat.
Mantuitorul, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, nu opreste absolut de a judeca pe
aproapele pentru indreptarea lui, ci ne cere de a incepe aceasta judecata cu
pacatele noastre proprii, pe care le cunoastem mai bine si apoi de a trece la
indreptarea fratilor, ale caror pacate le cunoastem mai putin. "Prin porunca "nu
judecati ca sa nu fiti judecati" nu se opreste, in general, contributia noastra la
indreptarea semenilor nostri - spune tot acelasi Sfant Parinte. Iisus nu vrea ca cel
ce este impovarat de pacate sa disimuleze propriile sale pacate, ridicandu-se cu
nerusinare impotriva pacatelor mai mici ale semenilor sai."

Toate textele celebre cu privire la indatorirea de a iubi si ierta pe vrajmasi sunt

conditionate de gradul de indreptare a vrajmasului. Astfel textul: "Celui care te
loveste peste un obraz, ofera-i si pe celalalt. Pe cel care iti ia haina nu-l opri sa-ti
ia si camasa."(Luca 6, 29-30). In acest text se arata doar, in mod figurat, puterea
si importanta rabdarii inspirata din iubire fata de aproapele, dar nu recomanda
crestinului, in mod categoric, de a se lipsi de indatorirea elementara de aparare
legitima si de a se preda in mainile raufacatorilor. Acest text poate avea un
inteles literal nu numai in masura in care vrajmasul inceteaza de a fi vrajmas,
devenind prieten bun si drept.

Texte privitoare la iubirea si iertarea fata de aproapele: "Iubiti pe vrajmasii vostri..

faceti bine celor care va urasc.." (Matei 5, 44); "Nu rasplatiti raul cu rau sau ocara
cu ocara.." (I Petru 3, 9) si altele asemenea, dupa consensul Sfintei Scripturi, nu
stau in calea implinirii dreptatii, ci sunt porunci de care crestinul este obligat a
tine seama, folosindu-se in lichidarea neintelegerilor cu semenii sai, mai intai, de
mijloace dirijate de omenie, rabdare si dragoste toleranta, in scopul unei
convietuiri bune si drepte cu ei, dupa porunca Sfintei Scripturi: "Sa se fereasca de
rau si sa faca bine; sa caute pacea si s-o urmeze."(I Petru 3, 11).
Toate aceste porunci si mijloace initiale cu caracter pasnic pot avea o putere
obligatorie "numai daca raman subordonate criteriu" lui hotarator, daca aceste
mijloace sunt necesare, sau cel putin folositoare pentru indreptarea dusmanului
nostru. Aceste porunci insa nu sunt cerute si nici chiar permise, daca ele nu fac
decat sa intareasca si mai mult nerusinarea si indaratnicia dusmanului.

Iertarea fata de dusmanul care ramane tot dusman, nu numai ca nu este

poruncita, dar ramane un viciu periculos si pentru indivizi si pentru societate.
Dragostea si iertarea trebuie sa se indrepte catre vrajmasi, numai in masura in
care sint si ei influentati si insufletiti de aceleasi simtaminte ca si noi".

A iubi si a ierta pe un dusman nu este numai un simplu sfat, ci o porunca si o

conditie a mintuirii crestinului, de prim ordin, care postuleaza insa si o alta
conditie din partea vrajmasului si anume: inceputul indreptarii lui. Mantuitorul i-a
spus slabanogului vindecat: "Vezi sa nu mai pacatuiesti, ca nu cumva sa-ti fie
ceva mai rau". Dealtfel, iertarea nu-si indeplineste nici un rol educativ sau
soteriologic, ci doar sporeste numai rautatea si indaratnicia aproapelui dusmanos,
care s-ar obisnui sa abuzeze de bunatatea altuia si s-o exploateze, considerand-o
doar o slabiciune sau o frica.

Bunatatea si indurarea lui Dumnezeu inseamna rasplatirea dreapta a fiecaruia

dupa faptele sale. Precum in raportul dintre Dumnezeu si oameni iertarea este
determinata de pocainta si indreptarea credinciosului, tot asa si intre raporturile
dintre crestini porunca iertarii este limitata de gradul de receptivitate a acelora
catre care se indreapta iertarea.

Aceste doua mari virtuti crestine nu se contrapun una alteia, nici nu se confunda
una cu alta. Fiecare are sfera ei distincta, caci altfel s-ar distruge reciproc si ar
aduce daune incalculabile ordinii morale si sociale. Textele din Sfanta Scriptura,
care scot in relief importanta iubirii si a iertarii, nu infirma cu nimic insemnatatea
si necesitatea dreptatii. Sfantul Evanghelist Ioan spune: "Prin aceasta cunoastem
pe fiii lui Dumnezeu si pe fiii diavolului; cine nu face dreptate nu este din
Dumnezeu, nici cel care nu iubeste pe fratele sau" (I Ioan 3, 10).

Crestinul nu trebuie sa fie stapanit si condus de simtaminte inferioare ca: ura,

mania si razbunarea. Toate acestea intretin o stare de incordare si dusmanie,
intocmai ca un foc nestins, care creste mereu si devine tot mai periculos pentru
raporturile dintre oameni si pentru cel stapanit de ele. Dintre toate patimile,
niciuna nu se inradacineaza mai adanc in sufletul omenesc si nu se desprinde mai
greu ca ura, mania si razbunarea - si care nu mai stiu de nici o limita. Aceste
simtaminte inferioare sunt osandite de invatatura crestina, ca niste patimi ce pun
in pericol toate stradaniile de mantuire: postul, rugaciunea, pocainta, Sfanta
Impartasanie si chiar martiriul, dupa cuvintele Sfantului Apostol Pavel: "De-as da
trupul meu ca sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste" (I Corinteni
13, 3). Aceste patimi ii dau dreptul lui Dumnezeu de a-l lipsi pe crestin de iertare
si indurare. "Judecata este fara mila pentru cel care nu a dovedit mila" (Iacob 2,
13).

In apararea persoanei sale, crestinul trebuie sa foloseasca toate mijloacele,

incepand de la cele pasnice pana la cele pe care i le ofera legile statului,
nerenuntand insa de a da dovada de generozitate, moderatie si omenie. Nici
legile civile nu pedepsesc pe raufacatori din ura si razbunare, ci-i pedepsesc
pentru indreptarea tor si pentru a proteja dreptatea.

Dupa rezolvarea divergentelor crestinul trebuie sa opteze pentru continuarea

unor raporturi de apropiere si reconciliere fata de semenul sau, de impacare si
iertare, cautand sa stinga orice explozie de ura, manie si razbunare reciproca,
facand in aceasta privinta tot ce depinde de el, dupa cuvantul Sfantului Apostol
Pavel: "Pe cat depinde de voi, cautati pacea cu toti oamenii".

Daca semenul nu se arata nicidecum receptiv la asemenea metode, atunci

urmeaza o modalitate de izolare si de ocolire fata de el, fara insa a-i purta, mai
departe, simtaminte de ura, manie si razbunare. De acum inainte trebuie uitat si
iertat totul. Nu mai poate rezista pretextul: "Iert, dar nu pot uita". "Maniati-va si
nu gresiti. Soarele sa nu va apuna peste mania voastra", zice marele Pavel
(Efeseni 4, 26). "Pasiunea pentru dreptate poate deveni foarte usor un pretext
inselator, in slujba duhului de razbunare, care este cu totul incompatibil cu
crestinismul."

Dupa consensul Sfintei Scripturi se poate trage concluzia dreapta ca iertarea nu

sapa nicidecum mormantul dreptatii, caci invatatura crestina este, deopotriva, o
invatatura de pace, iubire si dreptate. Nici una din aceste temelii nu o
primejduieste si nu o subrezeste pe cealalta, ci lucreaza unitar si armonios,
pastrandu-si fiecare sfera ei de activitate, limita, rostul si vremea ei.

Sfanta Scriptura spune: Dumnezeu este indurator de oameni, si de dreptate si

pazeste adevarul (Iesire 34, 6-7). Raportul dintre aceste atribute divine sa inspire
si raportul dintre iertare si dreptate, in sufletul credinciosilor. Cu privire la raportul
dintre aceste atribute divine, Fericitul Augustin spune: "Bunatatea lui Dumnezeu
nu face sa piarda deloc asprimea judecatii si, tot asa, asprimea judecatii nu-L face
sa piarda deloc bunatatea iubirii".

Orice lucrare a lui Dumnezeu este o impletire intre indurare si dreptate. Cand
Dumnezeu se manie, ameninta si pedepseste, n-o face decat din bunatate si
iubire fata de dreptate. Dupa cum la Dumnezeu iertarea si dreptatea coexista,
fara a se combate si desfiinta una pe alta, tot asa si in sufletul credinciosului
aceste doua porunci trebuie sa coexiste, fara a se primejdui reciproc. "Dumnezeu
nu ne-ar pedepsi pentru pacatele noastre - zice Sfantul Ioan Gura de Aur - daca
ramanand nepedepsiti n-am ajunge si mai rai. Dar El stie bine ca pe noi ne
vatama mai mult nepedepsirea pacatelor decat insusi pacatul si ne pedepseste
pentru a ne indrepta pe viitor.

Cu privire la existenta celor care pricinuiesc raul, trebuie luata in consideratie si

vina personala, pe care o avem din diferite provocari si abuzuri, pentru care motiv
iertarea crestina se impune cu atat mai mult. Apoi, existenta celor care
pricinuiesc rele prezinta si o oarecare binefacere, caci ei ne atrag atentia asupra
slabiciunii lor mai mult decat prietenii. Cand crestinul isi vede permanent propriile
sale greseli, atunci ii vine mult mai usor sa fie ingaduitor si bun cu pacatele
aproapelui sau. Sfantul Ioan Gura de Aur spune, in aceasta privinta: "Daca sunt
pacate de care trebuie sa ne amintim, acestea sunt numai ale noastre, caci daca
ne vom aminti de ale noastre, le vom uita in curand pe ale altora". "Cand veti
ierta de mai multe ori pacatele aproapelui - spune acelasi Sfant Parinte - de-ar
avea o inima de piatra si daca ar fi mai crud decat un demon, tot nu va ramane
complet insensibil, ci va deveni mai bun". In felul acesta, dusmanul se simte
dezarmat si facand aceasta ii punem pe capul lui carbuni aprinsi, cum sice Sfantul
Apostol Pavel (Romani 11, 20).

Iertarea este o binefacere atat de mare, incat ea este insusirea care il aseamana
pe om cu Dumnezeu, in gradul cel mai inalt. Cucereste cu o putere incomparabila
sufletul omenesc, ferindu-l de unele din cele mai grele pacate - permanentizarea
urii si a razbunarii - care da dreptul lui Dumnezeu, dupa cum am vazut din pilda
cu cei doi datornici, sa-si reconsidere, in mod radical si imediat, pornirea spre
bunatate si indurare, reinviind osanda, in intregime, pentru toate pacatele deja
iertate.
Impietrirea in ura si razbunare expune pe crestin la tot felul de necazuri, temeri si
ingrijorari si la tot felul de amenintari din partea potrivnicului, care, la randul sau,
sta mereu la panda si in revansa. "Pune deci crestine inaintea ta toate relele pe
care ti le aduce ura impotriva vrajmasului tau si toate binefacerile pe care ti le
aduce iertarea si atunci vei vedea care atitudine este mai usoara: iertarea sau
ura."

Pacatul este o nedreptate impotriva omului si impotriva lui Dumnezeu. Dupa

invatatura crestina, daca toate mijloacele de reconciliere pasnica si indreptare nu
dau rezultatele necesare si dorite, atunci iertarea isi inceteaza chemarea si rostul
ei si pacatul si nedreptatea urmeaza sa fie pedepsite dupa toate legile
pamantesti. Prin aceasta pedeapsa nu se urmareste ura sau razbunarea fata de
persoana, ci se urmareste doar indreptarea ei si salvgardarea dreptatii.

Cea mai graitoare dovada ca bunatatea si milostivirea lui Dumnezeu nu

subrezesc, nicidecum, implinirea dreptatii este faptul cunoscut din Sfanta
Scriptura, ca Dumnezeu a trimis pe pamant pe Fiul Sau pentru ca pe Golgota sa
ispaseasca in locul lor, pacatele si nedreptatea tuturor, pentru ca acestea sa nu
ramana nepedepsite. El, pacatele noastre le-a vindecat cu ranile Lui." (I Petru 21,
24).

De asemenea, pacatul n-a fost iertat, ci a fost pedepsit si in lumea ingerilor, si in a

protoparintilor nostri Adam si Eva, precum si a urmasilor lor, in care pacatul a
semanat suferinta si moartea. Pentru a avea o convingere desavarsita ca
invatatura crestina, propovaduind iubirea si iertarea, nu nesocoteste imperativul
dreptatii, "trebuie de mers cu gandul la indignarea ce aprinde mania cea dreapta
a lui Dumnezeu asupra nedreptatii pacatului, prin existenta celor doua extreme:
Golgota si Infernul - aceste doua adancuri ale indurarii si dreptatii divine. Iisus, din
iubire fata de oameni, murind pe Golgota pentru a pedepsi pacatul prin suferinta
Sa, si pacatosul nepocait si neinduplecat, ce trebuie sa-si ispaseasca pacatul fiind
pedepsit in infern."