I Structura Final

Cornelia Guran.
Chimie anorganic ă
2. STRUCTURA ATOM ULUI ŞI TAB ELUL PERIODIC AL

ELEMENTELOR
2.1. Noţiuni des pre atom. Experienţe premergătoare descoperirii structurii

atomul ui
Denumirea de atom est e atribuită celor mai mici particule de subst anţă,
component e fundamentale ale tuturor substanţelor. Concepţia simplistă despre at om,
considerat particulă indiv izibilă şi indestructibilă (teoria lui Dalton, 1808), a putut
explica fenomenele chim ice o perioadă de aproape o sută de ani. Descoperirile
acum ulate în fiz ică şi chim ie, începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea aveau să pună în
discuţie această concepţie asupra atom ului, dovedind că de fapt acest a are o structură
complexă.
Dezvoltarea istorică a noţiunii de atom şi faptele experimentale care au dovedit
complexit atea structurii atomului au fost legate de descoperirea electronului, a nucleului,
şi de primele propuneri referitoare la modul de aranjare a acestora în interiorul atomului
(stratificare).
Cele mai importante fenomene care au adus informaţii despre complexitatea
edificiului numit atom au fost:
1. Electroliza (Faraday 1838)
Studiul electrolizei a pus în evidenţă existenţa unor p articule cu sarcini negative şi

pozitive în atom şi a dovedit că sarcina electrică are o structură discontinuă. Tot odată au
fost posibile urm ătoarele observaţii:
• Dacă printr-o soluţie se trece un curent de 96494 C, la electroz i se depune un
echivalent gram indiferent de natura subst anţei (1Eg transportă aceeaşi cantitate
de electricit ate).
• Un ion transportă o sarcină egală cu:
9
Struct ura atomului şi tabelul periodic al element elor
ZF
q= (2.1)
N
unde: Z = valenţa
N = 6,022 × 1023 , numărul lui Avogadro şi
F = 96494 C, numărul lui Faraday.
Concluzia: Sarcina purtat ă de ion este un multiplu al unei sarcini electrice elementare,
numită ulterior electron (Stoney, 1881).
2. Descărcări electri ce î n g aze rarefiate (Crookes, 1879)
La presiuni de 0,1–1 mmH g, transportul electricităţii între electroz i, se face prin ioni. La
presiuni joase (0,01-0,001 mmHg, fig. 2.1) se observă un flux de radiaţii (raze catodice)
care au următoarele proprietăţi:
• sunt deviate de câmpul electric sau magnetic, ceea ce dovedeşte faptul că nu sunt
de natură ondulatorie ca lumina, ci sunt corpuscule electrizate cu sarcină negativă
• se propagă în linie dreaptă
• produc efecte m ecanice, deci au energie
• produc fluorescenţa peret elui de sticlă al tubului.
Figura 2.1. Tub de descărcări electrice în gaze (Crook es) la presiuni 10-2 –10-3 torr
10
Cornelia Guran. Chimie anorganic ă
Propriet ăţile raz elor catodice nu depind de natura materialului din care este
confecţionat catodul. J. Perrin şi J.J. Thomson au arătat ult erior ca raz ele catodice sunt
un flux de particule cu sarcină negativă şi le-au denum it electroni.
Electronii provin de pe suprafaţa catodului şi sunt acceleraţi de diferenţa de

potenţial V aplicată, primind astfel energie cinetică,
mv 2
= eV (2.2)
2
Iar vitez a atinsă de electroni are expresia:
2 eV
v= (2.3)
m
unde: e = sarcina electronului
m = masa electronului
Vitez a atinsă de electron depinde de mărim ea pot enţialului V. De exemplu, la V

= 10000 V, v = 59000 Km/s.
Razele canal (Goldstein, 1886)
Dacă se foloseşte drept catod (K) un disc perforat, în spatele acestuia se identifică
un flux de raze încărcate pozitiv, numite raze canal. Proprietăţile acestor raze depind de
natura gazului din tub şi de natura mat erialului din care este confecţionat catodul iar în
câmp electric sau magnetic sunt deviate în sens inv ers faţă de raz ele catodice (fig. 2.1).
Concluzii: În atom, exist ă particule încărcate negativ care sunt universale, com une
tuturor at omilor şi particule încărcate pozitiv; nu există o sarcină elementară, pozitivă,
liberă.
11
3. Determi narea sarcinii s pecifice e/m (J.J. Tho mson, 1913)
e
J.J. Thomson a determinat raportul (sarcina specifică) prin deplasarea lineară a unui
m
flux de electroni cu sarcină e şi masă m în interiorul unui tub, de la cat od spre un ecran
fluorescent (fig. 2.2).
Figura 2.2. Dispozitiv ul lui J.J.Thomson pentru determinarea sarcinii specifice a

electronului (e/m)
Fluxul este trecut printr-un sistem de fant e, după care înt âlneşte un câmp
magnetic de int ensitat e H şi forţă Hev (v este vitez a de deplasare a electronului), orientat
perpendicular pe direcţia de propagare. Câmpul m agnet ic obligă electronul să descrie un
mv 2
cerc de rază r în care forţa centrifugă ( ) echilibrează forţa m agnetică Hev :
r
mv2 e v
Hev = ⇒ = (2.4)
r m Hr
Vitez a v se poat e determina prin trecerea fluxului electronic printr-un câmp
electric cu intensitate E, care acţioneaz ă în sens contrar câmpului m agnetic H. Când
electronii nu suferă nici o deviere, forţa electrostatică este egală cu forţa
electromagnetică, şi:
E
Hev = Ee v= (2.5)
H
⇒ e = E2 (2.6)
m Hr
12
Raza r este raz a cercului descris pe ecranul fluorescent prin mişcarea electronului şi este
direct măsurabilă. Astfel, se găseşte:
e
= 1,65 ⋅ 10 13 C ⋅ Kg −1
m
4. Determi narea sarcinii electronul ui (Millikan, 1916)
Prin exp erienţa lui Millikan a fost determinată pentru prima dată valoarea sarcinii
electrice elementare. Pract ic, se măsoară forţa exercit ată de un câmp electric de mărime
cunoscută asupra unor picături fine de ulei cu raze de 10-4-10-5 cm (obţinute cu ajut orul
unui pulverizator), încărcate electric, aflate în cădere liberă în aer, între plăcile unui
condensator. Cu ajutorul unui orificiu, picăturile de ulei sunt obligat e să pătrundă una
câte una în spaţiul dintre plăcile unui condensator electric plan şi pot fi observat e lateral,
cu ajutorul unui microscop.
Figura 2.3. Reprezentarea schematică a experienţei Millikan pentru determinarea

sarcinii elementare, e
Câmpul electric dintre plăcile condensatorului se obţine cu ajutorul unei baterii.

Intensitatea câmpului electric are valoarea
V (2.7)
E=
l
unde: V - diferenţa de potenţial

l - distanţa dintre armături.
13
Când picătura nu este electriz ată, cade lent în jos, indiferent dacă există sau nu un
câmp electric. Dacă se ionizeaz ă aerul (cu ajutorul unui fascicul de raze X) picătura de
ulei capteaz ă în drum sarcini electrice pozit ive sau negat ive, astfel încât asupra ei
acţioneaz ă pe lângă greut atea proprie şi o forţă electrostatică, orientată de jos în sus sau
invers. Reglând sensul şi mărimea câmpului electric, astfel încât forţa electrost atică se se
opună greutăţii particulei sau chiar să o depăşească, picătura poat e fi obligată să descrie
o mişcare ascendentă.
În cazul unei sfere mobile aflată într-un mediu vâscos, rezistenţa întâmpinată este
dat ă de legea lui Stokes:
R = 6πη rv0 (2.8)
unde: η - coeficient ul de vâscozitate a m ediului

r – raz a particulei (considerat ă sferică)
v 0 – viteza p articulei
Pentru o picătură (sferă) ce cade sub acţiunea propriei greutăţi, când F = mg,
condiţia de echilibru este:
F = R adică mg = 6π η rv0 (2.9)
unde: v0 - vitez a de cădere a particulei în absenţa câmpului electric.
M asa unei particule sferice, m 1, se calculeaz ă cu relaţia:

4πr 3
m 1 = ρ1 (2.10)
3
unde: ρ1 –densitatea uleiului.

Dacă se consideră şi forţa de frecare, greutatea totală a part iculei se înlocuieşte cu
greutatea aparentă, scăz ând greutatea aerului dezlocuit:
4πr 3
m g = (m1 − m2 )g = (ρ 1 − ρ 2 )g (2.11)
3
unde: ρ2 - densitat ea aerului.
14
Dacă picătura dobândeşte o sarcină electrică q, pe lângă greutat ea proprie, asupra

ei va acţiona şi o forţă electrostatică qE.
Practic, exp erienţa se face în două etape:
a) În absenţa unui câmp electrostatic şi ţinând seama de forţa de frecare, relaţia de
echilibru devine:
4 3
πr (ρ 1 − ρ 2 )g = 6πηrv 0 (2.12)
3
Din această relaţie se calculează raza picăturii:
9 ηv 0
r= (2.13)
2 ( ρ 1 − ρ 2 )g
b) Se aplică un câmp electric E, astfel ca picătura de ulei să urce cu vitez a v 1 ,

condiţia de echilibru fiind:
4 3
πr (ρ 1 − ρ 2 )g − qE = 6πηrv 1 (2.14)
3
Din relaţie se poat e calcula q, sarcina particulei.
Considerând că ρ1 , ρ2 , g, r, E, η, v 0 şi v1 sunt mărimi cunoscute sau determinabile, se
găseşt e că sarcina picăturii q este un multiplu al sarcinei elementare e:
q = ne (2.15)
Cea mai mică sarcină pe care o poate căpăt a particula de ulei este:
e = 1,6 ⋅10 − 19 C = 4,803 ⋅10 − 10ues
Valoarea aflată pentru e concordă perfect cu valoarea det erm inată cu ajutorul legilor
electrolizei:
F 96494
e= = = 1,6 ⋅10 − 19 C = 4 ,803 ⋅ 10 −10 ues
N 6,023 ⋅ 10 23
Alte experi enţe:
5. Efectul termoelectri c şi fotoel ectric
15
Prin încălzirea sau iradierea unor metale cu lumină de lungimi de undă ( λ) scurte
s-a observat că acestea em it electroni, puşi în evidenţă prin deviere în câmp electric sau
magnetic, sau prin fluorescenţa produsă asupra unui ecran acoperit cu substanţe
fluorescent e ca ZnS sau Ba[Pt(CN)6 ].
6. Studii as upra razel or X
Razele X având lungimi de undă foart e mici, pătrund în materie şi det ermină
vibraţii ale electronilor. Det erminând intensitat ea radiaţiei X secundare, se poate
det ermina numărul de electroni dintr-un atom (pentru elementele uşoare, C. Barkla,
1904, const ată că aceştia reprezint ă jumătat e din m asa atomului).
7. Radi oactivi tatea natural ă (Bequerel, 1896)
Prin studii asupra radioact ivităţii naturale şi descoperirea radiaţiilor β se

dovedeşte exist enţa electronilor.
8. Excitarea atomil or pri n bombardare cu electroni (Frank şi Hert z,

1912)
Prin excit area atomilor, produsă prin ciocniri cu electroni acceleraţi într-un câmp
electric se dovedeşt e că în atom electronii adoptă anumit e st ări energetice. Excitarea se
produce la anumit e valori ale potenţialului, care permit ioniz area atomului.
9. S pectre de emisie atomică. Spectrul atomul ui de hi drogen
Sp ectrele optice (de emisie sau de absorbţie) sunt determinate de salturi ale
electronului ext erior (electronul de valenţă) şi reflect ă modul în care decurge absorbţia
sau emisia de energie, implicit modul de aranjare a electronilor în atom .
16
Studiul unui spectru de emisie constă în descompunerea radiaţiei emise de un

element adus în stare de excitare şi determinarea lungimii de undă, λ şi a int ensităţii
acest eia (fig. 2.4). Excitarea elem entelor se poate face în flacără, în arc, în scânteie sau
prin bom bardare cu electroni. Prin excitare, atomii absorb energie şi răm ân în stare
excitată timp de 10-7 – 10-8 secunde, după care emit energia absorbită.
Figura 2.4. Clasificarea radiaţiei electromagnetice
Sp ectrele de em isie atomică au confirm at natura discontinuă a atomului. Dintre

toate elementele, hidrogenul prezintă cel mai simplu spectru de emisie, alcătuit din linii
grupate în serii spectrale. De exemplu, în domeniul vizibil spectrul atomului de hidrogen
prezintă patru linii: H α (roşie), Hβ (albastră), Hγ şi Hδ (violete) după care se succed o
serie de alte linii în ultraviolet apropiat.
Pe m ăsură ce creşte frecvenţa, intensitatea liniilor scade, micşorându-se şi
1
intervalul dintre linii; la o anumit ă valoare a numărului de undă ( ) numită limita seriei
λ
spectrale, spectrul capătă un aspect cont inuu.
În 1885, Balm er a făcut studii asupra primei serii observat e în spectrul
hidrogenului şi a stabilit relaţia referitoare la numărul de undă al seriei spectrale şi
nivelele energetice între care se efectuează tranziţia:
1 1 1
ν' = = R 2 − 2  (2.16)
λ 2 n 
17
1
unde: ν’ = = numărul de undă (numărul de unde pe lungimea de 1 cm)
λ
R = const ant a Rydberg = 109677,58 cm -1
n = număr întreg cu valori 3,4,5,...
Ulterior, în spectrul hidrogenului au fost observate şi alte serii spectrale (fig. 2.5.)
situate în alte dom enii, pentru care relaţiile de calcul pentru num erele de undă se pot
generaliza prin form ule de tip Balmer:
1 1 1
ν' = = R 2 − 2  (2.17)
λ  n1 n2 
1 1
unde 2
reprez int ă termenul constant al unei serii şi 2 reprezintă termenul variabil al
n1 n2
seriei respective.
Pentru seriile spectrale găsite în spectrul hidrogenului, term enii spectrali au
diferit e valori, în funcţie de n:
Seria Lyman (ultraviolet) n1 = 1 n2 = 2,3,4,...
Seria Balmer (vizibil) n1 = 2 n2 = 3,4,5,...
Seria Paschen (infraroşu apropiat) n1 = 3 n2 = 4,5,6,...
Seria Brackett (infraroşu) n1 = 4 n2 = 5,6,7,...
Seria Pfund (infraroşu) n1 = 5 n2 = 6,7,8,...
Seria Humphreys (infraroşu îndepărtat) n1 = 6 n2 = 7,8,9,...
18
5
4
3
2
E BALMER
LYMAN
1
(a) (c)
Figura 2.5. Tranziţii electronice în modelul Bohr
Ultima linie distinctă care apare într-o anumită serie se numeşte limita seriei şi
R
corespunde valorii termenului curent = 0 , pentru n2 = ∞ . Numărul de undă al lim itei
n2
R
unei serii este: ν 'LS = .
n12
Cu ajutorul acest ei relaţii se deduce semnificaţia fizică a constantei R care

reprezintă numărul de undă al lim itei seriei Lyman. Fără a recurge la ipotez e cu privire la
structura atomului, spectrul de emisie al hidrogenului ar putea fi exp licat prin faptul că în
atom, electronul nu poate adopta decât anumit e stări energetice, corespunzătoare unor
anumite niv ele energetice, notat e prin numere cuantice, n = 1, 2, 3, etc. Starea energetică
cea m ai joasă este starea fundamentală şi corespunde valorii n1 = 1. Prin absorbţia unor
energii bine determinate, electronul poate fi excitat, stare în care rămâne 10-7 -10-8
secunde revenind apoi la st area fundamentală sau la alt e stări interm ediare alese.
Sp ectrele ionilor hidrogenoizi (He+, Li2+, Be3+) conţin aceleaşi serii spectrale ca şi
spectrul atomului de H, deplasat e însă faţă de acesta spre lungimi de undă m ai mici
(datorită apropierii electronului de nucleu). Seriile spectrale ale ionilor hidrogenoizi se
19
pot reprezent a pritntr-o relaţie generală de tip Balmer, în care intervine Z, numărul de
ordine al atomului:
1 1 1
ν' = = RZ 2  2 − 2  (2.18)
λ  n1 n 2 
Astfel de asemănări se observă şi în cazul spectrelor altor element e, care fac parte
din aceeaşi grupă a sist emului periodic, de exemplu în cazul metalelor alcaline.
Toat e aceste asem ănări au un sens fizic profund, legat de alcătuirea intim ă a
atomilor. Astfel, se poate sublinia că sp ectrele optice sunt proprietăţi periodice ale
elementelor care reflectă variaţii periodice în construcţia învelişurilor electronice ale
atomilor, responsabile de producerea sp ectrelor.
10.Ex perienţa lui Rutherford (1911 ) şi modelul atomic R utherford
Experienţa lui Rutherford, referitoare la difuzia particulelor α (emise de o

subst anţă radioactivă) prin foiţe met alice subţiri, a avut o importanţă deosebit ă,
infirm ând modelul atomic propus de J.J. Thomson (1904, model static, conform căruia
atomul era conceput ca o sferă de “uniformă electrificare pozitivă”, cu electronii
repartizaţi astfel încât să asigure neutralitatea electrică a edificiului, fig. 2.6), sau alte
modele (Perrin, Lenard, N agaoka, Nicholson) de valoare istorică.
Figura 2.6. Modelul atomic propus de Thomson
În urma observaţiilor exp erimentale (majoritatea particulelor α străbat foiţele

metalice fără nici o deviere, o part e sunt deviate sub un anumit unghi, iar un număr
foarte mic sunt complet întoarse din drum, fig. 2.7), Rutherford form ulează un model
atomic dinamic, bazat pe o structură lacunară a atom ului. Se presupune că sarcina
pozitivă a atom ului se află într-un volum foarte mic dar în care este concentrată practic
20
toată masa at omului (nucleu). În jurul nucleului, la distanţe mari de acesta se rotesc un
număr de electroni care neutralizează sarcina pozit ivă a nucleului. Num ărul de sarcini
pozitive se poate determina din unghiurile de deviere ale particulelor α respinse şi din
distanţa minimă la care se pot apropia p articulele α de nucleu.
Figura 2.7. Experienţa lui Rutherford
Prin analogie cu sist emul planetar, Rutherford propune modelul planetar al

atomului, pentru care indică dimensiunile:
φatom = 1 – 3Å (1⋅ 10-8 cm)
φnucleu = 10-5 – 10-4 Å (1⋅10-12 cm)
φelectron = 10-5Å (1⋅10-13cm)
( φ - diametrul particulei)
M odelul atomic al lui Rutherford a reuşit să exp lice numeroase proprietăţi ale
atomilor, dar are şi o serie de deficienţe legat e de incapacitatea de a explica proprietăţile
spectrale ale elementelor.
La baza modelului Rutherford st au concepţiile mecanicii clasice, conform cărora
electronul, sarcină electrică în mişcare accelerată p e orbită, ar fi trebuit să generez e
radiaţii electromagnetice, să descrie o mişcare spiralică şi final, să se prăbuşească pe
nucleu. Fenomenul ar fi trebuit să fie însoţit de apariţia unui spectru continuu (em isie
continuă de energie), fapt infirmat de datele exp erimentale.
Absenţa unui spectru continuu demonstreaz ă că un asem enea fenomen nu are loc
şi că mişcarea electronului în atom este guvernată de alte legi decât cele ale fizicii
clasice.
21
2.2. Modelul atomic Bohr
M odelul propus de Niels Bohr se baz ează pe aplicarea teoriei cuantelor (Max
Planck, 1900)* la calculul şi interpretarea liniilor spectrale observat e în spectrul atom ului
de hidrogen. D eşi contraz ice teoriile electrodinamicii clasice, modelul Bohr introduce
ideea cuantificării energiei atom ului de hidrogen şi răspunde cu precizie la problemele
experimentale legat e de structura atomului.
Pentru a exp lica stabilitatea atomului şi emisia discontinuă de energie la excitarea
acestuia, Bohr formulează două postulat e:
1. Postulatul orbitelor staţionare

În atomul de hidrogen, electronul se poate roti numai pe anumite orbite perm ise,
numite orbite staţionare. Dintre toat e orbit ele posibile care pot fi determinate cu ajut orul
mecanicii clasice sunt p ermise numai acelea care satisfac condiţia de cuant ificare:
*
Spre deosebire de electrodinamica clasic ă, ce consideră lumina drept undă electromagnetică şi explică
satisf ăcător doar f enomenele legate de propagarea luminii (ref lexie, ref racţie, interf erenţă, dif racţie,
polarizare), teoria cuant elor are la bază ideea că emisia şi absorbţia de lum ină se f ace discontinuu, sub
f ormă de c uante de energie. Energia unei c uant e nu este c onstantă şi v ariază proporţional c u f recv enţa,
-34
ν : E = hν, unde h este c onstant a lui Planck (6,626 x 10 JS). C uanta de energie, E = hν, reprezintă
cantitat ea cea mai mică de energie cu f recv enţa ν care poate exista. Prin trecerea de la o stare
energetic ă la alta, energia emisă s au abs orbită este un m ultiplu î ntreg al cuantei elem ent are, E = nhν
(relaţia lui Planck), unde n este un număr c uantic cu valori num ere reale, înt regi (n = 1, 2,3… ∞).
22
2πmvr = nh (2.19)
adică cele pentru care momentul cinetic orbital (raportat la întreaga orbit ă) este egal cu
h
un număr întreg de cuant e de acţiune, =h.
2π
În relaţia (2.19) sim bolurile folosite au următoarele semnificaţii:
m – masa electronului
v – vitez a electronului pe orbită
r – raza orbitei permise (dist anţa nucleu-electron)
h – constant a lui Planck
n – număr cuantic principal
Prin relaţia de cuantificare a mişcării electronului pe orbite staţionare, Bohr,

introduce noţiunea de număr cuantic principal, tocm ai pentru a cuantifica rotaţia
electronului. Numărul cuantic principal, n poate avea ca valoare orice num ăr, real, întreg
(n = 1 – ∞ ), şi atinge valoarea m aximă 7, în cazul elementelor din sist emul periodic (în
stare fundamentală).
Numărul cuant ic principal indică niv elele energetice dintr-un atom şi se not eaz ă
prin cifre arabe, 1, 2, 3, et c. sau prin simbolurile K, L, M, etc. Numărul maxim de
electroni dintr-un nivel energetic este egal cu 2n2 . Nivelul cel m ai apropiat de nucleu se
numeşte nivel fundamental şi are energie minimă (valori negative). Pe nivelul n = ∞
electronul atinge valoarea energetică maximă, egală cu zero. Electronul, aflat în mişcare
pe orbit a permisă, nu emit e şi nu absoarbe energie.
În cazul atomului de hidrogen (Z = 1), echilibrul dinamic al electronului pe orbită
mv2
este asigurat prin echilibrul dintre forţa centrifugă ( ) a electronului (aflat în mişcare
r
− e2
circulară) şi forţa de atracţie electrost atică dintre nucleu şi electron, ( ):
4πε 0r 2
m v2 e2
= (2.20)
r 4πε 0 r 2
unde: m - m asa electronului

e - sarcina electronului
23
r - raz a orbitei p erm ise (distanţa electron-nucleu)

ε0 - perm itivitatea vidului (8,854188*10-12 [C2 N-1 m -2 ] sau [Fm-1 ])
În cazul ionilor hidrogenoizi (Li2+, Be3+, B4+) relaţia de echilibru devine:
m v2 Ze 2
= (2.21)
r 4πε 0 r 2
unde: Z - numărul de ordine.

În contradicţie cu prevederile fizicii clasice, Bohr aplică atom ului de hidrogen
ideea cuantificării energiei. Aflat în rotaţie p e o anumită orbită, electronul defineşte o
stare energetică staţionară a atomului, un niv el energetic propriu. În spaţiul din jurul
nucleului exist ă mai m ulte orbite permise ale electronului p entru care atomul se găseşte
în stări staţionare; dintre acestea cel cu energie m inimă se numeşte nivel fundamental.
Principalele mărimi caract eristice mişcării electronului pe diferite orbite permise (raz ă,
vitez ă, energie) se pot exprim a cu ajutorul relaţiilor 2.19 şi 2.21.
Calculul razei orbitelor permise

Se ridică la pătrat relaţia 2.19 şi se împarte rez ultatul cu relaţia 2.21.
2πm vr = nh (2.19)
Ze 2 m v2
= (2.21)
4πε 0 r 2 r
4π 2m2v 2r2 = n2h 2

4π 2 m 2 v 2 r 2 n 2 h2
= rezultă:
Ze 2 r 4πε 0 r 2 m v 2
ε 0n 2h 2
r = (2.22)
Ze 2 πm
ε 0 n 2h 2
Pentru atomul de hidrogen *, r = 2
şi r0 = 0,53 ⋅ 10 −10 m , deci r = 0 ,53 ⋅ n2 Å
Ze πm
Între raza unei orbit e (din nivelul n) şi r0 se găseşte relaţia:
n2
rn = r0 ⋅ (2.23)
Z
*
Raza primei orbit e din atomul de hidrogen (n=1) s e notează c u r0 şi este cunoscut ă sub denumirea de
raza Bohr.
24
25
Calculul vitezei electronului pe o orbita permisă

Din relaţia (2.20) rezultă:
Ze 2
v2 =
4πε 0 rm
Se introduce valoarea calculată p entru r şi rezultă:

Ze 2 Ze 2 πm
v2 = ⋅
4πε 0 m n2 h2 ε 0
Ze 2
v= (2.24)
2ε 0nh
Z
vn = v0 (2.25)
n
e2 v
Pentru atomul de hidrogen, v = , v n = 0 şi v 0 = 2,187 ⋅ 10 6 m s− 1 , iar pentru ionii
2ε 0nh n
hidrogenoiz i, v n = v 0 Z .
n
Calculul energiei totale a electronului pe o orbită permisă

E t = Ec + Ep (2.26)
E t - energia tot ală
E c - energia cinetică
E p - energia pot enţială
mv 2 e2 Z
Et = − (2.27)
2 4πε 0 r
e2 Z
Din relaţia (2.21), mv 2 =
8πε 0 r
e 2Z e2 e2
Et = − =− (2.28)
8πε 0 r 4πε 0 r 8πε 0 r
ε 0 n 2h 2
Introducând valoarea razei, r = , se găseşte că energia totală a electronului
Ze 2 πm
în atom are exp resia:
26
me4 Z 2
Et = − (2.29)
8ε 02 n 2 h2
Z2
E n = −E 0 (2.30)
n2
me4
Pentru atomul de hidrogen (Z=1) şi E t = − , E 0 = 13,6 eV , iar pentru ionii
8ε 02 n2 h2
Z2
hidrogenoiz i, E n = 13,6 .
n2
2. Postulatul frecvenţei
Atomul absoarbe sau emit e energie numai când trece de la o stare st aţionară la
alt a. Absorbţia de energie este urmat ă de transferul electronului de pe o orbit ă inferioară
pe una superioară, iar emisia de energie se produce la tranziţia electronului de pe o orbită
superioară pe una inferioară. Radiaţia est e monocrom atică, emisia sau absorbţia se
produce sub formă de cuante de energie iar frecvenţa se calculează cu relaţia:
hν = E2-E1,
unde: E2 , E1 reprezintă energia nivelelor 2 şi 1.
La tranziţia electronului atom ului de hidrogen (Z=1) din starea excit ată E2 , în
starea mai săracă în energie E1 , electronul va emite o cuantă de energie:
me4  1 1
∆E = hν = −  2 − 2 (2.31)
8ε 0 h2  n2 n1 
me4  1 1
∆E = hν =  2 − 2
8ε 0 h2  n1 n 2 
Din aceast ă relaţie, se poat e calcula numărul de undă sau frecvenţa radiaţiei
emise:
1 me4 1 1
ν' = =  2 − 2 (2.32)
λ 8ε 0 ch 3 n1 n 2 
Astfel se regăseşte relaţia Balmer referitoare la numărul de undă al seriilor
spectrale din sp ectrul at omului de hidrogen:
27
1  1 1
= R 2 − 2  (2.33)
λ  n1 n2 
4
Rhc
Rezult ă că R = me 3 , deci energia unui nivel este E = − 2 şi la tranziţie:
8ε 0 ch n
1 1
∆E = Rhc  2 − 2 
 n1 n 2 
Daca se dau valorile constantelor m, e, ε0 , c, h se obţine R=109737,3 cm -1 , valoare
foarte apropiată de cea empirică, 109677 cm -1 .
Dacă se ia în considerare masa redusă a electronului se obţine o concordanţă m ai bună
între valorile constantei R:
mM
µ= (2.34)
m+M
unde: m – m asa electronului
M – masa protonului
Corecţia est e necesară deoarece în at om şi nucleul execută o m işcare de rot aţie în jurul
propriei axe.
În concluzie, conform modelului Bohr energia electronului în atom este
cuantificată şi nu poat e avea decât anumite valori, care cresc invers proporţional cu n2 .
Liniile care ap arţin unei anumite serii spectrale în spectrul hidrogenului se datoreaz ă
unor salturi efectuate de electron de pe diferit e nivele excit ate pe un anum it nivel
inferior. De exemplu, prima linie a seriei Balm er se datorează unui salt efectuat de
electron între nivelele trei (n2 = 3) şi doi (n1 = 2). Fiecare serie cuprinde un grup de linii
care se încadrează între două limite de frecvenţă, una inferioară, det erm inată de valoarea
n1 (de exemplu pentru seria Lyman, n1 = 1) şi una superioară corespunz ătoare valorii n2 =
Rhc
∞ . La limită, p entru n = ∞ se obţine E = 0 (deoarece E = − ) şi pentru atingerea
n2
acestui nivel-limit ă, atom ul aflat în st are fundamentală trebuie să absoarbă energia de
ionizare egală cu Rhc.
Pe lângă meritele deosebite, m odelul Bohr prez int ă şi o serie de neajunsuri, legat e
de imposibilitat ea de explicare a structurii fine ale spectrului hidrogenului şi a ionilor
hidrogenoiz i.
28
Teoria lui Bohr poate explica numai apariţia liniilor simple din seriile spectrale.
Odată cu perfecţionarea met odelor spectroscopice, în cadrul “structurii fine” a spectrului
H s-au putut observa şi numeroase alt e linii, confundat e sau suprapuse până atunci, cu
alt e linii. Pentru exp licarea acestora se cereau imaginat e noi tranziţii şi num ere cuantice.
2.3. Spe ctrele de raze X (H. G. Moseley 1913)
Descoperirea razelor X de către Röent gen (1895) s-a dovedit deosebit de

importantă prin perspectivele pe care le-a deschis cercetărilor din domeniul structurii
materiei, fiind un mijloc de invest igaţie foarte eficient pentru cunoaşterea aranjam entului
intern al electronilor p e nivele energetice.
Un spectru de raz e X se obţine prin bombardarea cu electroni (raze catodice) a
unei plăci met alice (anticatod) confecţionat ă din m aterialul studiat (fig. 2.8). După
iradiere, se obţine un spectru de raze X continuu pest e care se suprapune un spectru de
linii.
Figura 2.8. Tub de radiaţii X
Sp ectrul continuu nu depinde de natura anticatodului şi reprezintă radiaţia de

frânare a electronilor în interiorul ant icatodului (în câmpul electric creat de nuclee,
electronii sunt frânaţi şi îşi pierd energia, emiţând fotoni X). Spectrul de linii depinde de
natura anticatodului şi reprezint ă radiaţia caracteristică deoarece cu ajutorul acestora se
obţin inform aţii direct e asupra m odului de aranjare a electronilor pe nivele şi subnivele
energetice.
H. G. Moseley (1913), studiind spectrele de raz e X obţinute cu anticatozi
confecţionaţi din diferite elemente, observă că spectrele tuturor elementelor sunt
asemănătoare şi conţin aceleaşi serii şi linii spectrale, numai că pe m ăsură ce Z creşt e,
29
liniile şi seriile spectrale se deplasează spre lungimi de undă din ce în ce m ai mici. O

serie spectrală (K, L, M, etc.) este alcătuit ă din mai multe linii (α, β , γ , etc.) care apar în
spectru sub form ă de dubleţi (Kα1 , Kα2 ), tripleţi (K β1 , Kβ2 , K β3) sau cvadrupleţi (K γ1 , Kγ2 ,
K γ3, Kγ4 ). Studiind spectrele de raz e X ale unui număr mare de elem ent e, Moseley
observă că, pentru o anum ită linie, rădăcina pătrată a numărului de undă ν’ este funcţie
lineară de numărul atomic Z al elementului respectiv, fenom en exprim at prin relaţia
Moseley.
ν ' = b( Z − a ) (2.35)
ν ' = b 2 (Z − a) 2 (2.36)
ν'
Z
Figura 2.9. Legea lui Moseley
unde a şi b sunt constante specifice fiecărei linii, indiferent de natura elementului.

Constanta de ecranare, a este impusă de m icşorarea atracţiei dintre nucleu şi un anumit
electron, prin interpunerea unor alţi electroni între nucleu şi electronul considerat.
Fenomenul echivalează cu scăderea num ărului de ordine Z.
Dacă se are în vedere şi relaţia Balmer-Ritz, numărul de undă al unei linii, de
exemplu Kα se poate calcula considerând că tranziţia are loc intre nivelele 2 şi 1:
ν ' = (Z − a )2 ⋅ R  2 − 2 
1 1
1 2 
30
c
ν = ⇒ ν = (Z − a)2 b 2
λ
 1 1
unde b 2 = Rc  2
− 2
 n1 n 2 
Caract erul de linii al spectrului de raze X indică o structură discontinuă a
învelişului electronic al atom ului. Un sp ectru de raze X variaz ă monoton şi nu prezintă
periodicit atea spectrelor optice.
M ecanismul de producere a unui spectru de raze X se baz ează p e tranziţii
electronice dar, spre deosebire de spectrele optice, spectrele de raz e X necesită energii
mult mai mari, deoarece are loc expulz area unor electroni interni ai atomului şi excitarea
se poate face numai cu electroni rap izi (fig. 2.10).
Figura 2.10. Mecanismul de producere a unui spectru de raze X
Locul vacant de pe nivelul K creat prin exp ulzarea unui electron intern va fi
ocupat de un electron aflat pe un nivel im ediat superior (L), iar locul vacant rămas pe
acest strat va fi ocupat de un alt electron de pe un nivel energetic superior, etc. Aceste
tranz iţii sunt însoţit e de apariţia spectrului de raze X, în care se observă prezenţa unor
linii grupat e în serii. Seria K apare în urm a tranz iţiilor de pe nivelele L, M, N, etc. pe
nivelul K şi este formată din dubletul K α1 , Kα2 , tripletul Kβ1 , K β2, Kβ3 , cvadrupletul Kγ1 ,
K γ2, Kγ3 , K γ4, etc. Apariţia acestor dubleţi, tripleţi sau cvadrupleţi a fost corelat ă cu
existenţa a două, trei sau p atru subnivele pe straturile L, M şi respectiv N.
31
Sp ectrele de raz e X au adus informaţii deosebit de valoroase cu privire la modul

de aranjare a electronilor pe nivelele energetice K, L, M, N, etc. Nivelul K este cel mai
apropiat de nucleu şi pentru smulgerea electronilor K sunt necesare energiile cele mai
mari. În general, electronii care alcătuiesc învelişul unui atom se grup eaz ă în nivele
energetice, în funcţie de valoarea num ărul cuantic n. La rândul lor, nivelele conţin o
serie de subnivele, foarte apropiate energet ic a căror existenţă nu putea fi explicată prin
modelul Bohr.
Rezult atele exp erim entale obţinute de M oseley au dus la concluzia că majorit atea
proprietăţilor fizice şi chimice ale elementelor sunt funcţii periodice de numărul atomic
Z şi nu de masa atom ică. Cu ajutorul spectrelor de raze X s-au explicat inversiunile
făcut e de M endeleev în sist emul periodic (Ar-K, Te-I, Co-Ni), s-a stabilit că între
hidrogen şi uraniu există 92 de elemente şi s-au descoperit elem ent e noi (43Te, 61 Pm,
87 Fr, 85At, 72 Hf, 75 Re). Legea periodicităţii a fost revizuită, stabilindu-se că elementele
trebuie să fie aranjate în sistemul periodic în funcţie de numărul de ordine, Z (egal cu
numărul de electroni).
M odelul atomic Bohr confirm at prin experienţa lui M oseley şi prin exp erienţa lui
J. Franck şi G. Hertz (1914, determinarea energiei de ioniz are) nu a putut totuşi să
explice exist enţa tuturor multipleţilor (dubleţi, tripleţi, cvadrupleţi) din spectrele de raz e
X ale atomilor şi din spectrele optice înregistrate cu spectrografe perfecţionate.
32
2.4. Modelul atomic Bohr-Sommerfeld
Struct ura fină a liniilor spectrale caracteristică atât spectrelor de em isie cât şi
spectrelor de raze X ale atomilor multielectronici nu se putea interpreta numai cu
ajutorul num ărului cuantic princip al, n.
M odelul atomic Bohr a fost completat de A. Somm erfeld (1916-1925) care
presupune că mişcarea electronului se face în general pe orbite eliptice şi că orbita
circulară este un caz particular al orbitei eliptice.
Se consideră că nucleul atomului se află situat într-unul din focarele unei elipse
(fig. 2.11 b), caracteriz ată prin semiaxa mare (a) şi semiaxa mică (b). Dacă în cazul unei
orbite circulare (fig. 2.11 a) singurul parametru variabil este unghiul ϕ, dintre axa
vectoare şi diametrul orbitei, pentru o orbită eliptică m işcarea electronului depinde de
doi param etri:
• unghiul azimutal ϕ, dintre raza vectoare r şi sem iaxa m are a elipsei care

variaz ă de la 0 la 2 π ;
• raza vectoare r , care variaz ă de la r min (la periheliu, B) la r m ax (la afeliu, A).

Figura 2.11 Orbita circulară (a) în modelul Bohr şi eliptică (b)

în modelul Bohr-Sommerfeld
În consecinţă, mom ent ul cant ităţii de mişcare al electronului pe o orbită eliptică se

descompune în două component e perpendiculare una p e cealalt ă, adică mişcarea radială
şi mişcarea unghiulară, cuantificate prin două condiţii de cuantificare:
33
2π
∫ p ϕ dϕ
0
= nϕ h (2.37)
r max
∫p
r min
r dr = nr h (2.38)
Prin acest e relaţii se introduc două numere cuantice:

• nr = număr cuantic radial care cuant ifică momentul cinetic radial (pr ). Integrala
are ca lim ite valorile ext reme ale raz ei vect oare r , r m in şi r m ax.

• nϕ = număr cuant ic azim utal care cuantifică momentul cinetic azimutal ( pϕ), în
intervalul de valori ϕ [0, 2 π ].
Cei doi p arametri ϕ şi r variaz ă simultan (traiectoria se închide şi când una din

variabile revine la valoarea iniţială revine şi cealalt ă) astfel încât cele două ecuaţii se pot
aduna, utiliz ând un singur sem n de integrare:
∫ (pϕ dϕ + p rd r ) = (n ϕ + n r )h (2.39)
Suma n = n ϕ + n r reprez intă num ărul cuantic principal.

Pentru o traiectorie oarecare, momentul cinetic este un produs vectorial:
p ϕ = [m v × r ] (2.40)

unde: v = vitez a electronului

r = raza orbit ei eliptice

M omentul cinetic se reprezint ă grafic printr-un vector perpendicular pe planul vect orilor
v şi r , adică p e planul orbitei; se spune că momentul cinetic pϕ (sau p1 ) reprezintă

oarecum axa de rot aţie a întregului sistem (deoarece r trece prin nucleu).

M omentul cinetic pϕ este constant, astfel încât prima condiţie de cuantificare devine:
h
p ϕ = nϕ (2.41)
2π
Discuţia teoretică a problem ei este corectă numai dacă se ut ilizeaz ă am bele
condiţii de cuantificare şi în cazul orbitelor eliptice este mult mai complicată decât
pentru orbit ele circulare. Rezultatele la care se ajunge pot fi sintetiz ate astfel:
• energia totală a electronului pe o orbită eliptică este dată de o expresie similară cu cea
găsită prin calcul pentru orbita circulară, cu deosebirea că în locul raz ei r apare sem iaxa
mare a elipsei, a :
34
Ze 2
E= − (2.42)
2a
Energia nu depinde de excentricitatea elipsei (în exp resie nu apare semiaxa mică, b ) şi
toate elipsele cu aceeaşi semiaxă mare sunt identice din punct de vedere energetic.
• pentru semiaxa mare, a , se găseşte o exp resie ident ică cu cea corespunz ătoare raz ei r
în cazul orbitelor circulare (m odelul Bohr):
n 2h 2ε 0
a = (2.43)
4 π 2 mZe 2
• axa m ică a elipsei este proporţională cu num ărul cuant ic azimut al, în conformitat e cu
relaţia:
b nϕ
= (2.44)
a n
În general b ≤ a şi nϕ ≤ n ; când nϕ = n şi b = a traiectoria electronului devine circulară.
Cazul nϕ = 0 trebuie exclus deoarece traiectoria ar corespunde unei drepte care ar trebui
să treacă prin nucleu, situaţie imposibilă. Pentru un anumit număr cuantic princip al n
sunt posibile n orbite distinct e din care una este circulară iar restul eliptice, cu atât mai
turtite (valori din ce în ce mai mici ale lui b) cu cât nϕ est e m ai mic.
Astfel, p entru n = 1 există o singură orbită, cu forma circulară, iar pentru n = 3
există trei orbite, una circulară şi două eliptice.
• Toat e orbitele cu aceleaşi valori ale termenilor n, a şi E formează o familie de orbite .
Cele trei numere cuantice care det erm ină st area atomului, nϕ ,nr şi n sunt legate prin
relaţia:
n = nϕ + nr (2.45)
• În practică, se utiliz eaz ă numai numărul cuantic principal n, care determină sem iaxa
mare (energia orbit ei), şi num ărul cuant ic azimutal n ϕ care det erm ină momentul cinetic
al electronului.
Faptul că nϕ nu poate fi nul echivalează cu presupunerea că şi mom entul cinetic al
electronului trebuie să difere de zero pentru toate stările atomului, fapt infirmat de
35
experienţă (pentru orbit e circulare, nϕ = 0). În pract ică, pentru elim inarea acestei
discordanţe nϕ est e înlocuit cu l care are expresia:
l = nϕ - 1
şi care poate avea valorile 0, 1, 2, ….(n-1).
Astfel se elimină şi discordanţa nϕ = 0, b ≠ 0 corespunzătoare relaţiei 2.44:
b nϕ
=
a n
În mod obişnuit, l este numit num ăr cuantic azim utal sau orbital. M ecanica
ondulatorie va explica ulterior sensul profund al introducerii acestui număr cuant ic.
Relaţia de cuantificare a m om entului cinetic (2.41) devine:
(2.46) sau p = l h (2.47)

p l = lh / 2π

unde: h = h / 2π
M ecanica cuant ică înlocuieşt e mai târziu relaţia (2.46) cu relaţia (2.48).
p = l(l + 1)h / 2π (2.48)
• Toate orbitele care au aceeaşi sem iaxă mare, a, au aceeaşi energie E şi
alcătuiesc aşa numita fam ilie de or bite. Într-un sistem atom ic stări diferite din punct de
vedere fizic pot fi caract erizat e prin aceeaşi energie. Astfel de stări sunt degenerate iar
gradul de degenerare este egal cu num ărul st ărilor respective. Degenerarea sist emului
atomic dispare at unci când atracţia nucleului asupra electronului nu este perfect
coulombiană, sau când atomul este introdus într-un câmp electric sau magnetic
perturbator. În acest caz, fiecare orbită capătă o energie diferit ă de a celorlalte, ceea ce
echivalează cu descompunerea unui nivel energetic n în subnivele; num ărul de nivele
rezultate est e egal cu n, adică numărul de valori pe care le poate avea l (fig. 2.12).
Subnivelele se notează convenţional prin lit erele s, p, d, f *.
*
Notaţiile (spdf ) au f ost preluate din spectroscopie: s – sharp, p – principal, d – diffuse, f –
fundament al care simbolizează as pect ul seriilor spectrale din spect rele metalelor alc aline.
36
Figura 2.12. D escompunerea niv elelor energetice cu

valori diferite ale lui l
Prin despicarea nivelului n în n subnivele, traiectoria încetează să mai fie un cerc

sau elipsă, căci după ϕ = 2 π, r nu mai are valoarea iniţială. Orbit a nu se m ai închide şi ia
forma unei roz ete circulare (fig. 2.13), obţinut ă prin rotirea lentă a elipsei în jurul
focarului; astfel, elipsa descrie o miş car e de pr ecesie în jurul nucleului.
Figura 2.13 Miş car ea de pr ecesie a elips ei
În cazul atomilor m ultielectr onici numărul liniilor spectrale este m ai mare decât
cel prevăzut chiar cu ajutorul am belor numere cuant ice, n şi l . Pentru a exp lica această
structură fină, Sommerfeld introduce aşa numita corec ţie relativistă care ţine seama că la
vitez ele mari atinse de electron (≈ 2200 km / s) şi care cresc de la afeliu la p eriheliu, m asa
electronului variaz ă conform relaţiei:
m0
m= (2.49)
v2
1−
c2
unde: m 0 - masa de repaus a electronului
m - masa electronului în m işcare
v - vitez a electronului
c - vitez a luminii
În caz ul altor atom i decât atom ul de hidrogen, câmpul electrostatic exercitat

asupra electronului îşi pierde complet sim etria coulombiană (datorită acţiunii celorlalţi
electroni) şi orbitele din aceeaşi familie devin complet distincte din punct de vedere
energetic. Un efect asem ănăt or produce şi prezenţa unui câmp electric sau m agnetic
ext ern, care de fapt nu este considerat niciodat ă absent în atom.
37
2.5. Cuantifi carea în spaţiu şi num ărul cuantic magnetic
Orientarea în spaţiu a orbit ei este influenţat ă de prez enţa unei direcţii privilegiate
ca cea a unui câmp electric sau m agnetic p erturbator, când degenerarea orbitală se ridică,
adică dispare. Dacă în absenţa unui câmp electric sau magnet ic exterior orbitele pot avea
orice orientare posibilă, în prezenţa acest ora sunt posibile num ai acele orbite care
satisfac o nouă condiţie de cuantificare, care pract ic fixează orientarea orbitei faţă de
direcţia privilegiat ă. [inând seam a de relaţia (2.46) pl = lh / 2π se deduce că momentul

cinetic orbit al este un vector care trece prin focar, este perp endicular pe planul elipsei şi
reprezintă oarecum axa de rotaţie a întregului sistem. Astfel se introduce cea de a treia
condiţie de cuantificare (fig. 2.14):
p l cos α = mh / 2π (2.50)

Conform acestei relaţii se observă că α nu poat e avea decât acele valori pentru care
proiecţia vectorului pl (mom entul cantităţii de mişcare) pe direcţia câmpului perturbator

H este cuant ificată şi trebuie să fie egală cu un număr întreg de cuant e de acţiune, h / 2 π
(α este unghiul dintre direcţia câmpului H şi vectorul pl ).

În relaţia (2.50) m reprez int ă numărul cuantic

magnetic şi fixează orientarea orbitei pe direcţia H.
Pentru a deduce semnificaţia fizică a numărului
cuantic magnetic, se ţine seama de relaţiile (2.46) şi
(2.50) : pl = lh / 2π ,

p l cos α = mh/ 2π .

Se deduce că:
Figura 2.14. Preces ia axei de
(2.51)

rotaţ ie a electronului m = l cos α
Deoarece α are valori în intervalul [0, 2 π] , cos α variază în dom eniul [-1, 0, +1]. Pentru
un anum it l, m trebuie să fie cuprins între -l şi +l şi va avea (2 l+1) valori diferit e. Prin
urmare, elipsa corespunzătoare unui anumit l va avea (2l+1) orientări distincte faţă de
câmpul magnetic p erturbator.
38
Dacă de exemplu, l = 3, m va avea valorile -3, -

2, -1, 0, 1, 2, 3, adică în total 7 valori diferit e,
fiecare din acest ea corespunz ând unei alt e
înclinări a lui p şi respectiv l faţă de H (fig.
2.15). Numărul cuantic m agnetic se noteaz ă m
sau ml , deoarece valorile acestuia depind de
Figura 2.15. Valorile lui m pentru
l=3 numărul cuantic magnetic l.
2.6. Număr cuantic de spin
În 1925 S.A. Goudsmit şi G.E.Uhlenbeck au explicat structura de dublet a liniilor

spectrale ale sodiului (de la 5890 Å şi 5896 Å) introducând noţiunea de autorota ţie a
electronului în jurul propriei axe (fig. 2.16).
Autoroţatia electronului se poate face
în ambele sensuri şi generează un moment
cinetic de spin ps care este cuant ificat şi se
exprimă prin relaţia:
p s = sh / 2π (2.52)
unde: ps = moment cinetic de spin
Figura 2.16. Autor otaţia electr onului în s = număr cuantic de spin
jur ul pr opr iei axe
Relaţia (2.52) reprezintă cuantificarea mişcării de rotatie a electronului în jurul

propriei axe (fig. 2.16), iar s poat e avea valorile ± 1/2, după cum rotaţia se face într-un
sens sau în celălalt.
Cu ajutorul num ărului cuantic de sp in s-au put ut explica structura fină a spectrelor
şi multit udinea liniilor spectrale mult mai m are decât cea previzibilă cu ajut orul celor trei
numere cuantice (n, l, m). Mişcarea de spin produce scindarea liniilor spectrale în perechi
de linii foarte aprop iat e, num ite dubleţ i care au energii foarte apropiate şi sunt vizibile
numai cu sp ectrografe de mare rezoluţie.
39
Valoarea fracţionară (1/2 ) a num ărului cuantic de spin, s, a dus la ideea cupl ării
de s pin, conform căreia pe o orbită pot exist a cel mult doi electroni cu spinul opus
(electroni cuplaţi).
Generalizând această idee, Pauli (1925) enunţă pr incipiul excluz iunii: într-un
atom nu pot exis ta doi electr oni în aceeaş i stare ener getică (cu aceleaş i valor i ale celor
patru numer e cuantice); cei doi electr oni tr ebuie să difer e cel puţin pr intr -un număr
cuantic.
2.7. Concluzii
Numerele cuant ice reprez int ă par am etri de star e ener getică a electronilor în atom
şi au fost introduse de mecanica cuant ică p entru a putea exp lica structura fină a liniilor
spectrale. Fiecare num ăr cuant ic are o anumit ă semnificaţie fizică şi poate avea anumite
valori (tabel 2.1).
n – num ăr cuantic pr incipal, indică str atul de electroni (nivelul energetic) din
interiorul unui atom şi are valori reprez ent ate prin numere reale, întregi, din int ervalul
[1, ∞].
l – număr cuantic secundar, indică substratul (s ubniv elul) din int eriorul unui strat
(nivel) şi variază în intervalul [0, n-1]. Pentru l = 0 , orbit a are simetrie circulară iar toate
orbitele cu l ≠ 0 au sim etrie eliptică.
m – num ăr cuantic magnetic, indică poziţia în spaţiu adoptată de orbită, faţă de o
anumită direcţie (câmp electric sau m agnetic).
Pentru fiecare valoare a lui l, m are ( 2l+1) valori, cuprinse în intervalul [-l ,…,+l] .
s – număr cuantic de s pin, indică rot aţia electronului în jurul propriei axe şi are
valorile ± 1/2 .
Tabelul 2.1 Niv ele energetice în atom

Valorile numerelor cuantice O rbitali
Strat
n l m s
K 1 0 0 ± 1/2 1s
40

Strat
n l m s
L 2 0 0 ± 1/2 2s
1 -1 ± 1/2 2px
0 ± 1/2 2py
1 ± 1/2 2pz
M 3 0 0 ± 1/2 3s
1 -1 ± 1/2 3px
0 ± 1/2 3py
1 ± 1/2 3pz
2 -2 ± 1/2 3dxy
-1 ± 1/2 3dxz
0 ± 1/2 3d z 2
1 ± 1/2 3dyz
2 ± 1/2 3d x2 −y 2
N 4 0 0 ± 1/2 4s
1 -1 ± 1/2 4px
0 ± 1/2 4py
1 ± 1/2 4pz
2 -2 ± 1/2 4dxy
-1 ± 1/2 4dxz
0 ± 1/2 4d z 2
1 ± 1/2 4dyz
2 ± 1/2 4d x 2 −y2
3 -3 ± 1/2 4f x(z 2 −y 2 )
-2 ± 1/2 4f y(z 2 −x 2 )
-1 ± 1/2 4f z(x 2 −y 2 )
0 ± 1/2 4fxyz
41

Strat
n l m s
4f x 3
1 ± 1/2
4f y 3
2 ± 1/2
4f z 3
3 ± 1/2
O
P
Q
etc
În atomii mult ielectronici, mişcarea unui electron este perturbat ă de prezenţa

celorlalţi electroni exist enţi în atom. Câmpul nuclear işi pierde simetria sferică, orbitele
nu mai sunt perfect circulare sau eliptice şi degenerarea orbitală dispare.
Într-un at om di- sau mult ielectronic, momentul cinetic orbit al şi momentul cinetic
de spin se compun vect orial rezultând un m om ent cinetic total, pj, pentru care se impune
o nouă condiţie de cuantificare:
h
pj = j (2.53)
2π
În relaţia (2.53), j reprezint ă num ărul cuantic inter n şi se obţine prin însumarea
vectorială a momentelor l şi s :
j =l +s (2.54)
1 1
Numărul cuantic int ern poate avea două valori: j = l + şi j = l - .
2 2
Un atom cu mai mulţi electroni se caracterizeaz ă şi prin următoarele num ere
cuantice totale, rez ult ate prin însumarea numerelor cuant ice individuale ale tuturor
electronilor:
• num ăr cuantic orbital total , L
L = l1 + l2 + l3 +… . (2.55)
• num ăr cuantic de spin total, S
S = s1 + s2 + s3 +…. (2.56)
• num ăr cuantic intern total, J
42
J = j1 + j2 + j3 +… . (2.57)
Numărul cuantic intern total, J, se m ai poat e calcula şi prin însumarea algebrică a
numerelor cuantice tot ale L şi S:
J=L±S (2.58)
2.8. Momente magnetice ale electronilor
Pe lângă momentele m ecanice (m om ent cinet ic orbital şi moment cinetic de spin)

electronul, sarcina electrică în mişcare creează şi un m om ent magnetic.
M işcarea electronului pe orbită echivalează cu un curent circular (spira de
solenoid) care genereaz ă un câmp magnetic, caract erizat de un m om ent magnetic orbital,
µl . Pentru un curent circular de intensit ate i ce cuprinde suprafaţa s , momentul m agnetic
rezultat are expresia:
si
µ= (2.59)
c
unde: s – suprafaţa spirei de solenoid
i – intensitatea curentului care străbate spira
c – vitez a luminii (are rolul unui factor de transformare din unit ăţi electrostatice,
în
care se exprimă i în unităţi electromagnetice, în care se exprimă de obicei µ ).
Dacă se ţine seama că s = πr2 şi că sarcina e trece prin acelaşi punct de ν ori pe
secundă se obţine intensitatea curentului, ca fiind produsul celor două m ărimi:
v
i = νe = e (2.60)
2πr
Frecvenţa ν este inversul timpului în care electronul, deplasându-se cu vit eza v , parcurge
perim etrul cercului de raz ă r.
Înlocuind mărim ile din ecuaţia (2.60) se obţine:
vre
µ= (2.61)
2c
43
Ze 2 ε n2 h 2
Înlocuind valorile v = şi r = 0 2 calculate din m odelul atomic Bohr şi
2ε 0nh Ze πm
ţinând seama de relaţia (2.46):

p l = m v r = l h / 2π

rezultă:
eh
µl = l (2.62)
4πmc
unde: m – m asa electronului
l – numărul cuantic secundar
e – sarcina electronului
c – viteza luminii
h – constant a lui Planck
În expresia µl apar m ărimi cunoscute (m , e, h, c ) cu excep ţia lui l, ceea ce

înseamnă că m om entul m agnetic orbital al atomului este un multip lu întreg al unei
mărim i constante, denumit ă m agneton Bohr, µ0 :
eh
µ0 = = 9 ,27 ⋅ 10 − 21erg.gauss −1
4πmc
Aceeaşi ecuaţie a fost calculată şi de fizicianul rom ân {t efan Procopiu (1912),
încă înainte de a fi elaborat modelul atomic Bohr-Sommerfeld.
Relaţia (2.61) poat e fi scrisă şi sub forma:

µl = l µ0 (2.63)

de unde se observă că vectorul moment magnetic are aceeaşi orientare ca şi num ărul
cuantic l şi că m om entul pl , reprezint ă axa de rotaţie a atomului.
M işcarea de spin a electronului genereaz ă un mom ent magnetic de spin, care prin
analogie cu ecuaţia (2.63) ar trebui să reprezinte o jumătate de magneton Bohr (s=1/2 ).
Experimental s-a constatat că nu pot exista fracţiuni µ0 şi valoarea lui µ0 este:
µ s = 2s µ 0 (2.64)
Această comportare este cunoscută sub denumirea de anomalie de spin .
Cele două mom ent e m agnetice µs şi µl se pot combina, când rez ult ă m omentul
m agnetic total, µj al atomului:
44
µj = µl + µs (2.65)
M ecanica cuant ică corect ează exp resiile µl şi µs şi le înlocuieşte cu relaţiile:

µ l = l(l + 1) µ 0 (2.66)

µ s = gs µ 0 (g – factor giromagnetic) (2.67)
µ s = 2 s(s + 1)µ 0 (2.68)

Orientarea cuantificat ă a atom ilor în câmp m agnetic a fost verificat ă prin
experienţa lui O.Stern şi W.Gerlach (1922) şi a explicat efectul Z eem an (scindarea
nivelelor energetice şi deci a liniilor spectrale în câmp magnetic).
2.9. Modelul ve ctorial al atomului
Cunoaşterea nivelelor energet ice ale unui atom, sau în general ale unei specii
chimice cu mai mulţi electroni este deosebit de importantă pentru înţelegerea şi
interpret area proprietăţilor fundamentale ale atomului sau ale speciei chim ice respective.
Pentru determinarea corectă a nivelelor energet ice trebuie luate în considerare toate
interacţiile existente într-un atom sau specie multielectronică, şi anume:
• forţele de atracţie nucleu – electroni, care sunt de natură electrostatică
• forţele de repulsie interelectronică, de natură electrostatică
• forţele de cup lare spin–orbită, de nat ură magnetică.
Dintre toate tipurile de forţe m enţionat e, forţele de atracţie nucleu – electroni

(forţele câmpului central) sunt cele mai put ernice şi asigură stabilitatea atom ului. Dacă
se neglijeaz ă forţele de repulsie, nivelele energetice rezult ate sunt cele cunoscut e în
limitele teoriei Bohr – Sommerfeld, şi anum e 1s, 2s, 2p, 3s, et c.
Atomul de hidrogen şi ionii hidrogenoizi sunt sisteme monoelectronice, pentru
care nivelele energetice sunt determinate de forţele câmpului central, de atracţie
electrost atică.
În cazul sistemelor di- sau polielectronice (molecule sau ioni), interacţiile dintre
electroni (repulsia interelectronică şi forţele de cuplare spin – orbit ă) sunt destul de
puternice şi pentru evaluarea corectă a nivelelor energetice proprii fiecărui sistem se
45
impune considerarea acestora. În funcţie de raportul dintre aceste forţe, nivelele

energetice se determină prin schema de cuplare Russell - Saunders (cuplaj normal, sau L
± S, p entru Z ≤ 30), sau s chema de cuplar e j – j ( pentru Z > 30 ).
Dacă forţele de repulsie int erelectronică sunt mult mai m ari decât forţele de
cuplare spin – orbită, se aplică s chem a de cuplare Russell – Saunders (pentru elementele
uşoare, cu Z ≤ 30). Pentru determ inarea nivelelor energet ice, se stabileşte în prim ul rând
configuraţia electronică a speciei respective, dup ă care se calculeaz ă efectul repulsiei
interelectronice, ca factor perturbator sub influenţa căruia nivelele energet ice se
scindeaz ă în grupe de niv ele de ener gie, numit e termeni .
În cuplaj Russell – Saunders, nivelele energet ice se caracterizează prin numerele
cuantice L şi S , care reprezintă mom entul unghiular total (L = ∑li ) respectiv m omentul
unghiular de spin total (S = ∑ si ). Momentele rez ultante ale învelişurilor electronice
interne complete sunt nule prin comp ensaţie şi pract ic, se compun vectorial numai
momentele electronilor din învelişul ext erior al atomului.
Fiecare term en spectral (sau nivel energetic) se reprezintă simbolic, în funcţie de
valorile num erelor cuantice L şi S, sub form a:
2S+1
Tj (2.69)
Pentru L = 0, 1, 2, 3, 4, 5, termenii sp ectrali sunt desemnaţi prin literele S, P, D , F, G , H ,

etc.
Suma (2S + 1) reprezintă multiplicit atea de spin, calculat ă cu ajutorul valorii S =
∑ si, iar J reprez int ă num ărul cuantic intern (total) şi se calculează prin relaţia J =
L ± S. Pentru specii chimice care conţin un num ăr mai mic de electroni (până la
semicompletarea nivelelor) se calculeaz ă J = L - S, iar după semicomplet area nivelelor, J
= L + S.
Din mult itudinea de termeni spectrali care caract erizeaz ă o specie chimică,
termenul de cea mai joasă energie se num eşte term en spectral fundamental şi conform
regulilor de selecţ ie H und, are multiplicitatea de spin (2S + 1) cea mai m are şi cea mai
mare valoare a lui L.
46
În cuplaj Russell – Saunders atomii Be ([He]2s2 ), M g ([Ne ]3s2 ) şi Ca ( [Ar]4s2 )

cu configuraţii electronice identice în stratul de valenţă se caract erizeaz ă prin acelaşi
termen sp ectral, 1S 0 rezultat din valorile L şi S:
[He]2s2 , [Ne] 3s2 şi [Ar] 4s2
1 1
L = 0 (t erm en S), S= + − = 0, 2S + 1 = 1 (termen spectral: 1 S0)
2 2
J = L+ S= 0
Elementele B ( [He] 2s2 2p1 ) şi Al ([Ne] 3s2 3p1) au aceeaşi configuraţie electronică
în stratul de valenţă şi acelaşi termen sp ectral fundamental:
([He] 2s22p1 şi [Ne]3s2 3p1 )
1 1
L = 1, S = , 2S + 1 = 2, J = L−S = (term en spectral 2 P1 ),
2 2 2
Pentru configuraţii multielectronice, suma vectorială a proiecţiilor m om ent elor

cinetice orbitale pe direcţia unui câmp ext erior se înlocuieşt e cu sum a algebrică a
numerelor cuantice m agnetice orbit ale ale tuturor electronilor, adică numărul cuantic
m agnetic or bital, M 1.
Tabelul 2.2. prezintă câteva exemple de calcul al termenilor spectrali
fundamentali ai unor atomi şi ioni din seria 3d .
Tabelul 2.2. Exemple de calcul al unor term eni spectrali fundam entali pentru diferite
specii chimice
2S+1
Sp ecia chimică ML S 2S + 1 J TJ
Cr[Ar]3d 54s1 0 3 7 L+ S =3 7
S3
Cr3+[Ar]3d 3 3 3 4 L - S = 3/2 4
F3/2
2
Fe[Ar]3d 64s2 2 4 5 L+ S =4 5
D4
2
Fe2+[Ar]3d 6 2 4 5 L+ S =4 5
D4
2
Fe3+[Ar]3d 5 0 5 6 L - S = 5/2 6
S 5/2
2
47
M n[Ar]3d 5 4s2 0 5 6 L - S = 5/2 6

S 5/2
2
Co[Ar ]3 d 7 4s2 3 3 4 L+ S =9 4
F9/2
2
Ti[Ar]3d 24s2 3 1 3 L–S=2 3
F2
Ti2+[Ar]3d 2 3 1 3 L–S=2 3
F2
Sc[Ar]3d 14s2 2 1 2 L-S=3/2 2

D3/2
2
V[Ar]3d 3 4s2 3 3 4 L-S=3/2 4
F3/2
2
Dacă se ţine seam ă şi de cuplar ea spin – or bit ă, (interacţiile magnetice dintre

dipolii magnetici asociaţi cu spinul electronilor şi cei determinaţi de mişcarea
electronilor pe orbită) se ridică degenerarea term enilor rez ult aţi în cup lajul Russell –
Saunders, care la rândul lor scindeaz ă în alţi term eni sau stări energetice. În figura 2.17
se reprezintă termenii rezult aţi prin influenţa com binată a repulsiei interelectronice şi a
interacţiei spin – orbită asupra unui ion d2 . Prin acţiunea unui câmp magnetic, se pot
produce noi scindări. Acest e aspect e prez ent ate numai calitativ form ează obiectul de
studiu al altor discipline (chimie – fizică, fizică) şi au un rol deosebit în determinarea
structurii sp eciilor chim ice.
48
Figura 2.17. Diagrama niv elelor de ener gie pentru configura ţia 3d2
49

I Structura Final

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

I Structura Final

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cornelia Guran.

2. STRUCTURA ATOM ULUI ŞI TAB ELUL PERIODIC AL

2.1. Noţiuni des pre atom. Experienţe premergătoare descoperirii structurii

1. Electroliza (Faraday 1838)

Studiul electrolizei a pus în evidenţă existenţa unor p articule cu sarcini negative şi

2. Descărcări electri ce î n g aze rarefiate (Crookes, 1879)

Electronii provin de pe suprafaţa catodului şi sunt acceleraţi de diferenţa de

Vitez a atinsă de electron depinde de mărim ea pot enţialului V. De exemplu, la V

Razele canal (Goldstein, 1886)

3. Determi narea sarcinii s pecifice e/m (J.J. Tho mson, 1913)

Figura 2.2. Dispozitiv ul lui J.J.Thomson pentru determinarea sarcinii specifice a

4. Determi narea sarcinii electronul ui (Millikan, 1916)

Figura 2.3. Reprezentarea schematică a experienţei Millikan pentru determinarea

Câmpul electric dintre plăcile condensatorului se obţine cu ajutorul unei baterii.

unde: V - diferenţa de potenţial

unde: η - coeficient ul de vâscozitate a m ediului

unde: v0 - vitez a de cădere a particulei în absenţa câmpului electric.

M asa unei particule sferice, m 1, se calculeaz ă cu relaţia:

unde: ρ1 –densitatea uleiului.

Dacă picătura dobândeşte o sarcină electrică q, pe lângă greutat ea proprie, asupra

b) Se aplică un câmp electric E, astfel ca picătura de ulei să urce cu vitez a v 1 ,

Alte experi enţe:

5. Efectul termoelectri c şi fotoel ectric

6. Studii as upra razel or X

7. Radi oactivi tatea natural ă (Bequerel, 1896)

Prin studii asupra radioact ivităţii naturale şi descoperirea radiaţiilor β se

8. Excitarea atomil or pri n bombardare cu electroni (Frank şi Hert z,

9. S pectre de emisie atomică. Spectrul atomul ui de hi drogen

Studiul unui spectru de emisie constă în descompunerea radiaţiei emise de un

Figura 2.4. Clasificarea radiaţiei electromagnetice

Sp ectrele de em isie atomică au confirm at natura discontinuă a atomului. Dintre

Figura 2.5. Tranziţii electronice în modelul Bohr

Cu ajutorul acest ei relaţii se deduce semnificaţia fizică a constantei R care

10.Ex perienţa lui Rutherford (1911 ) şi modelul atomic R utherford

Experienţa lui Rutherford, referitoare la difuzia particulelor α (emise de o

Figura 2.6. Modelul atomic propus de Thomson

În urma observaţiilor exp erimentale (majoritatea particulelor α străbat foiţele

Figura 2.7. Experienţa lui Rutherford

Prin analogie cu sist emul planetar, Rutherford propune modelul planetar al

φnucleu = 10-5 – 10-4 Å (1⋅10-12 cm)

φelectron = 10-5Å (1⋅10-13cm)

2.2. Modelul atomic Bohr

1. Postulatul orbitelor staţionare

Prin relaţia de cuantificare a mişcării electronului pe orbite staţionare, Bohr,

unde: m - m asa electronului

r - raz a orbitei p erm ise (distanţa electron-nucleu)

unde: Z - numărul de ordine.

Calculul razei orbitelor permise

4π 2m2v 2r2 = n2h 2

Calculul vitezei electronului pe o orbita permisă

Se introduce valoarea calculată p entru r şi rezultă:

Calculul energiei totale a electronului pe o orbită permisă

E p - energia pot enţială

2.3. Spe ctrele de raze X (H. G. Moseley 1913)

Descoperirea razelor X de către Röent gen (1895) s-a dovedit deosebit de

Figura 2.8. Tub de radiaţii X

Sp ectrul continuu nu depinde de natura anticatodului şi reprezintă radiaţia de

liniile şi seriile spectrale se deplasează spre lungimi de undă din ce în ce m ai mici. O

unde a şi b sunt constante specifice fiecărei linii, indiferent de natura elementului.

Figura 2.10. Mecanismul de producere a unui spectru de raze X

Sp ectrele de raz e X au adus informaţii deosebit de valoroase cu privire la modul

2.4. Modelul atomic Bohr-Sommerfeld

Figura 2.11 Orbita circulară (a) în modelul Bohr şi eliptică (b)

În consecinţă, mom ent ul cant ităţii de mişcare al electronului pe o orbită eliptică se