Cursul nr.

4-Medii de stocare a informatiilor

4.1 Medii de stocare magnetice

Discul magnetic propriu-zis este format dintr-un platan de material plastic (discul
flexibil) sau dintr-un metal dur, de obicei din aluminiu (discul hard), si usor. Peste acest
suport se depune un strat magnetic subtire pe baza de oxizi de fier. Stocarea datelor pe
disc este caracterizata prin doua elemente:
o tehnologie de citire/inregistrare;
un mecanism de acces rapid la date.
Tehnologia de citire/inregistrare se sprijina pe un principiu de baza al fizicii: curentul
electric care trece printr-un conductor creeaza in jurul acestuia un camp magnetic, iar
intr-un conductor aflat sub influenta unui camp magnetic variabil se induce curent
electric. Tehnologia de inregistrare, pentru toate tipurile de disc magnetic, consta in
inregistrarea magnetica.

Unitatile de discuri magnetice dispun de un dispozitiv numit capete de citire/

inregistrare. Aceste capete sunt, in esenta, niste electromagneti care magnetizeaza stratul
magnetic de pe suprafata discului. Cand un curent electric, pozitiv sau negativ, strabate
bobina aflata in componenta capului de citire/inregistrare, particulele magnetice aflate
dedesubt, pe suprafata discului, se aliniaza in sensul curentului electric, creandu-se astfel
doua stari, corespunzatoare lui zero si unu.
Cand se doreste citirea informatiei stocate pe disc, procesul se inverseaza, in capul de
citire inducandu-se curent electric la trecerea peste zonele polarizate magnetic de pe
suprafata discului. Suprafata de inregistrare este tratata ca o arie de puncte, iar fiecare
punct este considerat un bit care poate fi configurat la echivalentul magnetic al valorilor
zero (0) si unu (1).
Accesul rapid la datele stocate pe disc este posibil datorita a doi factori:

miscarea de rotatie a discului; discul se roteste rapid in jurul unei axe, astfel ca orice
punct de pe circumferinta lui trece printr-o pozitie data intr-un timp foarte scurt.

miscarea capetelor magnetice dinspre exteriorul spre interiorul discului si invers.

Din combinarea celor doi factori, accesul la orice portiune de disc se face foarte rapid.
Din acest motiv, discurile sunt numite medii de stocare cu acces aleatoriu sau medii
adresabile: se poate ajunge direct la orice parte a datelor inregistrate, fara a parcurge
informatiile precedente.
Suprafata de inregistrare a unui disc magnetic este impartita in cercuri concentrice numite
piste. Numarul pistelor de pe o fata de disc depinde de tipul discului. Indiferent de
numarul lor, pistele sunt numerotate din exteriorul discului spre interior, incepand cu
zero. In realitate, pistele nu ocupa toata suprafata de inregistrare; de aceea se vorbeste
despre numarul de piste pe inch (tpi - tracks per inch) sau densitate longitudinala si de
densitate liniara sau numarul de biti pe inch (bpi).
O pista de disc este o suprafata prea mare pentru a fi gestionata ca o singura unitate de
memorie. Din acest motiv, pistele sunt impartite in sectoare. Numarul sectoarelor
existente pe o pista depinde de tipul si formatul discului si sunt numerotate incepând cu
unu.
Indiferent de numarul sectoarelor existente pe o pista ele au o lungime fixa si sunt
compuse dintr-o zona de date, precedata de un "prefix" sau un "preambul" care are rolul
de a spune capului de citire unde incep datele utile si urmata de o zona de "sufix" care are
rolul de a asigura integritatea datelor printr-un cod de corectie a erorilor (ECC), numit
cod Reed-Solomon. Intre doua sectoare consecutive exista un spatiu inter-sector, numit
gap.
xSectorul reprezinta unitatea fundamentala a lucrului cu discul si toate operatiile de
intrare-iesire pe care le poate indeplini calculatorul sunt masurate in numar de sectoare
complete si in subdiviziuni ale acestora. O alta dimensiune a discului este numarul de
fete. Ca orice suprafata plana, discul nu are decât doua fete identificate prin numerele
zero si unu. Pistele care se afla aceeasi distanta fata de centrul discului, de pe ambele
fete, formeaza un cilindru sau altfel spus, cilindrul reprezinta totalitatea pistelor aflate
sub capetele de citire/inregistrare dintr-o unitate de disc, la un moment dat.

4.2 Formatarea discurilor magnetice

Pentru a deveni utilizabil un disc trebuie sa fie formatat. Formatarea discului este de doua
feluri:
formatare fizica sau de nivel inferior
formatare logica sau de nivel superior.
In timpul formatarii fizice, pistele discului sunt impartite in sectoare. Pentru fiecare sector
se inscriu: zona de date a utilizatorului precedata de un prefix in care se inscriu
informatiile care servesc la identificarea sectorului (inceputul sectorului si numarul
acestuia) si urmata de o zona de sufix care contine o suma de control (checksum), care la
citirea informatiilor ajuta la verificarea integritatii acestora.
Informatiile de adresa de sector constau din campuri care contin numarul cilindrului,
numarul pistei si numarul sectorului.
Formatarea logica reprezinta adaptarea discului la cerintele sistemului de operare.
Formatarea logica scrie structurile de date care ii permit sistemului de operare sa
gestioneze spatiul pe disc, fisierele si chiar zonele defecte, astfel incat acestea din urma sa
nu creeze probleme. In cazul discurilor flexibile, ambele operatii de formatare, fizica si
logica, sunt executate de comanda FORMAT.

Comanda FORMAT imparte discul in doua zone:

o zona de sistem, foarte mica (ocupa 2% din suprafata discului) pe care sistemul de
operare o foloseste pentru a pastra informatii esentiale despre disc;

zona de date care ocupa cea mai mare parte a discului si care este folosita pentru
stocarea datelor.
Zona de sistem este divizata in 3 parti:

-zona de boot record: initializare care contine programul de incarcare a sistemului de

operare in memoria calculatorului (sectorul 1, pista zero).
-tabela de alocare a fisierelor (File Alocation Table) care tine evidenta datelor stocate
in zona de date a discului, pentru a sti ce procent din disc a fost ocupat si ce procent mai
este liber inca. Pentru a gestiona spatiul disponibil pe disc, sistemul de operare il
divizeaza in unitati logice numite unitati de alocare a spatiului pe disc sau clustere.
Un cluster este cea mai mica portiune de disc pe care sistemul de operare o poate aloca
unui fisier la scriere. Alocarea spatiului discului pentru fisiere este controlata de catre
FAT, care este un simplu tabel cu numere, in care fiecare cluster are rezervata propria sa
pozitie numita intrare FAT. Intrarile rezervate clusterelor contin numere care indica
faptul ca clusterul este folosit deja de un fisier sau este liber, disponibil pentru noi date.
Numarul zero din intrarea rezervata unui cluster inseamna ca acel cluster este liber, iar
orice alt numar inseamna ca este ocupat. Deoarece un fisier de date poate fi mai mare
decat un cluster, numerele din FAT sunt folosite pentru a lega intre ele clusterele care
contin datele aceluiasi fisier.

-directorul radacina (root directory). Acest director este prezent la fiecare disc formatat
si face parte din structura discului. Discurile pot avea si subdirectoare, dar acestea sunt
optionale si pot fi create doar atunci cand este nevoie de ele, in timp ce directorul
radacina nu este optional.
Un director tine evidenta fisierelor stocate pe disc. Pentru fiecare fisier exista o intrare de
director care inregistreaza numele fisierului, extensia fisierului, dimensiunea lui
exprimata in bytes (octeti) si data si ora la care s-a operat ultima schimbare in fisier.
Toate aceste componete ale intrarii directorului pot fi vizualizate.
In afara acestora, mai exista inca doua informatii invizibile despre fisier, care se
inregistreaza in intrarea directorului:
numarul clusteruiui care contine inceputul fisierului
atributele fisierului.
Zona de date a discului este folosita pentru a inregistra datele continute in fisierele de pe
disc. Spatiul de date, la fel ca si cel de sistem, este divizat in unitati numite clustere.
Pentru inregistrarea datelor dintr-un fisier este utilizat unul sau mai multe clustere, iar
evidenta clusterelor si a ordinii lor este tinuta în tabela FAT. Un fisier poate fi raspandit
pe tot discul in clustere care nu sunt alaturate, deoarece sistemul de operare cand scrie pe
discheta incepe intotdeauna prin folosirea sectoarelor eliberate cel mai recent. Daca
fisierul nu incape in spatiul liber astfel selectat, sistemul de operare scrie restul fisierului
in blocul de sectoare libere imediat urmator, dinspre pistele exterioare spre cele
interioare. Acest mod de scriere poate duce la fragmentarea discului.
Prin repetarea acestei proceduri, la un moment dat, toate fisierele de pe discheta sunt
impartite in zone amestecate intre ele. Acest lucru nu ridica probleme la scriere.
Problema este la citire: fisierul trebuie refacut din 50 sau 100 zone imprastiate pe tot
discul. Cand un disc este foarte fragmentat, viteza lui de lucru scade, deoarece unitatea de
disc trebuie sa mute constant corpul de citire/scriere din loc in loc. In plus, in cazul unui
accident, fisierul astfel fragmentat este dificil de recuperat. De aceea, este bine sa se
defragmenteze periodic discul, ceea ce duce la cresterea performantelor sale la citire si la
scriere.
In cazul hard disk-urilor, atat formatarea logica cat si formatarea fizica sunt realizate de
producatorul discului.
Formatarea hard disk-ului presupune, pe langa formatarea fizica si logica, o operatie in
plus si anume, partitionarea discului.
Partitionarea este necesara deoarece hard disk-ul a fost proiectat pentru a putea fi folosit
cu mai multe sisteme de operare. Partitionarea permite ca mai multe sisteme de operare,
de tipuri diferite, sa utilizeze un singur hard disk, sau ca un singur sistem de operare sa
foloseasca discul impartindu-l în mai multe volume de disc sau mai multe unitati logice
de disc, numite partitii.
Nu este obligatoriu ca un disc sa contina mai multe partitii; de fapt, majoritatea discurilor
nu au decat o singura partitie,
O partitie de disc este o parte de disc, careia sistemul de operare îi atribuie o adresa logica
notata cu o majuscula: C; D; E; F; etc. Softul de partitionare înscrie pe primul sector al
hard disk-ului, numit sector de boot, un program general de initializare si un tabel de
partitionare care contine: dimensiunea discului, numarul de partitii, dimensiunea si
pozitia fiecarei partitii. Pe orice disc partitionat, nu exista decat o singura partitie activa la
un moment dat. Fiecare partitie are propriul sau program de initializare, care este adecvat
cerintelor sistemului de operare pentru care este creata acea partitie. Programul general
de initializare studiaza tabelul de partitionare pentru a vedea care dintre partitii este cea
activa si lanseaza apoi programul de initializare corespunzator acelei partitii.

In vederea partitionarii hard disk-ului, sistemul de operare dispune de un program numit

FDISK. Majoritatea calculatoarelor sunt livrate în prezent cu discul deja partitionat
precum si cu unele aplicatii gata instalate. Formatarea logica scrie structurile necesare
pentru gestionarea fisierelor si informatiilor. Formatarea logica a hard disk-ului se
realizeaza cu comanda FORMAT
4.3 Hard Disk-ul
Denumirea de "Hard disk" inseamna disc dur, rigid si este motivata de depunerea
stratului magnetic pe un suport rigid. Disk-ul hard este construit dintr-un metal dur si
usor, de obicei din aluminiu. Hard disk-ul este singura componenta a unui PC care nu
este 100% electronica. Din aceasta cauza, ea este si mai inceata, in comparatie cu restul
componentelor calculatorului personal.

Geometria hardisk-ului
Hard disk-urile sunt inchise ermetic intr-un mediu cu o puritate foarte mare. Din acest
motiv, hard disk-urile nu sunt inlocuibile cu alte suporturi magnetice si se numesc unitati
de disc fixe (fixed disk drive).
Hard disk-ul este format dintr-un numar de disk-uri (platane) confectionate din aluminiu
sau din sticla cu insertii de ceramica, suprapuse unul peste altul pe un ax comun, un
motor si un sistem de magneti si electromagneti, toate controlate de un mic procesor.
Motorul face sa se invarta axul central, iar aceasta antreneaza rotatia disk-urilor, care pot
fi astfel inregistrate sau citite de capetele magnetice de înregistrare/citire.
Dimensiunea unitatii de hard disk a scazut continuu, in contrast cu capacitatea sa de
memorare, care este in crestere. Dimensiunea disk-ului a scazut de la 24 inch la 3,5 inch..
Unitatile hard disk contin mai multe disk-uri suprapuse, fiecare avand 2 fete pe care se
pot inregistra informatiile. In consecinta, pentru fiecare disk exista doua capete de
inregistrare/citire: unul pentru a accede la suprafata superioara, unul pentru a accede la
suprafata inferioara.

Geometria Hard Disk-ului

Accesul la datele stocate pe un hard disk este influentat de patru factori:
discul cilindrul pista sectorul

Discul este acoperit cu un strat magnetic si se roteste in jurul unei axe. Fiecare disc are
suprafata de inregistrare impartita in piste cu o latime de numai cativa microni.
Pistele aflate la aceeasi distanta fata de axul disk-ului de pe toate suprafetele de disc
formeaza un cilindru. Fiecare pista este divizata intr-un anumit numar de sectoare care
variaza dupa cum pista este mai aproape sau mai departe de centru: numarul sectoarelor
pe pista creste pe masura ce pista este pozitionata mai aproape de exteriorul disk-ului, in
timp ce sectoarele raman de dimensiuni egale.
Timpul de acces la informatia stocata pe disc este format din:
timpul mediu de cautare (Seek Time), cu valori cuprinse intre 5 si 25 ms necesar
capului de citire/inregistrare pentru a identifica sectorul sau sectoarele pe care se afla
informatia si apoi, pentru a se plasa deasupra pistei pe care se afla respectivul sector.
timpul de asteptare (numit Rotation Latency) timpul necesar pana cand sectorul
cautat se va roti pana sub capul de citire. La vitezele actuale de 5400 rotatii pe minut si
7200 rotatii pe minut, transferul unui anumit sector se petrece intr-un timp foarte scurt.
rata de transfer DTT (Data Transfer Time), viteza cu care se transfera datele intre
discul hard si memoria interna.
Viteza si capacitatea unui hard disk sunt influentate de trei factori:

interfata folosita (controller-ul)

organizarea sectoarelor
viteza de rotatie
Rata de transfer depinde de viteza de rotatie si de numarul de sectoare pe pista. Cum
sectoarele au o capacitate de 512 octeti fiecare, inseamna ca un hard disk cu 200 de
sectoare si cu o viteza de rotatie de 5400 rotatii pe minut (90 de rotatii pe secunda) poate
transfera maximum 512 X 200 X 90 = 9.216.000 bytes pe secunda. Rezulta ca pentru a
mari rata de transfer a unui hard disk exista doua posibilitati: marirea turatiei discurilor si
cresterea numarului de sectoare pe pista.
Controllere de disc

Comunicatia dintre unitatea centrala unui calculator si dispozitivele sale periferice este
controlata de un dispozitiv intermediar numit interfata. Interfata dintre unitati de disc si
calculator se numeste controler de disc. Un controler corespunde din punct de vedere
fizic unei placi cu circuite integrate si este adesea livrat impreuna cu dispozitivul periferic
pentru care a fost proiectat.
Placa controler este introdusa intr-un conector de pe placa de baza (motherboard) si este
conectata prin intermediul cablurilor electrice , fie direct la dispozitivul periferic, fie la un
conector aflat in partea din spate a calculatorului, conector la care se ataseaza respectivul
periferic.
Controlere folosesc fie magistrala principala a sistemului, fie magistralele locale. In plus,
unele placi de baza ale calculatoarelor au interfete integrate pentru hard disk si dischete.
Fiecare controler monitorizeaza semnalele trimise, de unitatea centrala si raspunde atunci
cand ii este adresat un semnal. In intervalul de timp (de ordinul microsecundelor) in care
unitatea centrala nu utilizeaza magistrala, controlerul poate sa scrie sau sa citeasca date
din memoria principala a calculatorului.

4.4 Discul fexibil (Floppy Disk)

Discul flexibil (floppy disk sau discheta) este un suport tehnic de date de memorare
externa, adresabil si reutilizabil. Discul flexibil este folosit pentru stocarea fisierelor si
programelor de mici dimensiuni, pentru arhivarea si pentru transferul datelor si
programelor intre calculatoare. Discul propriu-zis este confectionat dintr-un material
plastic fin si flexibil, acoperit de un strat subtire de oxid de fier cu o anumita sensibilitate
magnetica. Diametrul dischetei este de 3,5 inch. Pe masura ce dimensiunile dischetei au
scazut, capacitatea sa de memorare a crescut.
Capacitatea de memorare a unui disc flexibil depinde de:
numarul fetelor utilizate
numarul pistelor pe o fata de disc
numarul sectoarelor pe o pista
densitatea de inregistrare masurata in numar de biti pe inch patrat.
Exista o mare varietate de discuri flexibile, dar ele se pot clasifica dupa diferite criterii.

Dupa diametrul discului:

discul de 5,25 inch (nu se mai folosesc)
discul de 3,5 inch

Dupa numarul fetelor utilizate:

simpla-fata : SS
dubla-fata: DS

Dupa densitate:
simpla densitate: SD (Single Density)
dubla densitate: DD (Double Density)
 inalta densitate: HD (High Density)
extra inalta densitate: ED (Extra Density)
cvadrupla densitate: QD (Quad Density)

4.5 Banda magnetica

Banda magnetica este un suport de date neadresabil, adica nu se poate regasi o
inregistrare cunoscand adresa sa. Informatia se poate regasi printr-o citire secventiala
plecand de la inceputul benzii. La microcalculatoare, banda magnetica este mai putin
folosita pentru stocarea curenta a informatiei tocmai datorita neadresabilitatii ei. Totusi
banda magnetica ofera cel mai mare si mai ieftin spatiu pentru backup (copii de
siguranta).

4.6 Medii de stocare optice

4.6.1 CD - ROM
Discul CD-ROM este cel mai utilizat mediu de stocare optica pentru calculatoarele
personale. Discul propriu-zis este confectionat din policarbonat acoperit cu o pelicula
metalica compusa dintr-un aliaj de aluminiu foarte dur. Aceasta pelicula este acoperita
apoi cu un strat de material plastic pentru protejarea datelor. Discul are un diametrul de
5,25 inch, este un mediu amovibil si are o capacitate de 650 MB. Pentru a putea fi citit un
CD-ROM trebuie introdus intr-un cititor de CD-ROM. Performantele unui cititor optic
sunt net inferioare unui cititor de hard disk, caracteristicile tehnice ale unui cititor CD-
ROM fiind:

Timpul mediu de acces se situeaza intre 80 ms in timp ce timpul mediu de acces oferit
de o entitate de hard disk se situeaza sub 10 ms
Rata de transfer este de asemenea cu mult inferioara: 150 KB/ s 800KB/s chiar si cu o
memorie cache RAM de 256 sau 512 KB care accelereaza in mod sensibil operatiile.
Viteza medie de rotatie a discului optic este 6300 RPM (rata de 7200 sal 10000 RPM la
cele mai rapide hard disk-uri) cresterea vitezei de rotatie esti urmata de o cresterea a
vibratiilor.
Cititoarele de CD-rom se disting prin viteza lor de rotatie, exprimata printr-un multiplu al
vitezei de rotatie a unui CD audio. Primele cititoare de CD-ROM aveau aceeasi viteza ca
cititorul de CD-audio, adica 1X. In prezent, cititoarele de CD-ROM ofera viteze de
rotatie de 48X, 50X, 52X , 56X. Desi viteza de rotatie nu are nici o influenta asupra
timpului de acces la date, ea permite sa se citeasca un volum mai mare date intr-o
secunda
Exista o mare varietate de unitati de CD-ROM:
interne sau externe
cu sertar sau caddy
simple sau Jukebox
Unitatile de CD-ROM interne sunt economice si fiabile in timp ce unitatile externe ofera
un plus de suplete si evident de portabilitate. Unitatile actuale au un sertar in care se
incarca CD-ul. Aceasta este o solutie mai putin costisitoare dar are dezavantajul ca atrage
praful si murdareste blocul optic al cititorului. Cititoarele cu caddy rezolva problema
prafului, discul fiind protejat de catre caddy. Majoritatea PC-urilor utilizeaza unitati de
CD-uri simple. Dar exista si unitati cu incarcator de CD-uri, care poate contine mai multe
discuri si permite trecerea de la unul la altul.
CD-inscriptibil
Exista doua tipuri de periferie CD-inscriptibile:
* CD-R
* CD-RW
Cele doua sisteme utilizeaza discuri speciale care permit razei laser sa schimbe
proprietatile suprafetei mediului de stocare. Acest procedeu modifica reflexia suprafetei,
cititorul interpretand aceste reflexii ca cifre 1 si 0.

4.6.2 Unitatea CD-Recordable

Acest periferic este capabil sa scrie o singura data informatiile pe un mediu CD-R
special. Acesta face din CD-R un mediu foarte convenabil pentru arhivare si distribuire
de programe si date. Mediul optic fiind insensibil la campurile magnetice, acest suport
ofera o longevitate perfecta pentru arhivare. Posibilitatea de a inscrie datele o singura
data este un inconvenient. Acest periferic utilizeaza un laser galben suficient de puternic
pentru a incalzi suprafata verde a discului CD-R modificand reflexia cavitatilor aurite,
creand impresia unor cavitati pe disc. Aceste schimbari sunt permanente si nu exista
posibilitatea de a repeta inscriptionarea intr-un loc deja modificat.
4.6.3 Unitatea de CD-RW (CD-Read Write)
CD-RW, ca si CD-R, este un mediu optic imun la incidente magnetice si acceptat de toate
unitatile de CD-ROM sau de CD-R. Aceste caracteristici fac CD-RW un mediu pentru
salvare, arhivare sau distribuire de date. Natura sa reinscriptibila îl fac un fel de super-
discheta, capabila sa scrie volume mari de date intr-un format cvasi-universal. Pentru a
putea scrie date de mai multe ori pe acelasi mediu optic, principiul utilizat este diferit de
cel utilizat de CD-R. Acest periferic emite impulsuri laser la suprafata mediului optic,
suprafata formata din cristale cu baza modificabila. Punctul astfel expus trece din baza de
non-reflexie in faza de reflectat, sau invers. Cititorul este astfel capabil sa interpreteze
prezenta sau absenta reflectiei ca fiind 1 sau 0. Fiecare punct din CD-RW poate sa fie
reinscriptionat in jur de o mie de ori. Perifericul CD-RW poate sa scrie de asemenea si pe
discul CD-R. Singurul inconvenient consta in faptul ca nu poate fi citit de vechile
cititoare de CD-ROM.

4.6.4 DVD - ROM (Digital Versatile Disk)

DVD-ROM este un mediu optic de mare densitate si mare viteza, care inlocuieste in mod
progresiv unitatile de CD-ROM, mai ales pentru PC-uri de mare performanta. DVD-
ROM utilizeaza acelasi disc de 5,25 inch ca si CD-ROM-ul, dar gravat mult mai fin, ceea
ce permite o densitate de aproximativ 7,5 ori mai mare decat in cazul CD-ROM-ului. In
consecinta, un disc DVD-ROM poate sa contina 4,7 GB de date pe o singura fata, in
comparatie cu 650-700 MB ai discului CD-ROM. Densitatea crescuta are repercusiuni si
asupra performantelor unitatii. O unitate de DVD-ROM nu are o viteza de rotatie
superioara celei a unei unitati de CD-ROM, dar rata de transfer este in jur de 2 MB/s.
DVD-ROM exista si in versiunea dubla fata, dubland astfel capacitatea de stocaj la 9,4
GB.

DVD-inscriptibil sau DVD-R

DVD-RAM (Random Acces Memory)
DVD-reinscriptibil sau DVD+RW
DIVX
Multimedia Video Format sau MMVF.

Fiecare specificatie are caracteristici si capacitati diferite, dar si producatori diferiti.

Toate utilizeaza formatul de 5,25 inch.
DVD-R reprezinta prima extensie a specificatiei DVD-ROM si principiul este aproape
acelasi ca si pentru CD-R. Perifericul poate sa scrie o singura data pe mediu optic DVD-
R. Un disc DVD-R poate sa contina 3,95 GB de date.
DVD Random Acces Memory sau DVD-RAM utilizeaza acelasi principiu ca si CD-
RW, adica modificarea particulelor sale influenta unui impuls laser. Capacitatea unui disc
DVD-ROM este de 2,6 GB pe o singura fata sau 5,2 cu dubla fata, dar aceasta presupune
intoarcerea manuala a discului.
DVD-reinscriptibil sau DVD+RW utilizeaza acelasi mediu ca si DVD-RAM si permite
inregistrarea a ambelor fete pentru a dubla capacitatea de stocaj. DVD+RW ajunge la o
capacitate de 3 GB.
DIVX este un format care utilizeaza principiul "plateste pentru a vedea” pentru continutul
discului. Cititoarele de DIVX necesita un modem destinat sa stabileasca conexiunea cu
un centru de plata. La sfarsitul perioadei de plata, discul devine inutil.
Multimedia Video Format sau MMVF este un periferic reinscriptibil oferind cea mai
mare capacitate de stocaj: 5 GB pe o singura fata.