Zaharia Mihaela

Universitatea Ovidius, Constanţa

Master Comunicare
Anul 1

O analiză a producţiei cinematografice

“Moartea domnului Lăzărescu”

Producţia cinematografică Moartea domnului Lăzărescu (2005) este un lungmetraj ce

deschide ciclul filmelor Şase poveşti de la marginea Bucureştiului, al căror regizor şi scenarist
este Cristi Puiu. Filmul a câştigat premiul secţiunii “Un Certain Regard” la Cannes şi, festival
după festival, devine cea mai premiată producţie cinematografică autohtonă, având peste 40 de
distincţii internaţionale până în acest moment, printre care: la TIFF Cluj, Copenhaga, Namur,
Chicago, Bratislava etc.
Filmul debutează prin prezentarea personajului principal, domnul Lăzărescu Dante
Remus (interpretat de actorul Ioan Fiscuteanu), în locuinţa sa modestă din Ozana, un cartier de la
marginea Bucureştiului, loc în care a crescut şi regizorul filmului – Cristi Puiu. Domnul
Lăzărescu este un pensionar în vârstă de “63 de ani neîmpliniţi încă”, care locuieşte într-un
apartament de bloc împreună cu cele trei pisici ale sale, singurii prieteni ce îi ţin compania
acestui bătrân singuratic, a cărui soţie a murit din cauza cancerului cu zece ani în urmă, iar
singurul lor copil, o fată pe nume Bianca, trăieşte în Canada.
Decorul în care este prezentat domnul Lăzărescu reflectă o lume degradată: locuinţa
este murdară, plină de urină şi păr de pisică, zeci de ziare vechi, împrăştiate peste tot prin casă şi
sticle cu alcool. Ziarele şi alcoolul, obiceiuri vechi la care domnul Lăzărescu nu vrea să renunţe,
conturează lumea unui intelectual ratat. Singurătatea şi senzaţia apăsătoare de părăsire de către
toţi, chiar şi de către fiica lui (domnul Lăzărescu având impresia că fiica sa o sună mai des pe
sora lui de la Târgu Mureş decât pe el) par a fi elementele care îl conduc pe domnul Lăzărescu pe
drumul spre pierzanie. Chiar dacă aceste condiţii de trai sunt foarte grele pentru un pensionar de
62 de ani, acesta se străduieşte să îşi menţină orgoliul în momentul în care primeşte reproşuri de
la sora sa cu privire la viciul vechi al băuturii, spunând în mod repetat : “beau pe banii mei”,
replică în care îşi asumă acest viciu şi în care recunoaşte că alcoolul a rămas, acum la bătrâneţe,
singura lui alinare.
Simţindu-se din ce în ce mai rău, bătrânul cheamă Salvarea, dar pentru că aceasta
întârzie să apară, el cere ajutorul vecinilor, care dau dovadă de o totală lipsă de cultură medicală,
administrându-i tot felul de pastile după principiul automedicaţiei. Vecinii sunt de o falsă
amabilitate şi nu fac decât să bată şi ei pasul pe loc, să se împiedice, să întrebe, şi iar sa-l judece
din cauza faptului că bea, moment inoportun pentru astfel de critice, având în vedere situaţia
destul de gravă în care se află vecinul lor. Însă, momentul de maximă insensibilitate faţă de
suferinţa bătrânului Lăzărescu este reprezentat de reacţia vecinei în momentul în care este rugată
de asistenta de la salvare ca unul dintre ei să îl însoţească până la spital pentru a se declara ca
“aparţinător” în scopul de a facilita internarea: “vrei să mă laşi singură acasă sâmbătă seara…”.
Această replică este o dovadă clară a lipsei de solidaritate dintre oameni în societatea românească
de astăzi.
În această lungă aşteptare a salvării care întârzie să apară, totul se desfăşoară într-un ritm
foarte lent, totul se târâie, timpul parcă se coagulează, iar starea lui Lăzărescu se înrăutăţeşte.
Televizorul merge încontinuu, Lăzărescu oftează, este judecat de vecini că "bea amestecat", că
stă cu pisicile în apartament, că în sufragerie miroase urât… Singurul lucru care se schimbă este
starea de sănătate a lui Lăzărescu : "îl durea capul, acum îl doare şi stomacul."
În momentul apariţiei salvării începe periplul domnului Lăzărescu: o dată coborât în
stradă şi urcat în ambulanţă Lăzărescu devine o marionetă a cadrelor medicale, care au
întotdeauna alte priorităţi decât a trata un bătrân beţiv care se plânge de dureri de cap şi stomac.
În continuare, scenariul plimbării de la un spital la altul se repetă: Lăzărescu este cărat pe targă,
aberează, aiurează, nu se face înţeles, starea lui degradându-se, iar pe măsură ce trece timpul
diagnosticele se aglomerează, lumea din jur fiind preocupată de alte probleme, discuţiile stupide
aruncând în derizoriu lupta cu moartea a domnului Lăzărescu.
Numele răsunător al personajului principal nu este ales în mod întâmplător, unul din
prenumele sale, Dante, sugerând asocierea cu personajul lui Dante Alighieri din Divina
Comedie. Camera de luat vederi dezvăluie o lume îmbâcsită, lumea unui intelectual ratat care se
prinde într-o horă a morţii cu sistemul sanitar românesc, ce simbolizează coborârea în infern a
lui Dante. Lăzărescu Dante Remus trece prin infern însoţit de paramedicul Mioara Avram
(Luminiţa Gheorghiu) pe post de călăuză, asemenea lui Vergiliu din "Divina Comedie".
La o primă lectură, filmul poate fi interpretat ca o critică la adresa serviciilor medicale
deplorabile din România, însă aceasta este o lectură simplistă. Scena medicală este folosită doar
ca pretext pentru evidenţierea unor substraturi mult mai profunde. Lăzărescu Dante Remus face
parte din categoria personajelor ionesciene, din partea cea mai tragică a operei lui Eugen
Ionescu, personaj ce trăieşte derizoriu şi moare derizoriu. Filmul este o tragicomedie ce vorbeşte
despre moartea ce nu are nimic eroic în ea, moartea măruntă, despre tragismul vieţii şi despre
tragismul morţii – în esenţă, despre tragismul condiţiei umane.
În mod paradoxal, Lăzărescu pare a semna pactul cu moartea din momentul în care sună la
salvare şi intră într-o cursă cu obstacole ce se desfăşoară contracronometru împotriva morţii, dar
se dovedeşte, în final, că moartea nu poate fi învinsă de om.
În acelaşi decor ce reflectă un sistem de sănătate murdar, corupt, total nepregătit şi
neprofesionist, ne este înfăţişat şi modul de viaţă al pensionarului român: singur, neajutorat,
murdar, alcoolic. Bătrâneţea este, de fapt, actorul principal în “Moartea domnului Lăzărescu”,
film ce prezintă o compasiune evidentă pentru vârsta a treia, sentiment reflectat de regizorul
Cristi Puiu şi în filmul Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea.
Sunt destul de numeroase şi răsunătoare opiniile conform cărora filmul Moartea
domnului Lăzărescu a fost creat pe o tematică ce interesează Uniunea Europeană: sistemul
sanitar viciat din România. Însă, regizorul acestui film, Cristi Puiu, declară că filmele sale sunt
“ nişte încercări de a înţelege ce se întâmplă în jurul tău, nu nişte concluzii livrate
spectatorului: că viaţa e asta, dragostea e aia, crimă înseamnă asta şi aşa mai departe…un film
este viziunea unui autor despre lume.” 1
Prin urmare, regizorul nu a creat o poveste care încearcă să manipuleze sau să distragă atenţia
oamenilor de la lucrurile cu adevărat importante, ci s-a străduit să afle ceva despre condiţia
umană.
1
Fulger, Mihai: Noul val în cinematografia românească, Bucureşti, 2006, Grup Editorial Art,
cap. Cristi Puiu, pag. 51
 Filmul Moartea domnului Lăzărescu nu se vrea a fi o propagandă antimedicală, el nu
prezintă situaţii create artificial, ci este născut din gravele erori ale sistemului medical românesc.
Replicile asistentelor medicale şi ale doctorilor sunt parcă decupate din atmosfera spitalului
românesc: judecata medicilor e dură: “ de ce bei dacă ai ulcer?”, “N-aţi intrat în comă, nu
sunteţi letargic, vă e doar somn, şi nouă ne este...", replică prin care pacientul este informat
despre starea sa de sănătate şi prin care primeşte şi lecţii de medicină. Aceste replici memorabile
reflectă o percepţie insensibilă şi frivolă a doctorilor asupra suferinţei umane, dată de o
filosofie a nepăsării. Exemplară în acest sens este scena în care un doctor neurochirurg este mai
curând interesat de un încărcător de telefon decât de Lăzărescu, care era grav bolnav şi care se
afla într-o stare avansată de inconştienţă şi nu-şi putea da consimţământul pentru a fi operat.
Semnarea consimţământului de către pacient este un alt obstacol birocratic care îi prelungeşte
agonia domnului Lăzărescu şi îl trimite la un alt spital. La Bagdasar atmosfera este amorţită,
personalul medical articulează cu greu cuvintele, în timp ce Lăzărescu abia daca mai bâiguie.
Mioara Avram, epuizată şi ea, pune punct periplului: "Gata, aţi ajuns!", iar Lazarescu Dante
Remus este spălat şi pregătit pentru operaţie. Sfârşitul filmului este brusc, oarecum specific
filmelor româneşti, dar unul deschis interpretărilor: poate însemna un final brusc al unei societăţi
haotice, al unui sistem medical bolnav, sau un final derizoriu al unui personaj ce a trăit derizoriu.
Regizorul s-a folosit de calităţile actorilor pentru a spune o anumită poveste, nu foarte
departe de viaţa lor. Povestea aleasă e luată din viaţa reală, cu oameni adevăraţi care trăiesc
undeva la limita brutală a animalităţii.
Am ales să studiez acest film datorită modului inteligent în care implică emoţional
spectatorul: regizorul îşi conduce personajele într-o manieră care solicită şi câştigă spontan
empatia privitorului, printr-un stil regizoral matur, cu o francheţe şi o siguranţă dezarmantă,
ieşită din comun. Povestea domnului Lăzărescu este spusă atât de uman şi autentic încât
spectatorul fraternizează din prima clipă cu personajele filmului.
Din punctul meu de vedere, Moartea domnului Lăzărescu este un film puternic prin
mesaj şi dramatism, un film pe care îl trăim cu toţii în fiecare zi, şi care a reuşit să-mi inducă o
stare de apatie puternică, milă şi indignare. Filmul în discuţie nu face apel la glanda lacrimală a
spectatorului, ci la complicitatea inteligenţei sale în împartăşirea celor mai puternice emoţii.
Un film epuizant, de un realism crud, care lasa o impresie de mecanism uman ruginit,
deteriorat si imposibilitate de a comunica. Se regaseste cu usurinta in "Moartea Domnului
Lazarescu" acelasi vid imens, aceeasi gratuitate ca in piesele de teatru ale lui Eugen Ionescu,
dezumanizare, lipsa de sens, goliciune a cuvintelor.