Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Obiective operaţionale:
La sfarşitul lecţiei, elevii vor fi capabili să:
STRATEGIE DIDACTICĂ
Metode şi procedee:
• Circumscrierea orizontului de aşteptare;
• Învățarea prin descoperire;
• Problematizarea;
• Predarea reciprocă;
• Lucrul cu manualul.
Mijloace de învăţămant: Limba şi literatura română, manual pentru clasa a XII-a, Editura
Niculescu, 2007
Bibliografie:
Lucian Boia, Miturile comunismului românesc, București, Editura Nemira, 1998
Eugen Negrici, Literatura română sub comunism. Proza. Poezia, București, Editura Fundației
Pro, 2002.
Eugen Negrici, Poezia religiei politice, București, Editura Fundației Pro.
Scenariu didactic
EVOCAREA( 10')
Punerea în context
Profesorul adreseaza elevilor întrebări referitoare la perioada interbelică:
Care sunt curentele culturale și literare ce caracterizează perioada interbelică? Care
sunt numele sonore care marchează cultura și literatura din România interbelică? Ce ați
simți dacă v-as spune că multe dintre aceste nume au fost interzise in perioada
postbelică?
Activități de învățare
Profesorul solicită elevilor să se organizeze pe grupe și le distribuie acestora sarcinile
și materialele necesare:
“Principalele trăsături ale sistemului comunist din România, care îl califică drept un
adversar categoric al principiilor democratice, aşadar ca pe un despotism totalitar, au fost
următoarele elemente discutate în profunzime în structura acestui raport:
- domnia monopolistă a partidului unic, auto-intitulat „partid al clasei muncitoare“. Dictatura
PMR, apoi PCR (după 1965), a fost construită după modelul sovietic şi a fost consfinţită în
toate Constituţiile de după 1948 până la finalul din 1989. Au fost interzise şi distruse partidele
istorice, precum şi toate organizaţiile care menţineau vie posibilitatea opoziţiei în raport cu
despotismul comunist. Primul experiment de „democraţie populară”, deci dictatura nelimitată
de nici o lege pe teritoriul istoric al României, a fost impunerea regimului bolşevic în
Basarabia şi Bucovina de Nord în perioada de după ultimatumul sovietic din iunie 1940.
Ţinem să menţionam aici atrocităţile comise de comuniştii din ceea ce s-a numit Moldova
sovietică împotriva cetăţenilor nevinovaţi: arestări, deportări, exproprieri, asasinate în masă.
- distrugerea societăţii civile şi omogenizarea forţată a populaţiei prin atomizare şi dispariţia
oricăror garanţii constituţionale ale libertăţii individuale.
- represiunea generalizată şi rolul central al poliţiei secrete (Securitatea). Pentru
sistemul intrat în transă, nu mai conta numărul victimelor: ideologia luptei de clasă, aflată în
chiar inima.
- proiectului de inginerie socială marxist-leninistă, justifică lichidarea unor întregi
categorii
sociale, decretate drept „vermina”. În perioada stalinismului dezlănţuit (1948-1964), regimul a
creat un întreg univers concentraţionar pe care pe drept cuvânt îl putem numi Gulagul
românesc. A existat însă o rezistenţă reală, mai ales în prima perioadă, inclusiv sub forma
mişcărilor de partizani. Teroarea mai subtilă, mai degrabă preventivă, de după 1964, nu a
însemnat nicicum o îmblânzire a regimului, ci doar utilizarea unor metode mai puţin şocante
şi crude de control al populaţiei. Criminalitatea sistemului, izvorâtă din chiar natura sa ilegală
şi ilegitimă, nu a dispărut după 1964. Securitatea a fost aşadar o instituţie ilegală, ilegitimă şi
criminală de la începutul şi până la sfârşitul ei.
- propaganda neîncetată şi controlul absolut, prin intermediul cenzurii (Direcţia Generală a
Presei şi Tipăriturilor şi, din 1977, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste) asupra
mijloacelor de informare, devenite instrumente ale dezinformării şi manipulării generalizate.
- îndoctrinarea întregii populaţii cu dogmele marxist-leniniste şi tentativa de revoluţionare, în
fapt de mutilare a condiţiei umane, numită construcţia „omului nou”. La acest capitol trebuie
accentuat rolul nefast al sistemului propagandei de partid, al şcolilor de partid, al organelor de
presă („Scânteia”, „Lupta de clasă”, apoi „Era Socialistă”), al Editurii PMR (apoi Editura
Politică) şi al secţiilor CC al PCR care „îndrumau” activităţile ideologice.
- distrugerea economiei de piaţă şi impunerea unui model rigid, autoritar, ultra-centralizat al
economiei planificate. În prima perioadă, economia a fost sistematic jefuită în favoarea
URSS. Pe parcursul întregului experiment, s-au plătit costuri colosale legate de impunerea
unui model economic ineficient şi finalmente falimentar.
- lichidarea monarhiei constituţionale, distrugerea statului de drept şi impunerea dictaturii
proletariatului, în fapt dictatura unei caste parazitare (nomenklatura), exercitată prin utilizarea
celor mai brutale metode teroriste. Statul românesc în perioada 1948-1989 a fost în esenţa sa
un stat bazat pe teroare, directă sau indirectă, punitivă şi/sau profilactică, iar justiţia a avut ca
scop camuflarea şi justificarea crimelor comise de statul totalitar.
- atacul sistematic împotriva proprietăţii private şi distrugerea ţărănimii prin colectivizarea
forţată, prin „noua revoluţie agrară” lansată în octombrie 1981 şi prin experimentul
sistematizării satelor.
- controlul total asupra mijloacelor statale de exercitare a violenţei, înainte de toate
procuratura, miliţia, armata, grănicerii.
- controlul asupra corpului uman, prin politica pronatalistă forţată, care a durat până la
căderea regimului, şi asupra celui social, prin raţionalizarea aprovizionării prin decretele din
10 şi 17 octombrie 1981, urmate de programul „alimentaţiei ştiinţifice” din 1982.
- o politică externă complet subordonată Moscovei în perioada 1948-1963. Autonomia
politicii externe româneşti de după 1964 nu a fost expresia unei afirmări a spiritului patriotic,
ci a servit grupului conducător (mai întâi unit în jurul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, apoi al lui
Nicolae Ceauşescu) pentru a-şi menţine nealterată puterea.”
*** Comisia prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din România.
Raport final. București, 2006.
Grupa Învățământ
Grupa: Publicații
„La 12 februarie 1945 era publicată în Monitorul Oficial Legea 1021, Decret-lege
pentru epurarea presei, care lovea direct în publicaţiile partidelor democratice (şi aşa boicotate
prin sistemul de difuzare şi prin cenzura exercitată de tipografii comunişti). Un pas mai
departe spre câştigarea bătăliei pentru mijloacele de difuzare a informaţiilor s-a făcut prin
adoptarea legii (iniţiate în mai 1945 de Lucreţiu Pătrăşcanu) prin care e curăţată de elemente
reacţionare Societatea Română de Radiodifuziune (unde, nu după mult timp, vor fi arse sau
distruse mii de partituri şi de discuri cu muzică religioasă). În august 1945, vechiul Sindicat al
Ziariştilor Profesionişti va fi înlocuit cu Uniunea Sindicatelor de Artişti, Scriitori, Ziarişti, de
obedienţă comunistă şi condusă de Mihail Sadoveanu. Comunizarea presei şi, în genere, a
scrisului lua, astfel, forme organizatorice. Între timp apar noi liste interdicţionale de cărţi şi
publicaţii scoase din circulaţie prin Decretul din mai 1945. Până la 1 august erau puse la index
910 titluri (în română, maghiară, italiană şi franceză). În 1946 se dă publicităţii o nouă listă,
cu 2538 de titluri, pentru ca în 1948 să se tipărească broşura Publicaţii interzise până la 1 mai
1948, care cuprinde într-un volum de 500 de pagini listele anterioare, completate cu un număr
uluitor de nume de autori sau titluri de cărţi. Prin activitatea laborioasă a comisiei de
funcţionari de partid (conduşi de Iosif Ardeleanu şi Al. I. Ştefănescu), în numai patru ani lista
numără 8779 de titluri. O listă, fireşte, deschisă, care creşte terifiant cu câte o mie de titluri pe
an prin sesizări, denunţuri şi iniţiative personale.
Dispar, astfel, din librării, din biblioteci publice şi chiar din case, cărţi semnate de Vasile
Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Ion Agârbiceanu, Dimitrie Anghel, Nicolae Bălcescu,
Constantin Bacalbaşa, I. A. Bassarabescu, Lucian Blaga, Gh. Brăescu, Al. Brătescu-Voineşti,
Dimitrie Bolintineanu, Dimitrie Cantemir, Otilia Cazimir, Şerban Cioculescu, George
Coşbuc, Anghel Demetriescu, Victor Eftimiu, Mihai Eminescu, Nicolae Filimon, Ion Ghica,
Octavian Goga, B. P. Haşdeu, G. Ibrăileanu, Titu Maiorescu, Gib. I. Mihăescu, Costache
Negruzzi, Alexandru Odobescu, Dimitrie Onciul, Petre Pandrea, Anton Pann, Cezar Petrescu,
Liviu Rebreanu, Ion Heliade Rădulescu, Alecu Russo, C. Sandu-Aldea, Mihail Sebastian,
Damian Stănoiu, Vladimir Streinu, D. I. Suchianu, Gheorghe Şincai, Ionel Teodoreanu,
George Topârceanu, Radu Tudoran, Alexandru Vlahuţă, Vasile Voiculescu, Paul Zarifopol şi
de mulţi, mulţi alţii.”
*** Comisia prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din România.
Raport final. București, 2006.
Grupa: Literatura
„În intervalul 1953–1957 au avut loc, totuşi, câteva schimbări în relaţiile partidului cu
scriitorii, care au adus la câştigarea unui culoar profitabil pentru literatură.
Pe la jumătatea primului deceniu comunist şi mai precis în perioada aparentului dezgheţ
poststalinist, cenzura a permis editarea unor cărţi importante scutite, într-o măsură mai mare
sau mai mică, de balastul doctrinar obişnuit: Bietul Ioanide (1953) de G. Călinescu, Toate
pânzele sus! (1954) de Radu Tudoran, Moromeţii (1955) de Marin Preda, Străinul (1955) de
Titus Popovici, Cronică de familie (1957), Groapa (1957) de Eugen Barbu, Ion Sântu (1957)
de I.M. Sadoveanu, Un om între oameni (1955-1958) de Camil Petrescu.
Regimul democrat-popular era în căutarea unor acte legitimatoare, iar, după moartea lui
Stalin, avea nevoie – măcar pentru ochii atenţi ai Kremlinului – de dovezile, în planul vizibil
al culturii, ale iniţierii unui proces de dedogmatizare şi înnoire. Ele puteau fi furnizate fie de
scriitorii cu un prestigiu incontestabil (de felul supravieţuitorilor Camil Petrescu, Mihail
Sadoveanu, G. Călinescu), fie de tinerii de talent care dăduseră, într-o măsură convingătoare,
probele fidelităţii faţă de noua putere.
Scriitorii au descoperit că Puterea – ce părea fioroasă şi monolitică – deschide undeva o
supapă şi admite o zonă a tranzacţiilor, prin care, cu anume precauţii, se putea câştiga ceva
teren în favoarea literaturii. Atunci s-au deprins primele reguli ale jocului (ca să ne exprimăm
ca atare) cu cenzura-mamă care a fixat limitele „zbenguielii” scriitoriceşti şi numărul fix al
tabuurilor.
Şi cea dintâi regulă învăţată de prozatori a fost aceea că de sub presiunea forţelor de
supraveghere ies, întrucâtva, doar subiectele care nu implică cerinţe partinice de moment. Şi
dacă prezentul era confiscat de aparatul de propagandă şi nu ar fi putut fi niciodată descris în
spiritul adevărului total şi neconcesiv – cel care condiţionează veritabila mare literatură –,
atunci el trebuia evitat. Rămân de abordat subiecte de aproape orice natură, dar din trecut (mai
apropiat – burghezo-moşieresc – sau mai îndepărtat) sau din alte zone geografice (din afara
lagărului socialist).”
*** Comisia prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din România.
Raport final. București, 2006.
„Pentru a-i îndepărta cu orice preţ – în plan politic – de bătălia contemporană în jurul
libertăţii şi – în plan artistic – de realismul revelator şi de orice altă modalitate aptă să fisureze
şi mai adânc fundamentele regimului şi aşa fisurat şi bolnav, aparatul propagandistic a impus,
cu severitate şi obstinaţie, tuturor editurilor, ziarelor, radioteleviziunii, cenaclurilor judeţene şi
orăşeneşti obligaţia promovării poeziei patriotice, în care autorităţile includeau şi tema
slăvirii conducătorului. Pe măsură ce totul se degrada în jur şi România era părăsită ca un
meleag unde bântuie ciuma, tonul solicitărilor devenea mai ameninţător.
Era vorba, de această dată, de o temă propagandistică de rutină (similară celei închinate
luptei pentru pace sau partidului), aptă să consume energiile, să dea speranţă şi un soi de nimb
grafomanilor, neruşinaţilor, impostorilor şi rataţilor. Trebuia pur şi simplu cântată patria,
înţeleasă într-un sens abstract şi ideal, pentru a nu fi tulburată cumva conştiinţa creatorilor.
Citite astăzi, asemenea texte ne uimesc prin viteza cu care autorii lor intuiesc simbolurile şi
situaţiile poetice favorabile, găsesc tonul şi gesticulaţia adecvată şi îşi păstrează până la capăt
ţinuta lor impecabilă. Se răscumpără, astfel, ceva din nimicnicia faptei, nu însă şi semnificaţia
ei criminală: un atentat reuşit asupra mitului patriei, cu prelungirea agoniei acestuia şi
fisurarea, prin rezonanţă, a tuturor celorlalte mituri care asigură stabilitatea fiinţei naţionale:
credinţa, onoarea, demnitatea.
Pentru ca mitul patriei primejduite să continue să iradieze conştiinţele, să-şi
prelungească puterea de înrâurire şi de coagulare după ce excesele au devenit obositoare şi
criza regimului evidentă, puterea a mizat pe ştirile teribile lansate din vreme în vreme, făcând
apel la intoxicare, la alarme inutile şi perpetue. De la un punct anume, nici acestea nu vor mai
avea efect. Sufocată sub maldărul de clişee, căzută, la sfârşitul anilor 1970, la nivelul jalnic de
exigenţă, de deziderat propagandistic (susţinut administrativ cu ajutorul eternelor, mereu
eficacelor pârghii editoriale), tema patriei va cunoaşte câteva tentative de reanimare. Una
dintre acestea a reprezentat-o festivalul naţional Cântarea României, în cadrul căruia grupuri
bine alcătuite de scriitori făceau deplasări şi-şi citeau creaţiile în mijlocul „oamenilor muncii”.
Iniţiat de o conducere politică din ce în ce mai antipatizată, acest „festival naţional” a
legalizat, în fond, decesul fervorii patriotice şi a lăsat o lespede nemeritat de grea peste
această temă poetică, făcând-o să-şi piardă atributul de subiect liric. Motivul real al înfiinţării
festivalului a fost promovarea artiştilor „populari” şi înlocuirea artei.”
Grupa Colectivizarea
„Începută într-o perioadă în care noul regim comunist era încă în curs de consolidare,
colectivizarea a jucat un rol esenţial în instituţionalizarea şi perfecţionarea practicilor sale
administrative şi a sistemului său represiv. Numeroşi ţărani au fost spoliaţi, umiliţi, maltrataţi,
închişi şi chiar ucişi, ororile acestei crunte campanii de represiune fiind documentate de mii
de pagini de arhivă conţinând sentinţe judecătoreşti de condamnare la ani grei de închisoare
ale ţăranilor ce îşi apărau proprietatea, rapoarte secrete ale Securităţii şi conducerii Partidului
Muncitoresc Român, precum şi de mărturiile cutremurătoare ale supravieţuitorilor acelei
perioade.
Prin amploarea, durata şi implicaţiile sale, prin măsurile de represiune extrem de
violente folosite de regim, care au implicat aparatul de partid, administraţia de stat, miliţia,
Securitatea, armata, trupele de grăniceri şi formaţiuni paramilitare de presiune, procesul de
colectivizare apare în fapt ca un adevărat război împotriva ţărănimii. Acest război s-a bazat
pe principiul luptei de clasă, prin care partidul-stat a încercat să spargă solidaritatea ţărănimii,
să transforme din temelii structura socială a lumii rurale şi să o subordoneze planurilor sale de
inginerie socială. Datorită faptului că ţărănimea constituia nu numai majoritatea populaţiei şi
principala categorie socială a ţării dar era şi păstrătoarea unui mod de viaţă tradiţional,
colectivizarea apare ca un război împotriva poporului român, menit să distrugă proprietatea
privată la sate.”
*** Comisia prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din România.
Raport final. București, 2006.
Feed-back
Raportorul fiecărei grupe prezintă rezolvarea sarcinilor și răspunde întrebărilor
adresate de către colegii de clasă, dar si de profesor, în vederea lămuririi unor aspecte.
REFLECȚIE ( 10')
Reflecție asupra activității
Profesorul solicită elevilor completarea unui chestionar referitor la activitatea
desfășurată, vizând o evaluare a acesteia.
Chestionar
Principalele trăsături ale sistemului comunist din România, care îl califică drept un
adversar categoric al principiilor democratice, aşadar ca pe un despotism totalitar, au fost
următoarele elemente discutate în profunzime în structura acestui raport:
- domnia monopolistă a partidului unic, auto-intitulat „partid al clasei muncitoare“. Dictatura
PMR, apoi PCR (după 1965), a fost construită după modelul sovietic şi a fost consfinţită în
toate Constituţiile de după 1948 până la finalul din 1989. Au fost interzise şi distruse partidele
istorice, precum şi toate organizaţiile care menţineau vie posibilitatea opoziţiei în raport cu
despotismul comunist. Primul experiment de „democraţie populară”, deci dictatura nelimitată
de nici o lege pe teritoriul istoric al României, a fost impunerea regimului bolşevic în
Basarabia şi Bucovina de Nord în perioada de după ultimatumul sovietic din iunie 1940.
Ţinem să menţionam aici atrocităţile comise de comuniştii din ceea ce s-a numit Moldova
sovietică împotriva cetăţenilor nevinovaţi: arestări, deportări, exproprieri, asasinate în masă.
- distrugerea societăţii civile şi omogenizarea forţată a populaţiei prin atomizare şi dispariţia
oricăror garanţii constituţionale ale libertăţii individuale.
- represiunea generalizată şi rolul central al poliţiei secrete (Securitatea). Pentru
sistemul intrat în transă, nu mai conta numărul victimelor: ideologia luptei de clasă, aflată în
chiar inima.
- proiectului de inginerie socială marxist-leninistă, justifică lichidarea unor întregi
categorii
sociale, decretate drept „vermina”. În perioada stalinismului dezlănţuit (1948-1964), regimul a
creat un întreg univers concentraţionar pe care pe drept cuvânt îl putem numi Gulagul
românesc. A existat însă o rezistenţă reală, mai ales în prima perioadă, inclusiv sub forma
mişcărilor de partizani. Teroarea mai subtilă, mai degrabă preventivă, de după 1964, nu a
însemnat nicicum o îmblânzire a regimului, ci doar utilizarea unor metode mai puţin şocante
şi crude de control al populaţiei. Criminalitatea sistemului, izvorâtă din chiar natura sa ilegală
şi ilegitimă, nu a dispărut după 1964. Securitatea a fost aşadar o instituţie ilegală, ilegitimă şi
criminală de la începutul şi până la sfârşitul ei.
- propaganda neîncetată şi controlul absolut, prin intermediul cenzurii (Direcţia Generală a
Presei şi Tipăriturilor şi, din 1977, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste) asupra
mijloacelor de informare, devenite instrumente ale dezinformării şi manipulării generalizate.
- îndoctrinarea întregii populaţii cu dogmele marxist-leniniste şi tentativa de revoluţionare, în
fapt de mutilare a condiţiei umane, numită construcţia „omului nou”. La acest capitol trebuie
accentuat rolul nefast al sistemului propagandei de partid, al şcolilor de partid, al organelor de
presă („Scânteia”, „Lupta de clasă”, apoi „Era Socialistă”), al Editurii PMR (apoi Editura
Politică) şi al secţiilor CC al PCR care „îndrumau” activităţile ideologice.
- distrugerea economiei de piaţă şi impunerea unui model rigid, autoritar, ultra-centralizat al
economiei planificate. În prima perioadă, economia a fost sistematic jefuită în favoarea
URSS. Pe parcursul întregului experiment, s-au plătit costuri colosale legate de impunerea
unui model economic ineficient şi finalmente falimentar.
- lichidarea monarhiei constituţionale, distrugerea statului de drept şi impunerea dictaturii
proletariatului, în fapt dictatura unei caste parazitare (nomenklatura), exercitată prin utilizarea
celor mai brutale metode teroriste. Statul românesc în perioada 1948-1989 a fost în esenţa sa
un stat bazat pe teroare, directă sau indirectă, punitivă şi/sau profilactică, iar justiţia a avut ca
scop camuflarea şi justificarea crimelor comise de statul totalitar.
- atacul sistematic împotriva proprietăţii private şi distrugerea ţărănimii prin colectivizarea
forţată, prin „noua revoluţie agrară” lansată în octombrie 1981 şi prin experimentul
sistematizării satelor.
- controlul total asupra mijloacelor statale de exercitare a violenţei, înainte de toate
procuratura, miliţia, armata, grănicerii.
- controlul asupra corpului uman, prin politica pronatalistă forţată, care a durat până la
căderea regimului, şi asupra celui social, prin raţionalizarea aprovizionării prin decretele din
10 şi 17 octombrie 1981, urmate de programul „alimentaţiei ştiinţifice” din 1982.
- o politică externă complet subordonată Moscovei în perioada 1948-1963. Autonomia
politicii externe româneşti de după 1964 nu a fost expresia unei afirmări a spiritului patriotic,
ci a servit grupului conducător (mai întâi unit în jurul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, apoi al lui
Nicolae Ceauşescu) pentru a-şi menţine nealterată puterea.
*** Comisia prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din România.
Raport final. București, 2006.
La 12 februarie 1945 era publicată în Monitorul Oficial Legea 1021, Decret-lege pentru
epurarea presei, care lovea direct în publicaţiile partidelor democratice (şi aşa boicotate prin
sistemul de difuzare şi prin cenzura exercitată de tipografii comunişti). Un pas mai departe
spre câştigarea bătăliei pentru mijloacele de difuzare a informaţiilor s-a făcut prin adoptarea
legii (iniţiate în mai 1945 de Lucreţiu Pătrăşcanu) prin care e curăţată de elemente reacţionare
Societatea Română de Radiodifuziune (unde, nu după mult timp, vor fi arse sau distruse mii
de partituri şi de discuri cu muzică religioasă). În august 1945, vechiul Sindicat al Ziariştilor
Profesionişti va fi înlocuit cu Uniunea Sindicatelor de Artişti, Scriitori, Ziarişti, de obedienţă
comunistă şi condusă de Mihail Sadoveanu. Comunizarea presei şi, în genere, a scrisului lua,
astfel, forme organizatorice. Între timp apar noi liste interdicţionale de cărţi şi publicaţii
scoase din circulaţie prin Decretul din mai 1945. Până la 1 august erau puse la index 910
titluri (în română, maghiară, italiană şi franceză). În 1946 se dă publicităţii o nouă listă, cu
2538 de titluri, pentru ca în 1948 să se tipărească broşura Publicaţii interzise până la 1 mai
1948, care cuprinde într-un volum de 500 de pagini listele anterioare, completate cu un număr
uluitor de nume de autori sau titluri de cărţi. Prin activitatea laborioasă a comisiei de
funcţionari de partid (conduşi de Iosif Ardeleanu şi Al. I. Ştefănescu), în numai patru ani lista
numără 8779 de titluri. O listă, fireşte, deschisă, care creşte terifiant cu câte o mie de titluri pe
an prin sesizări, denunţuri şi iniţiative personale.
Dispar, astfel, din librării, din biblioteci publice şi chiar din case, cărţi semnate de Vasile
Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Ion Agârbiceanu, Dimitrie Anghel, Nicolae Bălcescu,
Constantin Bacalbaşa, I. A. Bassarabescu, Lucian Blaga, Gh. Brăescu, Al. Brătescu-Voineşti,
Dimitrie Bolintineanu, Dimitrie Cantemir, Otilia Cazimir, Şerban Cioculescu, George
Coşbuc, Anghel Demetriescu, Victor Eftimiu, Mihai Eminescu, Nicolae Filimon, Ion Ghica,
Octavian Goga, B. P. Haşdeu, G. Ibrăileanu, Titu Maiorescu, Gib. I. Mihăescu, Costache
Negruzzi, Alexandru Odobescu, Dimitrie Onciul, Petre Pandrea, Anton Pann, Cezar Petrescu,
Liviu Rebreanu, Ion Heliade Rădulescu, Alecu Russo, C. Sandu-Aldea, Mihail Sebastian,
Damian Stănoiu, Vladimir Streinu, D. I. Suchianu, Gheorghe Şincai, Ionel Teodoreanu,
George Topârceanu, Radu Tudoran, Alexandru Vlahuţă, Vasile Voiculescu, Paul Zarifopol şi
de mulţi, mulţi alţii.
*** Comisia prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din România.
Raport final. București, 2006.
Pentru a-i îndepărta cu orice preţ – în plan politic – de bătălia contemporană în jurul
libertăţii şi – în plan artistic – de realismul revelator şi de orice altă modalitate aptă să fisureze
şi mai adânc fundamentele regimului şi aşa fisurat şi bolnav, aparatul propagandistic a impus,
cu severitate şi obstinaţie, tuturor editurilor, ziarelor, radioteleviziunii, cenaclurilor judeţene şi
orăşeneşti obligaţia promovării poeziei patriotice, în care autorităţile includeau şi tema
slăvirii conducătorului. Pe măsură ce totul se degrada în jur şi România era părăsită ca un
meleag unde bântuie ciuma, tonul solicitărilor devenea mai ameninţător.
Era vorba, de această dată, de o temă propagandistică de rutină (similară celei închinate
luptei pentru pace sau partidului), aptă să consume energiile, să dea speranţă şi un soi de nimb
grafomanilor, neruşinaţilor, impostorilor şi rataţilor. Trebuia pur şi simplu cântată patria,
înţeleasă într-un sens abstract şi ideal, pentru a nu fi tulburată cumva conştiinţa creatorilor.
Citite astăzi, asemenea texte ne uimesc prin viteza cu care autorii lor intuiesc simbolurile şi
situaţiile poetice favorabile, găsesc tonul şi gesticulaţia adecvată şi îşi păstrează până la capăt
ţinuta lor impecabilă. Se răscumpără, astfel, ceva din nimicnicia faptei, nu însă şi semnificaţia
ei criminală: un atentat reuşit asupra mitului patriei, cu prelungirea agoniei acestuia şi
fisurarea, prin rezonanţă, a tuturor celorlalte mituri care asigură stabilitatea fiinţei naţionale:
credinţa, onoarea, demnitatea.
Pentru ca mitul patriei primejduite să continue să iradieze conştiinţele, să-şi
prelungească puterea de înrâurire şi de coagulare după ce excesele au devenit obositoare şi
criza regimului evidentă, puterea a mizat pe ştirile teribile lansate din vreme în vreme, făcând
apel la intoxicare, la alarme inutile şi perpetue. De la un punct anume, nici acestea nu vor mai
avea efect. Sufocată sub maldărul de clişee, căzută, la sfârşitul anilor 1970, la nivelul jalnic de
exigenţă, de deziderat propagandistic (susţinut administrativ cu ajutorul eternelor, mereu
eficacelor pârghii editoriale), tema patriei va cunoaşte câteva tentative de reanimare. Una
dintre acestea a reprezentat-o festivalul naţional Cântarea României, în cadrul căruia grupuri
bine alcătuite de scriitori făceau deplasări şi-şi citeau creaţiile în mijlocul „oamenilor muncii”.
Iniţiat de o conducere politică din ce în ce mai antipatizată, acest „festival naţional” a
legalizat, în fond, decesul fervorii patriotice şi a lăsat o lespede nemeritat de grea peste
această temă poetică, făcând-o să-şi piardă atributul de subiect liric. Motivul real al înfiinţării
festivalului a fost promovarea artiştilor „populari” şi înlocuirea artei.
Începută într-o perioadă în care noul regim comunist era încă în curs de consolidare,
colectivizarea a jucat un rol esenţial în instituţionalizarea şi perfecţionarea practicilor sale
administrative şi a sistemului său represiv. Numeroşi ţărani au fost spoliaţi, umiliţi, maltrataţi,
închişi şi chiar ucişi, ororile acestei crunte campanii de represiune fiind documentate de mii
de pagini de arhivă conţinând sentinţe judecătoreşti de condamnare la ani grei de închisoare
ale ţăranilor ce îşi apărau proprietatea, rapoarte secrete ale Securităţii şi conducerii Partidului
Muncitoresc Român, precum şi de mărturiile cutremurătoare ale supravieţuitorilor acelei
perioade.
Prin amploarea, durata şi implicaţiile sale, prin măsurile de represiune extrem de
violente folosite de regim, care au implicat aparatul de partid, administraţia de stat, miliţia,
Securitatea, armata, trupele de grăniceri şi formaţiuni paramilitare de presiune, procesul de
colectivizare apare în fapt ca un adevărat război împotriva ţărănimii. Acest război s-a bazat
pe principiul luptei de clasă, prin care partidul-stat a încercat să spargă solidaritatea ţărănimii,
să transforme din temelii structura socială a lumii rurale şi să o subordoneze planurilor sale de
inginerie socială. Datorită faptului că ţărănimea constituia nu numai majoritatea populaţiei şi
principala categorie socială a ţării dar era şi păstrătoarea unui mod de viaţă tradiţional,
colectivizarea apare ca un război împotriva poporului român, menit să distrugă proprietatea
privată la sate.
*** Comisia prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din România.
Raport final. București, 2006.