Prima mea escapada ascetica: incercarea de a dormi mai

putin de 13 h/zi

Sunase ceasul la 7:00. Eram deja usor trezit – nu stiu ce visasem sau poate
imi era pea cald sau prea frig. Il inchisei. Oricum avea sa ma sune S. la 7:30 sa ma
trezeasca. Trecu timpul si ma suna S.:
- Scoal’!
- Da, sa traiti!
Somatia lui S. nu ingaduia sovaiala. Nu intrezarii in tonul vocii sale vreo
fisura care sa permita aparitia ideii de a nu ma supune comenzii. Era cu
desavarsire de neilaturat asa ca m-am supus. M-am dus la baie, m-am spalat (cu
apa RECE dupa cum atent ma indrumase cu o zi inainte S.), m-am intors in
dormitor. Eram fresh. Patul – ravasit. Imbia la somn. Dulce somn de dimineata!
“Nu e bine, mi-am zis, ia sa-l fac inainte sa ma apuc de treaba ca altfel, fara
sa-mi dau seama, ma trezesc lungindu-ma doara asa… sa mai vad o data cum era.”
Dupa ce am facut patul am inceput gimnastica: stanga, dreapta, sus, jos,
aplecari, rasuciri, exercitii care, am crezut eu, ar fi trebuit sa aiba putinta de a-mi
pune sangele in miscare si sa ma trezeasca. Cum insa se mai intampla ca vechile si
adanc inradacinatele credinte, ganduri in lumina carora ne odihnim, sa fie dovedite
de intamplari din lumea in care traim drept pareri desarte, m-am trezit la sfaristul
exercitiilor de dimineata mai somnoros ca dupa o noapte de priveghere in fata
calculatorului. Mi se scurgeau pleoapele peste ochi. Acestia se rasuceau staruitor,
incapatanati, parca haituiti catre fundul capului intr-o incercare de a scapa de sub
puterea luminii. Ochii mei voiau sa cada iarasi intunericul caci lumina ii obosea, ii
ranea. Capul il simteam greoi sub povara somnului ce voia din nou sa ma
stapaneasca. Era ca o fiara. Muta, lenesa insa imensa venea lent dar sigur inspre
mine hotarata sa ma dea la o parte.
“Lasa-ma sa mai dorm, te rog, un pic! Jumatate de ora macar pana trece
starea aceasta, te rog, te implor!”
“Nu, rasuna din indepartate strafunduri, distanta, aspra, rece si amara, vocea
lui S. Eu nu perii pe nimeni! Rabda!”
M-am dus in bucatarie sa mananc ceva, gandind ca astfel poate imi va trece
somnul. A trebuit sa ma multumesc cu o felie de cozonac si un pahar cu lapte.
Afara lumina sa prelinse peste copaci, peste mazga. Cele dintai se trezesc
pasarile. Cand m-am trezit eu pasarile inca nu se trezisera. Acum cantau deja,
pasari obisnuite, vrabii care se pierd datorita penajului lor in si-asa prea griul
peisaj al orasului si care nu exprima nimic… sau poate doar mie nu-mi exprimau
atunci.
In fata blocului am trei copaci, trei tei. In dimineata aceea o cioara, vestitor
batran al macabrului, isi pierduse identitatea. Prea putin se sinchisea ea de urgia
tenebrelor Hadesului, de spaima teribila ce o naste in randul oameniilor gandul
mortii. Se dadea drept ciocanitoare si se cainea, saraca, sa ciuguleasca un barzaune
ascuns pesemne sub scoarta unuia dintre copacii mei. Gasise mica faptura caci
zbura pe alta craca de unde scoase un croncanit de multumire. Isi curati ciocul pe
sub pene si pleca spre alta destinatie ca sigur vietatea ceea prea putin reusise sa o
indestuleze.
La picioarele celui mai apropiat tei de geamul meu e o canalizare – o
ridicatura de ciment la vreo patruzeci de centimetri distanta de sol sub forma unui
paralelipiped dreptunghic destul de spatios incat sa incapa, de ar voi cineva, o
masa cu patru scaune. Prilej de ospete canalizarea mea n-a fost niciodata doar de
gratare din cand in cand.
In acea dimineata ea gazduia doi caini. Intinsi pe o parte, cei doi caini din
fata blocului sforaiau de-mi tremurau ferestrele. Unul din ei avuse o noapte grea.
Se vedeau urmele unei strasnice inclestari. Dadea din labute ca si cand ar fi
alergat. Cine stie ce mata nerusinata fugarise el si, dupa cum se vedea, inca mai
fugarea numai ca acum era ceva mai obosit, sau poate cel fugarit era el si-acum
reusi sa se piteasca pe undeva. Celalalt, frate-sau din alti parinti, (cei doi catei
semanau ca noaptea si ziua) avuse un somn tihnit. Doar o pala de vant il zgandari
pe sub mustati si, ca sa-si arate nemultumirea, isi salta putin capul, deschise ochii,
vazu ca nu e nimic sa merite deranjul, cu pofta casca, se culca la loc si ridica putin
din coada a amenintare: “Vantule, daca nu te potolesti, data viitoare nu voi mai fi
asa de bland”.
Se pare ca somnul celor doi fu atat de molipsitor incat, nu dupa multa
vreme, sosi si al treila. El, sarmanul, se sculase mai de dimineata si, dupa cautatura
lui deznadajduita, nu gasise ceea ce cautase. Avea obrajii supti de foame iar
coastele pareau clape la care matele lui obisnuite cu vacuumul cantau sonate la 4
maini. Intr-un final, dupa ce adulmecase pe ici, pe colo o pista care sa-l duca spre
mult dorita hrana, cazu peste el rece resemnarea. Pasi agale catre canalizare, se
urca pe ridicatura si se lasa invins intr-o rana prada somnului. Intr-un ultim act de
nadejde isi intoarse capul spre unde venise poate steaua lui norocoasa avea sa
straluceasca. Nu straluci si cainele adormi.