Capitolul 1.

Definirea ştiinţei managementului şi obiectul de studiu

1.1.Definirea ştiinţei managementului
1.2.Procesele de management
1.3. Relaţiile de management
1.4. Principiile generale ale managementului firmei
1.5. Definirea şi componentele sistemului de management al firmei

Capitolul I. Definirea ştiinţei managementului şi obiectul de studiu

I.1. Definirea ştiinţei managementului

Managementul, ca ştiinţă, s-a cristalizat relativ recent, prn eforturile depuse de un

mare număr de specialişti de pe întreg mapamondul, ca răspuns la stringentele necesităţi
ale practicii sociale. Managementul întreprinderii este abordat din multiple puncte de
vedere, care adesea se deosebesc substanţial între ele.
De la latinescul “manus”(mână, manevrare) s-a format în limba italiană cuvântul
“manegio” (preluare cu mâna), de unde prin intermediul cuvântului francez “manège”
(dresură), s- a ajuns în limba engleză la verbul “to manage” care înseamnă a administra, a
conduce. Englezii au implementat şi termenii de “manager” şi “management”, care astăzi
înseamnă conducător şi conducere.
Folosit astăzi în toate activităţile legate de conducere, termenul de management s-a
impus datorită lucrării lui James Burnham “The Managerial Revolution” (New York,
1941). Autorul a impus categoric şi definiţia de “manager” ca “vector al inovaţiei şi
progresului” sau “conducător”, cea de “management” (conducere), şi adjectivul
“managerial” având semnificaţia de “analiză interdisciplinară a poziţiei şi a rolului
managerului în societatea contemporană”. Ideea nouă şi de mare valoare şi actualitate
adusă în discuţie de Burnham este aceea că orice societate, indiferent de regimul ei
ideologic, juridic sau politic, are nevoie de manageri şi management modern dacă vrea ca
economia să prospere în ritm novator şi creator.
În lucrările de management nord-americane, cele mai răspândite definiţii ale
managementului sunt cele de ordin pragmatic, de pe poziţia managerului. Spre exemplu,
Reece şi O’Grady definesc managementul ca fiind “procesul de coordonare a resurselor
umane, informaţionale, fizice şi financiare în vederea realizării scopurilor
organizaţiei”, iar Longenecker şi Pringle îi desemnează ca fiind “procesul de obţinere şi
combinare a resurselor umane, financiare şi fizice în vederea îndeplinirii scopului
primar al organizaţiei – obţinerea de produse şi servicii dorite de un anumit segment al
societăţii”.
Alte abordări tratează managementul ca şi o ştiinţă. Astfel, Dicţionarul Larousse
defineşte managementul ca fiind “ştiinţa tehnicilor de conducere a întreprinderii”.
O altă concepţie semnificativă este cea a specialistului englez J. Tezenas, care
consideră managementul ca având “semnificaţia generală: arta de a conduce, de a
administra”.
În concepţia lui Peter Drucker, creatorul managementului modern, “managementul
este echivalent cu persoanele de conducere şi principala sa sarcină este de a mobiliza
energiile unităţii economice pentru îndeplinirea sarcinilor economice pentru

1
îndeplinirea sarcinilor cunoscute şi definite, iar testul reuşitei constă în obţinerea unei
eficienţe ridicate şi adaptarea la modificările din exterior ”.
Managementul, în concepţie sistemică, poate fi definit ca artă, ştiinţă, stare de spirit,
profesie şi cuprinde un ansamblu de concepte, principii, metode şi tehnici care
formează cadrul structural al unei metaştiinţe a gândirii şi practicii aferente funcţiei
de conducere cu o deosebită importanţă în viaţa socială şi economică, cu scop final de
a administra eficient o firmă sau economia naţională.
Conceptul de management este deci foarte complex şi are o multitudine de sensuri:
1. managementul privit ca ştiinţă constituie un ansamblu organizat şi coerent de
elemente: concepte, principii, metode şi tehnici prin care se explică în mod
sistematic fenomenele şi procesele care au loc la nivelul de conducere al
firmelor sau unităţilor şi stabilesc principiile şi metodele conducerii lor
ştiinţifice;
2. managementul constituie o artă ce constă în măiestria şi talentul de a aplica
metodele şi tehnicile ştiinţifice de conducere în concordanţă cu cerinţele reale
ale diferitelor situaţii în condiţii de eficienţă;
3. managementul reprezintă o stare de spirit care se manifestă printr-un anumit
fel de a vedea, de a dori, de a căuta şi de a accepta progresul;
4. managementul constituie o profesie în cadrul cărea persoanele specializate în
tehnicile manageriale sunt abilitate să ofere soluţii pentru problemele multiple
şi complexe care apar în cadrul activităţilor de realizare a obiectivelor.
Managerii profesionişti oferă consulting, întocmesc studii de specialitate, de
fezabilitate, proiecte şi planuri strategice şi propun soluţii activând, fie în mod
individual în cabinete de consulting, fie ca profesionişti şi experţi sau ocupând
funcţii de manageri;
5. managementul se referă la funcţiile de conducere ce presupun atribuţiile de
previziune, organizare, coordonare, antrenare şi evaluare-control pentru
managerii ce le exercită.
În concepţia profesorului Ovidiu Nicolescu, managementul se defineşte ansamblul
activităţilor, disciplinelor, metodelor, tehnicilor care înglobează sarcinile conducerii,
gestiunii, administrării şi organizării firmelor care vizează ca prin adoptarea deciziilor
optime în proiectarea şi reglarea proceselor microeconomice, să antreneze întregul
colectiv de salariaţi de a întreprinde şi lucra cât mai profitabil.
O altă definiţie a specialiştilor români dată managementului consideră că
“managementul firmelor rezidă în studierea proceselor şi relaţiilor de management din
cadrul lor, în vederea descoperirii legităţilor şi principiilor care le guvernează şi a
conceperii de noi sisteme, metode, tehnici şi modalităţi de conducere, de natură să
asigure obţinerea şi creşterea competitivităţii. ”
Elementele specifice ştiinţei managementului economic sunt deci procesele şi relaţiile
de management, care nu trebuie confundate cu relaţiile şi procesele economice, ce au un
conţinut cu totul diferit, şi nici cu alte componente ale firmelor, de natură economică,
tehnică sau umană. Prin conţinut şi mod de manifestare, procesele şi relaţiile de
management prezintă o serie de trăsături particulare ce conferă acestei ştiinţe o
pronunţată specificitate. De acea, esenţa ştiinţei managementului o reprezintă studiul
relaţiilor şi proceselor de management.

2
 Caracteristic ştiinţei managementului firmei este situarea în centrul investigaţiilor
sale, a omului în toată complexitatea sa, ca subiect şi ca obiect al managementului, prin
prisma obiectivelor ce-i revin, în strânsă interdependenţă cu obiectivele, resusele şi
mijloacele sistemelor în care este integrat. Efectul acestei abordări îl constituie analiza
multilaterală a relaţiilor şi proceselor de management ce se reflectă în caracterul
multidisciplinar al cunoştinţelor manageriale subordonate direct sporirii eficienţei
întreprinderii.
Managementul firmei reprezintă o componentă a ştiinţei managementului, de fapt cea
mai dezvoltată, cunoscută şi importantă. O ilustrare convingătoare a acestei relaţii o
constituie faptul că peste jumătate din literatura mondială de management este consacrată
firmei. O atare situaţie se explică, în principal, prin două cauze:
- firma este agentul economic de bază al fiecărei economii, principalul generator
de valoare şi de valoare de întrebuinţare, în cadrul căreia îşi desfăşoară
activitatea majoritatea populaţiei ocupate în fiecare ţară, indiferent de nivelul
său de dezvoltare. De aici importanţa deosebită şi implicaţiile multiple
economice, sociale, politice ale managementului firmei;
- primele cristalizări ale ştiinţei managementului au avut ca obiect firma,
întreprinderea, care în continuare s-a manifestat ca unul din terenurile cele mai
fertile ale inovării pe planul teoriei şi a practicii managementului, cu contribuţie
directă şi nemijlocită a unui număr mare de persoane.
Poziţia pe care o deţine managementul firmei în cadrul ştiinţei managementului,
interdependenţele cu celelalte componente ale sale se reflectă în dublul său caracter. Mai
întâi, este o disciplină economică de sinteză. Caracterul său economic decurge din
menirea sa – creşterea eficienţei economice -, din optica economică în care abordează
problemele cu care se confruntă, din ponderea apreciabilă pe care conceptele şi metodele
economice o au în cadrul său, din natura economică a firmelor asupra cărora se exercită.
Este o ştiinţă economică de sinteză deoarece preia o serie categorii economice şi de
metode de la numeroase alte discipline din acest domeniu: economie politică, organizare,
marketing, aprovizionare tehnico-materială, finanţe şi altele.
În al doilea rând, mangementul frmei are un caracter multidisciplinar determinat de
integrarea în cadrul său a o serie de categorii şi metode sociologice, matematice,
psihologice, statistice, juridice etc., folosindu-le într-o manieră specifică, reflectare a
particularităţilor relaţiilor de management.

I.2. Procesele de management

Ansamblul proceselor de muncă care se desfăşoară în orice sistem uman, inclusiv

firma, se pot diviza în două categorii de procese: procese de execuţie şi procese de
management.
Procesele de execuţie din firmă se caracterizează prin faptul că forţa de muncă,
fie că acţionează nemijlcit, în mod direct, asupra obiectelor muncii prin intermediul
mijloacelor de muncă, fie în mod indirect, cu ajutorul unor categorii speciale de mijloace
de muncă, asigură un ansamblu de produse şi servicii corespunzător naturii proceselor de
muncă implicate şi obiectivelor previzionate.

3
 Procesele de management, spre deosebire de procesele de execuţie, se
caracterizează, în principal, prin aceea că o parte din forţa de muncă acţionează asupra
celeilalte părţi, a majorităţii resurselor umane, în vederea realizării unei eficienţe cât mai
ridicate, având un caracter peponderent multilateral.
Mai concret, procesul de management în firmă constă, în ansamblul fazelor, a
proceselor prin care se determină obiectivele acesteia şi ale subsistemelor
încorporate, resursele şi procesele de muncă necesare realizării lor şi executanţii
acestora, prin care se integrează şi controlează munca personalului folosind un
complex de metode şi tehnici în vederea îndeplinirii cât mai eficiente a raţiunilor ce
au determinat înfiinţarea respectivei organizaţii.
În cadrul proceselor de management se delimitează mai multe componente principale
cărora le corespund funcţiile sau atributele conducerii – previziunea, organizarea,
organizarea, coordonarea, antrenarea şi control-evaluarea. Acestea alcătuiesc conţinutul
procesului tipic de management, care se exercită în toate sistemele social-economice,
inclusiv în firme, indiferent de caracteristicile lor.
Procesul de management se poate structura, în funcţie de modul în care sunt
concepute şi exercitate atributele sale, în trei faze sau etape principale:
a) Faza previzională, caracterizată prin preponderenţa previziunii şi prin exercitarea
celorlalte atribute ale managementului într-o viziune prospectivă, axată pe
anticiparea de modalităţi, metode, soluţii etc., organizatorice, motivaţionale şi de
evaluare superioare, corespunzător evoluţiei predeterminate a firmei respective.
Managementul de tip previzional se concentrează asupra stabilirii de obiective
pentru unitatea respectivă, deciziile strategice şi tactice fiind prioritare, ceea ce-i
conferă un caracter anticipativ;
b) Faza de operaţionalizare, caracterizată prin preponderenţa organizării,
coordonării şi antrenării personalului la realizarea cotidiană a obiectivelor
cuprinse în planurile şi prognozele întreprinderii. Acestei faze îi corespunde
managementul operativ, în care predomină adoptarea şi implementarea de decizii
curente, majoritatea referitoare la activitatea de producţie;
c) Faza finală, de comensurare şi interpretare a rezultatelor, care se
caracterizează prin preponderenţa exercitării funcţiei de evaluare-control având în
vedere obiectivele şi criteriile stabilite în prima fază. Ei îi corespunde
managementul postoperativ, cu un pronunţat caracter constatativ, prin care se
încheie un ciclu managerial şi se pregătesc condiţiile pentru reluarea următorului.

4
 I.3. Relaţiile de management

În esenţă, relaţiile de management pot fi definite ca raporturile care se

stabilesc între componenenţii unei organizaţii şi între aceşia şi componenţii altor
sisteme, în procesele previzionării, organizării, coordonării, antrenării şi control-
evaluării activităţilor firmei.
Analiza factorilor care condiţionează caracteristicile relaţiilor de management în
cadrul firmelo relevă o triplă determinare:
- Social-economică
- Tehnico-materială
- Umană.
a) Determinarea social-economică rezidă în dependenţa relaţiilor de management,
de natura şi modalităţile de existenţă ale proprietăţii asupra mijloacelor de
producţie şi, în general, de natura relaţiilor de producţie. Prin această determinare
se asigură aceleaşi caracteristici economico-sociale esenţiale firmelor bazate pe
acelaşi tip de propietate.
b) Determinarea tehnico-materială constă în dependenţa trăsăturilor
managementului de caracteristicile obiectelor muncii şi a mijloacelor de muncă,
ce constituie suportul tehnico-material al încadrării firmelor în ramuri şi
subramuri.prin aceasta ele imprimă o serie de particularităţi firmelor şi implicit
relaţiilor de management. (ex. În mod firesc, configuraţia relaţiilor de
management dintr-o întreprindere constructoare de maşini diferă parţial de cea
existentă într-o întrepridere de extracţie a cărbunelui. În ultima se exercită o serie
de restricţii suplimentare în concepţia şi operaţionalizarea relaţiilor manageriale
determinate de ponderea proceselor naturale, de influenţa sensibil mai mare a
fenomenelor naturii). Se poate afirma că, în virtutea condiţionării tehnico-
materiale, relaţiile de conducere reflectă specificitatea ramurilor sau subramurilor
din care fac parte respectivii agenţi economici. În acest fel se asigură premise mai
bune pentru luarea în considerare a specificităţii relaţiilor de management
determinate de profilurile de producţie diferite ale agenţilor economici.
c) Determinarea umană rezidă în faptul că o apreciabilă influenţă asupra relaţiilor
de management o are şi componenţa colectivităţii fiecărei firme şi cultura sa
organizaţională. Personaliatea managerilor, specialiştilor, muncitorilor etc. care îşi
desfăşoară munca într-o întrepridere şi raporturile dintre aceştia, microcolectivele
din cadrul său îşi pun amprenta asupra modului de manifestare a relaţiilor de
management în numeroase privinţe. Aceşti factori, cărora li se acordă o
importanţă sporită în firma modernă- reprezintă o reflectare a recunoaşterii rolului
pe care resursele umane în ansamblul lor îl deţin în managementul agenţilor
economici şi, în general, în activităţile lor.

Principalele variabile care influenţează relaţiile de conducere sunt următoarele:

- natura propietăţii firmei;
- categoria de societate comercială;
- dimensiunea sa;

5
 - complexitatea producţiei;
- caracteristicile proceselor tehnologice;
- dispersia teritorială a subdiviziunilor firmei;
- continuitatea procesului de producţie;
- caracteristicile materiilor prime şi materialelor;
- gradul de automatizare a tratării informaţiilor;
- potenţialul uman;
- concepţia managerilor asupra managementului firmei;
- legislaţia privind agenţii economici.

I.4. Principiile generale ale managementului firmei

Cunoaşterea evoluţiei temporale a procesului de management îi evidenţiază noi

dimensiuni cu implicaţii teoretice multiple, fiind deosebit de utilă şi pe planul practicii,
facilitând o structurare mal raţională a muncii managerilor şi executanţilor din cadrul
firmelor. La baza conceperii şi exercitării managementului firmelor se află un ansamblu
de principii care au aceeaşi triplă determinare socio-economică, tehnico-materială şi
umană, ca şi în cazul relaţiilor de management. Aceste principii se divid, în funcţie
de sfera de cuprindere a proceselor de management şi a ansamblului activităţilor
care alcătuiesc întreprinderile, în generale şi specifice diferitelor componente majore
ale sistemului de management: structura organizatorică, subsistemul informaţional ş.a.
Principiile generale exprimă nivelul de dezvoltare al ştiinţei managementului şi
fundamentele teoretice preconizate pentru modelarea de ansamblu a sistemelor de
management ale firmelor, alcătuind împreună un sistem a cărui cunoaştere şi aplicare
este indispensabilă pentru toţi managerii şi pentru personalul de specialitate implicat
în managementul activităţilor agenţilor economici.

1. Principiul asigurării concordanţei dintre parametrii sistemului de management

al firmei şi caracteristicile sale esenţiale şi ale mediului ambiant

Funcţionalitatea şi competitivitatea firmei implică o permanentă corelare,

adaptare şi perfecţionare a sistemului de management la situaţia efectiv existentă
în cadrul său, la cultura organizaţională şi la contextul socio-economic în care-şi
desfăşoară activităţile.
Originea acestui principiu rezultă din dinamismul dezvoltării economice,
tehnologice, ştiinţifice, culturale etc. Ca urmare, variabilele de management, atât
endogene cât şi exogene agenţilor economici, îşi modifică parametrii în ritm rapid,
determinând schimbări în relaţiile de management şi în conţinutul procesului de
management.
În legătură cu aplicarea acestui principiu se ridică două aspecte majore:
a) asigurarea unei concordanţe cât mai depline între parametrii sistemului
de management, pe de o parte, şi caracteristicile întreprinderii şi ale contextului său,
pe de altă parte;
b) realizarea acestei concordanţe la un nivel cât mai înalt de dezvoltare a ambelor
aspecte, nivel condiţionant în ultimă instanţă pentru eficienţa procesului de management

6
şi, implicit, a firmei respective. Apariţia de necorelări, în special generate de rămânerea
în urmă a parametrilor sistemului de management, generează disfuncţionalităţi şi,
implicit, ineficientă, în consecinţă, prevenirea apariţiei de neconcordanţe între
structura şi funcţionalitatea sistemului managerial al firmei şi necesităţile acesteia şi ale
mediului impune un permanent efort previzional, anticipativ, concretizat în remodelarea,
în adaptarea primelor.

2. Principiul managementului participativ

Exercitarea celor mai importante şi complexe procese şi relaţii de mana-

gement în cadrul firmei este necesar să se bazeze pe implicarea de
manageri, specialişti şi reprezentanţi ai proprietarilor apelând la leadership
şi realizând un nou tip de cultură organizaţională.
Sintetic, elementele care reclamă managementul participativ ia nivelul agenţilor
economici sunt:
 complexitatea şi dinamismul crescând al activităţilor din cadrul firmei,
 fluiditatea unor componente majore ale mediului ambiant,
 rapiditatea evoluţiilor ştiinţifice, tehnice, comerciale, organizatorice
contemporane,
 nivelul ridicat de pregătire a majorităţii personalului din firme,
 internaţionalizarea activităţilor economice etc.
Participarea personalului la derularea proceselor şi relaţiilor de management este
necesar să se realizeze diferenţiat, cu un plus de intensitate la nivelul firmelor mari şi
mijlocii, în domeniile de activitate cu o complexitate şi un dinamism superioare şi
pentru personalul cu un nivel de pregătire ridicat.
În firmele competitive din ţările dezvoltate, îndeosebi de dimensiuni mari şi
mijlocii, tendinţa este de a include în organismele manageriale participative
reprezentanţi ai principalilor „stakeholders" (beneficiari ai activităţilor acestora), în
această categorie se includ: acţionarii, sindicatele, clienţii, furnizorii, autorităţile locale
etc.
Formele majore de participare a componenţilor firmei, a unor specialişti din afara
lor şi a reprezentanţilor proprietarilor la conducere se reglementează prin documentele
pe care se fundamentează constituirea lor: statutul, contractul de societate etc. Actuala
legislaţie din România, privitoare la societăţile,comerciale şi regiile autonome, prevede
obligativitatea constituirii de organisme manageriale participative la nivelul superior al
ierarhiei: adunarea acţionarilor şi consiliul de administraţie.

3. Principiul motivării tuturor factorilor implicaţi, a stakeholderilor în

activităţile firmei

Funcţionalitatea şi profitabilitatea activităţilor fiecărei firme depind decisiv de

modul de îmbinare a intereselor economice ale factorilor implicaţi, evident determinate
decisiv de natura şi formele de exercitare a proprietăţii şi de concepţia pe care se
bazează luarea lor în considerare, prin utilizarea unui ansamblu de pârghii economice şi
de altă natură, între care un rol esenţial îl deţine motivarea.

7
 În ultimii ani, ştiinţa şi practica managerială se bazează pe aşa numiţii "stakeholderi",
prin aceştia desemnându-se acele organisme şi categorii de persoane cu interese
majore in desfăşurarea şi rezultatele activităţilor firmei, a căror luare în considerare de
către manageri are un impact major asupra performanţelor organizaţiei.
Motivarea, ca principiu de management al firmei, exprimă necesitatea unei
asemenea stabiliri şi utilizări a stimulentelor şi sancţiunilor materiale şi morale
de către factorii decizionali încât să asigure o împletire armonioasă a intereselor
tuturor părţilor implicate, a stakeholderilor organizaţiei, generatoare de
performanţe superioare ale organizaţiei.
Supra sau subevaluarea unei categorii de interese se răsfrânge, mai devreme
sau mai târziu, asupra satisfacerii celorlalte interese.
Concret, utilizarea acestui principiu în managementul firmelor necesită, pe baza
identificării şi evaluării motivaţiilor care se manifestă la nivelul componenţilor
compartimentelor, managerilor firmei, acţionarilor, furnizorilor, clienţilor etc., adoptarea
acelor modalităţi de împărţire a profitului, de constituire şi utilizare a diferitelor
categorii de fonduri din profituri, de salarizare a personalului, de evaluare şi promovare
a personalului, de sancţionare materială, morală (mustrări, avertismente etc.) şi penală
(pentru fapte ilicite cu grave implicaţii sociale) etc., de stabilire a mărimii şi repartiţiei
dividendelor, comisioanelor, premiilor etc,, care să determine maximum de contribuţie
a stake-holderilor la atingerea obiectivelor stabilite.
Motivarea puternică a factorilor implicaţi în activităţile firmei, corelată cu aportul
potenţial şi efectiv la rezultatele obţinute, trebuie să ghideze în permanenţă
managementul firmei.

4. Principiul eficacităţii şi eficienţei

Dimensionarea, structurarea şi combinarea tuturor proceselor şi relaţiilor

manageriale este necesar să aibă în vedere maximizarea efectelor economico-
sociale cuantificabile şi necuantificabile ale firmei în vederea asigurării unei
competitivităţi ridicate.
Deci, în esenţă, principiul eficacităţii şi eficienţei exprimă necesitatea modelării
sistemului de management al firmei, astfel încât să se determine supravieţuirea şi
competitivitatea sa.
În conceperea şi derularea proceselor şi relaţiilor manageriale este important de
avut în vedere realizarea concomitentă a eficacităţii şi eficienţei. Prin eficacitate
desemnăm îndeplinirea obiectivelor şi/sau sarcinilor previzionate, element cel mai
adesea decisiv pentru competitivitatea firmei. Concomitent, se impune obţinerea
eficienţei, adică realizarea, din activitate condusă, de venituri superioare cheltuielilor
implicate. De reţinut că o firmă poate fi eficace dar nu şi eficientă şi viceversa. Un
management competent le realizează concomitent, derulând un management eficace
în condiţii de eficienţă.
Concretizarea acestui principiu implică utilizarea unui instrumentar modern de
concepte şi metode, în primul rând de management, dar şi economice, juridice,
tehnice, sociologice etc., bazată pe analiza lucida, sistematică a realităţilor. Obţinerea
eficienţei economice este necesar să fie concepută şi realizată într-o viziune nouă,

8
subsumată opţiunii strategice fundamentale a trecerii la economia de piaţă, apelând la
leadership şi la cultura organizaţională performantă.
În stabilirea eficacităţii şi eficienţei de realizat în cadrul firmei rolul decisiv îl au
proprietarii sau reprezentanţii lor. Subliniem acest aspect întrucât în numeroase
societăţi comerciale publice şi/sau de stat, reprezentanţii proprietarilor în organismele
manageriale fac adesea „figuraţie", ceea ce se răsfrânge negativ în funcţionalitatea şi
performanţele acestor organizaţii.
Desigur, cunoaşterea şi însuşirea principiilor de management ale firmelor sunt
esenţiale pentru toţi cei implicaţi direct sau indirect în activităţile acestora. Tot atât de
esenţială este însă şi utilizarea lor adecvată, astfel încât să li se valorifice Ia un nivel cât
mai înalt valenţele de amplificare a competitivităţii ce le sunt proprii.
Referitor la folosirea principiilor de management în perioada actuală trebuie
subliniată necesitatea luării lor în considerare permanent şi intens, a integrării lor
organice în activităţile manageriale curente, având în vedere obiectivele şi conţinutul
restructurării societăţii şi economiei româneşti în procesul trecerii treptate spre o
economie de piaţă şi al democratizării.

1.5. Definirea şi componentele sistemului de management al firmei

Exercitarea funcţiilor şi relaţiilor de management la nivelul fiecărei firme

-societate comercială sau regie autonomă - se realizează prin sistemul de management.
Sistemul de management al firmei poate fi definit ca ansamblul elementelor cu
caracter decizional, organizatoric, informaţional, motivaţional etc. din cadrul
societăţii comerciale sau regiei autonome, prin intermediul căruia se exercită
ansamblul proceselor şi relaţiilor de management, în vederea obţinerii unei
eficacităţi şi eficiente cât mai mari.
La baza sistemului de management din întreprinderea moderna, competitivă pe
plan naţional şi internaţional, se află un complex de principii, reguli, cerinţe care
asigură modelarea sa, corespunzător preceptelor ştiinţei managementului. De reţinut ca,
în conceperea şi realizarea sistemului de management, trebuie luate în considerare
elementele specifice fiecărei firme, în special profilul, dimensiunea şi structura
resurselor umane, materiale şi financiare, potenţialul şi mentalitatea personalului,
poziţia firmei în contextul economic naţional şi - dacă este cazul - internaţional etc. Un
rol determinant îl au, adesea, proprietarii sau reprezentanţii lor, fie că acţionează ca
manageri executivi sau în calitate de componenţi ai organismelor manageriale
participative.
Indiferent de caracteristicile agentului economic, sistemul de management
cuprinde mai multe componente (fig.1.11, vezi pagina următoare) ce se deosebesc în
funcţie de natura, de caracteristicile instrumentarului utilizat şi anume:
- subsistemul organizatoric;
- subsistemul informaţional;
- subsistemul decizional;
- subsistemul metode şi tehnici de management;
- alte elemente de management.

9
 Componenţa sistemului de management al firmei, cea mai concretă, o constituie
subsistemul organizatoric, ceea ce explică de ce i-au fost consacrate majoritatea primelor
studii ale ştiinţei conducerii.
I.
Subsistemul organizatoric al firmei constă în ansamblul elementelor de
natură organizatorică ce asigură cadrul, divizarea, combinarea şi
funcţionalitatea proceselor de muncă în vederea realizării obiectivelor
previzionale.
În cadrul sistemului organizatoric al firmei sunt reunite de fapt cele două
principale categorii de organizare existente în orice firmă: organizarea formală şi cea
informală.
Prin organizare formală definim ansamblul elementelor organizatorice din
cadrul firmei, stabilite de către management prin regulamentul de organizare şi
funcţionare, organigrame, descrieri de funcţii şi posturi şi alte documente
organizatorice.
Din punct de vedere procesual organizarea formală are drept conţinut principal
funcţiunile, activităţile, atribuţiile şi sarcinile. Aşa cum consideră în prezent, în
cvasitotalitate specialiştii, în cadrul firmelor există, de regulă, cinci funcţiuni -cercetare-
dezvoltare, comercială, producţie, financiar- contabilă şi de personal.
Structural, conţinutul funcţiunilor întreprinderii este modelat în structura
organizatorică, structura sa de rezistenţă.
Structura organizatorică este alcătuită din ansamblul persoanelor şi
subdiviziunilor organizatorice astfel constituite încât să asigure premisele
organizatorice în vederea realizării obiectivelor previzionate.
Principalele componente ale structurii organizatorice ale firmei sunt postul,
funcţia, ponderea ierarhică, compartimentul, nivelul ierarhic şi relaţiile organizatorice.
Organizarea informală este întotdeauna asociată organizării formale a firmei.
În esenţă, organizarea informală rezidă în totalitatea elementelor şi
interacţiunilor umane cu caracter organizatoric care se manifestă în mod spontan
şi natural între componenţii firmei.
Principalele componente ale organizării informale sunt: grupa informală, norma de
conduită a grupei, relaţiile informale, rolul informai, leaderul informai etc.
Subsistemul organizatoric al firmei, rezultantă a interacţiunii elementelor organizatorice
formale - predominante - cu cele informale îndeplineşte în cadrul societăţii comerciale sau
regiei autonome mai multe funcţii:
- stabileşte principalele componente organizatorice ale firmei în funcţie de
amploarea şi natura obiectivelor previzionate, de resursele disponibile şi de
viziunea managerială a conducerii de nivel superior;
- interconectează subdiviziunile organizatorice potrivit anumitor criterii, în
vederea asigurării unei funcţionalităţi normale agentului economic;
- combină resursele firmei cu respectarea anumitor cerinţe, punând pe primul plan
competitivitatea organizaţiei;
- asigură cadrul organizatoric pentru desfăşurarea ansamblului activităţilor
întreprinderii, luând în considerare pe lângă criterii de ordin structural-
organizatoric şi pe cele informaţional-decizionale.

10
 În concluzie, structura organizatorică constituie armătura de rezistenţă a
întreprinderii, prin caracteristicile sale constructive şi funcţionale condiţionând sensibil
conţinutul şi eficacitatea activităţilor desfăşurate în cadrul său.
Între componentele sistemului de management al firmei, subsistemul informaţional
frapează prin dinamism şi flexibilitate pronunţată, rezultat în principal al aplicării
spectaculoaselor progrese din informatică.

II.
Prin sistemul informaţional se desemnează totalitatea datelor, informaţiilor,
circuitelor informaţionale, fluxurilor informaţionale, procedurilor şi
mijloacelor de tratare a informaţiilor existente într-o firmă, care au drept scop
să asigure suportul informaţional necesar pentru previzionarea şi îndeplinirea
obiectivelor.
Înţelegerea mecanismului informaţional al firmei, a multiplelor funcţii ale
informaţiei în cadrul său, este condiţionată de cunoaşterea componentelor
subsistemului informaţional. Deşi în această privinţă o perioadă relativ îndelungată au
fost opinii diferite între specialişti, în prezent s-a ajuns ia un consens asupra
elementelor ce constituie componentele de bază ale unui subsistem informaţional, şi
anume: data, informaţia, circuitul informaţional, fluxul informaţional, procedura
informaţională şi mijloacele de tratare a informaţiei.
În cadrul firmei, orice sistem informaţional îndeplineşte mai multe funcţii care
exprimă rolul şi contribuţia sa la desfăşurarea adecvată a activităţilor. Sistemul
informaţional este necesar să asigure ansamblul informaţiilor pentru iniţierea,
fundamentarea şi adoptarea deciziilor de conducere, ceea ce reprezintă conţinutul
funcţiei decizionale. Pe măsura creşterii complexităţii şi dinamismului firmelor, a
înfăptuirii „de facto" a economiei de piaţă, ce se reflectă în amplificarea numărului,
frecvenţei şi dificultăţii deciziilor, funcţia decizională a sistemului informaţional
devine tot mai importantă, în raport în special cu executanţii, sistemul informaţional
exercită funcţia operaţională. Aceasta constă, în esenţă, în asigurarea personalului
cu ansamblul informaţiilor necesare realizării mulţimii de acţiuni implicate de
executarea sarcinilor atribuite. Revoluţia ştiinţifico-tehnică contemporană,
împreună cu intensificarea participării la diviziunea internaţională a muncii şi, în
special, trecerea la economia de piaţă determină necesitatea posedării de către personalul
firmelor a unui volum mare de informaţii care nu privesc direct şi nemijlocit propria
unitate. Funcţia de documentare exprimă menirea gnoseologică a sistemului
informaţional, vizând furnizarea de informaţii a căror valorificare în interesul firmei,
ulterioară şi parţială, pe plan decizional condiţionează sensibil pe termen lung eficienţa
firmei.
Sistemul informaţional, prin funcţiile sale, are în cadrul societăţii comerciale şi
regiei autonome acelaşi rol ca şi sistemul circulatoriu în cadrul corpului omenesc, j
Asigurarea informaţiei necesare tuturor componentelor întreprinderii este la fel de
vitală ca şi irigarea cu sânge a fiecărui organ uman.

11
 III.
Sistemul decizional, constă în ansamblul deciziilor adoptate şi aplicate în
cadrul firmei de manageri.
Fiind integral specific managementului, acesta constituie un adevărat sistem de
comandă, ce reglează ansamblul activităţilor implicate. Prin intermediul sistemului
decizional se exercită toate funcţiile managementului, o pondere superioară
înregistrând-o previziunea nelipsită de nici un act sau proces decizional. Puternic
condiţionat de calitatea celorlalte componente ale managementului, subsistemul
decizional reprezintă partea cea mai activă a sistemului de management, fiind, în
ultimă instanţă, determinant pentru obţinerea unui profit ridicat.
Prin decizie de conducere sau de management 1 , componenta esenţială a
sistemului decizional, desemnăm cursul de acţiune ales în vederea îndeplinirii
unui anumit obiectiv din cadrul firmei, ce are implicaţii directe asupra a
cel puţin unei alte persoane, influenţându-i acţiunile şi compor-tamentele.
În cadrul firmei, subsistemul decizional îndeplineşte un rol similar
sistemului nervos în corpul omenesc. Aşa cum fără un sistem nervos bine pus la
punct omul moare sau este bolnav, neputându-şi exercita funcţiile specifice de
odihnă, muncă, distracţie etc., tot la fel şi firma, fără un sistem decizional
adecvat, nu poate să funcţioneze eficient. De aici rezultă importanţa sa deosebită
pentru societăţi comerciale şi regii autonome.
Concret, sistemul decizional îndeplineşte în cadrul firmei următoarele funcţii
principale:
a) direcţionează dezvoltarea de ansamblu a firmei şi a componentelor sale.
Previziunile pe care se fundamentează evoluţia activităţilor întreprinderii sunt
practic ansambluri de decizii strategice, tactice sau curente prin care se stabilesc
principalele obiective urmărite, modalităţile principale de acţionat pentru îndeplinirea lor,
precum şi resursele umane, materiale, informaţionale şi financiare alocate, în consecinţă,
dezvoltarea firmei este prefigurată şi direcţionată prin deciziile de plan;
b) declanşarea acţiunilor personalului din cadrul firmei şi al componenţilor
acesteia.
Fiecare persoană din cadrul întreprinderii, ca şi fiecare compartiment, trece la
realizarea sarcinilor de serviciu în baza deciziilor managerilor respectivi, care stabilesc
concret ce trebuie făcut, când, unde, cum, cu ce mijloace, ce restricţii sunt etc. prin
intermediul deciziilor, preponderent curente şi, mai rar, tactice.
c) armonizarea activităţilor şi personalului firmei.
Desigur, între aceste trei funcţii principale ale subsistemului decizional există
multiple interdependenţe, împreună asigurând ansamblul de „comenzi" indispensabile
bunei funcţionări a firmei în condiţiile complexe ale tranziţiei spre economia de piaţă.

IV.
Subsistemul metode şi tehnici de management sau metodologic-
managerial este alcătuit din ansamblul metodelor, tehnicilor şi
procedurilor utilizate în managementul unei firme.
Puternic implicate şi în precedentele subsisteme, metodele şi tehnicile de
management se caracterizează prin complexitate şi formalizare, participând la
exercitarea fiecăreia din cele cinci funcţii de management. Având un puternic

12
 caracter metodotogico-instrumental, subsistemul metodologic contribuie sensibil la
sporirea raţionalităţii şi, implicit, a eficienţei fiecărui proces de management, la
nivelul său fiind cel mai pregnant vizibil tendinţa de profesionalizare a
managementului.
Componentele principale ale subsistemului metodologic le reprezintă metodele
şi sistemele de management propriu-zise, cum ar fi diagnosticarea, delegarea,
managementul prin obiective, managementul prin proiecte, tabloul de bord etc.
Subsistemul metodelor de management îndeplineşte în cadrul îngreprinderii mai
multe funcţii, dintre care cele mai importante le considerăm următoarele:
a) Asigurarea suportului logistic, metodologic pentru exercitarea ansam blului
proceselor şi relaţiilor de management şi pentru principalele subsisteme prin care
acestea se operaţionalizează. Calitatea ansamblului sistemului de management al
societăţii comerciale şi regiei autonome depinde în bună măsură de gama metodelor şi
tehnicilor de conducere încorporate. Sintetizând de o manieră riguroasă anumite
abordări ale managementului, care în procesul practicii sociale s-au dovedit eficace,
metodele şi tehnicile de management constituie instrumentarul de neînlocuit pentru
operaţionalizarea proceselor şi relaţiilor de conducere, în perioada contemporană este de
neconceput funcţionarea managementului unei întreprinderi fără folosirea frecventă a
metodelor: şedinţa, diagnosticarea, delegările, graficul de muncă al conducătorului etc.
b) Subsistemul metodelor de management are şi menirea de a dezvolta potenţialul
personalului managerial şi de execuţie din firme. Dimensiunea umană specifică
proceselor şi relaţiilor de management se reflectă şi în faptul că acestea au multiple
consecinţe asupra componenţilor întreprinderii, atât în calitate de titulari ai anumitor
posturi de conducere, cât şi de oameni cu personalitate proprie, în virtutea acestei
determinări, conceperea şi utilizarea subsistemului metodelor de management este
necesar să aibă în vedere o mai bună evaluare, folosire şi dezvoltare a potenţialului
profesional al fiecărui salariat, ceea ce condiţionează performanţele actuale şi de
perspectivă ale firmei. Concomitent, trebuie avut permanent în vedere că fiecare titular
al unui post reprezintă o personalitate aparte cu aspiraţii, posibilităţi, caracteristici şi
necesităţi extraprofesionale specifice, a căror luare în considerare este necesară pentru
funcţionalitatea şi profitabilitatea societăţilor comerciale şi regiilor autonome.
c) Scientizarea muncii de management constituie o altă funcţie a acestui
subsistem. Dovada cea mai vizibilă a trecerii la managementul ştiinţific a reprezentat-o
apelarea pe scară largă la metode şi tehnici de conducere folosite în mod adecvat.
Ulterior, trecerea la profesionalism în domeniul managementului este marcată de
constituirea unui corp de concepte şi metode de conducere bine conturat, a căror
aplicare necesită manageri special pregătiţi, în măsură să determine pe această bază
obţinerea unei ridicate competitivităţi în domeniul condus. De reţinut că în acest
domeniu există foarte mari posibilităţi de progres, informatizarea, cibernetizarea şi
robotizarea societăţilor comerciale şi a regiilor autonome, remodelarea activităţilor
acestora corespunzător cerinţelor economiei de piaţă fiind indisolubil condiţionate de
adoptarea unor noi metode de management, concomitent cu modificarea substanţială a
conţinutului şi modalităţilor de utilizare a instrumentarului actual de management.

13