Sunteți pe pagina 1din 17

RAPORTUL JURIDIC CIVIL

1. NOŢIUNE
Într-o formulare simplă raportul juridic civil poate fi definit ca o relaţie
socială reglementată prin norme de drept civil [1]. Relaţia socială este o 1

relaţie dintre oameni, iar norma de drept civil este exprimată în acte
normative cuprinse în ramura dreptului civil, ca izvoare ale acesteia. Deşi
definiţia este formulată într-un mod foarte simplu, se poate reţine esenţa, şi
anume că este vorba de acele relaţii sociale care sunt reglementate de
normele dreptului civil.

Prin prisma normelor dreptului civil, raporturile juridice civile apar ca o


realizare a normelor juridice.

Într-o definiţie mai elaborată, prin raport juridic civil se înţelege relaţia
socială, patrimonială sau nepatrimonială, reglementată de norma de drept
civil [2]. Reţinem deci că raportul juridic civil este o specie de raport juridic.
2

Două aspecte trebuie relevate în definiţia de mai sus:


- condiţia sine qua non a raportului juridic civil o reprezintă reglementarea unei relaţii sociale prin norme ce intră în conţinutul
dreptului civil.
Aşadar, dacă orice raport juridic civil este o relaţie socială, nu orice relaţie socială, prin ea însăşi, este raport juridic civil.

- fiind reglementată prin norma de drept civil, relaţia socială nu îşi pierde
calitatea sa primordială - aceea de a fi un raport social - adică o legătură între
oameni.

O definiţie mai complexă decât cele redate mai sus, nu este necesară.

1
2
2. CARACTERELE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL
Raportul juridic civil prezintă trăsăturile caracteristice oricărui raport juridic. Pe lângă acestea, însă, el are şi
unele caracteristici proprii, în număr de trei.

Caracterul social al raportului juridic civil rezultă din faptul că el este o


relaţie socială (reglementată prin normele de drept civil), adică este o relaţie
dintre oameni, dintre persoane. Conţinutul acestui caracter rezidă în două
aspecte: pe de o parte, prin reglementarea sa de către norma de drept civil,
relaţia dintre oameni nu îşi pierde trăsătura sa de a fi o relaţie socială şi, pe
de altă parte norma de drept civil (ca orice normă juridică de altfel) nu se
poate adresa decât conduitei oamenilor, în calitatea lor de fiinţe sociale
[3]
dotate cu raţiune 3
. Legea nu poate reglementa norme de conduită pentru
bunuri. Chiar în situaţiile când se vorbeşte de “ regimul juridic al bunurilor “,
de fapt se are în vedere, conduita oamenilor, ei între ei, cu privire la lucruri ori
bunuri.
Trebuie precizat că raportul juridic civil se poate stabili atât între
oameni, priviţi fiind individual, adică în calitatea lor de persoane fizice , dar şi
între oameni organizaţi în colectivităţi, având calitatea de persoane juridice.
Este necesar să facem această pr 22522h713w ecizare deoarece, atunci
când este vorba despre drepturile reale îndeosebi dreptul de proprietate,
autori aparţinând doctrinei franceze au susţinut până în secolul nostru că în
asemenea cazuri ar fi vorba de o relaţie între titularul dreptului (proprietar) şi
obiectul dreptului respectiv (lucrul). Ulterior, autori de prestigiu ( Aubry , Rau ,
Planiol şi Ripert ) au respins această teză, demonstrând că şi dreptul de
proprietate este un raport juridic social, stabilit între titularul dreptului ca
subiect activ şi toate celelalte persoane care sunt obligate să îl respecte, în
calitatea de subiecte pasive 4[4].

3
4
Raportul juridic civil are un caracter voliţional . Acest lucru trebuie
înţeles astfel: o relaţie socială devine raport de drept civil pentru că s-a voit
acest lucru de către legiuitor atunci când s-a adoptat norma juridică civilă.
Norma juridică are o trăsătură fundamentală - este voinţă de stat. Aceasta se
transmite şi relaţiei sociale care este reglementată prin norma juridică. Acest
caracter voliţional este comun tuturor raporturilor juridice. Există şi un aspect
specific raportului juridic civil izvorât dintr-un act juridic civil constând în
manifestarea de voinţă în scopul de a produce efecte juridice. Prin urmare, la
această categorie de raporturi juridice civile, pe lângă voinţa exprimată în
norme de drept civil care reglementează actul juridic civil, există şi voinţa
autorilor sau autorului actului respectiv (contract sau act unilateral). Pentru
această categorie se vorbeşte în doctrină de “ caracterul dublu voliţional ” ori
“ dublu caracter voliţional “ fiind de preferat cea dintâi denumire, fiind vorba
de un simplu caracter, care are, însă în cazul arătat, două aspecte.

De obicei, caracterul dublu voliţional este raportat la momentul formării


raportului juridic civil. În ceea ce priveşte voinţa colectivă exprimată prin
norma de drept civil este de înţeles că trebuie să fie cunoscută, să existe în
momentul în care între părţi se leagă raportul juridic civil. Cea de-a doua
voinţă , însă, poate să nu existe în momentul naşterii raportului juridic, dar să
apară în momentul stingerii acestuia, când obligaţia născută în cadrul unui
raport juridic civil doar în temeiul legii este executată în mod voluntar (nu silit).
Un astfel de exemplu priveşte raportul de răspundere delictuală. Astfel, dintr-
un delict civil (fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu) se naşte raportul de
răspundere civilă delictuală doar pe baza voinţei exprimate în lege (art. 998
Cod Civil). Autorului faptei ilicite îi revine obligaţia de a repara prejudiciul, în
cadrul acestui raport juridic. Autorul nu a dorit naşterea acestei obligaţii, care
însă, s-a născut în temeiul legii, a voinţei legiuitorului. Chiar dacă nu voieşte
să stingă acest raport juridic, autorul faptei ilicite va putea fi obligat, tot prin
voinţa legii, la executarea obligaţiei, constând în repararea prejudiciului
cauzat. Bineînţeles, poate avea loc şi o reparare voluntară a prejudiciului, ce
va duce la stingerea raportului juridic respectiv . În acest caz caracterul dublu
voliţional este prezent nu la naşterea ci la stingerea raportului juridic.

Raportul juridic civil se caracterizează prin poziţia de egalitate juridică a


părţilor. Egalitatea juridică a părţilor reprezintă nu numai metoda de
reglementare a dreptului civil, ci şi un caracter propriu raportului juridic civil.
Conţinutul acestui caracter se exprimă prin nesubordonarea unei părţi faţă de
cealaltă.

Nu trebuie confundat acest caracter cu principiul fundamental al


dreptului civil care este “ principiul egalităţii în faţa legii civile ”, întrucât în
cazul “caracterului ” este vorba de poziţia unei părţi faţă de cealaltă, iar nu de
poziţia subiectelor de drept faţă de legea civilă.

De asemenea, această egalitate juridică a părţilor nu trebuie înţeleasă


în sensul egalităţii de patrimonii între părţi sau că părţile ar avea un număr
egal de drepturi subiective civile şi de obligaţii. Indiferent că o parte din
raportul juridic civil are numai drepturi, iar cealaltă parte numai obligaţii, ori
că drepturile şi obligaţiile lor în cadrul raportului juridic civil nu sunt egale,
poziţia lor juridică va fi întotdeauna egală; nici una dintre ele nu va putea
impune, pe cale unilaterală, celeilalte părţi voinţa sa, nu va avea la dispoziţie
mijloace proprii de constrângere faţă de cealaltă parte [5].
5

3. STRUCTURA RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

5
Raportul juridic cuprinde structural trei elemente constitutive: părţile,
conţinutul , obiectul .

a) Părţile sau subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice şi


juridice care sunt titularele drepturilor şi obligaţiilor civile.

b) Conţinutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor


subiective civile şi a obligaţiilor civile pe care le au părţile.

c) Obiectul raportului juridic civil constă în conduita părţilor, adică în


acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndrituite părţile sau de care sunt ţinute
să le respecte.

Pentru a fi în prezenţa unui raport juridic civil, cele trei elemente


enumerate (enunţate) mai sus trebuie să fie întrunite cumulativ.

În cele ce urmează vom analiza pe scurt aceste trei elemente, inclusiv


subiectele raportului juridic civil, urmând să detaliem în cuprinsul capitolelor
următoare cele două elemente ce constituie tema lucrării noastre, respectiv
conţinutul şi obiectul raportului juridic civil.

3.1 PĂRŢILE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL


În acest subcapitol ne vom referi numai la câteva noţiuni elementare privind părţile raportului juridic civil,
absolut necesare înţelegerii depline a celorlalte două elemente ce constituie tema lucrării noastre.

Există două mari categorii de subiecte de drept civil:

- persoanele fizice, care sunt subiecte individuale de drept civil, adică


omul, privit ca titular de drepturi şi obligaţii civile. Această noţiune este folosită
de legea de bază în materia subiectelor de drept civil, care este Decretul
nr.31din 1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice.

- persoanele juridice (numite şi persoane morale) , care sunt subiecte


colective de drept civil, adică un colectiv de oameni care, întrunind condiţiile
prevăzute de lege, este titular de drepturi subiective şi obligaţii civile. Această
noţiune este, de asemenea, folosită de Decretul nr. 31/1954.

Pentru a avea calitatea de persoană juridică, entitatea trebuie să


întrunească următoarele condiţii cumulativ:

- să aibă o organizare proprie ;

- să aibă un patrimoniu distinct ;

- să aibă un scop determinat, în acord cu interesele obşteşti ;

Aşa cum dreptul civil este o parte a dreptului român, noţiunea de


“subiect de drept civil ” reprezintă diferenţa specifică în raport cu noţiunea
“subiect de drept “, care este genul proxim.

Putem formula, astfel, definiţia generală a subiectului de drept civil ca


fiind acea specie de subiecte de drept care cuprinde persoana fizică şi
persoana juridică, în calitate de titulari de drepturi subiective şi obligaţii civile.
Aşadar, există două categorii de subiecte de drept civil :

- persoane fizice - subiecte individuale de drept civil ;

- persoane juridice - subiecte colective de drept civil ;

Fiecare dintre aceste două categorii se subîmparte în :

A. persoanele fizice :

- minorii sub 14 ani care sunt persoane lipsite de capacitate de


exerciţiu ;

- minorii între 14 şi 18 ani, având capacitate de exerciţiu restrânsă ;

- majorii, care sunt persoane fizice peste 18 ani cu capacitate de

exerciţiu deplină ;
După criteriul cetăţeniei, persoanele fizice se împart în :

- cetăţeni români ;

- cetăţeni străini, apatrizi şi persoană cu dublă cetăţenie (din care nici

una nu este română) ;

Deşi această clasificare este importantă mai ales din punctul de vedere
al dreptului public, ea are incidenţă şi asupra dreptului privat cum este dreptul
civil.

B. persoanele juridice :

- persoanele juridice particulare ori private ;

- persoanele juridice cooperatiste şi obşteşti ;

- persoanele juridice mixte ;

- persoanele juridice de stat ;

După criteriul naţionalităţii, se pot deosebi :

- persoane juridice de naţionalitate română ( în principiu, cele cu sediul


în România )

- persoane juridice de altă naţionalitate ( străină ) ;

Prin determinarea subiectelor raportului juridic civil putem cunoaşte


părţile acestui raport. Pentru a determina subiectele raportului juridic civil,
trebuie făcută o distincţie:

- în ceea ce priveşte raporturile civile care au în conţinutul lor un drept


absolut (un drept real sau un drept nepatrimonial), este cunoscut sau
determinat numai subiectul activ al raportului juridic, care este însuşi titularul
dreptului respectiv. Subiectul pasiv este format din totalitatea celorlalte
subiecte de drept civil, deci este vorba de un subiect pasiv nedeterminat.

- în ceea ce priveşte raporturile civile care au în conţinut un drept relativ


(un drept de creanţă), este determinat atât subiectul activ (creditorul) cât şi
subiectul pasiv (debitorul ).

Analizăm în continuare situaţiile în care raportul juridic civil este stabilit


între mai multe persoane, fie ca subiecte active, fie ca subiecte pasive, adică
ceea ce în doctrină poartă denumirea de “pluralitatea subiectelor raportului
juridic civil “.

În cazul raporturilor civile patrimoniale reale, având în conţinut dreptul


de proprietate, subiectul pasiv, nedeterminat, este constituit, întotdeauna din
toate celelalte subiecte de drept civil, exclusiv titularul dreptului de
proprietate. În schimb, subiectul activ poate fi o persoană - în cazul
proprietăţii exclusive, mai multe persoane determinate - în cazul proprietăţii
comune. Aşadar, pluralitatea activă există dacă sunt mai mulţi titulari ai
dreptului de proprietate asupra unui bun ori asupra unei mase de bunuri.

Proprietatea comună se întâlneşte sub următoarele trei forme :

- coproprietatea - mai multe persoane deţin împreună un bun sau mai


multe bunuri determinate, fiecare cunoscându-şi cota ideală de drept (1/2,
1/4, etc ), dar nu are o parte determinată din bunul respectiv, privit în
materialitatea lui, astfel că dreptul său se întâlneşte cu al celorlalţi în orice
[6]
părticică a bunului 6
.

- indiviziunea - mai multe persoane deţin o masă de bunuri, fiecare


coindivizar cunoscându-şi cota parte de drept, dar nu are un anumit bun ori

6
anumite bunuri determinate pe care să le deţină în exclusivitate (ex:
moştenitorii defunctului dobândesc masa succesorală).

- devălmăşia - este acea formă a proprietăţii comune caracteristică


stăpânirii bunurilor dobândite în timpul căsătoriei de către soţi.

Partea fiecăruia este determinată prin lege, generic, prin folosirea


criteriului gradului de contribuţie la dobândirea bunurilor comune.

Cele trei forme ale proprietăţii comune încetează prin împărţire ori partaj
- judiciar sau voluntar.

În situaţia raporturilor juridice nepatrimoniale: izvorâte din creaţia


intelectuală, pluralitatea activă cunoaşte forma de coautorat, când opera
comună este creată de mai multe persoane. Când contribuţia fiecăruia este
determinată, opera este divizibilă, iar când nu este determinată opera este
indivizibilă. Sunt exceptate de la regula divizibilităţii şi situaţiile în care
obiectul este prin natura lui indivizibil sau este privit ca indivizibil prin
convenţia părţilor.

În domeniul raporturilor obligaţionale (de creanţă) pluralitatea poate fi:

- activă - există mai mulţi creditori ;

- pasivă - există mai mulţi debitori ;

- mixtă - există mai mulţi cretori şi mai mulţi debitori ;

În această situaţie regula este divizibilitatea, precizându-se că, în principiu,


obligaţiile civile sunt conjuncte, ceea ce înseamnă :

- în caz de pluralitate activă, fiecare din creditori nu poate cere de la


debitor decât partea sa din creanţa comună .
- în caz de pluralitate pasivă, fiecare din debitori este ţinut doar de
partea sa din datoria comună.

Fiind o regulă, divizibilitatea se prezumă, nu trebuie prevăzută expres.


Excepţiile constau în solidaritate şi indivizibilitate. Astfel :

- solidaritatea activă - când sunt mai mulţi creditori ;

- solidaritatea pasivă - când sunt mai mulţi debitori ;

În caz de solidaritate activă, fiecare din creditori este îndreptăţit să


pretindă întreaga datorie de la debitor, debitorul plătitor liberându-se faţă de
toţi creditorii solidari. În caz de solidaritate pasivă, oricare dintre debitori este
ţinut pentru întreaga datorie. Dacă unul din debitori plăteşte creanţa se stinge
faţă de creditor, încetând şi solidaritatea, debitorul plătitor având drept de
regres contra celorlalţi codebitori.

În caz de indivizibilitate, oricare dintre codebitori este ţinut de întreaga


datorie. Deşi, aparent, între solidaritatea pasivă şi indivizibilitate nu ar exista
nici o diferenţă, în realitate există deosebiri importante privitoare la :

- izvorul lor - dacă există un izvor comun - convenţia - există şi un izvor


propriu : solidaritatea poate rezulta (şi) din lege (solidaritatea legală - ex : art.
1003 Cod Civil - “ Când delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor
persoane, aceste persoane sunt ţinute solidar pentru despăgubire”), pe când
indivizibilitatea poate izvorî (şi) din natura bunului care formează obiectul
obligaţiei.

- întinderea lor - solidaritatea funcţionează numai faţă de cei între care


s-a născut (faţă de moştenitori obligaţia se transmite divizată), pe când
indivizibilitatea se transmite şi către succesori. În
continuare vom analiza problema schimbării subiectelor raportului juridic civil.
Astfel, în cazul raporturilor juridice civile patrimoniale schimbarea subiectului
activ se realizează prin transmiterea bunului care se află în circuitul civil în
condiţiile legii (de exemplu prin vânzarea bunului aflat în proprietatea cuiva
către o altă persoană care devine proprietar).

Situaţia raporturilor juridice civile patrimoniale obligaţionale este diferită,


astfel : poate interveni atât o schimbare a subiectului activ (creditorul), cât şi o
schimbare a subiectului pasiv ( debitorul).

Schimbarea subiectului activ se face prin: cesiune de creanţă,


subrogaţia personală, novaţia prin schimbare de creditor.

Schimbarea subiectului pasiv se face prin: stipulaţia pentru altul, novaţia


prin schimbare de debitor, delegaţia (perfectă şi imperfectă), poprire.
Pentru ca o persoană fizică sau juridică să poată participa la un raport juridic
civil trebuie să aibă capacitate civilă. Capacitatea civilă cuprinde capacitatea
de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă este aptitudinea, generală şi abstractă, a omului de a
avea drepturi şi obligaţii civile.
Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea omului de a-şi exercita drepturile
civile şi de a-şi executa obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice civile.

În ţara noastră, capacitatea de folosinţă este recunoscută tuturor


persoanelor fizice, fără ca sexul, rasa, naţionalitatea, religia, gradul de cultură
sau originea să aibă vreo înrâurire asupra capacităţii . 7

Toate persoanele fizice pot dobândi drepturile şi obligaţiile recunoscute


de actele normative în vigoare. De aceea, ea este generală şi egală pentru
toţi. Capacitatea de folosinţă începe la naşterea persoanei şi încetează la
moartea acesteia.
7
Legea consacră şi o capacitate de folosinţă anticipată, conform căreia:
drepturile copilului sunt recunoscute încă de la data concepţiei cu condiţia ca
acesta să se nască viu. În dreptul comparat se întâlnesc şi situaţii când
copilul trebuie să fie şi viabil.

Există şi îngrădiri ale capacităţii de folosinţă :

- îngrădiri cu caracter de sancţiune ;

- îngrădiri care au drept scop ocrotirea unor persoane ;

În orice caz, acestea trebuie prevăzute în mod expres de lege,


deoarece capacitatea de folosinţă este o însuşire esenţială şi inerentă a
persoanei fizice, eventualele restrângeri şi limitări în acest sens existând
numai în cazurile şi condiţiile prevăzute expres de lege.

Tot astfel, persoana fizică nu poate renunţa nici total, nici parţial la
capacitatea sa de folosinţă.

În ceea ce priveşte capacitatea de folosinţă a persoanei juridice,


aceasta se deosebeşte de cea a persoanei fizice prin faptul că ea nu este
generală şi egală pentru toate persoanele juridice, ci este specială fiecăreia
dintre acestea.

După cum se ştie, unul din elementele constitutive ale persoanei


juridice este scopul acesteia. Acest scop este determinat pentru precizarea
capacităţii sale de folosinţă, deoarece el îi stabileşte limitele şi îi precizează
conţinutul. Astfel, persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care
.
corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut 8
Cu alte
cuvinte, persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi (şi obligaţii) ce
se încadrează în specificul domeniului său de activitate. Se conturează astfel

8
ceea ce se denumeşte - principiul specialităţii capacităţii de folosinţă.
Sancţiunea pentru încălcarea acestui pricipiu este nulitatea absolută, lucru
precizat expres de Decretul nr. 31/1954.

Capacitatea de folosinţă deplină a persoanei juridice începe, în


principiu, de la momentul înfiinţării acesteia şi durează până când aceasta
încetează a mai exista. Se recunoaşte persoanei juridice şi o capacitate de
folosinţă anticipată, restrânsă, înainte de momentul înfiinţării acesteia, tocmai
spre a permite persoanei juridice să dobândească drepturile şi să-şi exercite
obligaţiile pentru a lua fiinţă în mod valabil. Această capacitate anticipată este
mărginită la efectuarea operaţiunilor necesare înfiinţării, formării patrimoniului,
îndeplinirea acestor formalităţi legale necesare înfiinţării, etc .

Recunoaşterea capacităţii de folosinţă nu include întotdeauna, şi


posibilitatea

persoanelor respective de a-şi exercita drepturile şi obligaţiile prin acte


proprii. Pentru ca cineva să-şi poate realiza drepturile sau să-şi asume
obligaţiile prin actele sale proprii, săvârşind personal acte juridice, trebuie să
fie capabil să înţeleagă şi să aprecieze consecinţele actelor sale.

De aceea, exercitarea personală a drepturilor şi obligaţiilor în raporturile


juridice este condiţionată şi de ponderea capacităţii de exerciţiu aşa cum am
definit-o mai sus.

În cazul persoanelor fizice putem deosebi :

- minorul sub 14 ani nu are capacitate de exetciţiu ;

- minorul între 14 şi 18 ani are capacitate de exerciţiu restrânsă ;

- cel care a împlinit 18 ani are capacitate de exerciţiu deplină ;


- minorul care se căsătoreşte dobândeşte capacitate de exerciţiu
deplină, cu precizarea că numai femeia se poate căsători la 16 sau 15 ani cu
dispensă medicală în condiţiile art.8 alin.3 din Decretul nr. 31/1954 şi art.4 din
Codul Familiei . Cel lipsit de capacitate de exerciţiu încheie acte
juridice prin reprezentanţii săi legali.

Cel care are capacitate de exerciţiu restrânsă încheie acte juridice


personal dar cu încuviinţarea părinţilor, a tutorelui şi, uneori, a autorităţii
tutelare.

În mod excepţional cel cu capacitate restrânsă de exerciţiu poate


încheia personal şi singur anumite acte juridice, cum ar fi contractul de
muncă, cu condiţia să fi împlinit 16 ani, dispunând singur de sumele pe care
le-a dobândit prin munca sa proprie.

Persoanele juridice dispun şi ele de capacitate de exerciţiu, cu


precizarea că actele juridice se încheie de către organele de conducere ale
acestora. Ea se dobândeşte odată cu desemnarea organelor de conducere
ale persoanei juridice.

În literatura de specialitate există o controversă în ceea ce priveşte


începutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice. Noi am achiesat la cea
deja expusă anterior, o altă opinie fiind în sensul dobândirii capacităţii de
9

exerciţiu de la data dobândirii capacităţii de folosinţă .

Actele juridice încheiate de aceste organe, în limitele puterilor ce le-au


fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi.

Pe de altă parte, însă, raporturile dintre persoana juridică şi cei ce


alcătuiesc organele sale sunt supuse, prin asemănare, regulilor mandatului,

9
dacă nu se prevede altfel prin lege, act de înfiinţare sau statut. Eventualele
prejudicii cauzate de membrii organelor de conducere nasc obligaţia reparării
pentru însăşi persoana juridică, cu rezerva regresului ulterior al acesteia
împotriva celui vinovat. Bineînţeles că principiul specialităţii capacităţii de
folosinţă a persoanei juridice, imprimă o limitare capacităţii de exerciţiu, în
sensul că aceasta poate încheia acele acte ce vizează drepturi şi obligaţii ce
corespund capacităţii de folosinţă specifice acesteia.

3.2.CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

După cum am arătat la “Structura raportului juridic civil”, prin conţinutul


acestui raport se înţelege totalitatea drepturilor şi obligaţiilor civile pe care le
au părţile lui.

Dreptul subiectiv civil şi obligaţia civilă corelativă constituie, prin urmare,


elementele conţinutului raportului juridic civil.

Cunoaşterea acestor elemente implică o analiză atentă şi distinctă a


fiecăruia. Vom avea în vedere, în capitolul următor, ambele elemente - mai
întâi dreptul subiectiv civil şi apoi obligaţia civilă - în aspectele lor generale,
dar şi particulare:
definiţie, clasificare, recunoaştere, ocrotire, exercitare, importanţă, exemple practice - reprezentative pentru aspectele teoretice
ce se vor analiza.

Pentru început ne vom mărgini să reţinem definiţiile dreptului subiectiv


civil şi obligaţiei civile.

Astfel, dreptul subiectiv civil este posibilitatea recunoscută de legea


civilă subiectului activ - persoană fizică sau juridică - în virtutea căreia
aceasta poate, în limitele dreptului şi moralei, să aibă o anumită conduită, să
pretindă o conduită corespunzătoare - să dea, să facă ori să nu facă ceva -
de la subiectul pasiv, şi să ceară concursul forţei coercitive, a statului în caz
de nevoie. 01

Aşa cum vom arăta există o serie de formulări regăsite în doctrină,


nediferind însă ca substanţă.

Obligaţia civilă este definită ca fiind îndatorirea subiectului pasiv al


raportului juridic civil de a avea o anumită conduită, corespunzătoare
dreptului subiectiv corelativ, conduită care poate consta în a da, a face ori a
nu face ceva şi care, la nevoie, poate fi impusă prin forţa coercitivă a statului.

Aşa cum vom vedea şi în acest caz, există o serie de definiţii, nediferite
însă ca substanţă, însă diferite ca optică de abordare : definirea prin
accentuarea laturii pasive a raportului juridic de obligaţie - cum este situaţia
definiţiei prezentate mai sus - sau prin luarea în considerare a ambelor laturi
- atât cea activă cât şi cea pasivă.

3.3. OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

Aşa cum am precizat, prin obiectul raportului juridic înţelegem conduita


părţilor, adică acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndrituite părţile sau de
care sunt ţinute să le respecte.

Problema obiectului raportului juridic civil, aşa cum o vom detalia a


format obiect de controversă.

Mai mult, pentru o exactă definire a noţiunii se vor impune delimitări faţă
de noţiunea de “conţinut” al raportului juridic civil, faţă de noţiunea de
“bunuri”.

1
Vom detalia aspectele privind bunurile, ca obiecte derivate ale raportului
juridic civil, având în vedere importanţa covârşitoare a acestora în viaţa
socială şi implicit în problematica juridică