Sunteți pe pagina 1din 29

ENCEFALUL

VENTRICULII CEREBRALI
Ventriculii sunt cavităţi din SNC, rezultate prin dilatarea tubului neural embrionar şi
care urmează veziculele cerebrale în dezvoltarea lor caracteristică.
În emisferele cerebrale se găsesc 2 ventriculi laterali (I şi II), situaţi sub corpul calos
care constituie plafonul acestora.
În diencefal se găseşte ventriculul III diencefalic care este în legătură cu cei laterali
prin câte un canal îngust – foramen interventricular (orificiul lui Monro). Pereţii ventriculului
III sunt formaţi din structurile diencefalului.
Între cerebel situat posterior, pe de o parte, şi bulb şi punte situate anterior, pe de altă
parte, se găseşte ventriculul IV (rombencefalic) care are drept planşeu fosa romboidă, iar
plafonul este format de cerebel şi de pânza coroidiană a ventriculului IV. Acesta comunică
superior cu ventriculul III prin apeductul (lui) Sylvius (un canal îngust care străbate
mezencefalul) şi este în legătură cu spaţiul subarahnoidian prin 2 aperturi laterale (găurile
Luschka) şi una mediană (gaura Magendie), iar inferior comunică cu canalul central
(ependimar) din măduva spinării.
La nivelul plafonului ventriculilor se găsesc plexuri coroide secretoare de LCR
(plexurile coroide sunt prelungiri vascularizate ale piei mater, capilarele fiind înconjurate,
spre cavitatea ventriculară, de celule ependimare).

TRUNCHIUL CEREBRAL
- VEZI MATERIALE ANTERIOARE-

CEREBELUL
Cerebelul derivă din metencefal (ca şi puntea). Este localizat în etajul posterior al
cutiei craniene, posterior de trunchiul cerebral. Reprezintă cca. 11% din masa encefalului,
având o greutate de 150 g.

Morfologia cerebelului
Este alcătuit din: o porţiune mediană alungită, vermiformă (asemănătoare cu un
vierme) = vermis şi două părţi/porţiuni laterale, simetrice, voluminoase = emisfere
cerebeloase.
Prezintă trei feţe:
- anterioară concavă – spre trunchiul cerebral
- superioară plană – acoperită de lobii occipitali ai emisferelor cerebrale de care este
separată prin cortul cerebelului – o expansiune orizontală a durei mater cerebrale
- inferioară convexă
Între faţa anterioară a cerebelului, pe de o parte, şi bulb şi punte, pe de altă parte,
există o cavitate = ventricul cerebral IV (rombencefalic) plin cu LCR; podeaua ventriculului
IV – fosa romboidă.
Suprafaţa cerebelului este brăzdată de trei categorii de şanţuri:
1. şanţuri profunde = fisuri – împart cerebelul în trei lobi. Fisurile sunt: fisura
primară (situată pe faţa superioară), fisura orizontală (situat între faţa
superioară şi cea inferioară) şi fisura posterolaterală (uvulo-nodulară) (situată
aproximativ între faţa inferioară şi cea anterioară); doar fisurile primară şi
posterolaterală sunt implicate în delimitarea lobilor cerebelului.
2. şanţuri mai puţin adânci (secundare, fisuri secundare) – împart cerebelul (atât
vermisul, cât şi emisferele) în lobuli.
3. şanţuri superficiale paralele – împart cerebelul în folii/lamele cerebeloase
paralele transversale

EMISFERĂ VERMIS EMISFERĂ


CEREBELOASĂ CEREBELOASĂ
Faţa superioară Lob anterior
(paleocerebel, spinocerebel)
FISURA PRIMARĂ
Faţa superioară Lob posterior
(neocerebel, pontocerebel, cerebrocerebel)
FISURA ORIZONTALĂ
Faţa inferioară Lob posterior
(neocerebel, pontocerebel, cerebrocerebel)
FISURA UVULO-NODULARĂ/POSTEROLATERALĂ
Faţa anterioară Lob flocculo-nodular
(arhecerebel, vestibulocerebel)

Structura cerebelului
Cerebelul este alcătuit din substanţă cenuşie şi substanţă albă. Substanţa cenuşie este
situată la suprafaţă (unde formează scoarţa cerebeloasă) şi în profunzime (formând nucleii
cerebeloşi). Substanţa albă este situată la interior, între scoarţă şi nuclei.
Legătura cerebelului cu alte componente ale SNC (în mod direct cu trunchiul cerebral)
se realizează prin intermediul celor trei perechi de pedunculi cerebeloşi: superiori (PCS),
mijlocii (PCM; braţele punţii) şi inferiori (PCI).

Substanţa cenuşie
Nucleii cerebeloşi
Mase de substanţă cenuşie aflate în profunzimea substanţei albe. Sunt patru perechi:
1. nucleii fastigiali – aparţin arhecerebelului
2. nucleii globos
3. nucleii emboliformi
4. nucleii dinţaţi = dentaţi – aparţin neocerebelului.
Nucleii globos şi nucleii emboliformi aparţin paleocerebelului şi mai sunt numiţi
colectiv nucleul interpositus.

Scoarţa cerebeloasă
Are grosime de 1 mm şi o structură trilaminară – trei straturi de neuroni:
1. strat molecular superficial – are rol de asociaţie/integrare.
2. strat intermediar (ganglionar) al neuronilor piriformi Purkinje –
unistratificat; conţine neuroni piriformi, cu arborizaţie dendritică bogată la polul
apical; are rol efector (motor), axonii neuronilor Purkinje ajung la nucleii
cerebeloşi având efect inhibitor asupra acestora.
3. strat granular profund – conţine neuroni mici (granule); are rol receptor.

Substanţa albă
Formează corpul medular („în mijloc”) al cerebelului. Pătrunde în folii ca lamele albe
ramificate care au pe secţiune aspectul unui arbore – arborele vieţii, arbor vitae.
Este alcătuită din trei tipuri de fibre:
1. fibre de asociaţie – fac legătura între regiuni (lobuli) ale aceleiaşi emisfere
cerebeloase şi între scoarţă şi nucleii din aceeaşi emisferă.
2. fibre comisurale – fac legătura, prin intermediul punţii, între cele două emisfere
cerebeloase.
3. fibre de proiecţie – fac legătura între cerebel şi alte componente ale SNC; sunt de
două categorii: aferente (aduc informaţii la scoarţa cerebeloasă – stratul granular
– din afara cerebelului) şi eferente (părăsesc cerebelul; duc informaţie de la
nucleii cerebeloşi la alte formaţiuni nervoase extracerebeloase); fibrele de
proiecţie constituie pedunculii cerebeloşi.

Fibre aferente şi eferente şi distribuţia prin pedunculii cerebeloşi


Nr. Fascicule/fibre aferente Pedunculi
crt. cerebeloşi
1. Fasciculul spinocerebelos dorsal (direct, Flecshig) PCI
2. Fasciculul vestibulocerebelos PCI
3. Fasciculul olivocerebelos PCI
4. Fasciculul pontocerebelos (de la nuclei din substanţa reticulată a punţii; sunt PCM
staţii de releu pe circuitul cortico-ponto-cerebelos)
5. Fasciculul spinocerebelos ventral (încrucisat, Gowers) PCS
6. Fibre trigemeno-cerebeloase PCI, PCM, PCS
7. Fibre cune(at)o-cerebeloase PCI
Fascicule/fibre eferente
1. Fibre fastigio-vestibulare PCI
2. Fibre fastigio-reticulate PCI
3. Fibre dento-talamice PCS
4. Fibre dento-rubrice – pentru nucleul roşu PCS
5. Fibre fibre interposito-talamice şi interposito-rubrice (de la nucleii globos şi PCS
emboliformi la talamus şi nucleul roşu)

Fiziologia cerebelului
Din punct de vedere anatomic, fiziologic şi filogenetic, cerebelul este alcătuit din trei
componente (părţi, lobi):

1. Lobul flocculo-nodular = vestibulocerebel = arhecerebel


conţine nucleii fastigiali (localizaţi la nivelul vermisului, dar conectaţi funcţional
cu arhecerebelul)
are rol în menţinerea echilibrului static şi dinamic (în conditii statice şi kinetice)
are legătură cu urechea internă (partea vestibulară) şi cu nucleii vestibulari din
bulb
distrugerea – mers ebrios (tulburări în mers), pierderea echilibrului static şi
dinamic; astazie – imposibilitatea de a sta în picioare fără o bază de susţinere largă

2. Lobul anterior = spinocerebel = paleocerebel


 conţine nucleii globos şi nucleii emboliformi
 are rol în reglarea tonusului muscular (are, în general, rol inhibitor); reglează
tonusul muşchilor posturali
 are legături cu nucleul roşu, formaţiunea reticulată, măduva spinării
 distrugerea – tulburări în mers; exagerarea reflexelor osteotendinoase

3. Lobul posterior = pontocerebel/cerebrocerebel = neocerebel


 conţine nucleii dinţaţi
 are rol în coordonarea execuţiei mişcărilor voluntare fine şi precise (comandate
de scoarţa cerebrală)
 are legături cu scoarţa cerebrală (prin intermediul talamusului şi punţii) şi cu
nucleul roşu – fibre aferente cortico-ponto-cerebeloase; fibre eferente dento-
talamo-corticale
 distrugerea – dificultăţi în executarea mişcărilor voluntare fine

Extirparea cerebelului în întregime este însoţită de:


A. astazie
B. astenie – oboseală musculară rapidă consecutiv unor eforturi reduse
C. atonie – scăderea tonusului muscular (termenul corect ar fi „hipotonie”)

DIENCEFALUL
(CREIERUL INTERMEDIAR)
Este situat în prelungirea trunchiului cerebral, în partea superioară a acestuia. Este
acoperit aproape în întregime (pe părţile superioară, anterioară, posterioară şi laterale) de către
emisferele cerebrale; singura parte vizibilă (prin răsturnarea encefalului) este faţa bazală la
nivelul căreia se observă formaţiuni aparţinând hipotalamusului.
Conţine o cavitate = ventriculul III (diencefalic) în jurul căreia se dispun mai multe
formaţiuni nervoase. Legătura între ventriculele IV şi III se face printr-un canal îngust =
apeductul lui Sylvius, care străbate mezencefalul.
În jurul ventriculului III se dispun:
1. talamusul – formează pereţii laterali ai ventriculului III
2. epitalamusul – formează plafonul (peretele postero-superior) v. III
3. hipotalamusul – formează partea anterioară a podelei v. III
4. subtalamusul – formează partea posterioară a planşeului v. III
5. metatalamusul – nu participă la formarea pereţilor v. III
6. din vezicula diencefalică derivă şi retina (localizată la distanţă de
diencefal)

TALAMUSUL
Constituie cea mai mare parte a diencefalului şi este alcătuit din 2 mase ovoide de
substanţă nervoasă unite la majoritatea oamenilor prin masa intermediară = adeziunea
intertalamică.
O masă talamică prezintă 2 poli (anterior şi posterior) şi 4 feţe (dorsală/superioară,
ventrală/inferioară, medială/internă şi laterală/externă).
Structura talamusului
Talamusul este alcătuit din substanţă albă şi substanţă cenuşie (predomină substanţa
cenuşie). Dpdv anatomic, substanţa cenuşie este organizată în nuclei separaţi de substanţa
albă în trei grupe nucleare: grupul anterior, grupul lateral şi grupul medial. Între aceste
grupuri nucleare există o lamă de substanţă albă în forma literei „Y” = lama medulară internă;
în profunzimea acesteia există nuclei mici intralaminari. La exteriorul celor trei grupe
nucleare există o capsulă de substanţă albă având forma literei „C”. Lateral de această capsulă
se găsesc nucleii talamici reticulari nespecifici.
Dpdv funcţional nucleii talamici sunt de trei tipuri:
1. nuclei specifici de releu conţin al III-lea neuron al tuturor căilor sensibilităţilor,
cu excepţia căilor vizuală, acustică şi olfactivă. Axonii neuronilor din aceşti
nuclei se proiectează în scoarţa cerebrală (la nivelul neocortexului receptor –
ariile senzitivo-senzoriale primare). Aceşti nuclei conferă şi aspectul afectiv al
senzaţiilor sau sensibilităţilor. Cei mai importanţi nuclei sunt nucleul ventral
posterolateral (VPL) şi nucleul ventral posteromedial (VPM).
2. nuclei de asociaţie – realizează conexiuni cu ariile corticale asociative, fiind
implicaţi în integrarea brută a informaţiilor senzitive.
3. nuclei nespecifici – aparţin formaţiunii reticulate (FR); axonii neuronilor din
aceşti nuclei se proiectează difuz în toată scoarţa cerebrală; participă la reglarea
ciclului somn-veghe şi la elaborarea unor procese afectiv-emoţionale.
Talamusul are şi funcţie motorie, având conexiuni cu nucleii bazali, neocerebelul şi
substanţa neagră.

EPITALAMUSUL
Localizat în partea postero-superioară a diencefalului. Este alcătuit din epifiză şi
nucleii habenulari.
Epifiza este o glandă endocrină de origine nervoasă; se mai numeşte glandă pineală.
Prin hormonii secretaţi controlează funcţiile sexuale (inhibă instalarea pubertăţii; prin
diminuarea şi încetarea secreţiei hormonale determină instalarea pubertăţii). Prin legăturile cu
retina intervine şi în reglarea ciclului somn-veghe.
Nucleii habenulari sunt centrii unor reflexe olfactivo-somatice (întoarcerea capului
spre sursa de miros).

METATALAMUSUL
Este alcătuit din două perechi de nuclei = corpi geniculaţi, de mici dimensiuni, situaţi
pe partea latero-posterioară a maselor talamice. Cele două perechi sunt corpii geniculaţi
mediali (interni, CGM) şi corpii geniculaţi laterali (externi, CGL).
CGM conţin neuronul de ordin IV al căii acustice (sunt staţii de releu pe calea
acustică). Axonii lor se proiectează în scoarţa cerebrală, în aria auditivă primară din girusul
temporal superior.
CGL conţin neuronul al III-lea al căii vizuale (sunt staţii de releu pe traseul căii
vizuale). Axonii lor se proiectează în scoarţa cerebrală, în aria vizuală primară din lobul
occipital.

SUBTALAMUSUL
Situat în continuarea pedunculilor cerebrali, posterior de hipotalamus; se întinde până
la corpul striat. Este alcătuit din nuclei (substanţă cenuşie) şi fascicule (substanţă albă).
Dpdv funcţional subtalamusul aparţine sistemului extrapiramidal – stabilizează
activitatea motorie iniţiată de ariile corticale extrapiramidale. Face legătura între mezencefal
şi diencefal.

HIPOTALAMUSUL
Este localizat în partea anterioară a podelei ventriculului III; reprezintă mai puţin de 1
% din masa creierului. Este singura parte vizibilă (şi nu în întregime) a diencefalului – faţa
bazală observată prin răsturnarea emisferelor.
Pe faţă bazală, dinspre anterior spre posterior, se observă:
- infundibulul = tija pituitară – formaţiune de substanţă nervoasă prin intermediul
căreia este ataşată hipofiza de hipotalamus
- tuber cinereum = tubercul cenuşiu – nuclei hipotalamici
- corpii mamilari – două proeminenţe cu rol olfactiv

Structura hipotalamusului
Este alcătuit în cea mai mare parte din substanţă cenuşie care formează nuclei. Nucleii
hipotalamusului sunt organizaţi în 4 regiuni:
- regiunea anterioară (supraoptică) – are legătură cu neurohipofiza şi rol de
integrare parasimpatică
- regiunea mijlocie (mediană, tuberală) – are legătură cu adenohipofiza şi rol de
integrare parasimpatică
- regiunea posterioară (mamilară) – rol de integrare simpatică
- regiunea laterală – rol de integrare simpatică

Fiziologia hipotalamusului
Hipotalamusul este pricipalul centru de reglare şi integrare a activităţii organelor
interne (viscere). Este vital pentru menţinerea homeostaziei. Conţine o parte care coordonează
activitatea SNVS şi o parte care coordonează activitatea SNVPS.
Roluri
1. centru de control vegetativ – inflenţează activitatea centrilor vegetativi din
trunchiul cerebral şi din măduva spinării; are rol major în integrarea neuro-
endocrină a activităţii organelor interne.
2. centru al răspunsurilor emoţionale – este strâns legat de sistemul limbic (parte
a emisferelor cerebrale responsabilă de emoţii). În hipotalamus se găsesc: centrii
implicaţi în perceperea plăcerii, fricii, furiei; centrii unor
instincte/comportamente (ex. centrul comportamentului sexual); centrii
motivaţionali. Hipotalamusul, prin intermediul căilor SNV, iniţiază majoritatea
expresiilor somatice şi vegetative ale emoţiilor (paloare, gură uscată, tahicardie
etc.).
3. reglarea temperaturii corpului – este termostatul organismului şi conţine un
centru termolitic (iniţiază răcirea corpului) şi un centru termogenetic (iniţiază
încălzirea corpului).
4. reglarea aportului alimentar – hipotalamusul conţine un centru al foamei
(stimulat de concentraţii sangvine de glucoză şi aminoacizi scăzute) şi un centru al
saţietăţii.
5. reglarea balanţei hidrice şi a setei – hipotalamusul conţine un centru al setei prin
stimularea căruia se iniţiază ingestia de lichide; reglează volumul şi compoziţia
chimică a mediului intern reglând activitatea renală.
6. reglarea ciclului somn-veghe = ritm circadian = ritm nictemeral, în colaborare cu
alte structuri ale encefalului.
7. controlul funcţiilor şi funcţionării sistemului endocrin – există legături
anatomice şi vasculare între hipotalamus şi hipofiză.
8. intervine în hematopoieză (formarea elementelor figurate ale sângelui) şi în
imunitate.
Activitatea hipotalamusului este influenţată de sistemul limbic şi de ariile vegetative
neocorticale.

CEREBEL – LECTURĂ
Schema funcţională a procesării cerebeloase
1. Ariile motorii ale neocortexului informează (prin releu pontin) cerebelul despre intenţia de a iniţia o
contracţie musculară voluntară; cerebelul primeşte planul mişcării dorite.
2. În acelaşi timp, cerebelul primeşte informaţii de la proprioceptorii din întreg corpul (despre tensiunea
din muşchi şi din tendoane şi despre poziţia articulaţiilor) şi de la căile vizuale şi vestibulare.
Aceste informaţii îi permit cerebelului să evalueze poziţia corpului, dacă acesta se mişcă şi în ce
direcţie; cerebelul este situat în paralel pe căile ascendente şi descendente.
3. Cortexul cerebelos calculează calea optimă de a coordona forţa, direcţia şi amploarea contracţiei
musculare astfel încât să se asigure atingrea ţintei şi să se asigure menţinerea posturii şi executarea
mişcărilor fine coordonate.
4. Prin PCS cerebelul trimite cortexului motor planul detaliat de acţiune pentru coordonarea mişcărilor,
iar cortexul motor ţine cont de acesta în iniţierea comenzii. Cerebelul trimite informaţii şi nucleilor
tronculari extrapiramidali care influenţează tonusul musculaturii.

Rolul cerebelului în coordonarea motorie


Înainte de lansarea unei rachete, controlorii misiunii formulează o traiectorie şi apoi programează
computerul navei cu informaţiile privind ruta planificată. După lansare, nava niciodată nu urmează întocmai
planul de zbor. În schimb, sistemul de ghidare de la bord monitorizează continuu poziţia navei şi o compară cu
ruta planificată, pentru a putea astfel face corecţii de curs când este necesar.
În multe privinţe, cerebelul, acţionează ca şi „sistemul de ghidare” pentru mişcări. După ce cortexul
formulează planurile de acţiune şi comandă muşchilor să le execute, cerebelul compară mişcările efective
realizate pe măsură ce se petrec, cu planurile, făcând corecţiile în forţa şi direcţia mişcării oricând este detectată
o discrepanţă.
În plus, cerebelul pare a juca un rol în menţinerea tonusului muscular (un nivel constant scăzut de
tensiune în muşchiul în repaus). Cerebelul poate de asemenea depozita memorii ale activităţilor motorii, astfel că
mişcări executate anterior pot fi rafinate şi executate mai fin când se încercă din nou.
Pentru a-şi putea îndeplini sarcinile, cerebelul trebuie să primească informaţii de la cortex privind
mişcările planificate şi să se actualizeze continuu privind modul cum mişcările sunt în fapt îndeplinite (cum se
desfăşoară). Primeşte aferenţe de la ariile senzorio-motorii ale cortexului (arii implicate în procesarea senzitivă
şi/sau motorie), de la nucleii bazali, trunchiul cerebral, măduva spinării şi informaţii senzitive cu origine din
toate ariile/zonele corpului. Cerebelul trimite semnale înapoi la cortex (prin releu talamic) astfel încât cortexul
poate ajusta eferenţele sale pentru a finaliza cu succes mişcările planificate.
Un individ cu leziuni la nivelul cerebelului îşi păstrează abilitatea/capacitatea de a realiza mişcări
voluntare, dar mişcările produse sunt neîndemânatice, greşit ţintite şi adesea executate cu forţă
necorespunzătoare. De exemplu, numeroasele mişcări ale degetelor, încheieturii şi braţului pentru a ridica un
creion – o activitate/sarcină pe care o facem fără să ne gândim la ea.
Ceea ce în mod normal ar fi o secvenţă fină de mişcări, una conducând inevitabil (fără pauze,
întreruperi, continuu) la cealaltă, poate fi executată ca o serie de paşi independenţi, fiecare necesitând/cerând
control conştient.
Un semn caracteristic al leziunilor cerebelare este un tremor intenţional – o mişcare tremurată/scuturată,
uneori violentă, care apare când un individ execută o mişcare voluntară. Când o persoană cu leziuni cerebelare
întinde mâna spre un comutator, mâna acestuia nu se îndreaptă în linie dreaptă spre ţintă, ci începe să execute
muşcări eratice (neuniforme, fără traseu fix) care se accentuează (devin din ce în ce mai pronunţate) pe măsură
ce mâna se apropie de destinaţia intenţionată.

EMISFERELE CEREBRALE
Constituie partea cea mai dezvoltată, morfologic şi fiziologic, a encefalului uman,
reprezentând aproximativ 83% din masa acestuia. Sunt reprezentate de două formaţiuni
laterale, voluminoase, simetrice, fiecare având aproximativ aspectul unei jumătăţi de sferă
(hemisferă).
Emisferele cerebrale sunt separate incomplet prin fisura mediană longitudinală
interemisferică, ocupată de o expasiune a durei mater cerebrale numită coasa creierului. În
profunzimea acesteia se găsesc comisurile creierului (corpul calos, fornixul, comisura albă
anterioară şi comisura albă posterioară) care conectează anatomic şi funcţional emisferele
între ele. Între emisferele cerebrale şi cerebel se găseşte fisura cerebrală transversă în care se
găseşte o expasiune orizontală a durei mater cerebrale numită cortul cerebelului.

MORFOLOGIA EMISFERELOR CEREBRALE


Emisferele cerebrale au aproximativ formă ovoid-emisferică, fiecare prezentând trei
feţe:
 supero-laterală (externă)
 medială (internă)
 inferioară (bazală)
Emisferele cerebrale sunt brăzdate de două categorii de şanţuri:
(1) adânci (profunde) numite scizuri sau fisuri
(2) şanţuri mai puţin adânci (superficiale) numite sulci (la singular sulcus).
Scizurile separă şi delimitează regiuni mari ale emisferelor, numite lobi.
Sulcii sunt prezenţi în cadrul lobilor pe care îi împart în girusuri sau circumvoluţiuni.
Acestea sunt denivelări sau „răsuciri” rezultate prin plierea spre interior a suprafeţei
emisferelor cerebrale; sulcii sunt reprezentaţi de invaginările rezultate în urma plierii, iar
marginile lor vizibile la exterior delimitează circumvoluţiunile (regiunile netede dintre sulci,
puţin convexe, ale suprafeţei cerebrale).
Faţa supero-laterală
Este convexă şi pe ea se observă mai multe şanţuri:
- scizura laterală Sylvius
- sulcul central Rolando
- sulcul parieto-occipital extern
- sulcii frontali superior, inferior şi precentral
- sulcii intraparietal şi postcentral
- sulcii temporali superior şi inferior
- sulcii temporali transverşi – localizaţi în peretele inferior al scizurii laterale;
delimitează girusurile temporale transverse Heschl (numite după Richard
Ladislaus Heschl (1824-1881), anatomist austriac care a descris aceste girusuri)
- sulcii central şi circular ale insulei – se observă prin îndepărtarea
operculelor
o incizurile preoccipitale superioară şi inferioară
Primele trei şanţuri împreună cu incizurile preoccipitale delimitează cei patru lobi
aparenţi (denumiţi după oasele supraiacente ale cutiei craniene):
♦ lobul frontal
♦ lobul parietal
♦ lobul temporal
♦ lobul occipital
Celelalte şanţuri delimitează lobul insulei şi girusurile din cadrul lobilor aparenţi de la
nivelul feţei externe a emisferei.
Lobul frontal, a cărui extremitate anterioară se numeşte pol frontal, prezintă doi sulci
orizontali (superior şi inferior) între care se delimitează girusurile frontale superior, mijlociu
şi inferior (acesta din urmă prezintă trei părţi – operculară, triunghiulară şi orbitală). Cei doi
sulci orizontali se bifurcă posterior şi formează sulcul precentral (vertical) care, împreună cu
sulcul central, delimitează girusul precentral (aria motorie primară, câmpul Brodmann 4).
Lobul parietal prezintă un sulc orizontal (transvers, intraparietal) deasupra căruia se
află girusul (lobulul) parietal superior, iar inferior de sulc – girusul (lobulul) parietal
inferior. Sulcul orizontal se bifurcă anterior (un ram ascendent şi unul descendent), formând
sulcul postcentral (vertical). Între sulcul central şi sulcul postcentral se află girusul
postcentral (aria somatosenzitivă/somestezică primară, câmpurile Brodmann 3, 1, 2).
Lobul occipital, a cărui extremitate posterioară se numeşte pol occipital; prezintă mai
multe girusuri occipitale (unii autori numără şase).
Lobul temporal, a cărui extremitate anterioară se numeşte pol temporal, este parcurs
de doi sulci temporali (superior şi inferior), între care se delimitează girusurile temporale
superior, mijlociu şi inferior. Pe faţa superioară a girusului temporal superior, în profunzimea
scizurii laterale, la nivelul peretelul inferior al acesteia, se află girusurile transverse Heschl,
orientate pe direcţie lateral-medial. Lobul temporal are cinci girusuri majore – trei pe faţa
laterală (temporale superior, mijlociu şi inferior/occipito-temporal lateral) şi doi pe faţa
infero-medială (occipito-temporal medial şi parahipocampic).
Lobul insulei (insula lui Reil) este situat în profunzimea scizurii laterale Sylvius şi
formează o parte din podeaua acesteia, dispusă vertical, în plan sagital; este delimitat de
sulcul circular al lui Reil şi este acoperit de porţiuni, numite opercule, din lobii frontal,
parietal şi temporal.
Cele mai proeminente girusuri şi şanţuri sunt similare la toţi oamenii şi reprezintă
marcaje anatomice importante ale emisferelor cerebrale.
Faţa medială
Pe această faţă se observă mai mulţi sulci:
sulcul corpului calos
sulcul cinguli
sulcul parieto-occipital intern (sulcul perpendicular intern)
sulcul calcarin
continuarea sulcului central de pe faţa externă
sulcul hipocampului
Aceşti sulci delimitează mai multe girusuri:
o girusul frontal superior (partea medială) = girusul frontal medial
o girusul cinguli
o girusul parahipocampic (hipocampic/girusul hipocampului) – în
profunzime se găsesc hipocampul şi amigdala

Faţa bazală
Pe faţa bazală începe scizura laterală Sylvius (situată în plan frontal), care împarte
această faţă în doi lobi:
• lob orbitar (situat anterior de fisura laterală).
• lob temporo-occipital (situat posterior de fisura laterală).
La nivelul lobului orbitar (care reprezintă faţa inferioară a lobului frontal) se
observă:
 sulcul olfactiv
 sulcii orbitali
Aceşti sulci delimitează sau conţin mai multe formaţiuni:
 girusurile orbitale
 sulcul olfactiv conţine o parte a rinencefalului (creierul olfactiv) – bulbul
olfactiv şi tractul olfactiv (situate în sulcul olfactiv, constituie împreună lobul
olfactiv)
Lobul temporo-occipital prezintă trei şanturi cu direcţie antero-posterioară care,
dinspre medial spre lateral, sunt:
 sulcul hipocampului
 sulcul rhinal + sulcul colateral
 sulcul occipito-temporal
Între aceste şanturi se delimitează trei girusuri care, în direcţie medio-laterală, sunt:
 girusul parahipocampic
 girusul occipito-temporal medial
 girusul occipito-temporal lateral – la nivelul marginii inferioare a lobului
temporal se continuă cu girusul temporal inferior

STRUCTURA EMISFERELOR CEREBRALE


Emisferele cerebrale sunt alcătuite din substanţă cenuşie şi substanţă albă.
Substanţa cenuşie (ca şi la cerebel) este dispusă la suprafaţa emisferelor (formând
scoarţa cerebrală = cortex cerebral) şi în profunzime, la baza emisferelor, formând nucleii
bazali (corpii striaţi).
Substanţa albă formează o masă compactă localizată în interiorul emisferelor, între
nucleii bazali şi scoarţa cerebrală.
Astfel, fiecare emisferă prezintă trei componente anatomice de bază:
- un cortex superficial de substanţă cenuşie
- substanţă albă internă
- nuclei bazali – mase de substanţă cenuşie situate la baza emisferelor cerebrale
Nucleii bazali
Nucleii bazali sunt mase de substanţă cenuşie situate la baza telencefalului
(emisferelor cerebrale), în profunzimea substanţei albe, între talamus şi lobul insulei.
Sunt constituiţi din corpii striaţi şi nucleul amigdalian (amigdala). După unii autori
nucleii bazali sunt reprezentaţi doar de corpii striaţi. Definirea precisă a structurilor care
formează nucleii bazali este controversată; cu toate acestea majoritatea anatomiştilor este de
acord că cea mai mare parte din masa nucleilor bazali este constituită de corpii striaţi.
Corpii striaţi sunt reprezentaţi de:
• nucleul caudat – are formă de virgulă şi este situat superior de talamus (ca un
arc de cerc deasupra talamusului).
• nucleul lentiform/lenticular – situat lateral de nucleul caudat şi de talamus;
are formă triunghiulară în secţiune frontală, cu vârful oriental medial şi baza
orientată lateral; prezintă o parte laterală mai închisă la culoare, numită putamen şi
o parte medială, mai deschisă la culoare, numită globus pallidus.
• [claustrum sau antezid – situat lateral de nucleul lentiform şi are forma unei
lame subţiri de substanţă cenuşie. Unele lucrări de specialitate nu includ în corpii
striaţi şi acest nucleu, corpii striaţi fiind alcătuiţi doar din nucleul caudat şi nucleul
lenticular.]
Nucleii care constituie corpii striaţi sunt separaţi prin fascicule de fibre în mare parte
mielinizate, numite capsule albe. Astfel, între talamus şi nucleul caudat, pe de o parte, şi
nucleul lentiform, pe de altă parte, se află capsula albă internă (este alcătuită din fibre de
proiecţie ascendente şi descendente); între nucleul lentiform şi claustrum se află capsula albă
externă; între claustrum şi lobul insulei se află capsula albă extremă.
Denumirea de corpi striaţi vine de la aspectul striat (alternanţă de benzi albe şi benzi
cenuşii) pe care îl are ansamblul acestor nuclei (substanţă cenuşie), ca urmare a prezenţei
printre ei a capsulelor albe (substanţă albă).
Din punct de vedere filogenetic, putamenul împreună cu nucleul caudat formează
neostriatul, globus pallidus reprezintă paleostriatul, iar amigdala reprezintă arhestriatul.
Neostriatul primeşte aferenţe de la scoarţa cerebrală, talamus şi substanţa neagră şi
trimite eferenţe la talamus, scoarţa cerebrală, substanţa neagră şi globus pallidus.
Paleostriatul primeşte fibre de la scoarţă, neostriat, talamus, subtalamus şi substanţa
neagră şi trimite fibre la talamus, nucleul subtalamic, nucleul roşu, substanţa neagră,
formaţiunea reticulată a trunchiului cerebral şi oliva bulbară.

Fiziologia nucleilor bazali


Corpii striaţi sunt din punct de vedere funcţional centri motori ai sistemului
extrapiramidal. Prin legăturile cu cortexul cerebral, talamusul, subtalamusul şi nucleii
motori extrapiramidali din trunchiul cerebral coordonează activitatea motorie involuntară,
automată sau semivoluntară.
Corpii striaţi reprezintă etajul cel mai înalt de integrare a mişcărilor involuntare,
automate. Rolul lor este în reglarea mişcărilor involuntare (tonus, postură, echilibru) şi a
celor automate (mişcări iniţiate voluntar de scoarţă, dar continuate apoi automat, fără
preocuparea specială a individului, cum ar fi mersul).
Prin releu talamic, globus pallidus şi substanţa neagră trimit fibre de proiecţie către
cortexul premotor şi prefrontal, influenţând mişcările voluntare comandate de cortexul
motor primar. Nucleii bazali NU au legătură directă cu căile motorii.
Corpii striaţi, prin intermediul structurilor motorii extrapiramidale din trunchiul
cerebral (nucleul roşu, substanţa neagră, formaţiunea reticulată), determină repartiţia
adecvată a tonusului la nivelul musculaturii active şi adoptarea unei posturi
corespunzătoare, în vederea efectuării mişcărilor voluntare în condiţii optime.
Corpii striaţi exercită, în general, o acţiune inhibitoare asupra tonusului muscular. Din
acest motiv, în cazul dereglării funcţionale sau lezării lor, se produce spasticitatea (mişcări
prea multe şi exagerate), ca urmare a predominanţei efectelor excitatorii ale căilor piramidale
şi ale nucleilor extrapiramidali (ca în cazul maladiei Huntington Chorea) sau apare akinezia
(mişcări prea puţine sau absente în anumiţi muşchi) – tendinţa la imobilitate şi dificultate în
efectuarea mişcărilor voluntare (ca în cazul maladiei Parkinson).
Amigdala modulează funcţii vegetative şi endocrine şi intervine în comportamentul
emoţional şi în memorie.

Substanţa albă cerebrală


Reprezintă a doua componenta de bază a fiecărei emisfere şi este responsabilă de
comunicarea amplă între diferite regiuni ale telencefalului şi dintre emisfere (cortex) şi
structurile nervoase subcorticale. Este situată în partea centrală a emsferelor cerebrale, sub
substanţa cenuşie corticală şi este alcătuită din fibre mielinizate grupate în fascicule/tracturi.
Aceste fibre şi tracturi, în funcţie de lungimea, traseul şi rolul lor, sunt de trei
categorii: de asociaţie, comisurale şi de proiecţie.
1. Fibre de asociaţie – conectează diferite regiuni din aceeaşi emisferă. Sunt de două tipuri:
 Scurte – reprezentate de fascicule/fibre arcuate; leagă girusurile adiacente
 Lungi – formează fascicule bine individualizate care conectează lobi diferiţi:
2. Fibrele comisurale asigură legătura anatomică şi funcţională a celor două emisfere
cerebrale între ele, conectând regiuni corespondente/simetrice de substanţă cenuşie,
asigurând astfel funcţionarea lor unitară; formează comisurile creierului – corpul calos,
fornixul şi comisurile albe anterioară şi posterioară.
 Corpul calos este cea mai mare comisură şi este situat în profunzimea
fisurii longitudinale interemisferice.
 Fornixul (trigonul cerebral) se află sub corpul calos. Conectează corpii
mamilari cu hipocampul din fiecare lob temporal.
 Comisura albă anterioară
 Comisura albă posterioară
3. Fibrele de proiecţie sunt fibre aferente (ascendente, corticopetale) şi eferente
(descendente, corticofugale) care conectează în ambele sensuri scoarţa cerebrală cu centrii
subcorticali. Cele aferente pătrund în emisfere provenind din centrii nervoşi subcorticali
encefalici sau medulari, iar cele eferente părăsesc emisferele cerebrale şi se îndreaptă spre
centri subcorticali. Astfel, prin aceste fibre se asigură legătura cortexului cerebral cu restul
sistemului nervos şi deci indirect cu receptorii şi efectorii.

Scoarţa cerebrală (cortexul cerebral)


Scoarţa cerebrală este etajul superior de integrare a activităţii sistemului nervos şi
implicit a tuturor funcţiilor somatice şi vegetative ale organismului. Este alcătuită din
substanţă cenuşie – pericarioni, prelungiri neuronale scurte (dendrite şi axoni), celule gliale
şi vase asociate.
Suprafaţa scoarţei cerebrale variază între 1400 – 2800 cm2, din care mai puţin de
jumătate (circa o treime) este vizibilă la suprafaţă sub formă de girusuri/circumvoluţiuni,
restul fiind ascuns în şanţuri şi fisuri. Volumul scoarţei este de 300 – 400 cm3, iar grosimea
cuprinsă între (1,5)2 şi 4(4,5) mm, constituind 40% din masa creierului; conţine circa 14
miliarde de neuroni dispuşi, în cea mai mare parte a cortexului, în 6 straturi.
În scoarţa cerebrală se găsesc mai multe tipuri de neuroni:
 Neuroni piramidali
 Neuroni granulari
 Neuroni fusiformi
 Celule orizontale Cajal
 Celule Martinoti
Structura scoarţei cerebrale nu este uniformă. Studiul citoarhitectonic (al dispunerii
neuronilor) şi mieloarhitectonic (al dispunerii/orientării fibrelor din scoarţă) a permis
împărţirea scoarţei cerebrale în trei zone cu structuri diferite:
1. Allocortex (arhepallium) – o zonă de mică întindere, netedă, formată din 2-3
straturi celulare, dispusă pe feţele medială şi bazală ale emisferelor.
Constituie o parte a sistemului limbic şi este împărţit în:
 arhecortex – prezintă trei straturi relativ bine individualizate (formaţiunea
hipocampică).
 paleocortex – straturile sunt difuz delimitate (lobul piriform).
2. Neocortex (neopallium, izocortex) – zonă formată din 6 straturi neuronale.
Acesta poate fi împărţit în:
 neocortex homotipic – specific ariilor de asociaţie; cele 6 straturi sunt
relativ proporţional dezvoltate.
 neocortex heterotipic – specific ariilor de proiecţie; poate fi:
o granular (predomină straturile granulare; întâlnit în lobii
parietal, temporal şi occipital; caracteristic ariilor de
proiecţie senzitivo-senzoriale din aceşti lobi)
o agranular (predomină straturile piramidale şi este întâlnit
mai ales în lobul frontal; este caracteristic ariilor motorii
din acest lob).
3. Mezocortex – este un cortex mixt, în care insule de allocortex sunt înconjurate
de izocortex. Este localizat în girusul cingular (altă parte a sistemului limbic)

Cele 6 straturi ale izocortexului, de la suprafaţa spre profunzime, sunt:


 Stratul molecular
 Stratul granular extern
 Stratul piramidal extern
 Stratul granular intern
 Stratul piramidal intern
 Stratul fusiform
Studiul dispoziţiei neuronilor – citoarhitectonia – şi al orientării fibrelor nervoase –
mieloarhitectonia – a dus la delimitarea regiunilor de cortex cu aceeaşi structură, cunoscute
sub numele de ariile lui Brodmann (iniţial au fost descrise 52 de arii corticale de către
neurofiziologul german Korbinian Brodmann în 1906, reprezentând prima hartă numerică a
scoarţei cerebrale; astăzi se cunosc peste 200 de arii). Având la bază această hartă structurală,
neurologii au început sa localizeze regiunile funcţionale.

FIZIOLOGIA SCOARŢEI CEREBRALE


Scoarţa cerebrală are trei categorii de funcţii: funcţii senzitive (îndeplinite de cortexul
receptor), funcţii motorii (îndeplinite de neocortexul motor), funcţii asociative (îndeplinite de
cortexul de asociaţie).

ARIILE CORTICALE FUNCŢIONALE


Ariile corticale, din punct de vedere funcţional, pot fi clasificate în:
o arii de proiecţie aferente, receptoare sau senzitivo-senzoriale
o arii de proiecţie eferente, efectoare sau motorii
o arii de asociaţie multimodale sau cortex de asociaţie.
În realitate, toate ariile de proiecţie senzoriale sau motorii primesc aferenţe şi trimit
eferenţe, de aceea denumirea corectă ar fi de arii senzorio-motorii, în particular pentru ariile
pre- şi postcentrală.

FUNCŢIILE SENZITIVE ALE SCOARŢEI


ARIILE SENZITIVO-SENZORIALE

Ariile senzitivo-senzoriale sunt localizate la nivelul lobilor parietali, occipitali şi


temporali. La acest nivel sosesc informaţiile, aduse prin căile sensibilităţii, de la nivelul pielii
(exterocepţie generală – tact, temperatură, durere), muşchilor, tendoanelor, articulaţiilor,
periostului (propriocepţie) şi al altor organe de simţ (exterocepţie specială – văz, auz, miros,
gust, echilibru).
1. Ariile somatosenzitive/somestezice
A. Aria somatosenzitivă primară – localizată în girusul postcentral din lobul
parietal; este reprezentată de ariile Brodmann 3, 1 şi 2. Neuronii din acest
girus primesc informaţii de la receptorii senzoriali din piele şi de la
proprioceptori (receptori pentru simţul poziţiei) din muşchii scheletici,
articulaţii, tendoane. Corpul este reprezentat spaţial în această arie sub forma
unei caricaturi – homunculus (somato)senzitiv, răsturnate (capul jos,
picioarele sus) şi inversate în funcţie de locul de unde primeşte stimulul
(emisfera dreaptă primeşte impulsuri din partea stângă a corpului şi invers).
Cantitatea de cortex senzitiv alocată unei anumite regiuni particulare a
corpului este corelată cu sensibilitatea regiunii (adică cu numărul de
receptori pe care îi are) şi nu cu suprafaţa respectivei regiuni a corpului. La
oameni, faţa (în special buzele) şi vârfurile degetelor sunt cele mai
sensibile regiuni ale corpului, deci acestea sunt cele mai mari părţi ale
homunculusului somatosenzitiv. Mâna şi degetele ocupă la nivelul ariei
corticale o suprafaţă mare, aproape egală cu cea a trunchiului şi membrelor
la un loc; aceasta se explică prin importanţa funcţională a mâinii şi
densitatea receptorilor cutanaţi existenţi în segmentul respectiv.
B. Aria somatosenzitivă de asociaţie – situată imediat posterior de aria
somatosenzitivă primară (în cortexul parietal, în ariile Brodmann 5 şi 7) şi
are numeroase conexiuni cu aceasta. Principala funcţie a acestei arii este de
a integra impulsurile senzitive (temperatură, presiune etc.) care ajung la
acest nivel de la cortexul somatosenzitiv primar şi de a asigura înţelegerea
unui obiect care este simţit tactil: mărimea, textura şi relaţiile spaţiale dintre
părţile sale.
C. Aria somatosenzitivă/somestezică secundară este situată de-a lungul buzei
superioare a scizurii laterale. Este mai redusă decât cea primară. Această
arie răspunde mai puţin la sensibilitatea tactilă (în special cea protopatică),
dar cu predominanţă la cea dureroasă şi termică, după unii autori chiar şi al
sensibilitatea interoceptivă (însă funcţiile acestei arii nu sunt cunoscute cu
precizie).
2. Ariile vizuale
A. Aria vizuală primară se află la capătul posterior al lobului occipital, dar
cea mai mare parte a ei este situată profund în sulcul calcarin de pe faţa
medială a lobului occipital (aria Brodmann 17). Cea mai mare dintre toate
ariile senzitive, cortexul vizual primar primeşte informaţii vizuale cu
originea în retină.
B. Aria vizuală asociativă (ariile Brodmann 18 şi 19) înconjoară aria vizuală
primară şi acoperă o mare parte din lobul occipital. Această arie comunică
cu aria vizuală primară şi utilizează experienţa vizuală trecută pentru a
interpreta stimulii vizuali (culoare, formă, mişcare), făcându-ne capabili să
recunoaştem o floare sau faţa unei persoane şi să apreciem ceea ce
vedem.
3. Ariile auditive
A. Aria auditivă primară este localizată pe marginea superioară a lobului
temporal, în girusul temporal superior, în vecinătatea scizurii laterale
(ariile Brodmann 41 şi parţial 42) / la nivelul girusurilor transverse Heschl,
situate pe faţa superioară a girusului temporal superior, la nivelul podelei
scizurii laterale, după alte studii. Primeşte informaţii auditive
fundamentale (înălţime, tărie, timbru) cu originea în urechea internă,
organul Corti.
B. Aria auditivă asociativă, situată posterior faţă de aria auditivă primară
(sau o înconjoară, după alte studii, ariile Brodmann 42 şi 22), comunică cu
aria primară şi asigură integrarea informaţiilor auditive şi percepţia
stimulilor sonori care vor fi auziţi drept vorbire, ţipăt, muzică, tunet,
zgomot etc.
4. Aria gustativă este o regiune corticală implicată în percepţia stimulilor de gust. Este
localizată în lobul insulei, în profunzimea scizurii laterale. După studii mai vechi,
această arie este localizată in lobul parietal, la baza girusului postcentral, în vecinătatea
zonei de proiecţie a sensibilităţii somestezice a limbii (aria Brodmann 43).
5. Aria vestibulară (a echilibrului) este aria corticală responsabilă de perceperea
conştientă a echilibrului, adică a poziţiei capului în spaţiu. Este situată în partea
posterioară a insulei, în profunzimea scizurii laterale. După studii mai vechi, este
localizată în girusul temporal superior, posterior de aria auditivă primară. Primeşte
informaţii de la urechea internă – maculele otolitice şi crestele ampulare.
6. Aria olfactivă primară este situată pe faţa medială a lobului temporal, într-o regiune
mică = lob piriform (aria Brodmann 27), de la nivelul girusului parahipocampic.
Aria olfactivă este parte a rinencefalului (creierul olfactiv) şi primeşte informaţii
olfactive de la nivelul receptorilor olfactivi situaţi în mucoasa olfactivă de la nivelul
peretelui superior al cavităţii nazale. Unele surse consideră că aria olfactivă primară
este suprapusă ariei prepiriforme şi ariei entorinale, altele o asociază cu aria
prepiriformă şi cu aria periamigdaloidă.
7. Aria viscerosenzitivă. O parte a cortexului lobului insulei este implicată în percepţia
conştientă a senzaţiilor viscerale (stomac deranjat, vezică urinară plină şi senzaţia că îţi
explodează plămânii când ţii respiraţia prea mult). Unele studii mai vechi consideră că
informaţiile preluate de interoceptori de la organele interne se proiectează tot în ariile
somestezice, în special în cea secundară.

FUNCŢIILE MOTORII
Emisferele cerebrale coordonează întreaga activitate motorie somatică, voluntară şi
involuntară. Principalele structuri implicate în acest control nervos sunt nucleii bazali (vezi
fiziologia corpilor striaţi) şi cortexul motor. Stimularea ariei motorii primare (Brodmann 4)
determină contracţii ale muşchilor din jumătatea contralaterală a corpului. Mişcările voluntare
sunt precedate şi însoţite de activităţi motorii involuntare, automate care constau în
modificări ale tonusului muşchilor activi şi modificări în postura individului în vederea
susţinerii corpului, asigurând condiţiile optime pentru realizarea mişcării. Deci mişcarea
voluntară se realizează şi cu participarea structurilor motorii extrapiramidale.
ARIILE MOTORII
Ariile motorii sau efectoare reprezintă originea căilor descendente sau corticofugale.
Au rol în:
 iniţierea mişcărilor voluntare
 integrarea funcţiilor motorii
 modularea tonusului muscular.
Sunt situate în partea posterioară a lobilor frontali.
1. Aria (somato)motorie primară este localizată în girusul precentral (aria Brodmann 4).
Neuronii piramidali din acest girus permit controlul voluntar şi conştient al mişcărilor
precise de îndemânare ale muşchilor scheletici. Axonii lor lungi, care se proiectează în
măduva spinării, formează o parte a fasciculelor motilităţii voluntare – fasciculele
piramidale (corticospinale). Musculatura scheletică a întregului corp este reprezentată
spaţial, punct cu punct, în aria motorie primară a fiecărei emisfere. Această reprezentare
cartografică a corpului în structurile SNC se numeşte somatotopie. Corpul este
reprezentat răsturnat – capul este situat în partea inferioară, iar picioarelor se
proiectează în partea superioară a girusului precentral. Aria corticală care mediază
activitatea motorie a unei anumite regiuni particulare a corpului este proporţională cu
complexitatea activităţii motorii a acelei regiuni. Majoritatea neuronilor din cele două
girusuri precentrale controlează muşchii din acele zone ale corpului cu cel mai precis
control motor – faţa, limba, mâinile. În consecinţă, aceste regiuni ale omuleţului
caricatural – homunculus somatomotor – sunt disproporţionat de mari. Inervaţia
motorie a corpului este contralaterală – aria motorie primară stângă controlează
muşchii din partea dreaptă a corpului şi invers.
2. Aria premotorie – situată în lobul frontal imediat anterior de girusul precentral (aria
Brodmann 6). Această regiune controlează abilităţile motorii învăţate, cu model
repetitiv, precum cântatul la un instrument şi dactilografierea. Coordonează mişcările
câtorva grupe de muşchi trimiţând impulsuri activatoare ariei primare. Aria premotorie
influenţează şi direct activitatea motorie asigurând ~ 15% din fibrele fasciculului
piramidal. Este de asemenea o bancă de memorie pentru activităţi motorii de
îndemânare şi pare a fi implicat şi în planificarea mişcărilor.
3. Aria Broca sau aria motorie a vorbirii este situată anterior de regiunea inferioară a
ariei premotorii şi se suprapune ariilor Brodmann 44 şi 45. Controlează muşchii
implicaţi în producerea vorbirii.
4. Câmpul frontal al ochilor este localizat parţial în şi anterior de aria premotorie şi
superior de aria Broca, în aria Brodmann 8. Controlează mişcările voluntare şi mişcările
conjugate ale ochilor.
5. Aria motorie suplimentară este localizată pe faţa medială a girusului frontal superior,
anterior de aria primară (Brodmann 6). Are rol important în faza de programare a
modelelor şi secvenţelor mişcărilor elaborate şi în coordonarea mişcărilor desfăşurate în
cele două jumătăţi ale corpului.
6. Ariile extrapiramidale ocupă aproape în întregime (85%) neocortexul motor, dar în
special aria premotorie, aria motorie suplimentară şi aria motorie secundară. Aceste arii
cuprind ariile subpresive şi ariile extrapiramidale propriu-zise.
 7a. Ariile subpresive, a căror stimulare inhibă funcţionarea ariei
motorii primare controlând amplitudinea şi modul în care a fost
executată mişcarea.
 7b. Ariile extrapiramidale propriu-zise sunt repartizate cortexului
fronto-parieto-temporal şi mai puţin occipital. De la aceste arii pleacă
fibre corticopontine care ajung la nucleii din punte şi de aici, prin fibre
pontocerebeloase, la scoarţa neocerebelului. De la scoarţa cerebelului
ajung la nucleul dinţat, apoi la talamus şi de aici înapoi la scoarţa
cerebrală, închizând circuitul cortico-ponto-cerebelo-dento-talamo-
cortical. Rolul acestui circuit este de reglaj cerebelos în execuţia
mişcărilor voluntare (VEZI CEREBELUL).
Activitatea motorie este controlată printr-o complexă interacţiune între trei regiuni
majore ale encefalului: scoarţa cerebrală, nucleii bazali şi cerebelul. Scoarţa cerebrală,
principalul centru de comandă al SN, este implicată în planificarea şi executarea activităţilor
motorii voluntare complexe. Nucleii bazali au rol în iniţierea mişcărilor şi modularea
cortexului motor. Cerebelul primeşte informaţii de la scoarţa cerebrală, ca şi de la sistemele
vizual, auditiv, vestibular şi somatosenzitiv, pe care le integrează şi le utilizează în
planificarea, modificarea şi coordonarea mişcărilor. Aceste informaţii permit cerebelului să
intervină în sincronizarea, viteza, direcţia şi precizia activităţilor motorii. Cortexul motor
trimite informaţii la cerebel despre mişcările care urmează să se petreacă. Aceasta permite
cerebelului să compare mişcarea în desfăşurare cu mişcarea intenţionată/dorită. Cerebelul
utilizează toate aceste date pentru a ajusta comenzile emise de cortexul motor astfel încât
mişcarea este fină şi coordonată. Nucleii bazali şi cerebelul, prin intermediul talamusului, îşi
manifestă influenţa asupra trunchiului cerebral şi măduvei spinării şi în final asupra activităţii
motorii indirect prin reglarea eferenţelor cortexului motor şi premotor. În opoziţie, cortexurile
motorii primar şi secundar influenţează activitatea motorii prin proiecţii directe către nucleii
motori ai nervilor cranieni din TC, către formaţiunea reticulată şi măduva spinării, care în
schimb trimit comenzi sistemului muscular (nuclei bazali şi cerebel → talamus → cortex
motor → TC şi MS → sistem muscular → mişcări voluntare).

ARIILE VEGETATIVE sunt zone ale scoarţei cerebrale implicate în reglarea


activităţii organelor interne, având conexiuni multiple cu hipotalamusul. Se găsesc în
girusurile orbitare şi frontal inferior ale lobului frontal, în girusul cingular, la nivelul
hipocampului şi în lobul insulei. Acest ansamblu formează creierul visceral. El este
conectat în ambele sensuri cu talamusul şi cu hipotalamusul. Prin excitarea acestor arii se
intensifică reacţiile vegetative respiratorii, circulatorii, gastro-intestinale şi excretorii.

ARIILE ASOCIATIVE MULTIMODALE


Ariile asociative unimodale şi multimodale au o mare întindere la nivelul cortexului
cerebral şi sunt implicate în realizarea unor activităţi specific umane, care se învaţă în cursul
vieţii. Ariile asociative unimodale sunt acelea care însoţesc ariile senzitive primare şi
realizează integrarea complexă a unui singur tip („uni-”) de informaţie (somestezică sau
vizuală sau auditivă etc.). Ariile asociative multimodale (AAM) sunt acele arii corticale
funcţionale care primesc şi integrează complex informaţii numeroase şi de tipuri diferite
(„multi-”), fiind astfel sediul proceselor psihice superioare.
În ariile asociative multimodale se petrece procesul cel mai înalt de prelucrare a
informaţiilor senzitive. Aici are loc elaborarea modelului conştient al lumii, apare conştienţa
propriei existenţe, iau naştere voinţa şi deciziile. AAM sunt locul unde senzaţiile, gândurile şi
emoţiile devin conştiente şi ne conferă identitate, indvidualitatea (ne determină personalitatea,
cine suntem).
Topografic, ariile asociative multimodale se găsesc în trei zone corticale: două
neocorticale (ariile asociative parieto-occipito-temporală şi prefrontală) şi una allo- şi
mezocorticală (aria asociativă limbică).

1. Aria asociativă anterioară. Este situată în lobul frontal şi este numită şi cortex sau lob
prefrontal sau arie prefrontală; este cea mai complicată regiune corticală şi este implicată
în: inteligenţă, abilităţi complexe de cogniţie şi învăţare, memorie, personalitate. Aria
asociativă prefrontală este sediul controlului cortical al funcţiilor vegetative. Asigură
integrarea funcţiilor vegetative în acte complexe de comportament uman. La nivelul ariei
prefrontale se află şi sediul personalităţii noastre.
Aria asociativă prefrontală are conexiuni funcţionale foarte strânse cu cortexul motor,
planificând modelul complex şi secvenţialitatea fiecărei activităţi motorii.
Cortexul prefrontal este esenţial în desfăşurarea proceselor intelectuale, de ideaţie. Din
acest motiv aria prefrontală este considerată sediul gândirii.
2. Aria asociativă posterioară. Este o regiune care cuprinde părţi din lobii temporal,
parietal şi occipital (de aceea se mai numeşte arie parieto-temporo-occipitală). Are rol în:
recunoşterea tiparelor (a stereotipiilor, şabloanelor, prototipurilor) şi a feţelor;
localizarea spaţială – a noastră şi a obiectelor din jur; integrarea diferitelor aferenţe
senzitive într-un întreg coerent. Ea asigură un nivel ridicat de interpretare a
semnificaţiei semnalelor de la toate ariile senzitive învecinate. Această arie asociativă are
propriile sale subarii funcţionale:
A) O zonă situată în cortexul parietal posterior – asigură analiza coordonatelor
spaţiale ale tuturor părţilor corpului şi ale obiectelor înconjurătoare. În absenţa
acestei arii, un individ nu-şi poate planifica mişcările celor două jumătăţi ale corpului,
el ,,uită” de existenţa părţii opuse celei care efectuează mişcarea, atât din punctul de
vedere senzitiv, cât şi din cel al planificării mişcărilor voluntare. Exemplu – pacientă cu
leziuni în regiunea posterioară a lobului parietal drept, la nivelul acestei arii – refuză să se
spele sau să îmbrace partea stângă a corpului deoarece „nu îi aparţine”.
B) O zonă situată în partea posterioară a lobului temporal, în spatele ariei auditive
primare, numită aria Wernicke. Această arie este, din punctul de vedere al funcţiilor
intelectuale, cea mai importantă regiune a creierului, fiind responsabilă de limbaj. Din
acest motiv este numită şi arie interpretativă generală (sau arie a înţelegerii
limbajului). Este dezvoltată în mod deosebit în emisfera cerebrală dominantă (emisfera
stângă la dreptaci şi cea dreaptă la stângaci) şi joacă cel mai important rol în inteligenţă. A
mai fost numită şi aria gnostică, aria cunoaşterii, aria asociativă terţiară etc.
După distrugerea ariei Wernicke, un individ aude cuvintele şi poate chiar să
recunoască semnificaţia unora dintre ele, dar nu poate să aranjeze sensul acestor
cuvinte într-o idee coerentă (surditate psihică). De asemenea, poate citi cuvinte scrise,
dar nu poate recunoaşte sensul acestora. Aria Wernicke este importantă pentru
interpretarea semnificaţiilor complexe ale diferitelor experienţe senzitive. Aria
Wernicke este aria senzitivă pentru interpretarea limbajului.
3. Aria asociativă limbică. Este situată pe faţa medială a emisferelor cerebrale şi include
girusul cingular, girusul parahipocampal şi hipocampul. Este parte a sistemului
limbic. Asigură impactul emoţional care conferă semnificaţia unui fapt, eveniment şi îl
face important pentru noi. Această arie este responsabilă de comportament, emoţii şi
motivaţie (impuls).

SISTEME CEREBRALE FUNCŢIONALE


Sunt reţele de neuroni care lucrează împreună, dar sunt situaţi spaţial la distanţe relativ
mari unii de ceilalţi în creier, deci nu pot fi localizaţi într-o regiune specifică (nu sunt grupaţi).
Sunt reprezentate de sistemul limbic şi formaţiunea reticulată.
Formaţiunea reticulată – vezi trunchiul cerebral

Sistemul limbic
Structurile care alcătuiesc sistemul limbic sunt localizate între diencefal şi neocortex.
Este reprezentat de un grup de structuri localizate pe faţa medială a fiecărei emisfere
cerebrale. În jurul diencefalului formează un arc de cerc = inel incomplet (limbus = inel,
margine). Are conexiuni cu sistemul olfactiv, hipotalamus, talamus, epitalamus şi mai puţin
cu neocortexul. Sistemul limbic include:
 părţi din rinencefal (girusul cingular, girusul parahipocampic, girusul dentat şi
hipocampul; după unii autori, şi calea olfactivă). Calea olfactivă este formată
din nervii olfactivi, bulbul olfactiv, trigonul olfactiv, striile olfactive (mediale
şi laterale) şi lobul piriform situat în girusul parahipocampic.
 amigdala – un nucleu în formă de migdală situat în profunzimea lobului
temporal.
În diencefal, principalele structuri limbice sunt hipotalamusul şi nucleii talamici
anteriori.
Sistemul limbic este creierul nostru emoţional-afectiv. Două părţi sunt foarte
importante în emoţii – amigdala şi partea anterioară a girusului cingular.
Amigdala: recunoaşte expresiile faciale de supărare şi teamă; evaluează pericolul;
declanşează răspunsul de frică/teamă.
Partea anterioară a girusului cingular are rol în exprimarea emoţiilor prin gesturi şi
în rezolvarea conflictelor mentale (interne) când suntem frustraţi.
Funcţia olfactivă prezintă o însemnătate foarte mare la animale şi mai mică la om. Pe
baza mirosului, animalele recunosc de la mare distanţă atât partenerul sexual, cât şi
adversarul, prada sau duşmanul. La om, simţul olfactiv are şi o componentă emoţională, cu
efect stimulator sau inhibitor. Mirosurile adesea declanşează reacţii emoţionale şi amintiri.
Reacţiile noastre la mirosuri sunt rar neutre şi adesea mirosurile trezesc amintirea unor
evenimentele cu mare încărcătură emotională. Aceasta reflectă originea unei părţi însemnate
din sistemul limbic în rinencefalul primitiv (creierul olfactiv).
Sistemul limbic integrează şi răspunde la o diversitate de stimuli din mediu. Cele mai
multe eferenţe ale sistemului limbic sunt trimise prin intermediul hipotalamusului. Sistemul
limbic determină (prin intermediul hipotalamusului) o serie de modificări vegetative ale
emoţiilor (paloare, roşeaţă, variaţii ale frecvenţei cardiace sau ale tensiunii arteriale etc.).
Deoarece hipotalamusul este un centru neural aferento-eferent, atât pentru funcţiile
sistemului nervos vegetativ, cât şi pentru răspunsurile emoţionale, nu este surprinzător că
unii oameni în condiţii de stres emoţional acut cad pradă unor bolii viscerale precum
hipertensiunea arterială sau gastrita sau ulcerul. Asemenea maladii induse emoţional se
numesc maladii psihosomatice.
Stările afective, emoţiile, sentimentele, pasiunile iau naştere în sistemul limbic pe
baza legăturilor pe care acesta le realizează cu hipotalamusul, talamusul nespecific şi formaţia
reticulată a trunchiului cerebral şi cu ariile corticale asociative. Deoarece sistemul limbic
interacţionează cu aria prefrontală, există o legătură intimă între sentimentele noastre
(mediate de creierul emoţional – sistemul limbic) şi gândurile noastre (mediate de creierul
cognitiv – aria prefrontală). Ca urmare:
1. reacţionăm emoţional la lucruri pe care le înţelegem conştient că se petrec
2. suntem conştienţi de bogăţia emoţională a vieţii noastre
[Comunicarea între cortexul cerebral şi sistemul limbic explică de ce emoţiile uneori
încalcă logica şi invers, de ce raţiunea ne poate opri să ne exprimăm emoţiile în situaţii
nepotrivite.]
Hipocampul şi amigdala au rol şi în memorie.

BAZELE FIZIOLOGICE
ALE ACTIVITĂŢII NERVOASE SUPERIOARE
Cele mai înalte funcţii ale creierului nu au o localizare anume. Nu există centri ai
gândirii sau ai voinţei, nu există un centru al memoriei sau al învăţării, nu există un sediu
precis al conştienţei.
Din analiza vieţii psihice umane se disting trei compartimente psiho-fiziologice:
- compartimentul cognitiv (al cunoaşterii)
- compartimentul volitiv (decizional)
- compartimentul afectiv (emoţional)

PROCESE NERVOASE FUNDAMENTALE


La baza tuturor activităţilor nervoase stau două procese: excitaţia şi inhibiţia – două
stări funcţionale ale SNC.
Excitaţia este procesul nervos activ ce se manifestă prin iniţierea unei activităţi,
menţinerea sau amplificarea uneia preexistente.
Inhibiţia este tot un proces activ ce se manifestă prin diminuarea, întârzierea sau
oprirea/blocarea unei activităţi anterioare.
Atât excitaţia, cât şi inhibiţia au proprietatea de a se extinde, în primele momente după
apariţie, pe o suprafaţă mare de scoarţă, depăşind focarul cortical primar, proces numit
iradiere. Iradierea este cu atât mai amplă cu cât intensitatea stimulului care a determinat
procesul cortical este mai mare. Însă ulterior procesul cortical se retrage şi se limitează/revine
la focarul primar (fenomen numit concentrare), iar pentru evitarea unei noi iradieri (care ar
afecta în mod negativ diverse regiuni corticale) în jurul focarului cortical activ apare o zonă
de activitate cu semn opus – în jurul focarului de excitaţie apare o zonă de inhibiţie şi invers –
generată, se pare, chiar de focarul activ, fenomen numit inducţie reciprocă. Inducţia
limitează deci iradierea şi poate fi negativă – când focarul de excitaţie determină în jurul lui
inhibiţie – sau pozitivă – când focarul de inhibiţie determină în jurul lui o zonă de excitaţie.
Iradierea, concentrarea şi inducţia sunt formele dinamicii corticale a celor două procese
fundamentale – excitaţia şi inhibiţia.
Excitaţia corticală este rezultatul intrării în activitate a sistemului reticulat activator
ascendent (SRAA).
Inhibiţia corticală este mai diversă. Există o inhibiţie externă şi o inhibiţie internă.
Inhibiţia externă (necondiţionată, pasivă) este cauzată de stimuli din afara focarului
cortical activ. De exemplu, în timpul unui reflex salivar se provoacă un zgomot nou,
necunoscut de animal. Acesta reacţionează printr-un reflex de orientare, iar salivaţia încetează
pentru câteva minute.
Inhibiţia internă (inhibiţie condiţionată, activă) apare chiar în interiorul focarului
cortical activ. Această inhibiţie este specifică scoarţei cerebrale. Inhibiţia internă este de mai
multe tipuri: inhibiţia de stingere, inhibiţia de întârziere, inhibiţia de diferenţiere,
inhibiţia condiţionată, inhibiţia supraliminară sau de protecţie (somnul).

REFLEXELE CONDIŢIONATE
Reflexul condiţionat este un răspuns ,,învăţat” pe care centrii nervoşi îl dau unui
excitant iniţial indiferent.
Fiecare specie de animale a împărţit excitanţii din mediu în excitanţi indiferenţi (fără
importanţă biologică) şi absoluţi (cu mare însemnătate biologică, în sensul că sunt ori
folositori ori dăunători speciei).
În general, sunetul şi lumina fac parte din prima categorie, iar hrana, mirosurile,
agenţii nocivi din cea de-a doua.
La apariţia unui semnal absolut, animalul răspunde printr-un reflex necondiţionat,
înnăscut, caracteristic speciei.
La un semnal indiferent, animalul nu dă nici un răspuns sau are o reacţie de
orientare (întoarce privirea spre sursa excitantului şi îşi continuă indiferent activitatea).
Pavlov a descoperit posibilitatea încărcării excitanţilor indiferenţi cu semnificaţii noi
pentru animal şi transformarea lor în excitanţi condiţionaţi. Această transformare se petrece
în timpul elaborării reflexului condiţionat (RC). Etapele elaborării RC sunt următoarele:
Asocierea. La administrarea unui excitant absolut (hrană) să se asocieze un excitant
indiferent (sunet sau lumină).
Precesiunea. Excitantul indiferent să preceadă excitantul absolut.
Dominanţa. Animalul să fie flămând, încât instinctul alimentar să fie dominant în
momentul asocierii excitanţilor.
Repetarea. Pentru formarea unui reflex condiţionat sunt necesare 10 până la 30 de
şedinţe de elaborare a reflexului condiţionat.
În urma acestor experienţe, Pavlov a obţinut la câini reflexe condiţionate, salivatorii şi
gastrosecretorii, folosind excitanţi acustici sau luminoşi. Pavlov a explicat mecanismul
elaborării RC pe baza apariţiei unor conexiuni între centrii corticali ai analizatorilor vizual
sau auditiv şi ariile corticale vegetative responsabile de secreţia salivară sau gastrică.
Când se administrează excitantul indiferent, acesta creează o zonă de excitaţie în
aria senzitivă primară.
Excitantul absolut determină o stare de excitaţie mai puternică (dominantă) în
aria corticală vegetativă.
Focarul dominant atrage excitaţia din focarul mai slab.
Prin repetare, apar ,,căi bătătorite” între cele două focare corticale, încât este
suficientă numai administrarea excitantului indiferent (devenit condiţionat) pentru
obţinerea răspunsului vegetativ caracteristic.
Cu această metodă s-au putut elabora numeroase reflexe condiţionale, cu răspuns
somatic (retragerea labei), vegetativ (digestiv, circulator, respirator) sau metabolic.
În prezent, s-a demonstrat că reflexul condiţionat stă la baza învăţării.
Reflexele condiţionate, spre deosebire de cele înnăscute, se închid la nivel cortical.
Ele se sting dacă stimulul condiţional nu este întărit din timp în timp prin cel absolut.
Stingerea unui reflex condiţionat a fost numită de Pavlov inhibiţie corticală.

VEGHEA ŞI SOMNUL
Activitatea emisferelor cerebrale trece periodic prin două stări funcţionale distincte:
starea de veghe şi starea de somn.
Veghea reprezintă starea funcţională cerebrală caracterizată prin creşterea tonusului
SRAA, concomitent cu orientarea conştienţei spre o anumită activitate.
Somnul reprezintă o stare de activitate cerebrală caracterizată prin întreruperea
temporară a contactului conştient cu interiorul şi exteriorul nostru. Somnul are caracter
reversibil.
Ritmul somn – veghe se suprapune (parţial) ciclului noapte – zi şi de aceea se mai
numeşte ritm circadian sau nictemeral.
Un rol important în reglarea acestui bioritm îl au diencefalul şi formaţia reticulată.
În timpul somnului se produce o diminuare a funcţiilor vegetative (respiraţie, circulaţie,
digestie) şi metabolice (scad energogeneza şi consumul de oxigen).
Astfel, scad frecvenţa respiraţiilor şi debitul ventilator, se produce bradicardie şi
scad debitul cardiac şi tensiunea arterială. Funcţia aparatului urinar se reduce. Activitatea
secretorie şi motorie a tubului digestiv diminuă şi chiar încetează.
În somn se produc şi modificări somatice cum ar fi diminuarea tonusului muscular.
Somnul activ se datorează unor procese de inhibiţie generalizată la nivel cortical. El
se produce atât ca urmare a diminuării influenţei SRAA, cât şi prin acţiunea unor sisteme
subcorticale inhibitorii şi prin secreţia unor mediatori chimici care induc somnul
(serotonina).
Există două tipuri de somn: somnul cu unde lente şi somnul REM (rapid eye
movements).
Somnul cu unde lente este denumit astfel deoarece activitatea electrică a creierului
(înregistrată pe electroencefalogramă) se caracterizează prin prezenţa undelor cerebrale foarte
lente, uniforme, cu amplitudine mare şi frecvenţă mică (acest model de EEG indică o
sincronizare înaltă a neuronilor corticali). Este un somn adânc, odihnitor. În timpul somnului
cu unde lente funcţiile vegetative diminuă foarte mult; deşi individul visează, la trezire nu ţine
minte visele din această perioadă (somn fără vise).
Somnul REM este denumit şi somn paradoxal sau somn desincronizat. Este somnul
în care apar visele pe care individul le ţine minte la trezire.
În 1990, Schoffeniels a formulat o ipoteză conform căreia somnul a apărut ca un
răspuns la constrângerile impuse de evoluţie.
a) constrângerea nictimerală – ca răspuns la ciclul zi/noapte a apărut o alternanţă
regulată de activitate/repaus
b) constrângerea energetică – somnul lent a apărut deoarece, din cauza unor
particularităţi ale homeotermiei (menţinerea constantă a temperaturii corpului),
organismul intră într-un deficit energetic. Somnul lent permite refacerea acestui
deficit, fiind un stadiu obligatoriu pentru toate animalele cu sânge cald. Somnul
paradoxal poate lipsi.
c) constrângerea neurotrofică – în somnul lent se realizează o deprivare senzorială.
Ştiind că impulsurile nervoase au o influenţă trofică, această stare nu se poate
prelungi la nesfârşit, deoarece poate afecta sinapsele, neuronii şi reţelele
neuronale. Somnul REM produce o reactivare periodică a sinapselor, în absenţa
veghei, pentru a preveni degenerarea.
Somnul are funcţia de restaurare energetică, de economisire de energie şi de permitere
a regenerării cerebrale.

ACTIVITĂŢI CEREBRALE COGNITIVE


Din această categorie fac parte manifestările psihice intelectuale: învăţarea,
memoria, gândirea, limbajul etc.
ÎNVĂŢAREA
Constă din acumularea de informaţie sub formă de cunoştinţe şi experienţe de
viaţă, având ca rezultat final o schimbare de comportament. Alături de memorie, învăţarea
este una din funcţiile fundamentale ale creierului.
Neuronul are proprietatea de a-şi însuşi temporar numeroase informaţii noi pe care
însă nu le poate transmite urmaşilor săi. Acumulările de cunoştinţe nu sunt ereditare, ele se
câştigă în timpul vieţii prin interacţiunea permanentă cu factorii de mediu, dar se pierd o
dată cu încetarea din viaţă.
Reflexele necondiţionate şi actele de comportament instinctiv au caracter ereditar,
sunt imuabile şi sunt caracteristice întregii specii.
Reflexele condiţionate, activităţile şi comportamentele însuşite de fiecare individ
sunt neereditare.
Prin învăţare nu se acumulează pur şi simplu noi cunoştinţe, ci creşte capacitatea de
adaptare la mediu a individului. Învăţarea este legată de starea de veghe şi necesită deci o
anumită activitate a sistemului reticulat ascendent activator, a diencefalului, a sistemului
limbic şi a neocortexului.
Învăţarea este strâns legată de memorie. Învăţarea poate porni direct de la informaţia
din jur sau de la informaţia depozitată în memoria noastră. Comparând permanent datele noi
cu cele deja existente în memorie, scoarţa cerebrală stabileşte noi raporturi logice între
noţiuni, le asimilează şi le memorează.
Structurile morfologice implicate în procesul de învăţare sunt numeroase şi incomplet
precizate. Substratul elementar este reprezentat de conexiunile sinaptice al căror număr
creşte cu vârsta şi cu acumularea de noţiuni noi. S-a descris un circuit funcţional cortico-
diencefalo-mezencefalo-cortical, care include sistemul limbic, hipotalamusul, talamusul şi
formaţia reticulată a trunchiului cerebral.
MEMORIA
Reprezintă capacitatea creierului de a depozita informaţia şi de a o aduce la nevoie
în lumina conştienţei.
Prin memorie, creierul reţine, recunoaşte şi evocă experienţa de viaţă a individului.
Memoria reprezintă o reflectare activă şi selectivă a informaţiei din afară, pătrunsă în creier
în etape anterioare.
Memoria se află la baza procesului de învăţare.
Există mai multe tipuri de memorie, care, în raport cu durata păstrării informaţiei, se
clasifică în: memorie senzitivă, memorie de scurtă durată şi memorie de lungă durată.
Memoria senzitivă sau imediată (de reţinere momentană) durează câteva secunde
sau minute, exact timpul necesar circulaţiei informaţiei noi prin centrii nervoşi.
Memoria de scurtă durată acţionează de la câteva minute până la câteva săptămâni.
În cele din urmă, informaţiile memorate astfel fie se pierd, fie devin permanente sub formă de
memorie de lungă durată. Mecanismele acestui tip de memorie au la bază modificări
temporare fizice şi/sau chimice ale membranei presinaptice sau postsinaptice, modificări
ce persistă până la câteva săptămâni.
Memoria de lungă durată nu este net deosebită de memoria de scurtă durată. Se
consideră însă că memoria de lungă durată are la bază modificări structurale ale sinapselor
care amplifică sau reduc conducerea impulsului nervos.
Lobul prefrontal, sistemul limbic şi unele structuri diencefalo-mezencefalice sunt
implicate în memorie.
O altă clasificare a tipurilor de memorie:
- memorie explicită (declarativă) – ne permite să învăţăm despre lume
(achiziţionarea de informaţii despre locuri, oameni şi lucruri accesibile
conştienţei); acest tip de memorie codifică şi stochează informaţii despre
evenimente autobiografice şi despre aspecte descriptive.
- memorie implicită (non-declarativă) – învăţăm cum să realizăm anumite
sarcini (achiziţionăm aptitudini motorii sau percetuale care nu sunt accesibile
conştienţei); poate fi asociativă (condiţionarea clasică pavlovistă şi condiţionarea
operantă) şi non-asociativă (habituarea).

ACTIVITĂŢI CEREBRALE VOLITIVE


Voinţa reprezintă forma cea mai înaltă de activitate nervoasă conştientă. Datorită
voinţei, individul poate lua decizii privind activitatea efectorilor somatici (uneori şi a celor
vegetativi), precum şi a relaţiilor sale cu societatea. La originea oricărui act voluntar se află un
impuls, o motivaţie mai mult sau mai puţin evidentă, mai veche sau mai recentă.
Elaborarea unei comenzi voluntare nu este opera unei anumite structuri cerebrale, ci a
întregului creier. Un rol deosebit în activitatea voluntară îl joacă lobul prefrontal, ca sediu de
integrare superioară a personalităţii şi comportamentului social al individului. Voinţa
înseamnă, în acelaşi timp, puterea de a lua decizii, dar şi perseverenţa în a le duce la
îndeplinire.

ACTIVITĂŢI CEREBRALE AFECTIVE


Sistemele cibernetice de reglaj nervos sunt întărite cu ajutorul proceselor afectiv-
emoţionale. Deşi nu se poate vorbi despre un sediu exact al proceselor afective, structurile
cele mai importante care participă la geneza lor sunt sistemul limbic şi hipotalamusul.
Se consideră că emisfera cerebrală dominantă este predominant cognitivă, în timp ce
cealaltă este afectivă.

SISTEMUL NERVOS VEGETATIV


Sistemul nervos vegetativ este acea parte a sistemului nervos cu rol în coordonarea
reflexă, automată, a activităţii organelor interne în vederea menţinerii parametrilor mediului
intern (homeostazia) în limite constante şi a adaptării permanente a organismului la
condiţiile în permanentă schimbare ale mediului extern şi intern.
Sistemul nervos vegetativ are două componente/diviziuni: sistemul nervos simpatic şi
sistemul nervos parasimpatic, între care există diferenţe anatomice şi funcţionale.
Cele două componente ale sistemului nervos vegetativ asigură inervaţia dublă şi
antagonistă a majorităţii viscerelor (organelor interne). Sunt însă şi situaţii când cele două
componente ale sistemului nervos vegetativ acţionează sinergic (în acelaşi sens) şi există, de
asemenea, şi organe care au exclusiv inervaţie simpatică.
Arcul reflex vegetativ este format, ca şi cel somatic, din cale aferentă, centru nervos
şi cale eferentă.
Aferenţele vegetative conduc informaţiile preluate de la receptorii viscerali (algo-,
baro-, chemo- şi osmoreceptori) la centrii nervoşi vegetativi din măduva spinării, trunchiul
cerebral, hipotalamus şi scoarţa cerebrală. Aceştia elaborează comenzi care vor fi transmise
prin căi eferente la efectorii viscerali.

Calea aferentă vegetativă este constituită din neuronii pseudounipolari viscero-


senzitivi
• din ganglionii spinali de pe rădăcinile posterioare ale nervilor spinali şi
• din ganglionii senzitivi de pe traiectul unor nervi cranieni.

Centrii nervoşi vegetativi sunt situaţi intranevraxial, la nivelul măduvei spinării şi


encefalului şi din punct de vedere funcţional sunt:
a. Centrii simpatici – situaţi în coarnele laterale ale măduvei cervico-toraco-
lombare C8-L2
b. Centrii parasimpatici – situaţi în trunchiul cerebral – parasimpaticul cranian şi la
nivelul măduvei sacrale S2-S4 – parasimpaticul sacral
Centrii vegetativi primesc:
• informaţii prin căile aferente din teritoriile viscerale inervate
• comenzi de la centrii vegetativi superiori de coordonare, hipotalamici sau
corticali, care le modulează activitatea.

Calea eferentă a arcului reflex vegetativ este deosebită de calea eferentă somatică prin
prezenţa la nivelul ei a unui ganglion vegetativ simpatic sau parasimpatic, fiind deci alcătuită
din doi neuroni, interconectaţi sinaptic la nivelul ganglionului vegetativ (este o cale
bineuronaIă). Cei doi neuroni sunt:
• neuronul preganglionar – are corpul celular situat intranevraxial, la nivelul măduvei
sau al trunchiului cerebral (deci în centrul nervos vegetativ). Prezintă axon mielinizat
care formează fibră preganglionară, care face legătura cu ganglionul vegetativ
• neuronul postganglionar – se găseşte la nivelul ganglionului vegetativ. Axonul său
este amielinic şi se numeşte fibră postganglionară. Fibrele postganglionare sunt cele
care se distribuie la efectorii vegetativi, reglându-le activitatea. Cel de-al doilea neuron
al eferenţei vegetative se numeşte neuron postganglionar, cu toate că pericarionul său
se găseşte chiar la nivelul ganglionului vegetativ. [Denumirea corectă ar fi cea de
neuron ganglionar, dar nu se foloseşte!!]
Efectorii vegetativi sunt musculatura netedă de la nivelul organelor interne şi a vaselor de
sânge, muşchiul cardiac şi glandele endocrine şi exocrine.

SISTEMUL NERVOS VEGETATIV SIMPATIC


Simpaticul constituie componenta cea mai extinsă şi mai complexă a sistemului
nervos vegetativ şi este format din două porţiuni:
 Porţiunea centrală este dispusă la nivelul coarnelor laterale ale măduvei
cervico-toraco-lombare C8-L2, unde se găsesc centrii nervoşi simpatici. Dintre aceşti centri
fac parte: VEZI REFELXELE SPINALE VEGETATIVE
♦ centrul pupilodilatator
♦ centrul cardioaccelerator
♦ centrul bronhodilatator
♦ centrii vasomotori
♦ centrii pilomotori
♦ centrii sudoripari
♦ centrii ano-, vezico- şi genitospinali.
Fibrele preganglionare cu origine în aceşti centrii ajung la ganglionii simpatici
laterovertebrali sau prevertebrali.
 Porţiunea periferică este formată din:
♦ ganglionii simpatici laterovertebrali
♦ ganglionii simpatici prevertebrali.
♦ plexuri vegetative
♦ nervi simpatici şi fibre simpatice în nervii micşti
Ganglionii laterovertebrali formează două lanţuri ganglionare simpatice, dispuse
simetric de-o parte şi de alta a coloanei verebrale. Sunt în număr de 22-25 de perechi: 3
ganglioni cervicali, 11-12 toracali, 4-5 lombari, 4 sacrali şi unul coccigian.
Ganglionii fiecărui lanţ sunt legaţi
 între ei prin fascicule interganglionare (ramuri internodale)
 cu nervii spinali prin ramuri comunicante (albă şi cenuşie)
Acest lucru permite fibrelor simpatice să aibă un teritoriu vast de distribuţie.
Ganglionii prevertebrali sunt situaţi anterior de coloana vertebrală, la nivelul marelui
plex aortic. Acesta este format dintr-o reţea plexiformă de fibre vegetative şi ganglioni în
jurul aortei abdominale şi a ramurilor sale. Ganglionii simpatici de la acest nivel sunt:
ganglionul celiac, ganglionul mezenteric superior, ganglionul mezenteric inferior şi
ganglionul aorticorenal.

Calea eferentă simpatică VEZI NERVUL SPINAL – RAMURILE


COMUNICANTE
Toate fibrele preganglionare simpatice îşi au originea în coarnele laterale ale măduvei
cervico-toraco-lombare C8-L2. Ele părăsesc măduva spinării prin rădăcinile anterioare ale
nervilor spinali şi apoi, prin ramurile comunicante albe, ajung în ganglionii simpatici ai
lanţului latero-vertebral (paravertebral). De la acest nivel, fibrele preganglionare simpatice
pot lua următoarele căi:
a) fac sinapsă cu neuronii postganglionari din ganglionul laterovertebral
corespunzător sau adiacent (de la acelaşi nivel cu mielomerul de origine)
b) au traiect ascendent sau descendent prin lanţul laterovertebral (prin fasciculele
interganglionare), făcând sinapsă în ganglioni simpatici superiori sau inferiori
segmentului medular de origine
c) traversează ganglionul laterovertebral fără să facă sinapsă şi se termină într-un
ganglion prevertebral.
1. Majoritatea fibrelor preganglionare simpatice face sinapsă în ganglionii
laterovertebrali adiacenţi (corespunzători) sau în ganglioni superiori sau inferiori ai
lanţului laterovertebral.
Unele fibre postganglionare cu origine în ganglionii laterovertebrali se reîntorc în
trunchiul nervului spinal trecând prin ramurile comunicante cenuşii. Prin ramurile ventrale şi
dorsale ale nervului spinal fibrele postganglionare se distribuie la efectorilor vegetativi
localizaţi în organele somatice; aceşti efectori vegetativi sunt:
 musculatura netedă a vaselor de sânge din muşchii scheletici şi din
tegument,
 muşchii netezi ai firelor de păr
 glandele sudoripare de la nivelul tegumentului.
Aceşti efectori vegetativi au numai inervaţie simpatică.
Fibrele postganglionare cu origine în ganglionul latero-vertebral cervical superior
ajung la nivelul regiunii cefalice şi inervează irisul, muşchiul ciliar, glandele salivare şi glanda
lacrimală; tot din acest ganglion pleacă fibre şi spre inimă.
Fibre postganglionare din ganglionii cervicali mijlociu şi inferior, ca şi din primii trei
ganglioni toracali ajung la inimă sub forma nervilor cardiaci.
Din ganglionii toracali T1 – T5 pleacă fibre postganglionare spre trahee, bronhii,
plămâni, esofag, tiroidă, aortă.
2. Fibrele preganglionare simpatice cu origine în mielomerele T6-L2 traversează
ganglionii lanţului laterovertebral fără să facă sinapsă, după care se grupează şi formează
nervii splanchnici toracali şi lombari.(unii autori descriu şi un splanchnic sacral)
Nervii splanchnici sunt formaţi din fibre lungi preganglionare, care ajung şi fac
sinapsă în ganglionii prevertebrali din plexul aortic. Fibrele postganglionare cu origine în
aceşti ganglioni prevertebrali se distribuie la organele efectoare abdomino-pelvine.
Nervii splanchnici toracali (mare, mic şi minim) fac sinapsă în ganglionul celiac şi
în ganglionul mezenteric superior. Fibrele postganglionare inervează cele mai multe organe
din abdomen:
 stomac
 intestinul subţire
 intestinul gros până la jumătatea distală
 ficat
 splină
 pancreas
 rinichi
Nervii splanhnici lombari (şi cel sacral) fac sinapsă în ganglionii mezenteric
inferior şi aorticorenal. De aici pleacă fibre postganglionare care inervează:
 jumătatea distală a intestinului gros
 căile urinare
 organele genitale
[O mică parte din fibrele preganglionare ale nervilor splanhnici toracali trec fără
sinapsă prin ganglionul celiac şi se distribuie la celulele secretorii ale medulosuprarenalei
(glandă endocrină situată deasupra rinichiului).
Medulosuprarenala este unicul organ efector inervat direct de fibre
preganglionare. În urma stimulării simpatice, celulule medulosuprarenalei secretă
catecolamine: adrenalina (90%) şi noradrenalina (10%), care trec direct în sânge. Aceşti
hormoni întăresc şi prelungesc activitatea simpaticului.]
Sistemul nervos simpatic (împreună cu medulosuprarenala) are rolul de a mobiliza
mijloacele de apărare ale organismului împotriva factorilor de mediu cu caracter agresor
(stresant) inducând, în situaţii neobişnuite sau periculoase, comportamentul de „fugă sau
luptă”.

SISTEMUL NERVOS VEGETATIV PARASIMPATIC

 Porţiunea centrală este reprezentată de centrii nervoşi parasimpatici şi este


situată intranevraxial,
 la nivelul trunchiului cerebral – parasimpaticul cranian
 la nivelul măduvei sacrale – parasimpaticul sacral
Parasimpaticul cranian este format din nucleii vegetativi parasimpatici din trunchiul
cerebral: VEZI NERVII CRANIENI
 nucleul accesor al oculomotorului din mezencefal
 nucleul salivator superior şi nucleul nazo-lacrimal din punte
 nucleul salivator inferior şi nucleul dorsal al vagului din bulb
Fibrele preganglionare cu origine în aceşti nuclei ajung pe calea nervilor cranieni
III, VII, IX şi X la ganglionii parasimpatici situaţi la nivelul capului sau, în cazul fibrelor
vagale, în torace şi abdomen.
Parasimpaticul sacral este dispus în segmentele medulare S2-S4, unde se găseşte
nucleul parasimpatic sacral. Fibrele preganglionare cu origine în acest nucleu formează
nervii pelvici.
Fibrele preganglionare parasimpatice fac sinapsă cu un număr limitat de neuroni
postganglionari şi de aceea acţiunile parasimpaticului sunt mai limitate şi discrete .
 Porţiunea periferică este formată din ganglioni parasimpatici previscerali
sau intramurali.
Ganglionii parasimpatici, spre deosebire de ganglionii simpatici, sunt situaţi mult
mai periferic, în imediata vecinătate a organelor inervate (ganglioni previscerali) sau chiar
în peretele organelor inervate (ganglioni intramurali). Astfel, fibrele preganglionare
parasimpatice sunt lungi, iar cele postganglionare sunt scurte.
Ganglionii previscerali din regiunea capului sunt:
♦ ganglionul ciliar din orbită
♦ ganglionul sfenopalatin (pterigopalatin)
♦ ganglionul otic
♦ ganglionul submandibular
Ganglionii intramurali se găsesc la nivelul cordului, plămânilor şi în peretele
tubului digestiv (în acest caz fac parte din plexurile submucos (Meissner) şi mienteric
(Auerbach)).

Calea eferentă parasimpatică


Fibrele preganglionare parasimpatice au originea la nivelul nucleilor parasimpatici
din trunchiul cerebral şi din nucleul sacral S2-S4 şi sunt fibre lungi şi mielinizate.
1. Fibrele preganglionare cu origine în centrii parasimpatici din trunchiul cerebral
însoţesc nervii cranieni III, VII, IX şi X, constituind componenta parasimpatică a acestora.
Fibrele preganglionare ale nervilor III, VII şi IX fac sinapsă la nivelul ganglionilor
parasimpatici previscerali de la nivelul capului (vezi nervii cranieni), iar fibrele
postganglionare se distribuie la efectori.
Se consideră că peste 90% din fibrele preganglionare parasimpatice sunt cele vagale,
care se termină în ganglionii intramurali din torace şi abdomen.
Nervii vagi inervează parasimpatic:
♦ inima
♦ plămânii
♦ stomacul
♦ intestinul subţire
♦ cecumul
♦ colonul ascendent
♦ 2/3 drepte ale colonului transvers
♦ ficatul şi pancreasul.
2. Fibrele preganglionare cu origine la nivelul parasimpaticului sacral părăsesc
măduva pe calea rădăcinilor anterioare ale nervilor sacrali şi apoi se unesc, formând nervii
pelvici.
Fibre1e acestora fac sinapsă în ganglionii plexului hipogastric inferior, iar fibrele
postganglionare se distribuie la
♦ colonul descendent
♦ colonul sigmoid
♦ rect
♦ căile urinare inferioare (uretere, vezică urinară etc.)
♦ organele genitale
Sistemul nervos parasimpatic este mai activ în situaţii de odihnă şi digestie, are
efecte localizate şi cu caracter de refacere.
NEUROTRANSMIŢĂTORII SISTEMULUI VEGETATIV
Fibrele vegetative acţionează asupra organelor efectoare la fel ca şi fibrele somatice –
prin eliberarea de neurotransmiţători (mediatori chimici).
 toate fibrele vegetative preganglionare, atât cele simpatice cât şi cele parasimpatice,
eliberează (la nivelul sinapsei cu neuronul postganglionar) acetilcolină (ACh) – sunt fibre
colinergice.
 fibrele postganglionare parasimpatice sunt, de asemenea, fibre colinergice – eliberează
tot acetilcolină la nivelul sinapsei cu efectorii.
 majoritatea fibrele postganglionare simpatice sunt fibre adrenergice – eliberează
noradrenalina (NA) la nivelul sinapsei cu efectorii,
 fibrele postganglionare simpatice care se distribuie vaselor de sânge din tegument şi din
muşchii scheletici, glandelor sudoripare şi muşchilor erectori ai firelor de păr sunt fibre
colinergice.

ROLUL DIVIZIUNII SIMPATICE


Acest sistem este numit şi sistemul de fugă sau luptă. Activitatea lui este evidentă în
condiţii de stres/excitare sau în situaţii de urgenţă sau de ameninţare. Semne ale mobilizării
SNVS: bătăi rapide ale inimii, respiraţie profundă, gură uscată, piele rece şi umedă
(transpirată), pupile dilatate.
În timpul oricărei activităţi fizice intense simpaticul promovează diferite ajustări:
 vasele viscerale (uneori şi cele tegumentare) se contractă şi sângele este trimis la muşchii
scheletici şi la inimă
 bronhiile se dilată, creşte ventilaţia şi în final creşte distribuţia de oxigen la celule.
 ficatul eliberează mai multă glucoză în sânge pentru a satisface necesarul crescut de
energie al celulelor.
În acelaşi timp, activităţi temporare neesenţiale (motilitatea şi secreţia tractului
digestiv) sunt încetinite, inhibate; este mai important ca muşchii scheletici să fie aprovizionaţi
cu tot ce este necesar pentru a te ajuta să ieşi din pericol.
În concluzie, simpaticul intervine în: exerciţii fizice, excitare/stres, situaţii de urgenţă,
ruşine.

ROLUL DIVIZIUNII PARASIMPATICE


Acest sistem este numit sistemul de relaxare, odihnă şi digestie.
Menţine nivelul de utilizare a energiei cât mai jos posibil, chiar când coordonează
activităţile vitale de întreţinere (digestie, defecaţie, excreţie etc.). Activitatea parasimpaticului
este cel mai bine sugerată de un individ care se relaxează după masă şi citeşte ziarul:
presiunea sangvină şi ritmul cardiac sunt la nivel normal scăzut, tractul digestiv este activ în
digerarea alimentelor; pupilele sunt în constricţie (mioză), cristalinul este acomodat pentru
vederea de aproape etc.

EFECTELE SIMPATICULUI ŞI ALE PARASIMPATICULUI

Organul şi
SNVPS SNVS
funcţia/structura

INIMA
Nodulul SA Scade ritmul cardiac Creşte ritmul cardiac
Nodulul AV Scade viteza de Creşte viteza de conducere
conducere
Forţa de contracţie Scădere (efect redus)
Creştere => creşte debitul
cardiac
VASELE SANGVINE
Arteriolele întregului - Vasoconstricţie
corp
Arteriolele muşchilor - Vasoconstricţie sau
scheletici vasodilataţie (adrenalină)
Arteriolele - -
encefalului
Venele - Vasoconstricţie sau
vasodilataţie (adrenalină)
PLĂMÂNII
Musculatura Contracţie Relaxare
bronchiilor
Glandele bronhiilor Stimularea secreţiei Inhibarea secreţiei
TRACTUL DIGESTIV
Motilitate Creştere Scădere
Secreţie Stimulare Inhibare
Sfinctere Relaxare Contracţie
PANCREASUL
Parte exocrină Stimularea secreţiei Inhibarea secreţiei, prin
vasoconstricţie
Parte endocrină Stimularea secreţiei Inhibarea secreţiei
GLANDELE SALIVARE
Glandele salivare Stimularea secreţiei Stimularea secreţie
apoase mucoase/vâscoase
RINICHIUL
Eliberarea de renină - Stimulare
VEZICA URINARĂ
Peretele vezicii Contracţie Relaxare (efect redus)
Sfincter vezical Rexalare Contracţie
intern
TRACTUL REPRODUCĂTOR MASCULIN
Vase sangvine Vasodilataţie şi erecţie -
Ductul deferent şi - Ejaculare
veziculele seminale
(ejaculare)
TRACTUL REPRODUCĂTOR FEMININ
Uterul negravid - Relaxare
Uterul gravid - Contracţie
TEGUMENTUL
Glande sudoripare - Stimularea secreţiei
Muşchi piloerectori - Contracţie (ridicarea firului
de păr)
OCHII
Muşchii irisului Contracţia fibrelor Contracţia fibrelor radiale
(diametrul pupilei) circulare (pupilodilataţie – midriază)
(pupiloconstricţie –
mioză)
Muşchii ciliari Contracţie pentru Relaxare pentru vederea la
(acomodare) vederea de aproape distanţă, fără acomodare
(efect redus)
METABOLISM
Ficat - Stimularea glicogenolizei şi a
gluconeogenezei
Ţesut adipos - Stimularea lipolizei

S-ar putea să vă placă și