DISCIPLINA: Introducere în studii de securitate şi strategice

TEMA 2: Securitate naţională şi interes naţional

Autor:
Ioan Manci
Tema 2: Securitate naţională şi interes naţional
II. Concepte de bază:
1. Definiţii: securitate naţională, potenţial de securitate, strategia de securitate,
interesul naţional.
2. Efectele globalizării asupra securităţii naţionale.
3. Clasificarea şi stabilirea intereselor naţionale în contextul fenomenului globalizării.
4. Statul şi securitatea naţională. Interesele naţionale.
5. Insecuritatea: vulnerabilităţi, riscuri şi ameninţări.
6. Dilema securităţii.
7. Determinările securităţii de către interesele naţionale.
8. Interesele naţionale de securitate ale României
III. Obiectivele temei:
 Să familiarizeze studenţii cu noţiunile de bază care definesc securitatea
naţională şi interesul naţional
 Analiza principalelor abordări privind corelaţia dintre securitatea naţională şi
interesul naţional;
IV. Cerinţe pentru studenţi:
1. Bibliografie obligatorie:
 Barry Buzan, ,,People, States and Fear: An Agenda of International Security
Studies în the past- Cold War Era”, Pearson Education, Harlow, 1991 sau
varianta în limba română: Barry Buzan, ,,Popoarele, statele şi teama. O agendă
pentru studii de securitate internaţională în epoca de după Războiul Rece”, Ed.
Cartier, Chişinău, 2000;
 Peter Katzenstein, ,,The Culture of National Security: Norms and Itentity în
World Politics”, Columbia University Press, New York, 1996.
2. Bibliografie recomandată:
 Strategia de securitate naţională a României, Bucureşti, 2007;
 I.N.Sava, Studii de securitate, Centrul Român de Studii Regionale, Bucureşti,
2005.
3. Activităţi în cadrul temei:
• Studenţii vor studia bibliografia obligatorie şi vor a şi sta la prelegere;
• Pentru seminar, studenţii vor pregăti individual fişe tematice cu
principalele abordări privind corelaţia dintre securitatea naţională şi
interesul naţional şi vor participa la discuţii privind elementele de
analiză ale securităţii naţionale şi interesului naţional.
4. Metode utilizate pe timpul predării temei:
 Expunere clasică;
 Argumentarea;
 Prelegerea.
 1.Definiţii: securitatea naţională, potenţialul de securitate, strategia de
securitate, interesul naţional
1.1.Securitatea naţională:
- conceptul a fost utilizat pentru prima dată pe la mijlocul secolului al XX-lea;
- presupune protejarea şi promovarea intereselor naţiunii atât prin mijloace
militare cât şi non militare;
- se bazează pe un potenţial de securitate;
- este multidimensională;
- include apărarea naţională;
- în opiniile politologilor americani, ruşi şi europeni, securitatea naţională este
definită prin perspectiva intereselor şi a poziţiei pe care le ocupă în raportul de
forţe internaţionale şi al mijloacelor folosite;
- securitatea înseamnă capacitatea unei naţiuni de a împiedica un război sau, dacă
acest lucru nu se reuşeşte, de a câştiga un război, pentru a nu-şi pierde
integritatea sau independenţa naţională;
- dimensiunile securităţii naţionale:
- obiectivă – denotă o absenţă a ameninţărilor pentru câştigarea
valorilor naţionale;
- subiectivă – înseamnă absenţa temerilor că astfel de valori vor fi
atacate;
- are ca obiectiv crearea de condiţii naţionale şi internaţionale favorabile
protejării sau măririi valorilor naţionale vitale împotriva adversarilor existenţi şi
potenţiali;
- securitatea – include aspecte politice, economice, societale, de mediu şi
militare.
- „ O naţiune are asigurată securitatea în măsura în care nu este în
pericol de a trebui să-şi sacrifice valorile fundamentale dacă doreşte să evite viitorul
şi are capacitatea, dacă este provocată, să şi le conserve pr în obţinerea victoriei într-
un asemenea război” ( Walter Lippmann).
- „ În cazul securităţii, discuţia priveşte preocuparea de a fi liberi de
ameninţări. Când această discuţie se poartă în contextul unui şi stem internaţional.
Securitatea vizează capacitatea statelor şi societăţilor de a-şi menţine identitatea,
independenţa şi integritatea funcţională” (Barry Buzan).
- „ Noţiunea de securitate este definită prin: faptul de a fi la adăpost de
orice pericol; sentimentul de încredere şi de linişte pe care-l dă cuiva absenţa oricărui
pericol; protecţie, apărare; (Cf. DEX, 1975, p.846).
- sistemul securităţii naţionale este ansamblul mijloacelor,
reglementărilor şi instituţiilor statului de drept care au rolul de a realiza, a proteja şi a
asigura interesele fundamentale ale statului.
- Securitatea naţională include apărarea naţională, între ele stabilindu-se
raporturi corelative, interferenţe şi determinări reciproce.
Criterii ale securităţii naţionale:
 valorile de apărat;
 durata şi intensitatea riscurilor şi ameninţărilor;
 pericolele existente;
 natura politică a securităţii ca obiectiv de stat.
Dimensiuni ale securităţii naţionale:
 politică;
 militară;
 economică;
 socială;
 ecologică;
 psihosocială.
- funcţionarea sistemului securităţii naţionale prin securitate colectivă poate
explica capacitatea statelor şi a naţiunilor de a-şi menţine identitatea şi integritatea lor
funcţională în cadrul unor organizaţii de securitate colectivă.
- securitatea înseamnă capacitatea unei naţiuni de a împiedica un război, sau, dacă
acest lucru nu reuşeşte, de a câştiga un război, pentru a nu-şi pierde integritatea şi
independenţa naţională.
Obiectivele securităţii statelor sunt legate prin următoarele inele de securitate:
I. promovarea şi protecţia drepturilor omului în interiorul statului;
II. securitatea colectivă;
III. apărarea colectivă;
IV. promovarea activă a stabilităţii în alte spaţii prin folosirea mijloacelor politice,
internaţionale, economice şi militare.
Potenţialul de securitate:
- este constituit din totalitatea resurselor de care dispune naţiunea şi care pot fi
folosite pentru realizarea obiectivului securităţii naţionale;
- cuprinde potenţialul politico - diplomatic,economico – financiar, demografic,
tehnico – ştiinţific, cultural, informaţional, militar.
Strategia de securitate:
- defineşte interesele fundamentale ale naţiunii şi obiectivele pentru realizarea
acestora;
- stabileşte direcţiile de acţiune pentru strategiile sectoriale.
Interesul naţional:
- este acea stare bazată pe valorile asumate şi promovate de societate (naţiune) pr în
care se a şi gură prosperitatea, protecţia şi securitatea membrilor săi, stabilitatea şi
continuitatea statului.

2. Efectele globalizării asupra securităţii naţionale.

Secolul XXI, caracterizat printr-un amplu proces de globalizare, aduce o

creştere puternică a interdependenţelor dintre state şi o multiplicare a numărului
actorilor în viaţa internaţională, fie aceştia supranaţionali, transnaţionali sau
subnaţionali.
Globalizarea are o sumă apreciabilă de efecte, pozitive şi negative.Ca
elemente pozitive se evidenţiază:
 amplificarea şi liberalizarea comerţului, a investiţiilor şi fluxurilor financiare;
 extinderea valorilor democratice;
 apărarea identităţii individuale;
 protecţia mediului înconjurător;
 „libera circulaţie” a securităţii.
 Globalizarea va genera o prosperitate fără precedent, pe măsură ce tot mai
multe naţiuni vor participa la economia globală, iar fluxurile tehnologice şi financiare
dinspre ţările dezvoltate spre cele mai puţ în dezvoltate vor determina o egalizare a
bogăţiei şi o dezvoltare a întregii lumi.
Efectele negative ale globalizării:
 scăderea siguranţei la toţi indicatorii;
 globalizarea fenomenelor cronice locale şi regionale;
 mondializarea criminalităţii organizate (traficul de arme, droguri, persoane);
 radicalizarea fanatismelor etnice şi religioase;
 radicalizarea terorismului;
 fragmentarea culturilor naţionale în „subculturi”(homosexualitate, vârsta a
treia, fanii fotbalului etc.) sau „culturi de nişă” care nu oferă soluţii de
integrare;
 fragmentarea şi slăbirea coeziunii sociale.
Globalizarea este un proces necontrolat, necondus, neguvernat. Globalizarea
economică scăpată de sub control politic, duce la haos economic şi la dezastre
ecologice.
Privind influenţa globalizării asupra democraţiei, acesta pare să înlocuiască
dictatura elitelor naţionale cu dictatura finanţelor internaţionale.
 se deteriorează distribuţia veniturilor;
 se multiplică crizele financiare şi economice, cu mari efecte asupra vieţii
sociale şi politice;
 există pericolul dezintegrării statale;
 progresul economic este neuniform;
 structurile economice şi sociale care nu se adaptează rapid se tensionează la
extrem, putând cauza conflicte majore;favorizează apariţia şi proliferarea unor
riscuri şi ameninţări a şi metrice.
Economiştii români cred că marea provocare pentru omenire, în epoca
globalizării, este de a reduce sursele de slăbire a coeziunii sociale, sentimentul de
frustare al unor grupuri şi comunităţi, neînţelegerile între civilizaţii.
Studierea relaţiilor internaţionale, în epoca globalizării, necesită, în mod firesc,
descifrarea jocului intereselor naţionale ale statelor.
Chiar şi în epoca globalizării, mobilurile care pun în mişcare statele sunt:
 interesele naţionale;
 realismul în politică;
 securitatea colectivă.
Securitatea naţională este unul din indicatorii relevanţi ai influenţei globalizării
asupra unei societăţi umane, deoarece, prin structura sa multidimensională,
securitatea naţională, reflectă modul în care societatea îşi propune să se protejeze
împotriva ameninţărilor de orice natură, evaluând riscurile şi tendinţele de evoluţie
ale mediului internaţional de securitate.
Ulterior, pe baza concluziilor şi a rezultatului analizei comparate a tendinţelor
de evoluţie a mediului internaţional de securitate cu interesul naţional, societatea îşi
stabileşte modul în care se va adopta (va acţiona) pentru a reduce şi chiar a anihila
efectele negative ale ameninţărilor şi riscurilor la adresa sa.
 De regulă securitatea naţională este cu puterea militară. După cum se ştie,
securitatea – una d în cele mai importante funcţii ale statului – este multidimensională
şi include componentele: politică, economică, financiară, umană, tehnică, culturală şi
militară.
Toate aceste componente sunt interdependente şi orice modificare a uneia
implică adaptarea corespunzătoare a întregului. În consecinţă, efectele globalizării, în
oricare d în domeniile menţionate vor influenţa securitatea la nivel naţional şi
internaţional.
Globalizarea a modificat multe din elementele şi stemului de referinţă cu care
eram obişnuiţi, generând teamă, frustare, alienare, ori chiar sentimentul de pierdere a
controlului. D în acest motiv, unele comunităţi umane percep globalizarea ca pe o
ameninţare la adresa lor, deoarece neagă valorile pe care erau obişnuiţi să le respecte
timp de multe generaţii.
Cele mai multe din abordările referitoare la interacţiunea globalizării cu
securitatea vizează:
 relevanţa actualei ordini mondiale şi a instituţiilor sale tradiţionale;
 impactul asupra economiei şi finanţelor;
 degradarea mediului ambiant;
 proliferarea armamentului şi tehnologiei;
 terorismul;
 delictele transnaţionale;
Componentă a securităţii globale, securitatea naţională capătă, după încheierea
războiului rece, o dimensiune nouă, deoarece, acum, ameninţările la adresa sa, după
Barry Buzan, „devin din ce în ce mai difuze şi nu mai au un caracter exclusiv
militar”.
Proliferarea ameninţărilor teroriste, ecologice, culturale, a riscurilor la adresa
siguranţei naţionale incumbă apelul la mijloace diverse – militare şi non militare,
naţionale şi internaţionale – care conduc la o întrepătrundere a elementului securitar
naţional cu cel regional sau global, în măsură să asigure stabilitatea şi securitatea prin
mecanisme de cooperare şi conducere, prin regionalizarea şi globalizarea relaţiilor
militare şi de securitate.

3. Clasificarea şi stabilirea intereselor naţionale în contextul

fenomenului globalizării
Unii specialişti apreciază că statele sunt preocupate de patru aspecte principale
considerate a fi interese de bază:
 apărarea naţională:
• protecţia fizică a cetăţenilor;
• păstrarea integrităţii teritoriale a statului;
 bunăstarea economică:
• capacitatea unei naţiuni de aşi a şi gura hrana,
habitatul şi cele necesare traiului;
• capacitatea de a dezvolta bunăstarea economică;
 ordinea mondială favorabilă:
• interesul unei naţiuni de a stabili şi păstra o conjunctură internaţională,
politică, economică în siguranţă.
 Când apare o situaţiei internaţională încordată sau o nouă problemă de
securitate, este necesar să se determine care dintre interesele naţionale de bază sunt
afectate, gradul de intensitate al interesului, şi care este miza pentru naţiune.
În literatura de specialitate americană se apreciază că ar fi mai util să gândim în
termenii a trei niveluri (grade de intensitate) de interese:
 interesele vitale:
• acele situaţii sau evenimente internaţionale care ameninţă
supravieţuirea sau securitatea naţiunii pe care aceasta este
pregătită să le contracareze, luând măsuri forte, inclusiv militare;
 interesele majore:
• sunt considerate acele evenimente internaţionale
majore care ameninţă interesele de bază ale unei naţiuni, însă
oferă perspectiva ca ameninţarea să poată fi diminuată în mod
satisfăcător, eliminată printr-un compromis sau prin negocieri
diplomatice
 interese periferice:
• sunt acele probleme care nu implică o
ameninţare la adresa apărării naţionale a naţiunii sau nu afectează
în mod serios stabilitatea comunităţii internaţionale:
protejarea cetăţenilor unei naţiuni în străinătate;
promovarea unor interese private în străinătate:
Gradul în care interesele de bază ale unui stat sunt ameninţate de evenimente
internaţionale determină securitatea naţională şi intensitatea statului respectiv (vital,
major sau periferic), funcţie de aceasta adaptându-se şi măsurile de securitate.
Interesele naţionale pot fi clasificate:
 după scopurile urmărite:
• economice;
• sociale;
• teritoriale;
• politice ;
• ideologice.
din punct de vedere al priorităţii:
vitale;
secundare.
în funcţie de permanenţă:
stabile;
variabile.
din punct de vedere al intereselor altor state:
comune;
complementare;
conflictuale.
din punct de vedere al timpului (ca durată):
• pe termen lung;
• pe termen scurt
• interese istorice – sunt la rădăcina multor
conflicte etnice şi naţionale.
 4. Statul şi securitatea naţionala. Interesele naţionale.
În contextul globalizării, o serie de actori noi îşi fac simţită prezenţa pe
scena internaţională. Aceşti actori sunt de natura suprastatală (organizaţiile
internaţionale, guvernamentale, interguvernamentale şi nonguvernamentale),
multinaţionale (mari companii) sau transnaţionale (uniuni politice sau alte organizaţii
sau companii fără o "identitate" naţională definită). În ciuda sporirii numărului şi
rolului actorilor internaţionali, alţii decât statele, literatura de specialitate, de toate
orientările doctrinare (de la cele neorealiste la cele postmoderniste, cu diferite grade
de acceptare), este unanimă în a aprecia că statele rămân pentru o perioadă nedefinită
de timp principalii actori internaţionali. Lumea se globalizează, dar în structura şi
funcţiile ei se păstrează caracterul internaţional. Aceasta înseamnă că politica
mondială rămâne, în ultimă instanţă, politica unei societăţi internaţionale, a statelor
independente, chiar dacă interdependenţa lor creşte. Evident, acesta este una dintre
tezele şcolii realiste, acceptată ca atare de celelalte orientări d în domeniul relaţiilor
internaţionale.
În aceste condiţii, este util din punct de vedere analitic să definim ceea ce este
scopul statului. Teoriile normative utilizează un concept definit ca atare încă de la
formarea şi stemului de state, a sistemului internaţional, la mijlocul secolului al
XIV-lea, anume conceptul de raţiune de stat (sau, în limba franceză, raison d"état,
în formularea cardinalului Richelieu, prim-ministru al Franţei). Henry Kissinger
demonstrează uriaşa însemnătate a conceptului de raison d"état în structurarea
sistemului de state. Raţiunea de stat s-a impus ca un principiu normativ superior,
deasupra oricăror alte interese individuale sau de grup în societate şi a devenit un
principiu regulator al comportamentului internaţional al oricărui stat. Interesului de
stat se supun toate celelalte interese. (Vezi H, Kissinger, Diplomacy) De aici decurge
şi dimensiunea normativă a interesului, înţeles ca valoare socială ce încorporează o
anumită aşteptare, dorinţă, dezirabilitate. Interesul este axiologic orientat. Nu poate fi,
deci, definit pe cale ştiinţifică obiectivă, pentru că este construit pe cale socială,
subiectivă.
În literatura sociologică clasică, Tocqueville arată că, într-o democraţie,
structurarea intereselor private poate avea loc doar în condiţiile definirii (construirii)
unui interes public. Astfel, „Principiul interesului înţeles în mod corect nu generează
acte majore de sacrificiu individual, însă induce acte cotidiene de autoreţinere (...) ...
disciplinează un număr de cetăţeni în sensul obiceiului la regularitate, reţinere,
moderare, prevedere, autocontrol..." ( citat după W. David Clinton, în "The national
interest: normative foundations", articol publicat în The Review of Politics, vol. 48,
no. 4, University of Notre Dame, 1986). Aceasta înseamnă că interesul public
reprezintă o cristalizare a intereselor dintr-o societate, diferit de oricare dintre acestea,
deşi le încorporează pe oricare dintre ele. Interesul public este un bun public (public
good). Definirea interesului public permite statului să-şi îndeplinească obligaţiile de
protejare şi promovare a binelui social. Pe plan extern, această funcţie a statului
include abilitatea de a proteja societatea de pericolele externe şi de a se angaja în
cooperare mutuală cu alte state.
 În politica externă şi de securitate, interesul public se manifestă sub forma
interesului naţional. Interesul naţional permite statului să dezvolte şi să menţină o
capacitate optimă de protejare a societăţii şi de promovare a propriului său public
good. Securitatea este unul dintre aceste bunuri publice, anume cel esenţial. La modul
generic, interesul naţional se referă la principiul regulator al politicii externe şi de
securitate care consideră binele comun al societăţii scopul final al acţiunilor
diplomatice, economice şi militare. În această înţelegere, politica externă şi de
securitate promovează mai puţ în interese universal valabile tuturor statelor (pace
mondială, binele umanităţii, prosperitate generală), cât mai ales interesele particulare
ale fiecărui stat (pace sau război, binele naţional, prosperitate economică naţională,
etc).
Corolar termenului de interes de stat este, aşadar, termenul de interes naţional,
care reprezintă, în politica externă şi de securitate, principiul regulator al acţiunii
diplomatice şi militare. În practica securităţii naţionale, interesele se împart în
diferite categorii : interese vitale, interese majore, interese primare, interese
fundamentale,interese ordinare, etc.
Prin prisma intereselor naţionale, securitatea naţională este capacitatea unui
stat de a-şi menţine şi promova identitatea naţională şi integritatea funcţională.

5. Insecuritatea: vulnerabilităţi, riscuri, ameninţări

Starea de securitate-insecuritate se poate defini în urma analizei

vulnerabilităţilor, riscurilor şi ameninţărilor. Barry Buzan menţionează cazul
Poloniei pentru a ilustra un caz de studiu (case study). Din aşezarea Poloniei între
Germania şi Rusia rezultă şi principala sa vulnerabilitate. Din punct de vedere
strategic, între Polonia şi cele două puteri nu se interpun obstacole naturale majore
(vulnerabilitatea), statul polonez nu a reuşit să se consolideze suficient de mult în
epoca modernă pentru a răspunde adecvat acestei vulnerabilităţi (riscul), Polonia
fiind oricând pa şi bilă la ocupaţii (ameninţarea). O politică de securitate ofensivă la
Berlin sau Moscova devenea, în mod tradiţional o ameninţare la adresa Poloniei,
datorită vulnerabilităţii strategice şi riscului politic.
Vulnerabilitatea este o caracteristică externă a securităţii, riscul este una
internă. Cu alte cuvinte, vulnerabilitatea este pasivă (este un „dat" ce ţine de aşezarea
geografică, mărimea teritoriului, populaţia), în timp ce riscul este partea activă (o
vulnerabilitate „activată" şi percepută ca atare). Vulnerabilitatea se defineşte
strategic, riscul se evaluează din punct de vedere politic. Teoretic, în perioada
modernă, construirea unui şi stem defensiv la frontierele Poloniei ar fi redus
vulnerabilitatea acesteia, în timp ce o organizare internă optimă ar fi redus riscurile
de securitate. În consecinţă, Polonia a fost ocupată (din 1938 până în 1989) pentru
că era vulnerabilă în exterior, în timp ce statul polonez era slab în interior.
Din acest punct de vedere, politica de securitate, în sensul tradiţional, pune în
evidenţă dimensiunea naţională şi internaţională a securităţii. Politica de securitate
naţională poate fi orientată către interior, pentru a reduce vulnerabilităţile şi către
exterior, pentru a reduce riscurile şi a evita ameninţările.
Pe studiul de caz propus mai sus, ar rezulta ca Polonia are la dispoziţie două
măsuri active de securitate:
• reducerea vulnerabilităţii, prin consolidarea internă a statului;
 • evitarea riscurilor şi ameninţărilor, prin promovarea unei politici de
securitate menite să combată apetitul ofensiv al Rusiei şi Germaniei.
Evident că integrarea în NATO a Poloniei reprezintă, la nivelul anilor 2000,
singura alternativă de politică de securitate care permite, în mod activ, Poloniei să
promoveze interesele naţionale de securitate, descurajarea Germaniei, prin
mecanismele şi regulile interne ale Alianţei, şi „îngrădirea" strategică a Rusiei, prin
extinderea securităţii euro-atlantice către est şi stabilirea unei frontiere de securitate
pe istmul ponto-baltic.
Rezumând, vulnerabilitatea este un indicator care determină nevoile de
securitate ale unui stat; riscul este o vulnerabilitate manifestă, în timp ce
ameninţarea este un risc produs. Evident că această schemă teoretică reprezintă o
schema de înţelegere a securităţii şi nu o reţetă universală.
Coeziune social-politica

Slabă Puternică
Mică Înalt vulnerabil pentru Vulnerabil la
majoritatea ameninţărilor ameninţări militare
PUTERE
Mare Vulnerabil în deosebi la Relativ invulnerabil
ameninţări politice la toate tipurile de
ameninţări
Vulnerabilitatea după tipul statului (După B. Buzan, Peoples, States and
Fear, 1991).
Aşa cum am sugerat pe parcursul acestui curs, securitatea se manifestă în
forme specifice de la stat la stat. Potenţialul de securitate al unui stat este larg şi se
manifestă în măsuri diferite, în sectoare diferite.

6. Dilema securităţii

În abordarea tradiţională a securităţii, creşterea securităţii unui actor înseamnă,

de multe ori, diminuarea securităţii altuia. În perioada războiului rece, dezvoltarea
unei tehnologii militare avansate de către una dintre superputeri genera o stare de
inferioritate militară celeilalte superputeri. Iniţiativa "războiul stelelor" a SUA a
contribuit, în cele din urma, la prăbuşirea URSS. Acesta situaţie a fost descrisă în
studiile de securitate ca "dilema securităţii".
Definiţie: dilema securităţii se produce atunci când "multe dintre mijloacele prin care
un stat încearcă să-şi sporească securitatea conduc la diminuarea securităţii altor
state" {Robert Jervis, 1978)
 Variabile dependente:
• echilibrul ofensivă-defensivă
• diferenţierea ofensivă-defensivă
 Fenomenul de spirală: cu cât un stat se orientează mai mult către creşterea
securităţii, cu atât celelalte state se simt mai ameninţate şi iau măsuri proprii de
creştere a securităţii. Ex. cursa înarmărilor
 Consecinţe ale dilemei securităţii:
a. reducerea propriei capacităţi militare a statului care iniţiază
dilema securităţii;
 b. creşterea valorii pe care adversarul o ataşează ideii de
expansiune, ceea ce îngreunează descurajarea adversarului;
c. consum inutil de resurse.

A. Reducerea propriei capacităţi militare:

• capacitate militară {military capability) = capacitatea specifică a unui stat de a
desfăşura operaţiuni militare (nu se refera la suma capabilităţilor militare:
oameni, armamente, infrastructura);
• statul A se înarmează, reduce securitatea lui B;
• B reacţionează prin înarmare, pentru a se putea raporta la A şi reduce, astfel,
securitatea lui A;
• Teoretic, A şi B se neutralizează reciproc;
• Practic: când echilibrul ofensivă-defensivă se strică:
a) A şi B se înarmează cu şi steme ofensive (ex. rachete) - securitatea lui A şi a lui
B este diminuată;
b) A şi B se înarmează cu şi steme defensive (ex. şi steme antirachetă), securitatea
lui A şi a lui B se îmbunătăţeşte;
c) A şi B cresc dimensiunea forţelor armate, securitatea lui A şi a lui B se
îmbunătăţeşte;
d) similar pentru înarmare nucleară.
B. Pericolul insecurităţii adversarului:
• reducerea securităţii adversarului poate reduce propria securitate, prin
creşterea valorii pe care adversarul o ataşează expansiunii;
• expansiunea este o sursă de creştere a securităţii: asigură frontiere mai stabile,
adâncime strategică, resurse mai însemnate, etc. - ex. Uniunea Sovietică;
• dacă un stat se înarmează, consecinţa indirectă poate fi diminuarea securităţii
sale: adversarul va reacţiona prin înarmare şi va fi mai greu de descurajat;
• faţă de situaţia anterioară, se obţine o descurajare diminuată, cu resurse mai
mari;
Concluzie: nu este obligatoriu ca statele sa obţină avantaje militare;
Ex. extinderea NATO către "noua Europa" creşte capabilităţile militare aliate, dar
creşte şi insecuritatea Rusiei. Reacţia: expansiunea Rusiei în regiunile "aliate"
NATO, păstrarea bazelor militare sovietice, agresivitate faţă de noii membri NATO,
etc.
C. Reducerea securităţii adversarului:
 Creşterea capacitaţilor militare ale lui A duce la diminuarea
capacităţilor lui B, prin:
• diminuarea capacităţii de apărare a lui B:
- chiar daca îşi creşte capacităţile, B este depăşit de A
- B nu are resursele să intre în competiţie cu A;
• convingerea adversarului că A are şi alte scopuri decât securitatea:
- B reacţionează prin acţiuni de expansiune, altele decât securitatea -
agresivitate pe scena internaţională (lăcomie sau greed);
- B creşte capacităţile militare dincolo de nevoia de a descuraja pe A;
- B se orientează către ofensivă şi se aşteaptă inevitabil la conflict;
- se instalează spirala înarmării.
Politici militare care nu conduc la spirala înarmării:
• tratate şi înţelegeri pentru controlul armamentelor, prin care se
limitează capacităţile ofensive;
• doctrine de apărare pur defensive;
• dezarmare unilaterală: A reduce capacităţile militare, B reacţionează prin
reduceri - securitatea lui A şi a lui B creste.
D. Risipirea resurselor
• creşterea capacitaţilor militare ale lui A şi B nu duce la creşteri de securitate;
• spirala înarmării creşte capacităţile brute şi le reduce pe cele nete: mai multă
înarmare poate însemnă mai multa insecuritate;
• Consecinţa directă: risipire de resurse.
• Chestiunea principală: de ce statele, ca actori raţionali, nu pot coopera pentru a
evita consecinţele nedorite?
- lipsa încrederii şi incertitudine în
ce priveşte intenţiile pozitive ale celorlalţi;
- în situaţii de "dilemă"(Stag Hunt), apar percepţii greşite şi
comportament iraţional;
Situaţia 1: un stat încrezător că nu va fi atacat, nu are nici un motiv să se extindă,
este interesat doar în apărarea teritoriului - există şanse de cooperare = este orientat
către securitate;
Situaţia 2: un stat nu este sigur că adversarul este orientat către securitate - se
lansează fără să vrea în competiţie.
E. Variabilele ofensivă-defensivă
 severitatea dilemei securităţii scade dacă înclinaţia spre defensivă
este mai mare;
 severitatea creşte dacă este preferată înclinaţia spre ofensivă;
 posibilitate de conflict garantată:
 războiul este rapid şi decisiv şi , deci, profitabil, a.i statele consideră
războiul mult mai atractiv;
 securitatea va fi mult diminuata pentru toţi jucătorii;
 avantajul primului care loveşte;
 războiul este mult mai probabil, cursa înarmărilor mult mai
accentuată;

7. Determinările securităţii de către interesele naţionale

În procesul de globalizare actual, asistăm la o creştere a interdependenţelor între

state şi multiplicarea numărului actorilor în viaţa internaţională - actori
supranaţionali, transnaţionali sau subnaţionali. Cu toate acestea, statul naţional
continuă sa fie încă cel mai important jucător pe scena mondială, elementul
fundamental al sistemului internaţional actual. Istoria acestui sistem de organizare ne
îndreptăţeşte să credem că o altă formulă de organizare politică este încă greu de
găsit, cel pus în pentru începutul mileniului trei.
Pentru studierea relaţiilor internaţionale se impune descifrarea jocului
intereselor naţionale ale statelor, pentru că, aşa cum aprecia H. Kissinger, mobilurile
care pun în mişcare statele, în arena mondială, sunt: interesele naţionale, realismul
în politică şi securitatea colectivă.
Înainte de apariţia termenului "interes naţional", s-a folosit conceptul de
"raţiune de stat", iar cei care 1-au teoretizat şi utilizat în acţiunea practică, în egală
măsură au fost N. Machiavelli şi cardinalul Richelieu. Trecerea de la raţiunea de stat
la interesul naţional s-a făcut treptat.
 Sintagma de interes naţional a fost şi este încă folosită ca un criteriu important
în aprecierea stării de securitate pentru o naţiune într-o anumită situaţie internaţională
dată şi în evaluarea modului de acţiune oportun. Definirea intereselor naţionale este,
deci, un element esenţial în realizarea securităţii naţionale şi reprezintă baza
pregătirii strategiei de securitate naţională în stabilirea obiectivelor şi mijloacelor de
acţiune. În plus, interesul naţional constituie o prioritate logică pentru stabilirea
politicii externe (pentru orice formă de activitate în organizaţiile internaţionale), rolul
său fiind mai complex decât acela de a ajuta la stabilirea ameninţărilor la adresa
securităţii naţionale. Evident, pentru definire se porneşte de la ideea de interes.
Interesele, fiind orientări selective, relativ stabile şi active spre anumite domenii de
activităţi, presupun organizare, constanţă şi eficienţă, precum şi o structura alcătuită
din elemente cognitive, afective şi volitive.
In secolul al XlX - lea, lordul Palmerston aprecia că: „Noi nu avem nici aliaţi
nici inamici eterni, avem însă interese eterne şi datoria noastră este de a le urma". Pe
această bază s-a ajuns la concluzia că interesele naţionale există în mod obiectiv şi nu
sunt inventate sau reformulate conjunctural, deoarece au caracter de continuitate,
coerenta şi consensualitate. Totuşi, reinterpretarea intereselor naţionale în fiecare
etapă a dezvoltării unui stat este necesară din cauza mobilităţii relaţiilor internaţionale
şi modificării balanţei raporturilor de putere. După aproape un secol, preşedintele
Franţei, De Gaulle, relua ideea afirmând că naţiunile n-au sentimente, ci doar interese.
Astăzi, trăim într-o lume mai limitată şi mai interdependentă, ceea ce presupune că
definirea intereselor naţionale ale unui stat să ţină seama de interesele altor state.
Din perspectiva realismului politic, interesul naţional e constituit dintr-un
"sâmbure tare", cu caracter permanent şi un "înveliş" format din elemente ce se
modifică în funcţie de împrejurările istorice. Sâmburele tare sau nucleul reprezintă
păstrarea identităţii fizice, politice şi culturale a statului naţional. Partea mobilă sau
variabila depinde de jocul evenimentelor şi tendinţelor care determină "învelişul"
interesului naţional. O definiţie acceptabilă a dat-o James Rosenau care, prin interes
naţional înţelegea "tot ceea ce este mai bun" pentru o naţiune şi un instrument atât de
analiza, cat şi de acţiune .
Ca instrument de analiza, el ajută la descrierea, explicarea sau evaluarea
politicii externe ale unei naţiuni, iar ca instrument al acţiunii politice, ca mijloc de
propunere, justificare sau condamnare a politicilor.
Interesele naţionale releva posibilităţile de alegere a politicii externe, pentru
garantarea prosperităţii şi securităţii cetăţenilor şi protejarea valorilor naţionale şi
menţinerea concepţiei despre afirmarea statului în cooperare sau în competiţie cu
alte state.
O alta definiţie a interesului naţional aparţine Institutului Brookings, care susţine că
acesta este "finalitatea generală şi continuă pentru care acţionează fiecare naţiune".
Alţi autori consideră ca interesele naţionale exprimă "nevoile şi dezideratele
unui stat suveran percepute în relaţiile cu celelalte state ce constituie mediul
extern ". Profesorul Neuchterlein face referire la faptul că această noţiune este mai
precisă dacă este exprimată prin sintagma "interesele naţionale".
În literatura de specialitate, interesul naţional mai este definit ca "sumă de
scopuri politice privite ca preocupări speciale ale unei naţiuni" sau concept care
"desemnează nevoile şi năzuinţele vitale, felurile fundamentale şi mobilurile
hotărâtoare ce călăuzesc şi animă acţiunea naţiunii şi a statului său în viaţa
internaţională".
„Interesul naţional reprezintă un sistem valoric normativ având rol de modelare şi
de model, ce exprima şi promovează cerinţele funcţionale ale naţiunii, filtrează
percepţiile, determină atitudinile şi influenţează modalităţile de participare la viaţa
internă şi internaţională acţionând ca funcţie de control faţa de sistemul
interacţiunilor politice”.
Noi apreciem că interesele naţionale reprezintă expresia cea mai generală a
cerinţelor sau necesităţile vitale ale unui stat (apărarea independentei, suveranităţii şi
integrităţii, stabilitatea regimului politic, bunăstarea economică şi statutul
internaţional), precum şi nevoile percepute şi aspiraţiile unei naţiuni în relaţie cu
mediul internaţional şi în funcţie de puterea economică şi militară a statului respectiv.
In Strategia de Securitate Naţională a României, din anul 2001, interesele naţionale
sunt definite ca nişte stări şi procese fundamentate pe valorile asumate şi promovate
de societatea românească prin care se asigura prosperitatea, protecţia şi securitatea
membrilor ei, stabilitatea şi continuitatea statului şi a naţiunii, adăugam noi.
In ultima vreme se caută înlocuirea noţiunii de interes cu cea de valoare, pentru că
noţiunea de interes naţional este încărcată de valoare, adică acele valori care sunt, într-un
grad sau altul, împărtăşite de majoritatea cetăţenilor (securitate, libertate, prosperitate,
justiţie, pace). Se ştie că interesul naţional îşi are rădăcinile în istorie, în conştiinţa
socială şi identitatea culturală a unei naţiuni cumulează toate concepţiile binelui acelei
societăţi, ceea ce dă orientarea generală a politicii naţionale în funcţie de conjunctura
internaţională si, în acelaşi timp, serveşte drept criteriu de verificare a alegerii făcute
intr-o situaţie dată. Altfel spus, interesele naţionale determină totalitatea măsurilor de
securitate, a eforturilor pe termen lung ale statului în politica externă şi a acţiunilor
pe termen scurt.
Suntem de părere ca interesul naţional se poate folosi ca determinant al politicii
naţionale şi al securităţii naţionale. Pentru a consolida securitatea naţională conceptul
de interes naţional trebuie să-şi transforme toate aspectele generate şi relativ vagi în
obiective concrete precise. Aceasta este o problemă dificilă, interesul naţional fiind
sintetizat, interpretat şi formulat, de facto, de conducătorii naţiunii în funcţie de
gradul de putere al statului. Un interes poate fi luat în considerare numai dacă se
poate obţine realizarea lui, dacă există puterea necesară pentru aceasta, ceea ce
înseamnă că puterea determină interesele. Dacă nu există puterea necesară, atunci nu este
vorba de interese, ci de aspiraţii care sunt în mod nerealist şi ambiţioase şi
periculoase. Se naşte întrebarea firească: cum se determină interesul naţional într-o
anume situaţie internaţională? Se poate constata că ar exista un interes colectiv
determinabil în mod obiectiv împărtăşit de toţi indivizii unei anumite societăţi şi
care este deasupra oricărui alt interes particular al aceloraşi indivizi? Daca aceasta
premisa este adevărata, am putea considera acest interes colectiv ca un corolar sau un
summum al tuturor intereselor specifice sau ar trebui privit mult mai larg şi total
diferit de un asemenea cumul. Adică, se pune semnul egalităţii între interesul naţional şi
voinţa generală, reflectând valori fundamentale situate la un nivel superior fată de un
conglomerat de interese specifice?
Consideram că este posibil ca determinarea intereselor naţionale ale unui stat
să se bazeze pe aprecierile şi procesele amintite anterior, evidenţiate de literatura de
specialitate. De facto, insă, conceptul de interes naţional este, în esenţă, de natură
politică. Naţiunea modernă conţine o diversitate de interese economice, etnice,
profesionale, religioase, ideologice etc. şi dacă societatea naţională este una liberă,
pot emerge controverse serioase în procesul de determinare a interesului naţional.
De aceea, pornind de la natura politicii de a nu satisface toate interesele în aceeaşi
măsură, este de competenţa politicienilor să stabilească în final care este interesul
naţional.
Interesele naţionale derivă din factori interni, din opţiunile politice voluntare
ale elitei la putere. Acestea sunt determinate atât de resursele disponibile sau care pot
fi mobilizate în timp, cât şi de structurile sistemului internaţional, adică divergente
sau convergente intereselor proprii cu cele ale altor state, cu care colaborăm sau cu
care suntem în competiţie.
In statele democratice, bazate pe o înţelegere între majoritate şi opoziţie cu
privire la regulile jocului, există interese care sunt împărtăşite de toate partidele
politice, cum ar fi garantarea integrităţii teritoriale, valorile europene şi euroatlantice,
libertatea mişcării etc.
Definirea intereselor cu termenul naţional este pur şi simplu un termen
convenţional care arata ca orice formulă politică are ca scop să reprezinte valorile
sale proprii, proiectele şi programele care corespund intereselor generale ale tuturor
cetăţenilor. Termenul naţional este astfel ales pentru a obliga pe cei care îl utilizează sa
raţioneze în termenii statului şi nu în cei ai corporaţiei, grupului sau regiunii căreia ii
aparţin, fiind substratul cultural şi istorie al naţiunii. Mulţi autori consideră că nu este
necesar consensul în definirea intereselor naţionale, deoarece încercarea de a realiza
unanimitatea cu orice preţ produce imobilizarea naţiunii. Noi suntem de părere că
aceasta nu înseamnă că" nu trebuie să fie căutat consensul în special în politica externă,
dar şi în politica internă. De asemenea, îndată ce o decizie a fost luată, minoritatea este
obligată să respecte regulile jocului, adică, nu este legitim să se saboteze politica
externa sau acţiunile guvernului, căutând aliaţi străini. Interesele generale ale majorităţii
trebuie luate în considerare şi nu trebuie să se transfere bătălia politică internă în
străinătate, astfel încât sa slăbească poziţia ţării pe scena internaţională. Aşa, de pilda, în
S.U.A., prerogativele determinării intereselor naţionale revin preşedintelui iar
Congresul prin câteva comitete-cheie, are responsabilităţi care au tangenta cu
afacerile externe şi armata. A existat o perioada în istoria Statelor Unite când
preşedintele, şi Congresul, aveau o libertate considerabilă în stabilirea intereselor
naţiunii, dar îşi însuşeau orientarea de bază de la "vox populi" extrăgându-şi ideile din
climatul opiniei publice americane asupra situaţiei internaţionale, asupra
comportamentului pe care trebuie să-1 manifeste Statele Unite. În legătură cu această
situaţie am găsit, în literatura de specialitate, următoarea observaţie pertinentă: funcţia
publicului în procesul politic democratic este de a aşeza anumite criterii politice în
forma valorilor şi aşteptărilor general-acceptate. El evaluează rezultatele politicii din
punctul de vedere al conformităţii acesteia cu valorile şi aşteptările care i-au stat la
bază . Iată de ce considerăm că, în procesul formulării intereselor naţionale, publicul
stabileşte liniile generate, lăsând politicienilor libertatea de a fundamenta politicile
specifice în cadrul acestor orientări. Mai apreciem că, în prezent, influenţa opiniei
publice asupra problemelor de politică externă este în creştere, deoarece publicul larg
este mai educat comparativ cu perioadele anterioare, iar mijloacele de comunicare în
masă, mai ales televiziunea, au făcut posibil ca cetăţenii să fie informaţi oportun şi
cuprinzător asupra dezbaterilor privind interesele şi rolul tării în lume.
 În aceste condiţii, factorii politici sunt obligaţi să asculte acest public bine
informat care insistă din ce în ce mai puternic să fie ascultat în problemele politicii
externe. Aşa stau lucrurile mai ales în cazul problemelor ce implică trimiterea de trupe
peste hotare, în numele apărării unui interes vital. Totodată, subliniem ca anumite
categorii de cetăţeni exercită mai multă influenţă asupra determinării politice şi chiar
influenţează substanţial cursul unor acţiuni.
În scopul unei analize aprofundate a naturii celor patru interese de baza enunţate
anterior şi intensităţii intereselor ce decurg din acestea, este necesară o apreciere a
influenţei pe care cetăţenii, grupurile de interese şi liderii de opinie o exercită
asupra puterii politice. Aici este vorba de rolul mass-media în influenţarea deciziilor
oficiale, ceea ce îi conferă rolul de a patra putere în stat. Modul de prezentare a
ştirilor determina atitudinea pozitiva sau negativa a publicului fata de oricare din
aspectele de securitate naţională . Dar mijloacele de comunicare în masa au un impact
şi mai direct asupra deciziilor, întrucât reprezentanţii acestora se află, aproape tot
timpul, în contact direct cu politicienii, având posibilitatea observării lor zilnice.
In mod tradiţional, grupurile de oameni de afaceri au avut mereu o influenta
mare în determinarea intereselor naţionale în străinătate, deoarece majoritatea
intereselor sunt puternic impregnate de economic.

8. Interesele naţionale ale României

Interesele fundamentale reprezintă pilonii de rezistenţa ai edificării unei

societăţi libere, în care spiritul idealurilor tradiţionale esenţiale ale poporului roman
se împleteşte cu vocaţia sa europeană.
Interesele fundamentale sunt expresia directă a idealurilor şi voinţei cetăţenilor
ţarii, indiferent de naţionalitate şi apartenenţa politică, religioasă sau de alta natură,
exprimate politic în deplina libertate, prin mecanismele specifice statului de drept şi
ale democraţiei parlamentare, întruchipând vocaţia de libertate, de creaţie şi de
dezvoltare a poporului român, apartenenţa sa constitutivă la spaţiul civilizaţiei
europene.
In vederea identificării cu precizie a intereselor fundamentale ale României, în
noiembrie 2001 a fost elaborata Strategia de securitate naţională a României, ce
reprezintă "documentul de baza care fundamentează planificarea apărării la nivel
naţional". Pentru a fundamenta în mod unitar şi coerent acţiunile sectoriale şi
reglementările specifice ale instituţiilor statului de drept şi factorilor constituţionali de
putere care au responsabilităţi în realizarea, protejarea şi afirmarea intereselor
fundamentale ale României, strategia sintetizează obiective, precizează definiţii şi
corelează direcţii de acţiune pentru toate componentele implicate în asigurarea
securităţii ţării.
O asemenea structura a Strategiei de securitate naţională a României a fost
stabilita de Legea privind planificarea apărării naţionale a României şi cuprinde, în
ordine:
 definirea intereselor naţionale de securitate;
 precizarea obiectivelor care conduc la protejarea şi afirmarea acestor
interese;
 evaluarea mediului internaţional de securitate;
 identificarea factorilor de risc din mediul intern şi internaţional;
  direcţiile de acţiune şi principalele mijloace pentru asigurarea securităţii
naţionale a României.
Elaborata, aşadar, în strictă conformitate cu prevederile existente ale legii,
Strategia de securitate naţională a României asigura în mod necesar continuitatea
conferita de lege în abordarea succesiva de către documentele similare precedente a
problematicii securităţii statului român. S-a valorificat experienţa acumulată în ultimii
ani, asigurându-se totodată şi coerenţa necesară cu programele specifice adoptate
anterior, pentru integrarea României în Alianţa Nord-Atlantică şi în Uniunea
Europeană.
In acelaşi timp actuala Strategie de securitate naţională a României este profund
marcata de actualitate, de realităţile din societatea româneasca şi din lume, precum şi de
perspectivele previzibile pe termen scurt şi mediu ale vieţii interne şi internaţionale.
In acest sens noutatea Strategiei de securitate naţională a României o reprezintă
deschiderea mai largă a acestei problematici şi abordarea mai cuprinzătoare a
conceptului de securitate naţională, în condiţiile creşterii complexităţii şi diversităţii
aspectelor care au căpătat relevanţă pentru acest domeniu.
Analizele instituţionale şi de specialitate care au fundamentat elaborarea
strategiei au condus la concluzia ca o asemenea abordare înnoită, novatoare a
problematicii securităţii este o chestiune şi de necesitate, şi de posibilitate.
a) Sub aspectul necesităţii unei noi abordări se constată că dinamica
fenomenelor din realitatea economică şi socială a ţării, precum şi mutaţiile, adesea
neaşteptate, care se produc în lume impun strategiei proprii de securitate cerinţa unei
mai mari capacităţi de percepţie, evaluare şi abordare a tuturor acestor fenomene şi
mutaţii, astfel încât răspunsurile şi reacţiile sistemului naţional de securitate să fie
întotdeauna adecvate realităţilor şi totodată în permanentă subordonate intereselor
fundamentale ale ţării.
Pe plan intern starea de securitate a României de azi este caracterizată încă de
suficiente vulnerabilităţi, în mai toate domeniile de manifestare ale mediului economic
şi social, precum şi ale mediului natural de existenţă a societăţii româneşti. Aceasta
situaţie s-a produs ca urmare a presiunii cumulative, în timp, a unor factori multipli -
politici, economici, financiari, sociali, culturali, biologici, religioşi, demografici, militari
şi de alta natură - care au influenţat climatul de siguranţă a statului şi cetăţenilor,
conducând la fragilizarea suportului moral, material, precum şi a celui de valori
spirituale, pe care se întemeiază civilizaţia identităţii noastre naţionale.
Pe plan internaţional lumea traversează o situaţie fără precedent, fiind profund
marcata de acţiunile iraţionale ale unor forte ce promovează terorismul ca mijloc de
divizare a comunităţii internaţionale şi de slăbire a stabilităţii mondiale în general.
Caracterul global al luptei împotriva terorismului a devenit componenta necesară, dar
neaşteptată şi cel mai puţin dorită, a fenomenului globalizării, constituind deja un
imperativ de luptă şi atitudine al tuturor democraţiilor, căruia statul român i se asociază
fără nici o ezitare.
Lărgirea spectrului de riscuri neconvenţionale, diversificarea tipologiei crizelor
şi conflictelor generează provocări multiple, care necesita reacţii multidirecţionale,
bazate pe mobilitate, diversitate, coerenţa şi complementaritate, atât în spaţiul intern,
cat şi în cel internaţional.
 b) Abordarea mai largă a problematicii securităţii a devenit şi posibilă în
condiţiile actuale, prin identificarea unor noi resurse interne de securitate, care au
rezultat din corelarea mai atentă şi punerea în valoare a tuturor dimensiunilor -
politice, economice, financiare, militare, civice, sociale, ecologice - ale stării de
securitate şi siguranţă naţională.
Prin urmare, pe lângă elementele de continuitate şi cele oarecum tradiţionale
ale domeniului, caracteristica Strategiei de securitate naţională a României constă în
faptul că România nu mai abordează modelul propriu de securitate printr-o viziune
strict tehnicistă a problematicii securităţii, cu un conţinut schematizat, care să includă o
organizare rigidă şi o atitudine ermetică a instituţiilor şi competenţelor în acest
domeniu. Răspunderea fundamentală pentru securitatea ţării o poartă, desigur,
Preşedintele tării care „reprezintă statul român şi este garantul independenţei
naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării”, Parlamentul, Guvernul,
celelalte instituţii ale statului - potrivit prerogativelor constituţionale ale fiecăreia.
Reconfigurarea relaţiilor dintre componentele specifice ale securităţii, precum
şi înţelegerea proceselor din sfera securităţii mondiale şi europene obligă statul român
să îşi readapteze strategia proprie la evoluţiile mediului de securitate, integrând-o intr-o
viziune sistemică mai largă, pentru a-si spori capabilitatea de contracarare a riscurilor
şi ameninţărilor ce pot afecta interesele României.
Sistemul securităţii naţionale se defineşte prin ansamblul mijloacelor,
reglementărilor şi instituţiilor statului român, care au rolul de a realiza, a proteja şi a
afirma interesele fundamentale ale României.
Strategia reprezintă documentul de bază care defineşte aceste interese, precum
şi obiectivele pentru realizarea lor, fiind expresia politică şi de reglementare cea mai
înaltă a statului roman şi totodată instrumentul de fundamentare şi orientare a
acţiunilor din întregul sistem al securităţii naţionale.
Strategia are un orizont de evaluare pe termen mediu, cuprinzând elementele
predictibile - în momentul de faţă - care influenţează realizarea obiectivelor de
securitate naţională a României.

8.1. Interesele naţionale de securitate ale României

Interesele naţionale de securitate ale României sunt acele stări şi procese,

bazate pe valorile asumate şi promovate de societatea românească, prin care se
asigură prosperitatea, protecţia şi securitatea membrilor ei, stabilitatea şi
continuitatea statului. Edificarea unei Românii democratice, stabilă politic şi prosperă
economic şi social, capabilă să participe eficient la dinamica vieţii internaţionale,
impune ca, în deplină concordanţă cu evoluţia proceselor de integrare europeană, să
fie afirmate, realizate şi protejate următoarele interese naţionale:
 menţinerea integrităţii, unităţii, suveranităţii şi independenţei statului roman;
 garantarea drepturilor şi libertăţilor democratice fundamentale, asigurarea
bunăstării, siguranţei şi protecţiei cetăţenilor României;
 dezvoltarea economică şi socială a ţării, în pas cu dezvoltarea contemporană.
Reducerea susţinută a marilor decalaje care despart România de ţările dezvoltate
europene;
 realizarea condiţiilor pentru integrarea României ca membru al U.E. România
trebuie să devină componentă, cu obligaţii şi drepturi depline. NATO şi UE sunt
 singurele în măsură să garanteze ţării noastre un statut de independenţă şi
suveranitate şi să ii permită o dezvoltare economică, politică şi socială similară
ţărilor democratice;
 afirmarea identităţii naţionale şi promovarea acesteia ca parte a
comunităţii de valori democratice; valorificarea şi dezvoltarea patrimoniului
cultural naţional şi a capacităţii de creaţie a poporului roman; protecţia mediului
înconjurător, a resurselor naturale, a calităţii factorilor de mediu, la nivelul
standardelor internaţionale.
România îşi promovează interesele naţionale prin:
• consolidarea şi modernizarea instituţiilor statului democratic şi a cadrului
normativ destinat protejării şi promovării drepturilor cetăţenilor;
• dezvoltarea economică şi socială;
• integrarea în structurile europene şi euroatlantice;
• dezvoltarea infrastructurii teritoriale şi valorificarea poziţiei geostrategice;
• asigurarea unei capacităţi militare proprii, adaptate necesităţilor apărării
naţionale şi integrării în UE;
• asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului,
inclusiv drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, conform
standardelor europene în materie.
8.2. Obiectivele politicii de securitate naţională
Obiectivele de securitate naţională a României stabilesc orientarea efectivă şi
reprezintă reperele de baza ale acţiunii practice, sectoriale, a diferitelor instituţii ale
statului, astfel încât îndeplinirea lor coerentă, corelată şi interdependentă să garanteze şi
sa conducă la realizarea şi afirmarea intereselor fundamentale ale ţării.
Strategia de securitate naţională a României fixează următoarele obiective:
• păstrarea independentei, suveranităţii, unităţii şi integrităţii teritoriale a statului
roman, în condiţiile specifice ale aderării la NATO şi integrării ţării în
Uniunea Europeană;
• garantarea ordinii constituţionale, consolidarea statului de drept şi a mecanismelor
democratice de funcţionare a societăţii romaneşti, prin: asigurarea libertăţilor
democratice ale cetăţenilor, a drepturilor şi îndatoririlor constituţionale, a
egalităţii şanselor; perfecţionarea sistemului politic şi dezvoltarea modalităţilor
de realizare a solidarităţii sociale; aprofundarea reformei în justiţie; întărirea
autorităţii instituţiilor statului, consolidarea mecanismelor de respectare şi
aplicare a legii;
• relansarea economiei naţionale, combaterea sărăciei şi a şomajului; perfecţionarea
mecanismelor economiei de piaţă şi a disciplinei financiare;
• dezvoltarea societăţii civile şi a clasei de mijloc;
• asigurarea stabilităţii sistemului financiar-bancar şi a echilibrului social;
• modernizarea instituţiilor de apărare a ordinii publice; garantarea siguranţei
cetăţeanului;
• optimizarea capacităţii de apărare naţională, în conformitate cu standardele
NATO;
• îmbunătăţirea capacităţii de participare la acţiunile internaţionale pentru
combaterea terorismului şi a crimei organizate;
• îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei şi protecţia copilului, dezvoltarea
instituţiilor de educaţie, cercetare si cultură;
 • reforma administraţiei publice şi dezvoltarea regională, în corelaţie cu practicile
şi reglementările europene;
• armonizarea relaţiilor interetnice şi edificarea statului civic multicultural, având
drept garanţii ale securităţii participarea socială, integrarea interculturală şi
subsidiaritatea în actul de guvernare;
• acţiuni diplomatice şi o politică externă creativa, dinamică şi pragmatică,
bazata pe respectarea tratatelor şi acordurilor internaţionale la care România este
parte, a obiectivelor şi principiilor Cartei ONU;
• diversificarea şi strângerea legăturilor cu românii care trăiesc în afara graniţelor
ţării;
• participarea activă la acţiunile de cooperare internaţională pentru combaterea
terorismului şi a crimei organizate transfrontaliere;
• dezvoltarea relaţiilor de buna vecinătate şi a unei conduite participative pe plan
regional, pentru consolidarea stabilităţii şi reglementarea crizelor;
• asigurarea securităţii ecologice;
• implicarea societăţii civile în realizarea obiectivelor strategiei de
securitate.
Realizarea acestor obiective va produce modernizarea structural a societăţii
romaneşti şi va accelera rezolvarea marilor probleme cu care aceasta se confrunta, va
realiza şi va proteja interesele naţionale, va asigura securitatea naţională a ţării şi a
cetăţenilor ei.
8.3. Factorii de risc la adresa securităţii României
Factorii de risc constau în acele elemente, situaţii sau condiţii, interne sau
externe, care pot afecta prin natura lor securitatea ţării, generând efecte contrare sau
de atingere a intereselor noastre fundamentale.
Vulnerabilităţile sunt definite ca stări de lucruri, procese sau fenomene din viata
interna, care diminuează capacitatea de reacţie la riscurile existente ori potenţiale sau
care favorizează apariţia şi dezvoltarea acestora.
România nu este şi nu se va afla în viitorul apropiat în faţa vreunei ameninţări
majore, de tip militar clasic, la adresa securităţii sale naţionale. Se poate estima că în
perioada actuala riscurile la adresa securităţii sunt preponderent de natura nemilitară şi
mai ales internă, manifestându-se în special în domeniile economic, financiar, social
şi ecologic. Perpetuarea şi conjugarea unor vulnerabilităţi existente în aceste
domenii pot afecta însă securitatea ţării, generând efecte interdependente, difuze,
multidirecţionale, care impun modalităţi de prevenire şi de acţiune adecvate şi
flexibile. Neglijarea, amplificarea ori acumularea necontrolată a acestor vulnerabilităţi
poate sa creeze instabilitate şi să conducă la transformarea lor în riscuri la adresa
securităţii.
Disocierea neta dintre evoluţiile din mediul intern şi cel internaţional este tot
mai greu de făcut, în contextul acţiunii conjugate şi întrepătrunderii unor procese care
pot crea condiţii favorabile pentru apariţia, previzibilă sau imprevizibilă, a unor riscuri
la adresa securităţii naţionale. Accentuarea interdependenţelor multiple dintre state,
globalizarea si liberalizarea schimburilor de orice fel - de la cele comerciale la cele
informaţionale - fac tot,mai dificilă o asemenea disociere într-un mediu globalizat, în
care riscurile interne si externe se pot genera si potenţa în mod reciproc.
Fundalul pe care se proiectează dinamica acestor interdependenţe este totuşi
unul pozitiv, fiind constituit de generalizarea la nivel european a spiritului de
cooperare şi dialog pentru consolidarea securităţii pe continent, precum şi de
implicarea tot mai activă a ONU, NATO, UE, OSCE §i a celorlalte instituţii europene
ori organizaţii internaţionale în gestionarea complexelor probleme de securitate si
stabilitate globale.
Aceste caracteristici dominante ale climatului internaţional reprezintă pentru
statul roman circumstanţe de mare importanţă, care au rolul de a favoriza si de a
încuraja accelerarea şi finalizarea proceselor interne de reformă atât de necesare pentru
îndeplinirea criteriilor de integrare europeană şi euroatlantică.
Pe acest fundal responsabilitatea fundamentala si mult sporită a statului este
de a gestiona cu autoritate îndeosebi riscurile si vulnerabilităţile de natură strict
internă, care influenţează, în mod inevitabil, şi poziţionarea României în mediul
internaţional de securitate. Prin atenţia acordată acestor factori interni România
poate, pe de o parte, sa constituie în continuare un furnizor important de securitate
regională şi internaţională şi, pe de altă parte, sa transforme îndeplinirea obiectivelor
de dezvoltare economica si socială, susţinută si durabilă, într-o resursă considerabilă
şi specifică pentru securitatea propriu-zisă a ţării.
8.3.1.Principalii factori externi de risc la adresa securităţii naţionale sunt:
• posibile evoluţii negative în plan subregional în domeniul democratizării,
respectării drepturilor omului si al dezvoltării economice, care ar putea genera
crize acute cu efecte destabilizatoare pe o arie extinsă;
• proliferarea armelor de distrugere în masa, a tehnologiilor şi materialelor
nucleare, a armamentelor şi mijloacelor letale neconvenţionale;
• proliferarea sj dezvoltarea reţelelor teroriste, a crimei organizate transnaţionale,
a traficului ilegal de persoane, droguri, armamente si muniţie, de materiale
radioactive si strategice;
• migraţia clandestina si apariţia unor fluxuri masive de refugiaţi;
• acţiunile de incitare la extremism, intolerantă, separatism sau xenofobie, care
pot afecta statul roman si promovarea valorilor democratice;
• decalaje intre nivelurile de asigurare a securităţii şi gradul de stabilitate ale
statelor din proximitatea României;
• limitarea accesului statului roman la unele resurse şi oportunităţi regionale,
importante pentru realizarea intereselor naţionale.
O nouă categorie de riscuri sunt cele asimetrice non clasice, ce pot consta în
acţiuni armate şi non armate deliberate, având ca obiectiv afectarea securităţii naţionale
prin provocarea de consecinţe directe ori indirecte asupra vieţii economico-sociale a
ţării. Intre riscurile de acest tip se pot enumera:
 terorismul politic transnaţional şi internaţional, inclusiv sub formele sale
biologice şi informatice;
 acţiuni ce pot atenta la siguranţa sistemelor de transport intern şi
internaţional;
 acţiuni individuale sau colective de accesare ilegală a sistemelor
informatice;
 acţiunile destinate în mod premeditat afectării - sub diferite forme şi în
împrejurări variate - a imaginii României în plan internaţional, cu
efecte asupra credibilităţii si seriozităţii în îndeplinirea angajamentelor
asumate;
 agresiunea economico-financiară;
  provocarea deliberata de catastrofe ecologice.
Dintre cele de mai sus terorismul internaţional se manifestă într-o forma acută
fără precedent, prefigurând efecte multiple asupra securităţii statelor si stabilitaţii
internaţionale în general.
In contextul în care constatam o creştere a gradului de complexitate şi de
impredictibilitate al terorismului internaţional, va trebui ca măsurile interne de
management al crizelor să fie mai bine coordonate, sub cerinţa asigurării operative şi
eficiente a participării ţarii noastre la eforturile internaţionale de combatere a acestei
ameninţări.
România îşi reafirmă disponibilitatea de a participa, alături de comunitatea
internaţională, la lupta împotriva terorismului internaţional si va dispune în
permanenţă constituirea mijloacelor adecvate pentru combaterea acestuia.
8.3.2.Vulnerabilitdţi în situaţia internă
In paralel cu prevenirea sau contracararea punctuala a intervenţiei acestor posibili
factori de risc România este preocupată sa diminueze vulnerabilităţile interne care se
manifestă în diferite domenii si care, în anumite circumstanţe, pot avea un impact si
asupra securităţii naţionale.
Printre aceste tipuri de vulnerabilităţi se află:
 persistenţa problemelor de natură economică, financiară şi socială, generate de
prelungirea tranziţiei şi întârzierea reformelor structurale;
 accentuarea fenomenelor de corupţie şi de administrare deficitară a resurselor
publice, care produc adâncirea inechităţilor sociale si proliferarea economiei
subterane;
 reacţiile ineficiente ale instituţiilor statului în faţa acutizării fenomenelor de
criminalitate economică şi de perturbare a ordinii publice şi siguranţei
cetăţeanului, fenomene care au efecte negative tot mai evidente asupra
coeziunii şi solidarităţii sociale, asupra calităţii vieţii cetăţenilor;
 menţinerea unor surse şi cauze de potenţiale conflicte sociale punctuale, de mai
mică sau mai mare întindere, cu efecte asupra risipirii energiilor, diminuării sau
întreruperii proceselor şi activităţilor economice propriu-zise, precum şi asupra
stării de linişte a populaţiei;
 nerespectarea normelor ecologice în funcţionarea unor obiective industriale;
posibilitatea producerii unor dezastre ecologice, catastrofe naturale şi procese de
degradare a mediului;
 scăderea nivelului de încredere a cetăţenilor în instituţiile statului, ca urmare a
indolentei şi birocraţiei excesive din administraţie, ceea ce, de asemenea, duce la
slăbirea coeziunii sociale şi civice;
 menţinerea unor disparităţi de dezvoltare intre regiunile ţării;
 slăbiciuni în îndeplinirea angajamentelor asumate pentru aderarea la NATO;
 menţinerea la un nivel scăzut a infrastructurii informaţionale şi întârzieri în
realizarea acesteia la standardele impuse de dinamica globalizării;
 deficiente în protecţia informaţiilor clasificate;
 emigrarea specialiştilor din diferite domenii de vârf, fenomen ce afectează
potenţialul de dezvoltare a societăţii romaneşti.
CONCLUZII
 Globalizarea nu generează, direct, disfuncţii şi ameninţări la adresa securităţii
naţionale, insă insuficienta adaptare a instituţiilor la permanenta schimbare pe care o
presupune acest proces, permite utilizarea beneficiilor globalizării şi de către
grupurile de persoane care au ca obiect de activitate crima organizată transfrontalieră.
Chiar dacă actuala ordine internaţională şi instituţiile sale au fost create pentru
o lume bipolară, care nu mai corespunde pe deplin realităţilor generate de globalizare,
ea trebuie respectata până la construirea unei noi ordini şi a unui nou sistem instituţional.
Distrugerea sistemului existent sau negarea acestuia fără să punem altceva în loc este
un drum sigur spre instalarea haosului, în care singurul sistem de referinţă ar putea fi
forţa (hard power) iar actorii internaţionali ar putea fi angajaţi în relaţii conflictuale, în
funcţie de interese, fără să mai apeleze la instanţele internaţionale.
Deşi globalizarea pare ca este benefică doar pentru cei pregătiţi pentru aceasta
(aceia care s-au adaptat mai rapid la exigenţele procesului), este necesar ca şi celorlalţi să
li se ofere o şansă, pentru a contribui la îmbunătăţirea securităţii internaţionale. Găsind
soluţii pentru diminuarea respingerii şi mărirea atractivităţii procesului pentru cei mai
puţin pregătiţi (prin cooptarea lor la elaborarea şi implementarea deciziilor, astfel încât
să perceapă procesul ca fiind şi al lor, adică nu impus din exterior), construim pentru un
viitor mai sigur deoarece soft power cere mai mult timp dar rezultatul este mai durabil.
Intr-o lume a interdependentelor, generate de procesul globalizării, orice
modificare importantă în domeniile: politic, economic, financiar, militar si al
mediului ambiant va avea influenţă asupra securităţii internaţionale.
Securitatea naţională şi modul de prezervare a acesteia trebuie redefinite pentru a
se adapta corespunzător la tendinţele mediului internaţional de securitate. Esenţială este
modificarea atitudinea, în special a decidenţilor politici, astfel încât aceasta să devină
proactivă.