Ana-Maria Cizmaș

Jurnalism II, Grupa 1

Noțiuni de lingvistică

Ferdinand de Saussure, elevețianul care a fost unul dintre cei care au pus bazele
semioticii, vorbește în introducerea la „Ghid de lingvistică generală” despre aspectele de bază
ale lingvisticii, domeniu de studiu care constituie materia primă a semioticii sau a semiologiei,
cum a numit-o el.
Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, lingvistica este știința care
studiază limba și legile ei de dezvoltare. De Saussure o prezintă ca fiind „știința care s-a
construit în jurul faptelor de limbă” și care a trecut prin trei etape succesive: gramatică,
filologie și gramatica sau filologia comparativă.

Obiectul lingvisticii
Celebrul filolog consideră că lingvistica nu are un obiect de studiu concret, deoarece
există diferite modalități de a percepe cuvintele rostite de către oameni. Un exemplu în acest
sens îl reprezintă rostirea de către o persoană a cuvântului „nu” care poate fi înțeles în mai
multe feluri, deși inițial pare o absurditate. Astfel, cuvântul respectiv poate fi perceput „ca un
sunet, ca o expresie a unei idei, ca un corespondent al latinescului nūdum”.
Totodată autorul sugerează ca indiferent ce variantă de abordare se alege, să se aibă în
vedere un alt lucru esențial în studiul lingvisticii: fenomenele de acest tip (lingvistice) posedă
două laturi complementare. Și de această dată, De Saussure vine cu exemple concludente:
silabele pe care le articulăm sunt percepute cu ajutorul simțului auditiv, însă dacă omul nu ar
avea organe care să producă sunete, acestea nu ar mai fi existat; sunetele alcătuiesc limbajul
alături de ideile născute în mintea oamenilor; limbajul are o latură individuală și una socială
care sunt în relație de interdependență.
Rezolvarea complicatei probleme a studierii obiectului lingvisticii este, consideră De
Saussure, luarea limbii ca normă a tuturor manifestărilor limbajului. Limba este conținută de
limbaj, este un produs social al facultății acestuia și un ansamblu de convenții care permit
oamenilor exercitarea acestei facultăți. Limbajul pe de altă parte are mai multe forme, este
eterogen și aparține atât fizicului și psihicului cât și domeniului fiziologic.
În abordarea acestui punct de vedere asupra limbajului și limbii se naște o discuție
oarecum controversată. Utilizarea limbajului este ceva natural, cu care ne-am născut pe când
limba este ceva ce am învățat, un lucru dobândit și firesc ar fi ca cea din urmă să se
subordoneze instinctului natural. Autorul întâmpină această problemă spunând că nu există
dovada faptului că organele folosite de om pentru a vorbi au fost date de la natură pentru
exercitarea limbajului. Altă părere este că omul a ajuns din întâmplare și comoditate să își
utilizeze organele fonatoare pentru a vorbi. Acest punct de vedere, deși este oarecum deplasat
sugerează o idee interesantă și anume că într-adevăr, limbajul vorbit nu este natural, ci
capacitatea de a forma o limba, un sistem de semne diferite ce corespund unor idei diferite.
Locul limbii între faptele de limbaj.
Dialogul între cel puțin două persoane formează un circuit al vorbirii închis. Analizând
acest proces, se ajunge la determinarea poziției limbii în ansamblul limbajului. Întregul proces
al vorbirii presupune activități psihice ( un concept dat declanșează o imagine acustică),
fiziologice (creierul transmite organelor vorbirii un impuls corelativ imaginii), psihice (undele
sonore se propagă din gura unui interlocutor la urechile celuilalt). În cazul individului ce a
receptat mesajul, procesul se desfășoară în ordine inversă.
Limba are așadar, un loc bine determinat în cadrul limbajului. Aceasta este așezată în
circuitul vorbirii, acolo unde imaginea auditivă se asociază cu un concept.
Limba reprezintă partea socială a limbajului datorită faptului că este comună
indivizilor, comparativ cu actul vorbirii care este ceva individual deoarece este specific
fiecăruia și poate fi controlat.
Spre deosebire de limbaj, limba este omogenă. Această caracteristică a limbii este dată
de faptul că sistemul de semne din care este alcătuită se bazează exclusiv pe legătură dintre
sens și imaginea acustică, aceste două componente ale semnului fiind în aceeași măsură,
psihice. Aceste semne pot fi transpuse în imagini convenționale prin scris, astfel că limba este
considerată un depozit de imagini acustice, iar scrisul, forma concretă a acestor imagini.

Locul limbii între faptele umane. Semiologia

Limba este cel mai important sistem de semne dintre cele existente, spune De
Saussure. Această importanță cere conceperea unei științe noi care să studieze viața semnelor
în viața socială, limba fiind o instituție socială, dar de natură specială. Așa a definit lingvistul
semiologia care „ar forma o parte a psihologiei sociale și prin urmare a psihologiei generale”.

Semn, semnificat, semnificant

Semiologia ar urma să studieze, după cum am spus, semnele. Semnele, așa cum am
amintit mai devreme sunt alcătuite din două elemente, concept și imagine acustică, ambele
psihice. Filologul le dă alte denumiri: semnificat pentru imagine acustică și semnificant pentru
concepte deoarece îi delimitează mult mai clar între ei.

Primul principiu: arbitrarul semnului

Semnul lingvistic este arbitrar și această idee este unanim acceptată, ea dominând
lingvistica limbii.În acest sens De Saussure oferă exemplu semnele de politețe, care deși se
bazează pe o convenție, la fel orice alt mijloc de exprimare al unei societăți, are o anumită
expresivitate naturală. Touși acest lucru nu înseamnă că semnul este întotdeauna în intregime
arbitrar.
Arbitrarul semnului sugerează de fapt că semnificantul este nemotivat în raport cu
semnificatul, între aceste două componente neexistând vreo legătură naturală. Autorul
prezintă și de această dată niște posibile contestări ale acestui principiu analizând
onomatopeele și exclamațiile. În cele din urmă rezultatul este același: teoria nu poate fi
contestată prin prisma acestora, deoarece nu există vreo legătură între semnificat și
semnificant.

Al doilea principiu: caracterul linear al semnificantului

Caracterul linear al semnificantului se referă la faptul că semnificanții acustici, spre
deosebire de cei vizuali se desfășoară pe linia timpului. Preia astfel caracteristicile acestuia
așa că semnificantul reprezintă o întindere, iar această întindere este măsurabilă într-o singură
dimensiune: este o linie. Această dispunere pe linia timpului a semnificantului se reflectă și în
scris, unde se înlocuiește succesiunea temporală cu linia spațială a semnelor grafice.