Conflicte asimetrice. Terorismul.

Conflicte asimetrice

Razboiul/conflictul asimetric este, in esenta, un mijloc prin care o

forta militara inferioara cauta sa obtina avantaje fata de un adversar mai
puternic. In aceeasi ordine de idei, razboiul asimetric este conflictul prin
care se cauta evitarea fortei, a superioritatii de orice natura a adversarului
si se axeaza pe avantajele sau slabiciunile uneia din partile aflate in
conflict.
Potrivit opiniei autorului Liviu Habian(Asimetrii cu potential
conflictual si conflicte asimetrice, in vol. „Cunoastere si progres”)
conceptul de razboi (sau conflict) asimetric este impropriu, deoarece, in
substanta sa, orice razboi este asimetric, fara asimetriile caracteristice el
neputând exista. Sunt puncte de vedere cu care putem sa fim de acord,
caci orice conflict armat este caracterizat cel putin de urmatoarele
asimetrii: ale scopurilor si obiectivelor politice si politico-militare
caracteristice partilor angajate; ale fortelor si mijloacelor, daca nu din
punct de vederecantitativ, in ceea ce priveste calitatea armelor folosite,
cel ce ataca fiind, de regula, superior; ale formelor si procedeelor de
actiune adoptate (in vreme ce unul ataca, celalalt se apara) s.a.m.d..
Mai pot exista, desigur, asimetrii sub raportul doctrinelor, al tipului
de razboi etc.
Vom continua prezentarea cu Razboiul din Coreea.

1
 RĂZBOIUL DIN COREEA
1950-1953

I Originile Războiului din Coreea

I.1. Războiul din Coreea - parte integrantă a Războiului Rece

Secolul XX a fost marcat de două războaie mondiale care, prin

urmările lor au condus la remodelarea întregii lumi. Sfârşitul primului
război mondial a adus cu sine dispariţia imperiilor multinaţionale,
autocratice şi autoritare şi implicit democraţia care părea că se va instaura
peste tot în diferite forme. În realitate însă, mutaţiile de ordin economic,
politic, instituţional, mental şi chiar estetic, provocate de marile
traumatisme din 1914-1918, vor cântări greu în evoluţia continentului.
Democraţia s-a confruntat imediat după încheierea conflictului cu un
nou oponent apărut din noile realităţi şi anume statul totalitar în varianta
sa comunistă sau fascistă dezvoltat pe fondul crizelor care zguduiau
Europa.Pentru a schimba această stare de fapt de pe continent nu a fost
nevoie de nimic altceva decât de un al doilea război mondial cu un preţ
însă mult mai mare mai ales în plan uman (numai URSS a pierdut 10%
din totalul populaţiei).
Anul 1945 a marcat sfârşitul unui război care a lăsat o întreagă lume
traumatizată, prăbuşită economic şi financiar. Pe lângă toate aceste
aspecte care îşi vor pune amprenta asupra lumii celei de a doua jumătăţi a
secolului al XX-lea, sfârşitul războiului a pus totodată faţă în faţă două
mari puteri victorioase: SUA şi URSS.

2
 Perioada cuprinsă între sfârşitul celui de al doilea război mondial şi
destămarea URSS a fost cunoscută sub denumirea de ,,război rece”, ,,una
de o complexitate remarcabilă, incluzând şi ambiguităţi şi aspecte
controversate.”
Protagoniştii principali, SUA şi URSS care au luptat în comun
împotriva ambiţiilor extrateritoriale ale Germaniei şi Japoniei si au ieşit
din al doilea război mondial cu o nouă titulatură, cea a superputerilor.
Conform dicţionarelor de specialitate, Războiul Rece este un termen
general pentru conflictul politic, ideologic, strategic şi militar de după al
doilea război mondial dintre SUA şi aliaţii săi occidentali pe de-o parte şi
URSS şi alte ţări comuniste pe de altă parte.
Caracteristica principală a acestui tip de conflict este cu precădere
manifestarea neînţelegerilor la nivel de criză. Pentru mai bine de o
jumătate de secol istoria omenirii a fost presărată de numeroase crize:
blocada Berlinului, războiul din Coreea, criza Suezului, criza rachetelor
din Cuba etc.

În aceasta parte a prezentarii voi încerca sa realizez o integrare a

războiului din Coreea în cadrul acestui fenomen cuprinzător,Războiul
Rece. În analiza conflictului din Coreea se pot distinge trei faze: a fost
văzut ca un război civil purtat între nord coreeni şi sud coreeni, ca război
local al Asiei de Sud- Est şi nu în ultimul rând ca o criză a Războiului
Rece.
Având un grad de complexitate ridicat, analiza Războiului Rece
comportă mai multe dimensiuni cum ar fi cea ideologică, psihologică şi
militară, de departe prima deţinând o pondere mai însemnată.
Pornind chiar de la războiul din Coreea pot fi descoperite şi analizate
aspecte de natură ideologică, în această peninsulă confruntându-se la acea
dată pe lângă forţele militare şi cele două ideologii: cea americană care
susţinea lupta în beneficiul lumii libere şi cea comunistă care susţine o
luptă împotriva imperialismului american.
Un rol la fel de important il are si dimensiunea militara:debarcarea
trupelor americane la Inchon fiind văzută de comuniştii chinezi ca o
ameninţare la adresa Chinei în timp ce atacul nord coreean precum şi
intervenţia chineză au fost percepute de Washington ca fiind orchestrate
de Moscova în dorinţa acesteia de a-şi mări sfera de influenţă.
În concluzie Războiul Rece a dominat situaţia internaţională vreme
de o jumătate de secol fiind un fenomen foarte complex cu trăsături
proprii în care s- au angajat cele două superputeri SUA şi URSS.

I. 2. Scurtă istorie a Coreei

3
 Peninsula Coreei este localizată în estul Asiei, întinzându-se pe o fâ?
ie lungă de aproximativ 1.100 km în Oceanul Pacific, fiind înconjurată de
Marea Galbenă la vest, Marea Chinei de Est la sud ?i Marea Japoniei la est. Spre
nord-vest, râul Yalu separă Coreea de China, iar spre nord-est, râul Tumen
separă Coreea de Rusia. Considerând aceste grani?e naturale, suprafa?a
peninsulei Coreei este de aproximativ 220.000 km², având 8.460 km de ?
ărm. În jurul Coreei există 3.579 de insule, printre cele mai importante
fiind Jeju-do, Ulleung-do ?i Dokdo (ultima fiind revendicată ?i de Japonia,
unde se nume?te Insula Takeshima).
Victorioasă în războaiele purtate împotriva Chinei (1894-1895) şi
Rusiei (1904-1905), Japonia anexează Coreea pe care o exploatează
economic japonezii urmărind de asemenea ,,asimilarea culturală a
coreenilor şi crearea unei baze logistice puternice pentru expansionismul
continental al Japoniei.”Aşa s-a şi întâmplat în timpul celui de-al doilea
război mondial când Coreea a servit drept bază importantă de război
pentru niponi.
Pe 1 decembrie 1943, în urma declaraţiei de la Cairo, semnată de
Roosevelt, Churchill şi Chiang Kai-shek, coreenii au primit primele
semnale de încurajare venite din afară. În cadrul acestei întâlniri s-a
discutat problema coloniilor japoneze şi s-a căzut de acord ca Japonia să
piardă toate teritoriile cucerite prin forţă.
La sfârşitul războiului în 1945, nu au existat neînţelegeri în privinţa
statutului Coreei dar în acelaşi timp nu a existat niciun consens asupra
destinului acestei ţări. Din toamna aceluiaşi an, ,,paralela 38 – fixată de
comun acord pentru separarea zonelor în care americanii, pe de o parte, şi
sovieticii, pe de altă parte, primeau capitularea forţelor japoneze–
devenise o adevărată frontieră.” Apropierea trupelor sovietice i-a
determinat pe americani să intervină pentru a nu risca astfel ca întreaga
ţară să fie ocupată.

II Coreea şi Marea Schismă a lumii

O nouă ordine mondială

Pentru a afla motivaţia SUA de a interveni în războiul din Coreea

este necesar să urmărim evenimentele care s-au succedat de la sfârşitul
celui de-al doilea război mondial până în iunie 1950. În acest demers nu
putem omite reacţiile venite din partea URSS-ului şi ale Chinei,
desfăşurarea acestor evenimente făcându-ne să înţelegem mai bine poziţia
celor două superputeri în legătură cu problemele apărute în Coreea
arătându-ne în acelaşi timp schimbările produse în comportamentul lor.
Perioada de după 1945 este foarte importantă, aceasta determinând
bazele politicii externe americane şi sovietice. ,,În timpul războiului,

4
Roosevelt reprezenta pentru Stalin personificarea americanilor, mai ales
că acesta îşi exprimase dorinţa de a avea bune relaţii cu URSS.... Ba mai
mult, Roosevelt dorea o alianţă cu URSS împotriva Japoniei şi nu părea
deloc dispus să facă lucrul de care Stalin se temea cel mai mult, şi anume
să menţină trupe permanent în Europa, astfel încât Statele Unite să devină
o putere europeană.’’
Curând însă aveau să se producă schimbări importante. La 12 aprilie
1945 Roosevelt moare iar noul preşedinte american, Harry S. Truman, ,,a
avut un devotament mult mai puţin emoţional faţă de unitatea aliaţilor
decât avusese Roosevelt”,iar pe sovietici ,,îi privise întotdeauna cu
circumspecţie.”. ,,Fără o reală experienţă de politică externă.... Truman a
moştenit sarcina de a conduce pe serpentinele războiului şi de a construi o
nouă ordine internaţională chiar în timp ce proiectul stabilit la Teheran şi
Yalta slăbea din încheieturi.”
Truman avea însă o atitudine diferită în comparaţie cu predecesorul
său, fiind adeptul unei politici mult mai ,,realiste” faţă de URSS, iar
pentru a-şi câştiga autoritatea ca preşedinte s-a dovedit foarte ferm în
luarea deciziilor.
Contextul internaţional moştenit de Truman a fost unul extrem de
dificil, în acest sens stând mărturie situaţia din Europa sau războiul
neîncheiat cu Japonia. Ultima întâlnire între Marile Puteri de la Potsdam
(17 iulie – 2 august 1945) avea să încerce găsirea unor soluţii. Pe ordinea
de zi figurau viitorul Germaniei şi statutul aliaţilor germani. Cel mai
semnificativ lucru întâmplat la Potsdam a fost cel cu privire la o chestiune
care nu s-a aflat pe agenda oficială. După sesiunea plenară din 24 iulie,
Truman s-a hotărât să-l informeze pe Stalin fără a preciza că este vorba
despre bomba atomică: ,,avem o nouă armă cu o forţă distructivă
neobişnuită.” Cu toate acestea cercetările ulterioare au demonstrat că
Stalin ştia mai multe despre proiectul Manhattan dar în orice caz
,,impactul bombei atomice americane asupra politicii sovietice nu a
devenit evident decât după Hiroshima.”
Ca o concluzie, schimbarea din 1945 a politicii americane a fost
determinată în primul rând de politica sovietică est-europeană, în această
regiune manifestându-se opoziţia dintre cele două superputeri şi interesele
lor. Interpretarea greşită de ambele părţi a politicii de securitate a
determinat apariţia armelor nucleare astfel că se poate spune despre cea
de a doua conflagraţie mondială că ,,s-a încheiat printr-o acţiune care
includea două dintre principalele elemente ale Războiului rece: apariţia
armelor nucleare şi rivalitatea ruso-americană.”

III. Marea confruntare

Operaţiunile militare, intervenţia chineză şi negocierile de pace

5
 Istoricul francez Claude Delmas observa într-o lucrare dedicată
războiului din Coreea că ,,este paradoxal că, pe ansamblul frontierelor
zonelor americane şi sovietice, războiul a izbucnit în 1950 într-o ţară
pentru care nici Statele Unite, nici URSS nu-şi manifestaseră un interes
major, mai ales după al doilea război mondial.” Dar cu toate acestea la 25
iunie 1950 armata nord-coreeană a atacat Sudul.
Dintr-o telegramă a ambasadorului sovietic în Coreea de Nord către
Andrei Vâşinski aflăm despre ,,cererea lui Kim Il-Sung de a obţine
permisiunea de a ataca Sudul. Secretarul acestuia, Mun Il, aflat în vizită
la Sthykov, l-a anunţat că are informaţii potrivit cărora în viitorul apropiat
sud-coreenii intenţionează să ocupe o parte a Peninsulei Ongjin care este
situată la nord de paralela 38 precum şi să atace oraşul Kaisiu.” De aceea
Kim cere permisiunea de a începe operaţiunile militare împotriva Sudului,
cu scopul de a ocupa Peninsula şi o parte a teritoriului sud-coreean aflat
la est de aceasta, aproximativ până la Kaesong, astfel încât să fie scurtată
linia de apărare. Potrivit spuselor lui Kim ,,situaţia existentă permite
înaintarea spre Sud şi ocuparea acestei zone în decursul a două
săptămâni, maxim două luni.”
Într-un raport despre situaţia militară de pe teren aflăm că începând
cu 12 iunie concentrarea armatei nord-coreene în apropierea paralelei 38 a
început, procesul încheindu-se până la 23 iunie. Planificarea operaţiunilor
la nivel de divizii şi recunoaşterea zonei s-au făcut cu ajutorul
consultanţilor sovietici. Din ordinul politic al Ministerului Apărării citit
către trupe rezultă că ,,armata sud- coreeană a provocat un atac militar,
trecand de paralela 38 şi de aceea Guvernul Republicii Populare
Democrate Coreene (DPRK) ordonă contraatacul.”
Ordinul a fost primit cu entuziasm de către soldaţi. Trupele şi-au
ocupat poziţiile iar operaţiunile militare au început în zorii zilei de 25
iunie, sud- coreenii fiind luaţi prin surprindere. Acest lucru o dovedeşte
înaintarea foarte rapidă a nord-coreenilor care după prima zi de luptă au
ocupat o serie de oraşe şi au realizat două debarcări pe coasta Mării
Japoniei. A doua zi trupele nord-coreene au înaintat adânc în peninsulă
cucerind alte oraşe de pe linia Seulului. Confuzia era aşa de mare încât
,,autorităţile sud-coreene precum şi ambasadorul SUA de aici, în
discursurile lor la radio îndemnau populaţia la calm iar staful armatei sud-
coreene difuza rapoarte false despre succesele armatei lor. Deşi cele două
tabere erau comparabile din punct de vedere numeric(conflict asimetric),
armata nord- coreeană beneficia de echipamentul greu lăsat de URSS şi
de o experienţă mult mai mare pe câmpul de bătaie (mii de soldaţi se
întorseseră din China unde luptaseră de partea comuniştilor). În faţa unei
armate sud-coreene care nu a opus aproape deloc rezistenţă, trupele nord-
coreene au ocupat Seulul la 28 iunie.

6
 Potrivit spuselor Secretarului de Stat Dean Acheson, guvernele mai
multor naţiuni vest-europene păreau a fi intrat într-o stare de panică pe
măsură ce aşteptau să vadă dacă Statele Unite vor acţiona sau nu; exista
şi temerea SUA cauzată de faptul că o eventuală neimplicare ar determina
Europa să adopte o poziţie neutră. Aşadar, decizia SUA de a se implica în
conflict a fost luată în dorinţa de a amortiza tensiunile din cadrul
sistemului internaţional şi nu din importanţa strategică a Coreei. SUA s-
au adresat Consiliului de Securitate al ONU cerând Coreei de Nord să
înceteze ostilităţile şi să se întoarcă dincolo de paralela 38. Fără a
participa la sesiune şi fără a-şi folosi dreptul de veto, ambasadorul
sovietic ,,i-a dat lui Truman posibilitatea să organizeze rezistenţa ca
decizie a comunităţii mondiale şi să justifice rolul american în Coreea.
Aşa cum era de aşteptat somaţia a rămas fără răspuns, astfel încât
SUA au extins ajutorul naval şi aerian acordat Coreei de Sud ştiind că se
va bucura de sprijinul ONU, în ciuda faptului că iniţiativa a premers unei
solicitări adresate membrilor pentru a participa la stopare agresiunii.
Acţionând în numele securităţii colective şi al fermităţii politicii
americane, Truman a ordonat trimiterea de trupe americane terestre pe
lângă cele aflate sub mandatul ONU comanda acestora fiind încredinţată
generalului american Douglas MacArthur.
Iniţial, ajutorul SUA şi al Marii Britanii s-a materializat în suport
aerian şi naval considerându-se, în ciuda scepticismului liderilor militari
americani, că acest sprijin va fi suficient.
Reuşita invaziei de la Inchon (15 septembrie 1950) când ofensiva
condusă de MacArthur a scos trupele ONU şi i-a determinat pe nord-
coreeni să se retragă la sfârşitul lunii pe teritoriul propriu după ce ulterior
evacuaseră Seulul, a determinat administraţia americană să se întrebe ce
va urma. ,, Pentru MacArthur invazia de la Inchon a fost o lecţie demnă
de urmat pentru cum poate fi câştigat un război cu minimum de pierderi.”
La început SUA au declarat că intervenţia are ca scop restabilirea ordinii
de dinainte de război dar în timpul verii anului 1950 tot mai multe voci
susţineau pedepsirea Coreei de Nord. Astfel, pe 27 septembrie MacArthur
a fost instruit să procedeze în consecinţă, fiind asigurat că este puţin
probabil ca URSS şi China să ofere suport militar Coreei de Sud. Acest
mod de gândire s-a dovedit a fi unul nu tocmai corect. La momentul
respectiv decizia era justificată din mai multe puncte de vedere: practica
pedepsirii agresorului îşi mai găsise aplicare în politica Aliaţilor (în 1944-
1945 Aliaţii nu s-au oprit la frontierele Germaniei); trebuia prevenită o
eventuală regrupare a forţelor nord-coreene şi izbucnirea unui nou
conflict; se creau premisele necesare implementării politicii ONU
privitoare la reunificarea Coreei prin organizarea de alegeri libere.
Pe 7 octombrie 1950 o rezoluţie britanică, aprobată cu o majoritate
covârşitoare de Adunarea Generală a împuternicit forţele ONU să
traverseze paralela 38 şi să restabilească ordinea în întreaga peninsulă şi

7
să organizeze alegeri. Spre sfârşitul lunii, după ce au ocupat
Pyongyangul, câteva unităţi avansate au atins malurile râului Yalu intrând
în contact cu ,,voluntarii” chinezi.În februarie 1950, Republica Populară
Chineză a semnat la Moscova un tratat de alianţă strategică cu URSS, opt
luni mai târziu China intrând în războiul din Coreea pentru ,,a rezista
Americii şi a ajuta Coreea de Nord..În direcţia apropierii relaţiilor sino-
sovietice un moment important îlconstituie declaraţia lui Mao Zedong din
30 iunie 1949, în care afirma că ,,pe plan extern suntem uniţi într-o luptă
comună cu acele naţiuni ale lumii care ne tratează ca egali şi uniţi cu
popoarele din celelalte ţări. Aceasta înseamnă că suntem aliaţi cu
Uniunea Sovietică, cu proletariatul şi masele largi de oameni din alte ţări
împreună cu care formăm un front internaţional unit..... Trebuie să ne
aplecăm către o singură parte.
Este evident că lumea postbelică era percepută ca fiind divizată în
două tabere, una condusă de Statele Unite, iar cealaltă de Uniunea
Sovietică. Revoluţia chineză era percepută ca fiind o parte inseparabilă a
mişcării internaţionale proletare condusă de sovietici şi exclude
posibilitatea unei căi de mijloc între cei doi poli. America reprezenta
pentru China o ameninţare la adresa securităţii sale această perspectivă
fiind îndelung dezbătută de liderii Partidului Comunist Chinez. Aceştia
aveau de asemenea în vedere crearea unei alianţe cu Moscova încă de la
finele revoluţiei chineze. În acest sens au avut loc numeroase vizite ale
oficialilor chinezi şi chiar ale lui Mao la Moscova. O importanţă
deosebită a avut-o vizita lui Mao la Moscova din 6 decembrie 1949
pentru a încheia o nouă alianţă sino-sovietică. În seara aceleiaşi zile a fost
primit de Stalin la Kremlin unde a fost felicitat pentru victoria revoluţiei
chineze despre care, Stalin spunea că ,,va schimba balanţa întregii lumi.”
După o serie întreagă de discuţii s-a ajuns la semnarea tratatului de alianţă
din 14 februarie 1950.
După izbucnirea războiului şi transformarea acestuia într-o criză
internaţională, ,,Mao şi liderii Comitetului Central al Partidului au
acţionat imediat pentru a face faţă acestei situaţii de criză.”.Pe 30 iunie,
la câteva zile de la declanşarea ostilităţilor, ,,Zhou Enlai a decis să trimită
un grup de diplomaţi chinezi în Coreea de Nord pentru a stabili mai bine
legăturile cu Kim Il-sung la fel şi pentru a aduna materiale de primă mână
despre luptă. O săptămână mai târziu, între 7 şi 10 iulie, Zhou, sub
instrucţiunile lui Mao, a prezidat două conferinţe centrate pe pregătirile
militare pentru războiul coreean. O decizie crucială a fost adoptată în
cadrul acestor conferinţe: Corpul al Treisprezecelea al Armatei
subordonat Armatei a Patra de Luptă va fi imediat transformat în Armata
Defensivă a Graniţei de Nord-est (NEBDA) pregătită pentru o intervenţie
în Coreea dacă va fi necesar. La începutul lunii august mai mult de
250.000 de soldaţi ai Armatei a Patra ocupaseră poziţii la graniţa sino-
coreeană.’’

8
 Pe 3 octombrie 1950 primul ministru chinez şi preşedinte al
Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez, Zhou Enlai, au
declarat la radio că ţara sa se consideră îndreptăţită să intervină dacă
trupele ONU sau cele sud-coreene vor traversa paralela 38. De fapt,
China viza implicarea în conflict încă din vara anului 1950, mai precis în
iulie când SUA au angajat trupe pe teritoriul Coreei de Sud şi în
Strâmtoarea Taiwan. La acel moment China a amânat invazia Taiwanului
şi a început pregătirea pentru ,,o intervenţie în războiul coreean dacă va fi
necesar.” O lună mai târziu Mao îşi exprima îngrijorarea faţă de o victorie
a americanilor în Coreea declarând că ,,în cazul în care Statele Unite
imperialiste vor câştiga războiul, vor deveni mai arogante şi vor fi o
ameninţare la adresanoastră.”La sfârşitul lunii septembrie China se
considera pregătită pentru a intra în război.

Decizia finală a fost adoptată între 1 şi 2 octombrie, două

evenimente conducând la această decizie: ,,primul, pe 30 septembrie,
divizia a 3 a a Armatei Sud-coreene a trecut paralela 38. Şi a doua zi,
generalul Douglas MacArthur a adresat un ultimatum lui Kim Il-Sung
cerându-i capitularea necondiţionată. Al doilea, Kim Il-sung, al cărui
regim se apropia de colaps, s-a întors în cele din urmă la chinezi. În
aceste împrejurări, Mao, bazându-se şi pe suportul aerian promis de Stalin
a decis la două zile după ce trupele sud-coreene traversaseră paralela 38
să intre în război la mijlocul lunii octombrie.

Ulterior, liderul sovietic a revenit asupra promisiunii asigurării

suportului aerian şi astfel a determinat schimbarea poziţiei Biroului
Politic al Partidului Comunist Chinez. Acest lucru demonstra limitele
tratatului sino-sovietic. În orice caz decizia de a interveni în Coreea a fost
una chineză, mai precis a lui Mao astfel încât la 19 octombrie trupele
chineze au trecut râul Yalu.,,Atacul chinezilor a fost o acţiune anticipată.
Chinezii care-şi aminteau atacul japonezilor din 1931 împotriva ţării lor
via Coreea, aveau motive să creadă că noua putere americană din Japonia
este pe cale să repete această acţiune.”
,,Când armata Chinei Populare a lovit şocul surprizei a provocat o
retragere aproape în panică a forţelor americane de la Yalu la sud de Seul,
care a fost abandonat pentru a doua oară în şase luni. În lipsa unei
doctrine pentru războiul limitat, criza a făcut ca administraţia Truman să
piardă controlul asupra obiectivelor politice. Depinzând de fluctuaţiile
luptei, obiectivele politice au fost declarate a fi stoparea agresiunii,
unificarea Coreei, menţinerea securităţii forţelor Naţiunilor Unite,
garantarea unei încetări a focului în lungul paralelei 38 şi împiedicarea
extinderii războiului.”Implicarea în război a chinezilor ,, a denaturat
caracterul războiului şi a dat naştere unei vehemente polemici în ceea ce
priveşte modul în care ar trebui să se desfăşoare în continuare. De la

9
sfârşitul lui iunie şi până la sfârşitul lui noiembrie războiul, deşi era purtat
iniţial doar de americani, putea fi considerat o expediţie internaţională
punitivă. După noiembrie el a devenit mai mult un conflict sino-american.
Generalul MacArthur dorea ca acest lucru să fie cunoscut şi să declare
război Chinei, folosind cele mai pertinente şi mai eficiente mijloace
militare.
La sfârşitul lunii noiembrie MacArthur a lansat o nouă ofensivă
pentru a alunga forţele nord-coreene peste râul Yalu dar acţiunea sa a
coincis cu contraofensiva chineză condusă de generalul Lin Biao.
Armatele ONU, prea risipite, inferioare ca număr şi slab echipate pentru a
se bate în aspra iarnă coreeană, au bătut imediat în retragere. Comuniştii
au ocupat din nou Pyongyangul şi, intrând în Coreea de Sud, au ocupat
din nou Seulul la începutul lunii ianuarie 1951, Stalin salutând victoriile
armatei populare chineze.
Truman a abandonat ,,unificarea” ca obiectiv al războiului, ,,oprirea
agresiunii”redevenind principalul scop al Statelor Unite: ,,Forţele
Naţiunilor Unite se aflăîn Coreea pentru a stopa o agresiune care
ameninţă nu numai întregul edificiu al Naţiunilor Unite, ci toate
speranţele de pace şi dreptate ale omenirii. Dacă Naţiunile Unite cedează
înaintea forţelor agresiunii, nicio naţiune nu va mai fi în siguranţă.”
Soarta războiului s-a schimbat din nou odată cu ofensiva forţelor
ONU din a doua jumatate a lunii ianuarie 1951. În faţa unei puteri de foc
superioare chinezii s-au retras treptat din Coreea de Sud, Seulul revenind
sub control sud-coreean în martie. Forţele ONU au trecut pentru a doua
oară paralela 38 în aprilie, rezultatul bătăliei nefiind singurul aspect al
conflictului care fusese răsturnat. Administraţia Truman ,,era de-acum
atât de traumatizată de şocul intervenţieichineze încât evitarea riscului s-a
transformat în principalul său obiectiv.

Realităţile erau însă percepute greşit de administraţia americană care

credea că înfruntă o conspiraţie comunistă coordonată de Moscova care
dorea să preia controlul asupra întregii lumi. ,,Kremlinul, credea acum
Washingtonul, nu avea să accepte înfrângerea; avea să refacă situaţia
după fiecare eşec al clienţilor săi.”45 În ciuda acestor convingeri situaţia
era alta. Stalin îşi daduse acordul ca Nordul să atace Sudul numai după ce
fusese asigurat de Kim Il-sung că riscul de razboi era unul mic iar dacă
acelaşi Stalin a fost de acord cu intervenţia chineză a făcut-o pentru a
spori probabil dependenţa Chinei faţă de URSS. Principalii factori în
problemă erau reprezentaţi de conducătorii de la Pyongyang şi Beijing.
Războiul din Coreea nu a însemnat atragerea din partea Kremlinului a
Americii într-un război în Asia pentru a ataca apoi în Europa şi acest
lucru se datora inferiorităţii arsenalului militar sovietic incluzând aici şi
pe cel nuclear. Aşadar Stalin nu ar fi riscat un război cu Statele Unite,
război pe care nu avea cum să-l câştige.

10
 Nici MacArthur nu a înţeles aceste realităţi fiind adeptul declarat al
continuării războiului. El pleda pentru o strategie prin care armatele
chineze să fie înfrânte, cel puţin în Coreea.”
De asemenea, MacArthur cerea cu diverse ocazii ca bazele
manciuriene să fie bombardate, să fie instituită o blocadă asupra Chinei,
să fie întărite trupele americane din Coreea şi tot aici să fie aduse forţele
chineze naţionaliste din Taiwan, dar câteva din aceste recomandări ca de
pildă ultima ,,depăşeau cu mult domeniul atribuţiilor unui comandant
militar.” Truman nu a avut altceva de făcut în această situaţie decât să îl
demită pe MacArthur în aprilie 1951, iar atunci când a făcut anunţul ,,a
modificat încă o dată obiectivele americane. Pentru prima oară,
,,respingerea agresiunii” a fost definită ca ajungerea la reglementări pe
linia de încetare a focului, oriunde s-ar fi aflat aceasta.” Statele Unite
lăsau acum pe seama viitorului unificarea Coreei pe care o doriseră şase
luni mai devreme prin forţa armelor.
În primăvara lui 1951, generalul Matthew Ridgway, cel care îl
înlocuieste pe MacArthur, a declanşat o nouă ofensivă în timpul căreia a
eliberat Seulul şi a trecut paralela 38 pentru a doua oară.
Într-o telegramă din arhivele sovietice punctele propuse pentru
negociere erau următoarele: ,,încetarea focului şi oprirea operaţiunilor
militare; retragerea trupelor la nord şi sud de paralela 38 cu 5 până la 10
kilometri; trecerea paralelei 38 atât pe cale terestră cât şi aeriană este
interzisă oricărei părţi din momentul încetării focului; retragerea forţelor
navale din apele teritoriale ale Coreei; retragerea tuturor trupelor străine
în decursul a două luni şi efectuarea schimbului de prizonieri de război.”

În octombrie 1952 Comandamentul ONU a făcut o ofertă finală de

pace şi o dată cu respingerea ei de către comunişti s-a retras de la masa
negocierilor pentru o perioadă nedefinită. Noua tactică a ONU a vizat o
acumulare masivă de trupe şi dirijarea acestora fie spre ,,gâtul”
peninsulei, fie spre râul Yalu, operaţiune susţinută de atacuri asupra
depozitelor de provizii şi aerodromurilor chineze.

Un factor decisiv în reluarea negocierilor din aprilie 1953 l-a avut se

pare şi moartea lui Stalin din martie acelaşi an. Premierul chinez Zhou
Enlai a sugerat revenirea la masa tratativelor şi constatându-se acordul
părţilor implicate, negocierile au fost reluate. Şi de această dată acestea
au fost destul de dificile fiind îngreunate de refuzul liderului sud-coreean,
Singham Rhee, la orice armistiţiu care ar fi lăsat Coreea divizată. De
asemenea, negocierile au fost îngreunate de intensitatea
bombardamentelor americane precum şi de puternica ofensivă finală a
armatei chineze. Până la urmă comuniştii au renunţat la cererea de
repatriere forţată a prizonierilor şi acordul de încetare a focului a fost
semnat.

11
 Războiul se încheia la 27 iulie 1953 prin semnarea armistiţiului de la
Panmunjon între reprezentanţii ONU, cei ai Chinei şi cei ai Coreei de
Nord. Coreea de Sud care se opunea divizării prin vocea lui Rhee nu l-a
semnat.
Aşadar înţelegerea nu a condus la o pace reală, relaţiile dintre cele
două tari rămânând în continuare încordate. Anul ce a urmat trupele
americane şi chineze au fost retrase treptat. Coreea a rămas împărţită în
două şi era limpede că războiul s-a sfârşit.

III. 2 Consecinţele Războiului din Coreea

Bilanţul războiului a fost unul înfiorător: 900.000 de chinezi, 1,5

milioane de nord-coreeni şi 1,3 milioane de sud-coreeni (în majoritate
civili) au căzut victime conflictului. De asemenea, 34.000 de americani
au murit în luptă şi peste 100.000 au fost răniţi. Peninsula a sfârşit prin a
fi şi mai aspru disputată la fel cum era şi la începutul războiului. Pentru a
preveni o nouă invazie a Nordului şi pentru a-l determina pe Rhee să
accepte armistiţiul, Statele Unite au încheiat un acord defensiv cu Coreea
de Sud şi au menţinut trupe pe teritoriul acesteia.

Una din motivaţiile războiului coreean a fost aceea de a demonstra

abilitatea ONU de a fi furnizor de securitate colectivă. Faptul că rezultatul
nu a fost cel scontat este relevat şi de reţinerea acestui for de a întreprinde
alte acţiuni militare coercitive. Dar, dacă confruntarea din peninsulă nu a
putut constitui un precedent valabil pentru consacrarea conceptului de
securitate colectivă, cu certitudine a adus alte câştiguri comunităţii
internaţionale. Intrarea Chinei în război a constituit oportunitatea de a
vedea în ce măsură aceasta poate lua parte la un conflict armat iar SUA
nu vor mai face unele greşeli pe care le-au făcut în Coreea în timpul
războiului din Vietnam.

O importanţă mai mare au avut-o însă efectele războiului asupra

relaţiilor dintre SUA şi Japonia. Truman luase decizia dinaintea izbucnirii
războiului să forţeze semnarea unui tratat de pace cu Japonia având astfel
posibilitatea de a păstra baze militare pe teritoriul acesteia, asumându-şi
riscul ca Rusia să nu semneze. Războiul a adăugat un plus de urgenţă
aspectului şi a indus o atmosferă prielnică pentru implementarea unei
astfel de politici. De asemenea a întărit hotărârea Statelor Unite de a nu
permite crearea unei dependenţe comerciale a Japoniei faţă de China.
Anul 1954 a fost ,,un fel de piatră de hotar pentru istoria postbelică a
Asiei. Conferinţa de la Geneva, deşi nu a reuşit să determine încheierea
unui acord în privinţa Coreei, a demonstrat că această ţară va reveni la

12
situaţia care domnea în 1949, împărţită în două şi eliberată de ocupaţia
străină.
Mulţi istorici au interpretat războiul din Coreea ca fiind un plan
sovietic dar revizioniştii au venit cu alte păreri legate de conflictul dintre
cele două tari. Alţi autori au pus accentul pe relaţia Mao-Stalin ca factor
determinant în politica sovietică şi de aici ar rezulta că URSS ar fi avut un
rol propriu care a condus la izbucnirea conflictului.
Documentele amintite pe parcursul lucrării au arătat faptul că invazia
nord- coreeană din iunie 1950 nu a fost rezultatul dorinţei sovietice de a
controla întreaga peninsulă.URSS a căutat să-şi protejeze interesele
economice şi strategice printr-o manieră tradiţională de menţinere a
balanţei de putere în Coreea. De aici rezultă clar că iniţiativa reunificării
aparţinea Pyongyangului şi nu Moscovei iar motivul colaborării dintre
Uniunea Sovietică şi China comunistă a fost probabil acela de a-i lega pe
comuniştii chinezi mai mult de Moscova pentru a evita o apropiere a
Chinei de America.

Americanii şi-au lărgit zona de containment în întreg perimetrul estic

al Asiei iar războiul a fost catalizatorul pentru consolidarea acestui
proces. De asemenea americanii au transformat NATO într-o organizaţie
militară integrată condusă de un comandant suprem american şi au păstrat
trupe pe continentul european.De cealaltă parte sovieticii au manifestat o
deschidere fără precedent în politica externă imediat după război.
Deoarece razboiul dintre Coreea de Sud si Coreea de Nord pare sa
nu se mai termine se pune intrebarea fireasca:cine ar castiga acest razboi
la momentul actual?
Iata arsenalul celor 2 tari:
TRUPE
Coreea de Nord are 1,19 milioane de trupe active şi mai mult de 7,7
milioane în rezervă. Este una din cele mai militarizate ţări şi deţine o
populaţie de 23,4 milioane de locuitori.
Coreea de Sud are 687.000 de trupe în serviciu şi în jur de 4,5 milioane în
rezervă. La acestea se adaugă 28.000 de trupe americane plasate în sudul
ţării.

ARME CONVENŢIONALE
Coreea de Nord deţine în jur de 4.100 de tancuri şi mai mult de 2.500 de
transportoare blindate pentru trupe. Se crede că o mare parte din
echipament a fost procurat în epoca sovietică şi are nevoie de upgradare.
T – 54, principalul tanc al Coreei de Nord, a început să fie înlocuit, în alte
ţări, din 1970.
Coreea de Nord are, de asemenea, mai mult de 17.900 de piese de
artilerie, inclusiv 4.400 de autopropulsate, 2.500 de lansatoare de rachete
multiple şi 7.500 de obuziere.

13
Coreea de Sud deţine 2.750 de tancuri de lupta şi 2.780 de persoane în
trupe blindate. Deţine 10.470 de piese de artilerie, inclusiv 1.089 de
autopropulsate şi 3.500 de artilerii tractate. Coreea de Sud deţine 185 de
lansatoare de rachete multiple.

620 de MIG-uri sovietice formează flota aeriană a Coreei de Nord. Flota

este depăşită şi nepotrivită pentru luptele moderne. Coreea de Sud are în
jur de 490 de avioane de luptă.
Coreea de Nord lucrează, în prezent, la o flotă submarină, cu 71 de vase,
surclasând flota Coreei de Sud, care deţine în jur de 20. Cele 420 de
vapoare de război sunt peste numărul deţinut de ţara din Sud, de maxim
120, însă acestea au fost dotate cu distrugătoare puternice.
Coreea de Nord deţine stocuri limitate de combustibil şi depinde de China
la capitolul petrol şi benzină.

PROIECTILE
Coreea de Nord deţine mai mult de 800 de proiectile balistice şi peste
1.000 de proiectile diverse. A vândut tehnologie şi altor ţări, Iranul fiind
principalul cumpărător. Coreea de Sud este limitată la achiziţii de
proiectile, pe fondul încheierii unui acord cu SUA dar au instalat recent
noi proiectile cu bătaie lungă, care pot atinge 1.500 de km, pot distruge
întreaga Coree de Nord şi ar putea ochi ţinte din China sau Rusia.

ARME NUCLEARE
Coreea de Nord a produs în jur de 50 de kg de plutoniu, despre care
experţii spun că ar fi suficiente pentru şase – opt arme nucleare. Coreea
de Nord a dezvăluit, săptămâna trecută, existenţa unei unităţi
ultramoderne de îmbogăţire a uraniului. Găsirea a peste 1.000 de
centrifugi în cadrul principalului său complex nuclear pare să confirme
faptul că săraca ţară din Nord, care dezvoltă un program pe bază de
plutoniu, doreşte să creeze o a doua sursă de material nuclear pentru
armele sale. A desfăşurat teste nucleare de două ori dar trebuie să
dovedească dacă deţine o bombă nucleară care funcţionează.
Coreea de Sud, stat cu putere nucleară mare, nu desfăşoară programe de
arme nucleare, dar Washingtonul i-a promis protecţie sub “umbrela sa
nucleară”.

FORŢELE SUA DIN COREEA

Divizia a 2-a de Infanterie este dotată cu 140 M1A1 tancuri de luptă
Abraham, 170 vehicule de luptă M2 Bradley, lansatoare de rachete,
proiectile tactice, sisteme de apărare Patriot. Forţa aeriană americană
operează pe avioane F – 16, avioane de atac la sol şi trei avioane spion
U-2.

14
 In concluzie, conflictul intre cele doua state este unul asimetric,
cele mai evidente dovezi fiind avantajul militar al nordicilor si interesul
Chinei, pe de o parte, si avantajul economic al Coreei de Sud si interesul
Statelor Unite, pe de alta parte.

TERORISMUL
Terorismul nu are o definiţie unanim acceptată. Dificultatea definirii
provine atât din complexitatea sa cât şi dintr-o largă divergenţă de poziţii
ale persoanelor, organizaţiilor sau statelor implicate în lupta antiteroristă.

Dificultatea definirii terorismului este o problemă de percepţie culturală,

politică şi socială a actului de violenţă şi a scopului politic urmărit prin
teroare.

Deşi ţintele pot fi diferite:

• cucerirea opiniei publice prin manipulare mediatică (poziţia mediei,

care se bazează, în marea majoritate a cazurilor, pe o comunitate de
interese, terorismul crescând rating-ul, manipulată şi
manipulatoare, devine centrală în triunghiul conflictual terorişti-
populaţie-conducere);
• acţiuni de „pedepsire” şi răzbunare pentru nedreptăţi reale sau
imaginare;
• atingerea unor obiective politice: schimbarea conducerii, schimbarea
sistemului de guvernare, impunerea unor alte linii de conduită,
religioasă, politică, morală, economică, cuceriri teritoriale, etc.,metoda
va fi - prin definiţie - violentă şi spectaculară aplicată asupra unei
populaţii civile, neangajate direct în conflict, dar cu potenţial de a
influenţa conducera-ţintă.

Într-un studiu al terorismului, Alex Schmid, analizează conţinutul pentru

109 definiţii ale terorismului găsind următoarea frecvenţă a conceptelor
folosite:

♣ Violenţă şi forţă (apar în 83.5% dintre definiţii)

♣ Motivaţii politice (65%)
♣ Frică, accent pe teroare (51%)

15
♣ Ameninţare (47%)
♣ Efecte psihologice şi reacţii anticipate (41.5%)
♣ Discrepanţă între obiective şi victime (37.5%)
♣ Acţiuni intenţionate, planificate, organizate şi sistematice (32%)
♣ Metodă de luptă, strategie şi tactică (30.5%)

Cauzele terorismului

Înţelegerea corectă a cauzelor terorismului este esenţială pentru adoptarea

unor strategii de combatere a acestui fenomen cât şi pentru reducerea
numărului de victime şi a efectelor negative sociale, politice sau
economice.
λ Motivele specifice ale terorismului pot fi foarte diverse, dar cele
mai coumune sunt:
λ -Obţinere de bani şi avantaje
λ -Dorinţa de a răspândi un mesaj
λ Actul de violenţă este comis numai pentru a atrage atenţia unei
stări de fapt, a transminte un mesaj sau pentru a aduce nişte idei în
dezbaterea publică. Teroriştii sunt mai preocupaţi de cantitatea şi
calitatea "timpului de antenă" decât de provocarea unui număr mare
de victime.
λ -Terorismul „justiţiar”

Terorismul justiţiar a fost numit astfel deoarece are ca ţintă şi pretext

răzbunarea şi pedepsirea unor acţiuni considerate de terorişti nedrepte.
Terorismul justiţiar este destul de rar, fiind de obicei responsabil pentru
asasinate politice.
λ -Fanatismul religios
Fanatismul religios poate constitui un substrat fertil, o bază de susţinere a
unor grupări, sau organizaţii teroriste, deşi adesea, ei folosesc manipulativ
acest fanatism pentru propriile interese. Motivul real al terorismului Al
Quaeda rămâne ocult, dar propaganda acestui grup se foloseşte abil de
fanatismul islamic pentru a justifica politica de teroare şi pentru a
amplifica efectele actului terorist.

16
λ -Subminarea autorităţii de stat
Deşi multe grupări teroriste urmăresc ca obiectiv secundar subminarea
puterii de stat, numai pentru mişcarea anarhistă a reprezentat motivul
principal pentru activitatea teroristă.
λ -Lupta pentru eliberare, emancipare şi obţinerea puterii politice
Se spune că în timp ce insurgenţa este strategia săracului, terorismul este
strategia săracului disperat. Multe grupări teroriste sunt motivate de
idealuri legitime ce nu pot fi obţinute pe căi politice, militare sau
economice.
În încercarea de a realiza o cât mai vastã si pertinentã analizã a
acestui fenomen deosebit de primejdios, de o virulentã crescândã, care sã
contribuie la prevenirea si mai ales la eradicarea lui, literatura de
specialitate cuprinde si sinteze care au încercat sã structureze diversele
opinii si teorii, realizând clasificãri ale actelor teroriste în functie de
diferite criterii:

1) Dupã mobilul si intentia aflatã la baza actului terorist:

a) terorism de drept comun — înteles ca actiune violentã sau de

intimidare, comisã de cãtre un individ sau un grup de persoane, în scop de
extorcare sau rãzbunare ori pentru obtinerea unor avantaje materiale sau
morale imediate. Se caracterizeazã prin violentã puternicã. În realizarea
scopului propus, se comit fapte (santaj, amenintãri, rãpiri, crime etc.) care
intrã sub incidenta legii penale;
b) terorism social, a cãrui principalã caracteristicã este faptul cã nu
depãseste granitele unei tãri. Prin aceastã formã de terorism se urmãreste
schimbarea ordinii constitutionale dintr-o tarã, impunerea unei anumite
ideologii, doctrine sociale ori chiar economice;
c) terorism politic —care se manifestã printr-o gamã variatã de forme,
toate dirijate contra statului si organelor sale reprezentative. Este descris
ca amenintare directã pentru ordinea de drept a unui stat, ca fenomen care
acoperã în special asasinatele organizate si sistematice, cu finalitate
politicã evidentã. Dintre cele mai reprezentative acte de acest gen,
literatura de specialitate mentioneazã uciderea unor presedinti, ca de
exemplu J.F. Kennedy (SUA), Anwar El Sadat (Egipt), a premierilor
Indira Gandhi (India), Yitzak Rabin (Israel) etc.

17
d) terorism de stat — o formã complexã de terorism, care se manifestã
într o tarã în care sistemul politic îl obstructioneazã pe cel judiciar,
implicând guvernul într-o luptã pentru putere, bazatã pe coercitie, ca de
exemplu: Chile, sub Augusto Pinochet, 1973-1990; Republica Islamicã
Iran, din 1979; Irakul lui Saddam Hussein, 1979-2003; Libia sub
colonelul Moammar Al Qadhafi, 1970; Coreea de Nord; Arabia Sauditã;
Sudan; Siria; Yemen; Pakistan.

2) Dupã modalitãtile de executare:

— terorismul direct, al cãrui scop diversionist, imediat, reprezintã
obiectivul actiunii propriu-zise;
— terorismul indirect, care cuprinde toate actiunile de sprijin al actului
principal, înfãptuite cu premeditare.

3) În functie de spatiul în care se manifestã:

—terorismul national sau intern (domestic) —în cazul în care toate
elementele constitutive se întâlnesc în spatiul national al aceleiasi tãri
(având, cel mai frecvent, forma terorismului politic);
—terorismul international —actiunile, factorii angajati sau afectati si
efectele actelor sãvârsite îmbracã, obligatoriu, elementele de extraneitate,
cu caracter international, în ceea ce priveste atât autorul, victima, locul de
refugiu al autorilor si complicilor acestora, cât si natura intereselor lezate
si urmãrile actului în sine;
— terorismul transnational, forma nouã prezentatã de literatura de
specialitate, care, spre deosebire de terorismul international, se bazeazã
pe autori autonomi fatã de orice stat.

4) Dupã principalele cauze generatoare:

— terorism rasist — a apãrut în S.U.A., dupã al doilea rãzboi mondial,
fiind ilustrat de organizatia Ku-Klux-Klan, care a fost interzisã, formal, în
anul 1960.De asemenea, literatura de specialitate mai mentioneazã, la
aceastã formã de terorism,terorismul rasist provocat de politica de

18
apartheid, promovatã cu ani în urmã de guvernul sud-african de la
Pretoria, când minoritatea albã ridicase rasismul la rang de lege. De
aceea, ziua de 21 martie 1966, zi în care, la Sharpeville,în timpul unei
mari demonstratii, politia a deschis focul asupra unor oameni total lipsiti
de apãrare, ucigând 69 de persoane si rãnind grav alte 180, a fost
proclamatã Ziua internationalã pentru eliminarea discriminãrii rasiale
(Rezolutia 2142 din 26 octombrie 1966 a Adunãrii Generale a O.N.U.);
—terorismul nationalist-extremist —din cadrul unei tãri, reprezentative
fiind: Miscarea ETA(Spania), organizatia IRA(Irlanda), Organizatia
pentru Eliberarea Palestinei (O.E.P.), Partidul Muncitorilor din Kurdistan
(PKK) etc.;
— terorismul religios — care, prin interpretãri denaturate ale textelor
religioase, recurge la acte violente invocând mobiluri sacre. Cel mai
devastator efect de acest tip (având la bazã fundamentalismul islamic) l-a
produs reteaua teroristã internationalã Al-Qaeda, condusã de Osama bin
Laden, consideratã a fi cea care a inaugurat noul terorism. Acesteia i se
adaugã: organizatiile teroriste Abu Sayyaf (Filipine), Aum (Adevãrul
suprem) Shino-kyu (Tokio, Japonia, cunoscutã prin atacul cu sarin, din
1995), Hamas (Palestina), Jemaah Islamyah (Indonezia) etc.;
— terorismul de extremã-stângã, care este îndreptat împotriva
capitalismului si apeleazã la violente în încercarea de substituire a sa cu
socialismul sau comunismul. Cele mai cunoscute exemple în acest sens
sunt: Brigãzile Rosii (Italia),Armata Rosie Japonezã, Factiunea Armata
Rosie;
— terorismul de extremã-dreaptã, care are la bazã intentia introducerii
unui regim autoritar, se manifestã împotriva regimurilor liberale,
democratice. Dintre acestea fac parte: grupurile neonaziste din Europa si
America, grupurile de extremã- dreaptã din America Latinã, escadroanele
mortii din Salvador s.a.;
— terorismul anarhist, care s-a declansat în anul 1870, actionând în
mod semnificativ pânã în anul 1920, în prezent fiind reprezentat de
miscarea Celulele Revolutionare (Germania), Squarmish Five (Canada).

5) Dupã tipologia formelor de manifestare:

19
— terorismul organizational specific grupãrilor mici, care nu dispun
de sprijin popular;
—terorismul practicat împotriva guvernului, care, prin insurgentã,
terorizând civilii, încearcã discreditarea lui;
— terorismul sponsorizat — în cazul grupãrilor teroriste sustinute de
cãtre state suverane. Marea diversitate a modurilor de manifestare a
actiunilor teroriste se explicã atât prin strategiile lor tot mai variate si mai
elaborate, cât si prin accesul structurilor respective la tehnologiile
avansate, în frecvente situatii acestea urmãrind achizitionarea de
armament neconventional (arme chimice, biologice etc.). Astfel,în
prezent, în contextul impresionantei dezvoltãri a stiintei si tehnicii, pe
lângã efectele pozitive, se constatã si aparitia unor noi forme de terorism,
pe care literatura de specialitate le încadreazã în: terorism informational,
cyberterorism, megaterorism, bioterorism si — poate cel mai grav si mai
primejdios prin forta sa distructivã —terorismul NBC (nuclear,
bacteriologic si chimic). De altfel, specialistii CIA, într-o amplã
cercetare intitulatã Maping the Global Future,realizatã de National
Intelligence Council (institutul pentru cercetãri al CIA),estimeazã cã
flagelul terorismului nu se va diminua în urmãtorii 15-20 de ani,
ci,dimpotrivã, se va amplifica.
Bioterorismul, formã a terorismului inspiratã de rãzboiul biologic,
foloseste diversi germeni (agenti biologici toxici, în stare naturalã sau
prelucratã), în scopul rãspândirii lor pentru îmbolnãvirea populatiei
vizate. Specialistii CIA anticipeazã o dezvoltare a acestui tip de terorism
în paralel cu cyberterorismul.
Cyberterorismul se manifestã prin actiunile de sabotare a retelelor de
calculatoare, cu intentia de perturbare a întregului sistem, producând
astfel daune cu efecte sociale, politice sau ideologice, afectând economia
producând, totodatã,dezastre ecologice. Dupã unii anchetatori, ilustrativã
în acest sens este pana de curent din S.U.A. (august 2003). Dar statisticile
consemneazã un numãr de peste 200.000 de atacuri cibernetice asupra
sistemelor de afaceri, într-un interval de numai sase luni.
Narcoterorismul —desemneazã actiunile teroriste organizate de
grupuri implicate direct în cultivarea, producerea, transportul sau
distributia drogurilor,precum si pe acelea ale unor grupuri care folosesc
traficul de droguri pentru finantarea unor miscãri sau acte teroriste.

20
 Terorismul politic explicit — actioneazã împotriva structurilor de au
toritate si este reprezentat de: terorismul partizan (în vederea preluãrii
puterii de stat);terorismul ideologic (care are la bazã doctrine politice
extremiste); terorismul autonomist-separatist (numit si integrist);
terorismul de stat.

Terorismul islamic,avand la baza fundamentalismul islamic, nu

urmareste doar sa impuna o anumita intelegere a Islamului. El nu
urmareste doar teluri politice limitate, cum ar fi retragerea trupelor
americane din Arabia Saudita. El este avangarda unei mari revolutii care
se petrece de cateva decenii in lumea islamica. Aceasta revolutie are ca
scop principal anihilarea natiunii evreiesti.
Al-Qaeda si gruparile afiliate nu au facut niciodata un secret din faptul ca
au declansat un jihad global impotriva "evreilor si cruciatilor", dupa cum
afirma, repetat, comunicatele date publicitatii.Al-Qaeda a fost fondata
undeva intre august 1988 si sfarsitul lui 1989.Osama-bin-Laden este Emir
si a fost directorul operational al Al-Qaeda.Bin-Laden este consiliat de un
Consiliu Shura care consta din membri seniori Al-Qaeda,estimate la vreo
20-30 persoane.Ayman al-Zawahiri este directorul operational
adjunct.Cel mai semnificativ act terorist al acestei organizatii este
reprezentat de atentatele din 11 septembrie 2001.

Atentatele de la 11 septembrie au fost o serie de atacuri sinucigaşe coordonate

21
legist a fi cauzată de expunerea la praful ridicat în urma prăbuşirii World
Trade Center. Unele burse americane de acţiuni au rămas închise în toată
săptămâna atacurilor, şi au anunţat pierderi enorme după redeschidere,
mai ales în industriile transporturilor aeriene şi de asigurări. Distrugerea
spaţiilor de birouri în valoare de miliarde de dolari a cauzat pagube
serioase economiei districtului Lower Manhattan.

Avariile Pentagonului au fost reparate în decurs de un an,

iar Monumentul Pentagonului a fost construit în acel loc. Procesul de
reconstrucţie a început la World Trade Center. În 2006, s-a ridicat un nou
turn de birouri în locul clădirii 7. Clădirea 1 World Trade Center este în
construcţie şi, cu o înălţime 541 m la terminarea sa în anul 2011, va
deveni una dintre cele mai înalte clădiri din America de Nord.

Consiliul NATO a declarat că atentatele asupra Statelor Unite vor fi

considerate un atac asupra tuturor statelor NATO şi, ca atare, satisfac
condiţiile articolului 5 al cartei NATO. Administraţia Bush a anunţat
unrăzboi împotriva terorismului, cu scopul declarat de a aduce pe Osama
bin Laden şi organizaţia al-Qaeda în faţa justiţiei şi de a preveni apariţia
altor reţele teroriste. Aceste scopuri urmau să fie îndeplinite prin diverse
metode, inclusiv sancţiuni economice şi militare împotriva statelor
suspecte de adăpostirea teroriştilor şi prin creşterea colaborării între
serviciile de informaţii şi supraveghere. A doua cea mai mare operaţiune
a războiului global american împotriva terorismului în afara Statelor
Unite, şi cel mai mare legat direct de terorism, a fost răsturnarea
regimului dictatorial taliban din Afganistan de o coaliţie sub conducere
americană. Statele Unite nu au fost singura ţară care a crescut nivelul de
pregătire militară, alte exemple notabile fiind Filipine şi Indonezia, ţări cu
propriile lor conflicte interne şi cu terorismul islamic.Oficialii americani
au speculat imediat după aceea şi posibila implicare a lui Saddam
Hussein. Deşi aceste suspiciuni au fost nefondate, asocierea aceasta a
contribuit la acceptarea de către public a invadării Irakului în 2003.

22
 DIMENSIUNE GEOPOLITICA S I GEOSTRATEGICA

INTRODUCERE …

Terorismul nu a apărut recent. El este foarte vechi– a precedat

strategia terorii exercitată de legiunile romane asupra populaţiilor din
zonele ocupate, supravieţuind acesteia şi, de-a lungul timpurilor, s-a
manifestat sub toate formele posibile, de la terorismul peşterii la
ciberterorism, în funcţie de treapta de civilizaţie pe care a ajuns omenirea,
deci de mijloacele la dispoziţie,şi aproape peste tot în lume.
Mijloacele au fost mereu altele, esenţa a rămas însă aceeaşi:
înfricoşare, distrugere, ucidere. Din păcate,şi terorismul, ca şi războiul,
face parte, într-un fel, din arsenalul prin care lumea se neagă pe sine, se
urăşte şi se autodistruge, crezând că se purifică. Terorismul este acelaşi
de veacuri. Atacul terorist de la 11 septembrie 2001 asupra Statelor Unite
ale Americii, prin imaginea terifiantă transmisă în direct (ca şi cea a
revoluţiei române din decembrie 1989), n-a făcut altceva decât să
schimbe percepţia omenirii şi a fiecăruia în parte, să-i aducă aminte că,
undeva, nu departe de el, de omul planetei, poate chiar lângă el, poate
chiar în el, se află un monstru care-l poate ucide oricând şi oricum.
Acesta a fost, probabil, şi obiectivul central al atacurilor din 11
septembrie: crearea unui coşmar universal, lumea să afle şi să nu uite că
poate fi lovită ş i ucisă oricând, oriunde şi prin orice mijloace.
Terorismul nu este doar răul care se abate asupra planetei, ci este
chiar răul din lume, adică răul nostru, partea fanatică dintre noi şi, adesea,
din noi, fanatismul obsesiv al puterii, al răzbunării, el egocentrismului, al
pedepsirii cu orice preţ, al purificării prin ucidere şi prin distrugere. De
aceea, acest fenomen specific doar mediului uman (doar fiinţa umană are
plăcerea sadică de a teroriza) trebuie investigatşi analizat aşa cum este,
de pe poziţii cât se poate de obiective, pentru a-i decala sensurile şi
mecanismele, pentru a-i afla izvoarele şi, în consecinţă, pentru a-i anihila
cauzele, a-i distruge structurile, a-i limita efectele şi a-i tăia rădăcinile.
Terorismul este o ameninţare asimetrică, din umbră. Evoluţia lui,
de la o seamă sau o sumă de acte teroriste disparate la un summum al
fanatismului, cruzimiişi vio- lenţei, adică la un război terorist, şi el
asimetric şi pervers, este de natură să genereze reacţia corespunzătoare a
omenirii, să declanşeze adică războiul antiterorist.

23
 FIZIONOMIA TERORISMULUI. ORGANIZAŢII ŞI STRUCTURI TERORISTE

Definiţii date terorismului …

Definiţiile date terorismului sunt numeroase şi foarte diversificate.

Unele consi- deră acest fenomen ca fiind normal, ca reacţie la „virusarea“
sistemelor societale şi la bulversarea sistemelor de valori, altele îl
plasează în formele extreme de manifestare a violenţei umane, iar cele
mai multe îl consideră un fenomen de patologie socială, adică o reacţie
anormală, asimetrică, chiar atipică ş i, în general, cu totul
disproporţionată la progres, la tendinţele evolutive ale societăţilor.
Desigur, aceste definiţii îşi au importanţa lor, întrucât analizează, din varii
punc- te de vedere, un fenomen – fenomenul terorismului –şi îl plasează
într-o ontologie socială ş i ea foarte diversificată ş i foarte complexă.
Hitler avea şi el o atitudine extrem de favorabilă faţă de terorism.
Unul din principiile după care se ghida şi pe care-l enunţă în „Mein
Kampf“ era acela potrivit căruia „singurul mijloc de a câştiga cu uşurinţă
împotriva raţiunii îl reprezintă teroarea şi forţa“.
Primele încercări de definire a terorismului din punct de vedere
juridic au apărut în timpul „Conferinţelor Internaţionale pentru Unificarea
Legii Penale”, prin intermedi- ul lui Quintilliano Saladana, care a
introdus, în 1925, în cadrul Academiei de la Haga, conceptul de „crimă
internaţională” (ce includea în sfera sa de definire crimele împo- triva
drepturilor omuluişi crimele comise împotriva şefilor statelor străine sau a
reprezentanţilor diplomatici ai acestora).
Prima „Conferinţă a Ligii Naţiunilor pentru prevenirea şi
pedepsirea teroris- mului” a avut loc între anii 1935-1936, în cadrul
acesteia adoptându-se definirea actelor teroriste ca „actele criminale
îndreptate împotriva unui stat, astfel gândite şi concepute să creeze
teroare în minţile persoanelor particulare, a grupurilor sociale sau a
opiniei publice ”. În 1972, administraţia americană a înaintat, în cadrul
celei de-aşasea Adunări Generale a ONU, memoriul „Propunerea SUA
privind legiferarea convenţiei pentru prevenireaşi pedepsirea anumitor
acte de terorism internaţional”, finalizată cu decizia ONU de a stabili un
„Comitet Ad Hoc pentru terorismul internaţional”.
La 9 decembrie 1985, ONU a adoptat pentru prima dată o rezoluţie
de con damnare a actelor teroriste, definindu-le ca „acte criminale”.

24
Terorismul de tip etnic …

Terorismul de tip etnic şi separatist îşi află, în parte, rădăcinile în

marile bul- versări suportate de Europa secolului al XX-lea: sfârşitul
marilor imperii, revoluţia rusă, două războaie mondiale, construcţia
europeană, finele marxismului. În decursul ultimilor 50 de ani, în Europa
de Vest, conflictul irlandez (IRA), separatismul basc (ETA), chestiunea
corsicană (FLNC) şi Tirolul de sud sunt câteva exemple. Mai recent,
căderea zidului Berlinuluişi reactivarea chestiunii minorităţilor în
numeroase ţări din estul european (Bosnia, Kosovo, Transilvania,
Armenia…) sunt susceptibile de a favoriza acest tip de terorism.
Anumite tensiuni sunt încă vii, cum se poate observa, chiar
în inima ţărilor eu- ropene, în Irlanda, în jurul frontierei italo-austriece, în
zonele mărginaşe ale Germaniei unde rezidă minorităţi germane active, în
Corsica, în Belgia. În aceste ţări, problemele de coabitare au degenerat
adeseori în confruntări. Desigur, aici nu este vorba de crimă organizată, ci
de determinaţii identitare foarte puternice, care vin de secole.
Separatismul – flagelul secolului XXI

Desi tendintele socio-economice mondiale duc cu gandul la o

desfiintare graduala a granitelor dintre tari, un pericol iminent ameninta
majoritatea statelor lumii – separatismul. Tonul a fost dat deja prin
crearea Republicii Independente Kosovo, iar de aici si pana la aprinderea
unor sentimente secesioniste in toate colturile lumii nu a mai fost decat un
pas. Putem alege sa ignoram aceste aspecte sau putem sa ne informam cu
privire la gravitatea lor. Alegerea ne apartine. Cert este, insa, ca astfel de
tendinte vor continua sa existe, iar pericolul lor este cu atat mai mare cu
cat grupurile care cer separarea devin din ce in ce mai violente si mai
directe in lupta lor pentru „independenta”. Expertii anunta si ei ingrijorati:
in secolul XXI, numai in Europa, vor aparea cel putin 10 noi state.

Tara Bascilor este, cu siguranta, exemplul cel mai elocvent al

separatismului European. In Spania traiesc circa 2 milioane de basci, in
trei provincii cunoscute sub numele de Tara Bascilor. Nivelul de trai este
unul peste media populatiei spaniole, cele trei regiuni se bucura de puteri
administrative si politice sporite, iar limba basca este una recunoscuta
oficial. Si cu toatea acestea, secesiunea ramane unul
dintre dezideratele populatiei basce.

25
 Unul dintre principalii vinovati pentru recrudescenta acestor
sentimente separatiste este nimeni altul decat dictatorul Francisco Franco.
In timpul regimului sau, bascii nu aveau voie sa publice carti sau ziare, nu

aveau voie sa foloseasca limba basca, sa isi boteze copiii cu nume

traditionale basce sau sa isi expuna drapelul national. Organizatia
“Euskadi Ta Askatasuna “ sau, mai simplu, “ETA”, s-a nascut in anul
1959 ca raspuns tocmai la restrictiile extreme ale guvernului Franco.
Chiar daca Tara Bascilor a devenit intre timp o regiune cu o autonomie
sporita, teroristii basci continua sa lupte pentru o independenta totala,
sprijiniti fiind si de consangenii lor din sudul Frantei. De la inceputul
ostilitatilor si pana in prezent, circa 900 de persoane si-au pierdut viata in
sangeroasele lupte de strada.
Dar ETA nu este singura problema a guvernului spaniol.

Catalunia, o alta provincie autonoma, din nord-estul Spaniei, lupta

pentru independenta totala. Si a facut-o dintotdeauna. Chiar daca
provincia a primit drepturi sporite fata de restul regiunilor Spaniei,
catalanii continua sa sustina ca ei reprezinta o natiune distincta.
De aceasta situatie profita si un numar de partide politice de stanga
care cer imperativ o separare completa fata de guvernul de la Madrid.
Obiectivul catalanilor este ca, pana in anul 2014, sa organizeze un
referendum care sa decida independenta Cataluniei.
Valencia, o alta provincie spaniola, si-a castigat un statut autonom
incepand cu anul 2007.

Atentatele din 11 martie 2004 de la Madrid

26
 În dimineaţa zilei de joi 11 martie 2004, zece rucsacuri încărcate cu
TNT au explodat în patru trenuri în Madrid (Spania) în timp ce intrau şi
ieşeau pasageri din patru staţii diferite.Exploziile au avut loc simultan,
între 7:39 şi 7:42 dimineaţa în staţiile madrilene Atocha (3 bombe), El
Pozo del Tío Raimundo (2 bombe) şi Santa Eugenia (1 bombă) şi o a
patra în calea Téllez spre Atocha (4 bombe). Forţele de securitate au găsit
şi alte trenuri încărcate cu explozibil, după cele declarate de ministrul de
interne spaniol Ángel Acebes, ce aveau să fie detonate la ajungerea
ambulanţelor.

Gravitatea atentatelor
Atacul a produs cel puţin 199 de morţi (dintre aceştia 181 în
momentul efectiv al exploziilor) şi 1467 răniţi, număr cu care devine al
doilea cel mai puternic atac suferit de Europa în timpuri de pace, după
atacul aerian (asupra unui avion Pan Am) din Lockerbie pe 21 decembrie
1988.Poliţia a detonat mai multe bombe care aveau să explodeze în staţii.
Un total de 13 bombe au fost pregătite pentru atacul ce a avut loc cu trei
zile înainte de alegerile generale.Patruzeci şi unu de morţi erau cetăţeni
străini, printre care cincisprezece proveneau din România, câte cinci din
Ecuador şi Peru, patru din Polonia, trei din Columbia, doi din Honduras,
şi câte unul din Bulgaria, Chile, Cuba, Republica Dominicană, Guineea-
Bissau, Franţa şi Maroc.

Autorul atentatelor
În primă fază, atentatul a fost atribuit, de către guvern şi majoritate
mediilor de comunicaţie, organizaţiei ETA. Garda Civilă a dejucat deja
numeroase planuri atrbuite organizaţiei separatiste şi pe 29 februarie a
capturat peste 500 kg de explozivi şi a arestat presupuşi membri ai ETA.
Explozivii erau de acelaşi tip ca cel folosit la atentatele de la Madrid,fapt
ce a fost dezmintit mai tarziu.Totuşi, ETA obişnuia să anunţe înainte de
atacurile sale indiscriminante, iar înainte de acest atac nu a existat nici un
anunţ. Directorul Europol, Jürgen Storbeck, a precizat că exploziile "nu
corespund cu modus operandi pe care ETA l-a adoptat până acum". În
plus, ţinând cont că atacurile se produc la 2 ani şi jumătate după
atentatele din 11 septembrie 2001 de la New York (911 zile, iar în
engleză atentatul este de obicei referit ca şi 9/11), s-ar putea zice că
atentatorii urmează tipul celor care atacă în zile cu semnificaţie
importantă pentru ei.
ETA a revendicat responsabilitatea pentru mai mult de 800 de morţi de la
fondarea sa, în 1968. ETA a atentat şi cu alte ocazii în perioada
campaniei electorale.

Al-Qaida sau un grup asemănător

27
 Arnaldo Otegi, lider al partidului politic Batasuna, scos în afara
legii pentru legăturile sale cu ETA "respinge în totalitate" acest "masacru"
şi orice legătură a sa cu atentatul. A sugerat ca ipoteză că vinovaţi ar fi
terorişti islamici ca Al-Qaida, probabil ca răspuns la sprijinul spaniol dat
invaziei Irakului. Prima reacţie a guvernului a fost să respingă această
interpretare, considerând că este vorba de inducerea în eroare a
investigaţiei.
În seara/noaptea lui 11 martie, conform Ministrului de Interne al Spaniei,
se deschide o nouă linie de investigaţie, care are să găsească o casetă
audio în arabă cu verseturi din Coran într-o furgonetă, la Alcalá de
Henares, de unde veneau trei din cele patru trenuri. În aceaşi linie, ziarul
'Al Quds Al Arabi' Al-Quds a primit la sediul său din Londra o scrisoare
care afirma că Brigadele lui Abu Hafs Al Masri, în numele al-Qaidei,
reţeaua teroristă a lui Osama bin Laden, se află în spatele atentatelor de la
Madrid. Scrisoarea mai zice că atacurile au fost "o reglare de conturi" cu
Spania, pe care o acuză de complicitate cu Statele Unite şi Regatul Unit,
de o "cruciadă contra Islamului".Mai târziu, au apărut îndoieli în privinţa
autenticităţii acestui comunicat, deoarece grupul a mai reclamat
responsabilitate în numele Al-Qaidei în atentatul contra sinagogilor din
Turcia pe 15 noiembrie 2003 şi delegaţiei Naţiunilor Unite în Bagdad pe
19 august acelaşi an.
În noiembrie 2001, autorităţiile spaniole au arestat opt oameni
suspectaţi de a opera pentru al-Qaida, unul dintre ei având relaţii în trecut
cu ETA. Osama bin Laden a ameninţat public în 2003 cu acţiuni de
pedepsire contra ţărilor care vor sprijini Statele Unite în invazia Irakului,
indicând foarte clar numele Spaniei, care are 1300 soldaţi pe pământul
irakian la începutul lui 2004.
La orele 14 în ziua de 12 martie, Ministrul de Interne a dat o serie de
detalii referitoare la detonare şi tipul de exploziv implicat, care pare să
sublinieze bănuielile asupra unui grup islamic.

Antecedente: săptămâna precedentă

Cu o zi înainte, două persoane au distribuit broşuri în regiunea
bască, în care se vorbea de atacarea Reţelei Naţionale de Căi Ferate
Spaniole, RENFE.
Săptămâna anterioară, un grup terorist numit AZF a negociat cu Ministrul
de Interne francez, după ce a ameninţat că va atenta la reţeaua de căi
ferată franceză. AZF era numele unei fabrici care a explodat accidental,
conform informaţiilor oficiale, în oraşul Toulouse, la câteva sute de
kilometru de frontiera cu Spania, pe 21 septembrie 2001, la doar zece zile
de la momentul 11 septembrie 2001. Până în ziua de azi, nu s-au găsit
legături între aceste două evenimente.

28
Există câţiva factori ce ne indică posibilitatea rezolvării pozitive a
conflictului:
1. acceptarea ideii de dialog şi dorinţa la nivel popular de încetare a
violenţelor;
2. procesul de pace din Irlanda de Nord care, fără îndoială, are
efecte benefice asupra problemei basce.
Alăturarea celor două conflicte în analiză îşi găseşte justificarea şi
într-una dintre strategiile ce trebuie urmate pentru soluţionarea pozitivă a
conflictului: găsirea, unui cadru legal şi politic convenabil unei
comunităţi complexe din punct de vedere al expresiei şi identităţii, asupra
urmărilor violenţei, relaţiei dintre comunitate şi teritoriu, problemelor
legate de victime şi a închisorii politice.

ARMATA REPUBLICANA IRLANDEZA

Inca de la invazia britanica, in 1167, in Irlanda s-a manifestat o

puternica opozitie fata de ocupant. In general pasnica, aceasta rezistenta
si-a gasit o expresie efectiva atunci cand mari mase ale poporului
irlandez, puse in fata refuzului guvernului englez de a le satisface dorinta
legitima de libertate, s-au exercitat dreptul de a porni o lupta cu alte
mijloace.

Acesta a fost si cazul organizatiei din care Republicanii de azi se

trag – United Irishmen (Irlandezii Uniti) in anii 1790. Inspirati din
Razboiul pentru Independenta dus de coloniile americane, si de idealurile
democratice ale Revolutiei Franceze, United Irishmen au tintit unirea
irlandezilor intr-un efort comun de a obtine egalitate si libertate. Alegand
initial mijloace non-violente, United Irishmen au primit repede un raspuns
represiv din partea autoritatilor engleze. Abia atunci si-au asumat dreptul

29
de a-si apara libertatea cu ajutorul armelor. A fost un model ce avea sa se
repete de cateva ori, de-a lungul a un secol si jumatate, culminand cu
Armata Republicana Irlandeza.

ARMATA REPUBLICANA IRLANDEZA (Irish Republican

Army, IRA), este o organizatie terorista nationalista irlandeza creata in
1919, care combate autoritatea britanica in Irlanda de Nord, cu scopul
obtinerii independentei si alipirii acestei regiuni la Republica Irlanda. In
opinia multor analisti, aceasta este considerate a fi cel mai bun exempu de
organizatie situata la granita dintre terorism si insurgenta.

IRA s-a nascut in timpul razboiului de independenta din 1919-1922,

in timpul caruia ducea lupte de gherila. Inca de la infiintarea sa, IRA a
sustinut obiectivele Sinn Fein, aripa sa politica, care solicita independenta
Irlandei de Regatul Unit, insa cele doua organizatii se diferentiau prin
mijloacele de lupta.

Ca si Sinn Fein, IRA s-a divizat in urma tratatului de la Londra din 1921,
care a stabilit un stat irlandez liber, EIRE (Irlanda de Sud), majoritar
catolic, “amputat” de provincia nordica Ulster, cu majoritate protestanta
si cu capitala la Belfast, care ramanea sub autoritatea Londrei. Factiunea
minoritara care a acceptat acest acord a fost integrata in fortele armate.
Factiunea majoritara, care refuza acordul si reclama realipirea Ulsterului
la Irlanda unificata, a luptat contra guvernului Republicii Irlanda in
vremea razboiului civil din 1922-1923. Declarata ilegala in Irlanda de

30
Nord incepand din mai 1922, IRA a continuat in acest timp sa recruteze si
sa antreneze membri si sa comita periodic acte violente.

Dupa retragerea Irlandei din Commonwealth in 1948, IRA si-a

reorientat activitatile, de aceasta data pentru a elibera Irlanda de Nord de
sub tutela britanica si pentru a crea o republica irlandeza unificata.

La finele anilor 1960, minoritatea catolica din Irlanda de Nord a

lansat o campanie pentru ameliorarea statutului sau politic, economic si
social. Ca rezultat, din octombrie 1968, Irlanda de Nord, parte a Marii
Britanii, a fost zguduita de infruntari violente intre protestanti si catolici.
Inferiori numeric, catolicii din Ulster erau mai afectati de somaj si aveau
un nivel de trai net inferior celui al protestantilor, fiind si slab reprezentati
politic.

Dupa o serie de revolte violente in Londonderry, in august 1968,

Belfast si din nou Londonderry in cursul lunii iunie 1970, asigurarea
ordinii in Ulster a fost incredintata armatei britanice. Profitand, IRA, care
beneficia de un sprijin popular in crestere, si-a inmultit actiunile de forta
contra activistilor protestanti si armatei britanice.

Un dezacord aparut in 1969 asupra utilizarii tacticilor militante a

provocat o prima sciziune majora in IRA, care s-a “rupt” in doua
organizatii distincte: una radicala, Provisional IRA (IRA Provizorie,
PIRA), care a continuat sa organizeze asasinate si alte acte violente, si o
alta “oficiala” – Official IRA, care a inceput sa caute solutii pacifiste.

“Provizoriii” au intervenit progresiv, prin bazele lor din Republica

Irlanda, in favoarea catolicilor din Ulster, carora le-au furnizat cadre si
arme.

Ca urmare a perpetuarii violentelor, guvernul britanic a hotarat in august

1971 inchiderea fara proces a tuturor sefilor IRA si a refuzat sa mai
acorde statutul de prizonier politic militantilor. Intransigenta sa i-a costat
viata pe 10 membri ai IRA, in urma unei greve a foamei la inchisoarea
Long Kesh, in apropiere de Belfast.

Pe 30 ianuarie 1972, un mars pasnic desfasurat in orasul Derry

contra acestei masuri abuzive, la care participau 30.000 de oameni, a fost

31
reprimat extrem de brutal de militarii britanici. Trupele engleze au tras in
plin cu munitie de razboi in masa de demonstranti neinarmati, ucigand 13
oameni si ranind grav 17 . Inca doi vor muri peste cateva zile de la
incident, unul in inchisoare si altul, dintre cei raniti, in spital.

Evenimentul, ramas in istorie ca “Bloody Sunday” (Duminica

Sangeroasa), a ingrosat din nou randurile diferitelor factiuni IRA; acestea
se dovedeau ultimul sprijin pentru irlandezii revoltati, fara alta alternativa
decat sa fie calcati in picioare de ocupant.

Un alt grup distinct ia nastere in 10 decembrie 1974: the Irish

National Liberation Army (Armata Nationala de Eliberare Irlandeza,
INLA), expresia sa politica fiind the Irish Republican Socialist Party
(Partidul Socialist Republican Irlandez, IRSP). Cei mai multi militanti ai
INLA s-au recrutat din Sinn Fein si Official IRA.

In 1986, o disputa asupra participarii reprezentantilor alesi ai Sinn Fein in

Dail Eireann (camera inferioara a Parlamentului republicii) duce la
desprinderea din PIRA a “the Continuity Irish Republican Army”
(Armata Republicana Irlandeza a Continuitatii, CIRA) care continua
activitatea pe cont propriu.

La 31 august 1994, dupa 25 de ani de lupta si dupa lungi negocieri

intre actualul conducator al Sinn Fein, Gerry Adams, si guvernul de la
Londra, Official IRA a anuntat o incetare a focului fara conditii,
promitand sa intrerupa operatiunile militare si sa se angajeze in negocieri
de pace.

The Real Irish Republican Army (Adevarata Armata Republicana

Irlandeza, RIRA) este ultimul si cel mai radical grup desprins din
Provisional IRA, in noiembrie 1997, pe fondul desfasurarii procesului de
pace din Irlanda de Nord. Fondatorii sai s-au opus incetarii focului de
catre IRA in 1997, alegand calea continuarii luptei armate prin cateva
atacuri si atentate sangeroase.

Cea mai notabilă acţiune a facţiunii este atentatul de la Omagh, cel

mai sângeros din cei 30 de ani de conflict în Irlanda de Nord. La doar 4
luni de la semnarea acordului de pace din Vinerea Mare, pe 15 august
1998, militanţi ai RIRA au amplasat o maşină-capcană (furata cu doua
zile inainte) la 400 de metri de judecătoria din Omagh, întrucât nu au

32
găsit loc de parcare chiar în faţa instituţiei. Mai multe telefoane false de
avertizare i-au făcut pe poliţişti să creadă că bomba se alfă în judecătorie.
Au format astfel un cordon de securitate în jurul instituţiei, ceea ce a
împins, inevitabil, mulţimea mai aproape de locul unde se afla bomba.
Explozia a omorât 29 de oameni a rănit alţi 220 si a lansat un val de
panica in randul populatiei.
Din cate putem observa, aceasta grupare a creeat panica in mintile
nord-irlandezilor , in special in randul autoritatilor filo-engleze si a
protestantilor, dovedind astfel ca desfasoara activitati care pot fi
considerate teroriste.
In concluzie, terorismul, fiind un conflict asimetric aparte, joaca un
rol important din punct de vedere geopolitic, influentand in present toate
statele. Putem spune ca terorismul este un “bagaj nedorit” al globalizarii
pentru majoritatea statelor, putine fiind cele care pot profita de pe urma
acestui fenomen, SUA fiind cel mai concludent exemplu. Datorita
extinderii impresionante a relatiilor internationale, organizatiile teroriste
pot face presiuni asupra unor state in mod indirect, lovind in detrimentul
intereselor tintei sale.
Insa, in ultima vreme, un simplu conflict asimetric, lung de
jumatate de secol, a escaladat potrivit asteptarilor multor analisti: Coreea.
Desi sustinuta de China, Coreea de Nord nu poate face fata “aliatului nr1
mondial”, SUA, intr-un conflict armat deschis impotriva Coreei de Nord.
Desigur, luand in calcul grandomania liderului Kim Il-Jong, ne putem
astepta la un atac in masa asupra sudului insulei mult-disputate, lucru
nedorit de niciunul dintre statele implicate in mod direct sau indirect in
aceasta situatie.

33
Bibliografie:
The Korean War: A History – Bruce Cumings,2010

♣ “Psihologia terorismului.Studiu psihologic asupra

teroristilor” de Cristian Delcea,Ed.Diversitas,2006

♣ “Psihologia terorii si teroarea psihologică în situaţii

de criză”, Gabriel Dulea, Editura Universităţii
Naţionale de Apărarare “Carol I”, Bucureşti, 2006

♣ ”Al-Qaeda-Fratia terorii”-Paul Williams,

Ed.Lucman,2004
♣ Revista “Geopolitica”, nr.1(2) / 2003, anul II

♣ “Provocari actuale pentru securitatea europeana”,

♣ Ed. Universitatii Nationale de Aparare “Carol I”,
Bucuresti 2010
♣ “Globalizare versus separatism politic”, Ed.
Universitatii Nationale de Aparare “Carol I”,
Bucuresti 2010

♣ David, Aurel, Naţiunea. Între “starea de securitate” şi

“criza politicomilitară”,Ed. Licorna, Bucureşti, 2000

♣ Antonov Viorica “Terorismul-conflict intre doua mari

civilizaţii. Învăţământul superior şi cercetarea – piloni
ai societăţii bazate pe cunoaştere.” Materialele
Conferinţei ştiinţifice. Seria “Ştiinţe ociumanistice.
Vol. II.” , Chişinău, USM, 2006. p.87-89. (0.2 c.a).

♣ Antonov Viorica “Consideraţii asupra evoluţiei

istorice a terorismului în sec. XX – XXI. Procesul de
globalizare: provocări şi soluţii. “.Materialele
conferinţei ştiinţifice internaţionale, Chişinău, CEP
USM, 2004. p. 21 – 25. (0.4 c.a)

34