Gândirea

Gândirea este unul din procesele fundamentale si complexe ale vietii

individului uman. Ea este cea care influenteaza capacitatea de adaptare a
omului la mediul în care traieste, cea care îl ajuta de multe ori sa faca fata
evenimentelor cu care se confrunta.
A.Din punct de vedere functional:
• gândirea este cea care ne face sa fim rationali,
• ne ajuta sa ne planificam actiunile pentru a ne atinge scopurile.
B.Din perspectiva psihogenetica poate fi definita ca o actine interiorizata,
reversibila, parte a unui sistem de operatii,
C.Din punct de vedere structural – operatoriu gândirea este alcatuita din structuri
operatorii si operatii.
CARACTERZAREA GENERALA A GÂNDIRII
Perspective de abordare: (1) functionala, (2) psihogenetica si (3)
structuraloperatorie.
(1). functional, - rolului sau functia pe care îl joaca în dinamica personalitatii:
gândirea este:- o modalitate specifica a vietii de relatie,
- un schimb specific între organism si mediu. Specificitatea acestui
schimb rezida în procesul complementar de asimilare a mediului la structurile
cognitive ale subiectului si de acomodare a acestor structuri la constrângerile
realitatii. Rezultatul principal al acestui proces este cunoasterea realitatii si, ca
urmare, sporirea adaptabilitatii fiintei umane.
Prin gândire, omul îsi dirijeaza comportamentele, îsi planifica actiunile, proiecteaza
scopuri, alege mijloacele pentru realizarea lor optima etc.
Prin aportul pe care si-l aduce la cunoasterea structurilor invariante ale realitatii,
gândirea confera comportamentului uman trasatura rationalitatii.Gândirea, ca functie
adaptativa, nu se exercita permanent. Omul gândeste în deosebi atunci când este
solicitat de probleme, de situatii inedite pentru care nu dispune, în repertoriul sau –
de acte învatate, de solutii gata-facute.
(2). Din punct de vedere istoric si psihogenetic, gândirea este – prin origine –
actiune. Principala conditie a aparitiei gândirii este deci interiorizarea actiunii.
Procesul de constituire a gândirii prin “interiorizarea actiunii” antreneaza doua
mecanisme: mecanismul operatoriu (transformarea actiunii în operatie) si
mecanismul semiotic (trecerea de la actiunea asupra obiectelor la operatii asupra
reprezentarilor , semnelor, simbolurilor acestor obiecte). O operatie nu este o actiune
pur si simplu mintala. În definitia lui Piaget, o operatie de gândire este o actiune
interiorizata, devenita reversibila si gata de a “se compune” cu altele în cadrul
unui sistem, constituind astfel demersul logic, inferenta propriu-zisa, care, virtual,
face inutil apelul la experienta. Prin urmare, nu putem vorbi de operatii propriu-zise
pâna ce actiunea mintala nu este reversibila si în acelasi timp solidara cu altele într-
un sistem. O asemenea achizitie este consemnata la copil în medie în jurul vârstei
de 6-7 ani.EX: La vârsta prescolara se întâlnesc copii care fac singuri drumul de
acasa la gradinita si înapoi, dar daca li se cere sa reconstituie traseul folosind mici
obiecte tridimensionale din carton (casute, strazi, parculete, cheiul unui râu), ei nu
reusesc acest lucru. Ceea ce a fost dobândit deja pe planul actiunii nu poate fi
reconstituit imediat pe planul reprezentarii. Interiorizarea unei actiuni, transpunerea
ei pe plan mintal presupune, ca o premisa, capacitatea de reprezentare, atestata la
copii înca din cel de-al doilea an de viata. Dar o reprezentare izolata nu înseamna
înca suportul unei operatii; se cere o articulare a reprezentarilor drept conditie a
interiorizarii actiunii. În jurul vârstei de 6-7 ani – asa cum s-a aratat – apare si
reversibilitatea, adica posibilitatea compunerii pe plan mintal a actiunii directe (T) cu
inversa ei (T-1), ceea ce indica formarea sistemelor de operatii.
În ceea ce priveste functionarea semiotica, aceasta este capacitatea individului de a
opera cu semne / simboluri ca substitute ale obiectelor si actelor externe. Omul –
cum scrie P. Fraisse –ajunge sa opereze prin si cu semnele, în primul rând cu cele
lingvistice, ca si cu / prin referentii acestora. Limbajul verbal reprezinta la om
mecanismul semiotic prin excelenta, fara sa fie unicul.Ca urmare, desi dobândirea
limbajului sporeste considerabil capacitatea operatorie a omului,gândirea logica se
poate dobândi independent de limbaj. Studiile facute pe copiii surzi au aratat ca
aparatul logic al gândirii se dezvolta si în absenta limbajului verbal, desi cu o
întârziere de 1-2 ani;în plus, el prezinta aceleasi stadii de evolutie ca si la copilul
normal.
Aceasta implica faptul ca planul mental – al semnelor si simbolurilor obiective din
realitate – chiar daca e consolidat prin limbaj – apare totusi înaintea limbajului.
 (3). Din punct de vedere structural–operatoriu, gândirea consta din structuri
cognitive ( = informatii structurate) si operatii sau secvente de operatii ( = strategii)
de poarta asupra acestor structuri.
Structura cognitiva tipica pentru gândire este notiunea. Notiunea structureaza
informatiile generale,necesare si esentiale despre un obiect sau stare de lucru. Ea
depaseste datul nemijlocit al perceptiei, desi se bazeaza sau se sprijina pe
informatia perceptiva. În perceptie esentialul coexista pe acelasi plan cu
neesentialul, avem un sincretism al perceptiei. Dimpotriva, notiunea este un model
informational integrativ, care subordoneaza o multime de cazuri particulare,
individuale. Gândirea, în cel mai înalt grad al sau, înseamna operarea cu notiuni.
Formarea notiunilor este un proces îndelungat, care se desfasoara în strânsa
interdependenta cu dezvoltarea repertoriului de operatii cognitive ale subiectului.
Operatiile sau prelucrarile (procesarile) la care e supusa informatia psihica sunt
extrem de variate si au o organizare ierarhica. Operatiile de nivel inferior, intra ca
subcomponente intr-o operatie de nivel superior. La nivel mediu de analiza a
gândirii, operatia cea mai însemnata este rationamentul (inferenta). Pentru a rezolva
probleme mai complexe, subiectul e nevoit sa foloseasca o serie bine ordonata de
operatii numita strategie rezolutiva. Exista doua mari tipuri de strategii:algoritmi si
euristici asupra carora se va insista intr-un paragraf ulterior. Deocamdata sa
rezumam,
Abordarea structuraloperatorie a gândirii spunând ca în expresia ei matura
gândirea consta dintr-un ansamblu de operatii si strategii, ce au loc asupra
notiunilor. Ea are ca rezultat reflectarea (reprezentarea) generalizata si mijlocita a
realitatii.
RATIONAMENTUL
Cercetarile asupra aspectului operatoriu al gândirii s-au focalizat fie pe
investigarea rationamentului, fie pe investigarea strategiilor utilizate în rezolvarea de
probleme
Rationamentul formeaza “nucleul tare” al gândirii, dar el constituie numai o
parte din procedurile de care dispune gândirea în rezolvarea de probleme.
Rationamentul este o procedura prin care se obtin informatii noi din combinarea
celor deja existente. Deci, rationamentul (inferenta) reclama o trecere dincolo de
informatia data initial. Dar nu orice astfel de trecere este în mod necesar o inferenta.
De pilda, desi vedem doar doua fete si trei muchii ale unui cub, stim ca este vorba
de un cub. La aceasta cunostinta nu ajungem însa printr-o inferenta, ci printr-o
operatie de gestalt.
In mod traditional, rationamentele se împ art în doua mari categorii: (1)
inductive; (2)deductive.
(1)Rationamentul inductiv. în functie de obiectul inductie ( = ceea ce se induce)
avem trei genuri de rationamente inductive. Cel mai cunoscut consta în inducerea
unei proprietati de la o parte a membrilor unei clase la întreaga clasa. De exemplu,
constatând ca penajul corbilor vazuti pana acum e negru, vom induce aceasta
proprietate pentru toti corbii, si vom spune: “Toti corbii sunt negri”. Exista apoi
rationamente de inducere a unei reguli. Se da de pilda, seria ABM CDM EFM GH si
se cere subiectului sa precizeze litera care urmeaza sa fie scrisa în aceasta serie.
Raspunsul corect va fi obtinut daca, din examinarea seriei, subiectul induce regula:
“Dupa fiecare doua litere consecutive din alfabet urmeaza litera <<M>>”. În sfârsit, a
treia categorie de rationament inductiv este cel de inducere a unei structuri. Sa
consideram de exemplu expresia: “Avocatul este pentru clientul sau ceea ce medicul
este pentru : (a) bolnav; (b) medicina”. Sarcina consta în a stabili care dintre cele
doua alternative este corecta. Rezolvarea acestei probleme este posibila daca
subiectul reuseste sa descopere relatiile ( = structura) dintre primii doi termeni si
apoi sa o induca asupra urmatorilor doi termeni.
(2). Rationamentul deductiv. În rationamentul deductiv nu se mai pune problema
inducerii unor reguli – sau structuri – ca în cazul rationamentului inductiv – ci pe
baza unor reguli stabilite se urmareste obtinerea de noi cunostinte. Exista trei tipuri
de rationament deductiv: a) rationamentul silogistic; b) rationamentul ipotetico-
deductiv; c) rationamentul linear. Modelele psihologice elaborate pentru explicarea
lor sunt dezvoltate diferentiat, de aceea vor fi prezentate separat.
(a). Rationamentul silogistic. Toate modelele psihologice ale rationamentului
silogistic pornesc de la reconsiderarea statutului erorii de rationament. Principalele
erori ce apar în rationarea silogistica sunt cunoscute de la logica: eroarea termenului
mediu nedistribuit; eroarea deducerii unei concluzii din doua premise particulare,
eroarea de continut etc.