DREPT curs 1 17.02.

2010

Realizarea dreptului bisericesc (dat mereu la examen)

Existenţa si realizarea dreptului bis reprezintă condiţiile ordinii sau bunei rânduieli in Biserica.
Realizarea dr bis poate fi definit ca procesul transpunerii in viaţa a conţinutului normelor canonice
proces in cadrul căruia credincioşii ca subiecte de drept respecta si executa dispoziţiile normative iar
organele bisericeşti aplica dreptul in temeiul competenţei lor. Din aceasta defintie rezulta ca realizare
dr bis. Ca si cea a dreptului, in general îmbracă doua mari forme:

- realizarea dreptului prin respectarea si executarea dispozitiilor canonice de către credincioşi

(includem aici si membrii clerului, pt ca si ei trebuie sa se conformeze dispozitiilor canonice)

-realiz dr. prin aplicarea normelor canonice de către organele bis competente.(unipersonale sau
pluripersonale)

In primul caz , traducerea in viaţa prescripţiilor canonice se realizează in doua moduri , prima
abţinerea de la încălcarea normelor prohibitive, si prin săvârşirea unor acţiuni conforme cu prevederile
canonice. Cat priveşte aplicarea dr. acesta activitate se materializează prin elab de cate organele bis
competente a unor acte juridice individuale numite acte de aplicare a dreptului bisericesc.
Aplicarea dr bis la situaţiile concrete impune org bis anumite sarcini caracteristice tuturor
organelor de aplicare a dreptului, astfel organele bis chemate sa soluţioneze un caz concret sunt
obligate sa verifice împrejurările in care s-au petrecut faptele, sa identifice dispoziţiile canonice
aplicabile in cazul respectiv si sa interpreteze aceste dispoziţii pt a găsi soluţia canonica cea mai
potrivită pt cazul respectiv. Aşadar procesul de aplicare a dr bis înregistrează 3 faze principale:

a- stabilirea stării de fapt

b- stabilirea situaţiei de drept/sau încadrarea cronica a faptei
c- pronunţarea soluţiei in fct. de stare de fapt si prevederile canonice

Primele doau faze nu se succed obligatoriu, adesea elementele faptei se întrepătrund cu elemente
juridice pe tot parcursul procesului de aplicare a dreptului, la elaborarea definitiva, la soluţie.
Stabilirea stării de fapt constă in culegerea tutor informaţiilor necesare pt descoperirea
adevărului într-un caz dat. Stabilirea situaţiei de drept, sau încadrarea canonica a faptului, constă in
alegerea normelor canonice ce urmează a fi aplicate situaţiei de fapt. In cazul in care împrejurarea de
fapt nu e prevăzută in nici un canon se recurge la aşa numita analogie a legii aplicându-se o norma
canonica asemănătoare care se refera la un caz analog. Când nu exista nici o norma canonica
asemănătoare se recurge la procedeul numit analogia dreptului, făcându-se apel la principiile generale
ale dreptului canonic.Aceste procedeu permite organului de judecata sa creeze el regula de conduita.

1
 Interpretarea normelor canonice

Este acea fază de aplicare a dr bis. in care se urmăreşte determinarea exacta a înţelesului
nomelor juridice bis. Aceasta operaţie este necesare in mai multe motive:

- normele canonice sunt formulate in o maniera abstracta, generala, referindu-se la cazuri tipice, desi
canoanele au in vedere cazuri concrete. Aplicare unei norme la un caz concret reclama un proces
logic-raţional de cunoaştere si înţelegere la conţinutului de coborâre de la general al particular. In
cadrul acestui proces prin utilizarea metodelor de interpretare a dr. este definita voinţa legiuitorului si
este aratat sensul exact si complet al dispoziţiilor normative in cauza.

- norma conica aparţine unui sistem unitar si nu acţionează izolat..In procesul de interpretare trebuie
avut in vedere influentele tuturor normelor incidente in respectivul caz.

- in formularea normelor canonice legiuitorul nu poate sa prevadă toate situaţiile care s-ar putea ivi.
Imposibilitatea aflării intregii situaţii a societăţii aflata in o continua dezvoltare si schimbare.

Felurile (genurile) interpretării normelor canonice

Interpretarea unor norme canonice poate fi oficiala sau neoficiala. Interpretarea oficială este
obligatorie fiind numita si interpretare cu forţa juridică. Cea neoficiala este facultativa.
Interpretarea oficiala este de regula opera unui organ bisericesc care are atribuţii fie in procesul
de elaborare normelor canonice fie in procesul de aplicare a lor. Interpretarea unei norme canonice fara
referire directa la un caz concret făcut in prelungirea procesului de elaborare a normei si completare la
respectiva norma, se numeşte interpretare legala.sau generala. O astfel de interpretare poate fi făcută
numai de înalta autoritate bisericeasca.. In BOR se face de Sfântul Sinod Plenar. Se observa faptul a
acest gen de interpretare oficiala nu se înscriere in limitele procesului propriu zis de aplicare dreptului,
(nu este un moment nemijlocit de aplicare al nc), desi nu se poate susţine ca această interpretare este
complet detaşat de procesul de aplicare. Interpretarea in acest caz constituie o premiza a corectei
aplicări a normelor juridice prin faptul cada o explicare suplimentare înţelesului, scopului si finalităţii
unei norme canonice elaborate anterior.
In sensul cuprinderii interpretarii in chiar procesul aplicării (ca faza distincta a cestui proces)
se înscrie interceptarea cazuala, realizată de instanţele judecătoreşti (interpretarea judiciara), sau de
organele administraţiei bisericeşti . Acest gen de interpretare priveşte in mod direct procesul e aplicare,
el este o interpretare de caz, o astfel de interpretare ar forţa juridică (este obligatorie), numai pt cazul
respective si fata de participanţii la acea cauza.Interpretarea cazuala da nadeste unei practici de
aplicare a dr bis. Practica judiciara si cea administrativa de interpretare cazuala nu creează noi forme,
norme de dr. bis., nu constituie izvoare propriu zise a dr. bis, insa au un rol de transmitere către
autorităţile legislative deliberative a unor izvoare din viaţa buiecească practica,a deseori oferind soluţii
de perfecţionare a legislaţiei bisericeşti.Activitatea de aplicare a dr, constituie un izvor de inspiraţie, un
material de lucru pt organul legislativ deliberative bisericesc, prim urmare practica judiciara şi cea
administrativa constituie izvoare întregitoare ale dr.bis.,

Interpretarea neoficiala sau facultativă mai poarta denumirea de interpretare doctrinara

întrucât este cuprinsa in opere ştiinţifice ale specialiştilor ale canoniştilor (cuprinsa in doctrina – a nu
se confunda cu termenul teologic de doctrina) Opiniile canoniştilor care sunt consecinţa analizei
efectuate in cadrul cercetării teoretice a dr bis pot fi evocate in procesul aplicării dr bis , dar ele nu sunt
obligatorii, Organul de aplicare nu este legat de interpretarea conţinută intr-o lucrare ştiinţifică.

Interpretarea facultativa se regăseşte si in pledoaria apărătorului si chiar a simplului credincios

membru al biserici când aceasta e interesat sau implicat in procesul de aplicare a uni normal canonice.

2
 Metodele de interpretare a normelor canonice

In realizarea interpretării organului de aplicare recurge la o serie de metode prin intermediul cărora
reuşeşte sa stabilizeze, in interesul soluţionării cazului, sensul exact al normei, câmpul ei de
aplicabilitate, efectele si scopul regulii. In general se admite existenţa următoarelor metode:

- gramaticala, sistematica, istorica, si logica

gramaticala - are ca obiect stabilirea sensului comandamentului cuprins in norma canonica, prima
analiză textului legii canonului pornind de la înţelesul cuvintelor folosite, dela legăturile dintre ele,
de la structura frazei (analiza morfologic si sintactica), interpretul va stabili daca legiuitorul a
folosit cuvintele in accepţiunea lor comuna, sau intro accepţiune specific juridică.

Sistematica sau sistemica- priveşte modalitatea de stabilire a sensului normei canonice prin
corelarea normei interpretate cu alte prevederi. Din acelaşi act normativ sau acte diferite.

Istorica – urmăreşte sa explice sensul normei canonice prin luare in consideraţie a ceea ce se
numeşte occsio legis , adică prin analizarea împrejurărilor istorice in care a fost adaptata,a
lucrărilor pregătitoare care au dus la elaborarea ei, a reglementarilor anterioare pe care le-a înlocuit

Logica - face apel la procedeele si ideile logicii formale pt stabilirea sensului exact al normei
analizate. Aceasta metoda de interpretare este cel mai des utilizata, interpretarea logica apare ca o
desăvârşire a celorlalte doua metode, ea implica aprecieri raţionale,realizate prin operaţiuni de
generalizare de analiza logica a textului de analogie, etc.

In realizarea metodei logice de interpretare organul de aplicare se foloseşte de o serie de

argumente ale logicii formale cum ar fi: ad absurdum (reducere la absurd), per a contrario (), a
majori ad minus, a minori ad majus, a fortiori, a pari.

Ad absurdum- înseamnă stabilirea adevărului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei care o
contrazice .aceasta este o demonstraţie indirecta, apagogica. In acest caz interpretul demonstrează
ca orice alta interpretare data textului normei juridice înafara celei oferite de ele, conduce la
concluzii contrare legii.

Per a contrario – se bazează pe legea logica terţului exclus. Tertium non datum. Ce este
argumentat plecând de la premisa ca in cazul noţiunilor contradictorii care se neaga una pe alta,
doar una poate fi adevărată, cealaltă este falsa, o a treia posibilitatea nu exista. Aplicarea acestuia
argument in drept a suscitat mari discuţii si se foloseşte cu prudenta

A majori ad minus- cine poate mai mult poate si mai putin, este o inferenţă silogistica

A minori ad majus - însoţeşte argumentul precedent si indica faptul ca daca interzice mai putin ea
poate interzice si mai mult. Acest argument este opus celui precedent le presupune pornirea de la o
norma referitoare la un caz special, la o prohibiţie, la un caz general.

A fortiori- raţiunea aplicarii unei norme este si mai puternica intr-o alta ipoteza decât aceea
indicata expres in norma respectivă.

A pari – raţionament ca pt situaţii identice trebuie sa se pronunţe soluţii identice

Concluzie: organele de aplicare a legii trebuie sa observe in activitatea lor textul legii. Litera ei
si spiritul ei. Nu este îngăduit sa se facă distincţie acolo unde legea nu distinge. Ubi lex non
distinguit ec nos distinguere debemus.

3
 Rezultatele (limitele) interpretării normei canonice

In funcţie de rezultatul nc interpretarea poate fi literala, extensiva sau restrictiva.

Literala (ad literam) sau declarativă, se realizează atunci când regula de aplicare constata ca
textul normei canonice corespunde întocmai situaţiei in care se aplica respective norma. In acest
caz se spune ca legea este limpede ..organul de aplicare având sarcina sa o aplice. Interpretarea
literala nu se confunda cu interpretarea gramaticala (care este un procedeu), ea fiind un principiu de
aplicare, conţinut ce rezulta din litera normei canonice. In interpretare organul de aplicare, poate
ajunge la concluzia ca text normei canonice este mai larg sau dimpotrivă mai restrâns decât sfera
relaţiilor sociale ce cad sub incidenţa de reglementare a acesteia. In aceste cazuri se realizează o
interpretare restrictiva sau o interpretare extensiva, in ambele sale forme restrictiva si extensiva
interpelarea va sesiza existenta unei relative nepotriviri intre textul normei juridice si conţinutul sau
prin referire la sfera rantiilor sociale pe care le vizează conţinutul reglementator al normei.