Sunteți pe pagina 1din 3

Referat despre Tren de placere

Enuntul si gesturile micului călător, lăsate în voia lor, cîstigă o prematură autoritate, sub
încurajarea aprobatoare, unanim admirativă venită de la mam' mare, mamitica si tanti
Mita. " – E lucru mare, cît e de destept! zice mam' mare. E ceva de speriat, parol! zice
mam' mare" (2, 123). Neastîmpăratul copil pare dotat cu suficiente premise si pare a
dispune pe deplin de avantajele contextuale pentru a comunica pînă la adînci bătrînete
un gen de discurs asemănător cu acela de care luăm cunostintă, fragmentar, în tren si
de a avea parte de aceeasi entuziastă aprobare. Discursul lui Goe se pare că nu va fi
perturbat de nici un alt discurs, de nici o interogatie si el va evolua spre un monolog
grotesc al închipuirii de sine.

Personajul poate creste nestingherit luînd profilul unui Mitică, e si el un virtual "foarte
destept" producător de mofturi sau poate împrumuta cu timpul sublimul complex de
superioritate al lui Catavencu: "În orasul ăsta de gogomani, eu sînt cel dintîi". Cu putină
imaginatie ne putem referi la un Goe bătrîn debitîndu-si palavrele despre vizita lui pe la
Bucuresti. În locul celor trei cucoane, chemate cînd le va fi sosit vremea, în lumea
dreptilor, eventuala consoartă a venerabilului Goe, o Efimită, nu va conteni să-l admire,
aproape cu aceleasi cuvinte ca ale defunctelor: "Ei, bobocule, apoi cum le stii dumneata
pe toate, mai rar cineva" (1, 97).

Cuvîntul boboc are un extraordinar rol de liant semantic între repetentul Goe si ramolitul
Conu Leonida, personajul din farsa caragialiană, nu altcineva decît un Goe bătrîn si de
asemenea un repetent incurabil la toate probele de cunoastere umană. Anii i-au sporit
în ritmul lor ineluctabil, vîrsta spiritului i-a rămas pe loc, undeva în fantasmele confuze
ale copilăriei si de atunci se repetă mecanic, ca la o bizară jucărie. Goe si conul
Leonida pot fi priviti ca două secvente din biografia aceluiasi personaj. Desi aflate la un
interval de timp foarte mare una de alta, cele două secvente sînt de o absurdă
coincidentă. În timpul scurs de la cea dintîi la cea de-a doua mintea s-a blocat într-un
stadiu infantil, necopt. În pofida diferentei de vîrstă, ambele secvente, si cea decupată
din perioada copilăriei si cealaltă, decupată din perioada bătrînetii, se unifică prin
cuvîntul "boboc".

El rezonează adecvat pentru Goe si involuntar ironic pentru conu Leonida. Si cu toate
acestea, Goe îl refuză, ca să-si aroge în schimb pe acesta de domn, iar Leonida îl
acceptă pentru că numele de boboc îi dă iluzia unui om de viitor: "Asa zău!… Ei! mai
dă-mi încă unul ca el, si pînă mîine seara, – nu-mi trebuie mai mult, să-ti fac
republică…" (1, 86). Goe e un boboc de om cu pretentii de matur, conul Leonida este
un om mai mult decît matur cu ambitii de boboc. Cu alte cuvinte, ambele personaje se
plasează existential în afara vîrstei lor adevărate. Considerate ca secvente ale aceleiasi
biografii, cele două personaje denotă, într-o desfăsurare comică neîntreruptă, cînd un
infantilism de boboc "matur" (Goe), cînd un infantilism de matur-"boboc" (Leonida),
asadar în ambele cazuri comun este infantilismul, situarea fie mai presus, fie mai prejos
de vîrsta reală. Starea de "boboc" dăinuie, într-o astfel de perspectivă răsturnată, ca o
melodie cronică, de la tinerete pîn' la bătrînete; Goe, repetentul, reprezintă primul
semnal de stagnare a spiritului, conu Leonida confirmă perpetuarea acestei stagnări,
rămînerea la stadiul tragi-comic al necoptului.

Personajul caragialian se defineste prin incapacitatea, iar cîteodată prin imposibilitatea


de a trece de pragul initierii si de a cunoaste cu adevărat revelatia "centrului". Trenul
care îl poartă pe Goe spre capitală, spre simbolicul centru, e stopat la jumătatea
drumului chiar de cel care ar fi trebuit să ajungă la destinatie la timp. Gest fatal, tot atît
de simbolic pentru a sugera întîrzierea, pierderea ritmului evolutiv, repetentia
congenitală de care Goe nu se va putea debarasa întreaga viată. Acesta este si motivul
pentru care îl recunoastem, tipologic, în Conu Leonida. Răul prematur, asadar comic,
pe care îl întîlnim la Goe constă în incapacitatea lui de a dialoga, acceptînd banala
poveste, în ambitia incipientă de a fi pe deasupra tuturor si în ignorarea desăvîrsirii
lăuntrice, la care se ajunge prin ascultarea opiniei celuilalt.

"Ce treabă ai tu, urîtule?" constituie replica sub care recunoastem vanitatea celui ce
crede că nu are de învătat nimic de la nimeni. Ironia soartei este însă neîndurătoare,
clasificîndu-l în categoria repetentilor perpetui, iar mai tîrziu în rîndul panglicarilor esuati
în gara desartelor iluzii.
Asteptarea si călătoria sînt de fapt niste trepte care urcă si pogoară înspre sau dinspre
lumea promisă. Fermecatul tren de plăcere caragialian duce în D-l Goe la centrul însusi
ori, ca în schita cu titlul de la care am preluat această sintagmă, Tren de plăcere, el
ajunge la substitutul acestui centru, Sinaia, orasul rezidential din timpul sezonului de
vacantă al familiei regale si al lumii bune. Cele mai multe călătorii de plăcere ale
caragialianei "lume lume" se fac la Sinaia. Îndată ce aici se află regele, guvernul,
parlamentarii, lumea descinsă la Sinaia resimte ea însăsi ceva din puterea si
magnificienta centrului.

La Sinaia se adună tot ce e mai divers, sub semnul unei fatalităti, asa cum alimentele
cele mai sofisticate ori băuturile fine sau proaste se întîlnesc, fatal, în stomac. Or,
Sinaia constituie pentru ironistul Caragiale un astfel de centru-stomac, sediul în care
bărbati importanti, femei distinse si femei cochete, poltroni si rebeli, jurnalisti, soacre,
văduve si copii îmbrăcati în uniforme de gală se supun la un inevitabil melanj, cu un
destin evident tot fatal: "Sinaia nu se poate compara mai nimerit decît cu un stomac: o
încăpere mai mult sau mai putin largă, avînd două deschizături" (2, 146). Percutiile
limbajului ironic, vizînd lumea intrată în această "încăpere", sînt, cu o vorbă a maestrului
ploiestean, "teribele". În structurile imaginarului, stomacul se asociază cu o groapă, o
rîpă sau un povîrnis. Cine vine să petreacă într-un astfel de spatiu decade, se
amestecă, se degradează, condamnat la o alergătură fără salvare, în care nu află pe
nimeni, pentru că totul e în prefacere.

În acest loc îi aduce trenul de plăcere din proza omonimă pe membrii familiei
Georgescu. Descinderea la Sinaia este si o chestiune de ambit. Nu se face pentru un
om ca d-l Georgescu să absenteze din hig-liful prezent la Sinaia, chiar dacă această
performantă îl obligă la preparative si solutii meschine: el, sotia si puisorul merg la gară
cu trăsura si cu un bagaj usor; în tren călătoresc în clasa I; soacra, împovărată cu un
cos enorm cu de-ale mîncării, e trimisă la gară cu tramvaiul si călătoreste cu clasa a II-
a. Ajunsă la destinatie, familia se separă a doua oară, soacra luînd-o spre modesta
pensiune Mazăre, ceilalti, fireste, spre Hotel Regal. Parvenitul tine la aparente. Mănîncă
din cos, dar se revarsă în holul unui mare hotel; se plimbă unde poate vedea lume si
mai ales unde se poate lăsa privit, îmbrăcîndu-se cu tot ce crede că are mai bun.
Îmbrăcămintea contează decisiv, cînd e vorba de o doamnă.

O vestimentatie elegantă, oricare ar fi moda, o dau croiul, dar si culoarea, bunul gust
nepermitînd decît o combinatie limitată de nuante a uneia ori cel mult două culori. Fiinta
gătită tipător se face desigur remarcată si evaluată în consecintă: Madam Georgescu
este pe deplin stabilită asupra toaletei sale: bluza vert-mousse, pupa fraise écoasée si
pălăria sortată; umbreluta rosie, mînusile albe si demibotinele de lac cu cataramă;
ciorapii de mătase vărgati, în lungul piciorului, o bandă galbenă si una neagră,
despărtite de cîte un fir stacojiu" (2, ). Asadar, pe acelasi trup stau împreună pentru a-l
înfrumuseta si a-l face vizibil: vert-mousse, fraise écoasée, rosul, albul, galbenul,
stacojiul si probabil încă vreo cîteva culori. Doamna Georgescu e una din "burghezele
colorate" evocate de Bacovia în Amurg: "Trec burgheze colorate / În cupeuri de cristal /
E o vesnică plimbare / vălmăsag milionar". În alegerea îmbrăcămintii pentru Sinaia nu e
uitat nici Ionel Georgescu, puisorul, de care atîrnă viitorul familiei. La Sinaia, "nu mai
încape discutie", el se va îmbrăca exact ca regele, în "uniforma de vînători". Nu-i va
lipsi, se-ntelege, sabia.