c




  


Preocuparea pentru studiul limbii s-a născut în antichitate, concretizându-se mai întâi sub forma
unor lucrări de gramatică, alcătuite de indieni în secolele al V-lea ± al IV-lea-î.e.n. şi a unor idei
şi teorii emise de câţiva mari filosofi greci, cf. [11].
1. În India primele cercetări lingvistice răspundeau nevoii de a explica textele imnurilor vedice
(compuse, probabil, între secolele al XVIII-lea şi al XV-lea î.e.n.), în care cititorul indian se
izbea mereu de dificultatea de a înţelege unele cuvinte şi forme gramaticale arhaice, ieşite din uz.
Limba sanscrită, în care au fost scrise marile epopei Ramayana şi Mahabharata, era relativ
deosebită de limbile indiene vorbite în jurul anilor 500±400 î.e.n., şi necesita explicaţii. Cea mai
însemnată lucrare de gramatică indiană îi aparţine lui Panini (secolul al IV-lea î.e.n.).
2. În vechea Eladă, preocupările lingvistice au avut de la început un caracter speculativ
pronunţat, fiind axate pe două probleme teoretice:
a) natura limbajului, originea numelor pe care le poartă obiectele, legătura dintre cuvinte şi
obiecte;
b) legătura dintre Iimbă şi gândire, structura logică a limbajului. Pot fi citaţi aici filosofi ca
Heraclit, Democrit, Platon, Aristotel, precum şi sofişti, stoici, epicurei, care s-au ocupat în
scrierile lor de asemenea aspecte. Dar, tot în Grecia, unele lucrări consacrate studiului limbii s-au
născut şi din nevoi practice, fie că ne referim la pregătirea oratorilor (importanţa retoricii în
antichitate este binecunoscută), fie că e vorba de explicarea limbii epopeilor homerice (studiată
mai ales de filologii de la Alexandria, în secolele al III-lea ± al II-lea î.e.n.).
În secolele care au urmat acestei perioade de început, şi până în secolul al XIX-lea, când
lingvistica se constituie ca ştiinţă autonomă, cercetările asupra limbii au fost orientate în trei
direcţii.
1. Prima este descrierea unei limbi, într-o anumită perioadă din istoria ei. Mai întâi atenţia s-a
concentrat asupra limbii scrise, a textelor Iiterare, apoi limba vorbită a fost şi ea atrasă în sfera de
preocupări a gramaticilor. (Prima lucrare importantă de acest tip a fost scrisă de un anonim, în
secolul al III-lea e.n. şi este cunoscută sub denumirea de Appendix Probi. Autorul consemnează
unele diferenţe dintre latina literară şi latina vorbită, aşa-numita Älatina vulgară´).
Descrierea presupune o grupare a faptelor, şi astfel au apărut trei ramuri ale ştiinţei limbii:
fonetica, gramatica, lexicologia (studiul cuvintelor)1. În privinţa foneticii, e interesant de
remarcat că până în epoca modernă (secolul al XlX-lea), cercetările cele mai amănunţite şi mai
riguroase rămân cele ale vechilor indieni (care au servit drept model [...] în Evul Mediu pentru
arabi). Ei au clasificat sunetele din punctul de vedere al articulaţiei, au studiat influenţa reciprocă
a sunetelor în lanţul vorbirii, silaba, şi au intuit noţiunea de fonem (a cărei primă denumire este
cuvântul indian sphota). Pentru cercetătorii din antichitate (indieni şi, mai ales, greci şi romani) e
caracteristică până la un punct confuzia dintre sunete şi litere.
În ceea ce priveşte gramatica, a apărut distincţia dintre morfologie şi sintaxă (dintre aceşti doi
termeni numai al doilea aparţine antichităţii)2, o atenţie specială acordându-se, la greci şi la
romani, stabilirii modelelor de declinare şi de conjugare (aşa-numitele Äparadigme´) şi distincţiei
dintre formele şi construcţiile Äcorecte´ şi Äincorecte´ (de aceea se vorbeşte despre caracterul
normativ al gramaticilor antice şi al celor alcătuite în veacurile următoare, după tiparul lor). Ca o
ilustrare a punctului de vedere logic din care erau abordate problemele descrierii limbii, trebuie
citate clasificările cuvintelor în părţi de vorbire. Astfel, Platon distinge numele (cuvânt care
poate fi subiect al unei judecăţi) şi verbul (cuvânt care poate fi predicat al unei judecăţi).
Ulterior, filosofii stoici au deosebit cinci părţi de vorbire: nume proprii, nume comune, verbe,
conjuncţii şi articole. Altă clasificare, folosită mult şi în epoca modernă, cu mici modificări, îi
aparţine filologului alexandrin Dionysios Thrax (secolul al II-lea î.e.n.): substantiv, adjectiv,
pronume, numeral, articol, verb, adverb, prepoziţie, conjuncţie, interjecţie. (La Dionysios Thrax,
substantivul şi adjectivul formau o singură parte de vorbire, în schimb exista, ca o categorie
aparte, participiul; interjecţia a fost adaugată de gramaticii latini).
Cercetările asupra vocabularului au dus la alcătuirea unor liste de cuvinte (numite glosare),
cuprinzând termeni arhaici, ieşiţi din uz, sau dialectali şi la redactarea unor lucrări consacrate
omonimelor şi sinonimelor (în amândouă privinţele, meritele aparţin grecilor din perioada clasică
şi elenistică).
Vreme de mai multe secole, în Grecia şi Italia, numeroşi filosofi şi filologi au luat parte la o
polemică rămasă celebră: forma sonoră a cuvintelor e condiţionată de însuşirile obiectelor
denumite (teoria Änaturală´) sau, dimpotrivă, nu are legătură cu obiectele, este arbitrară şi a
devenit simbolul lor ca urmare a unei convenţii stabilite între oameni (teoria Äcontractuală´)?
2. A doua direcţie pe care se plasează studiile de limbă până la constituirea lingvisticii ştiinţifice
este adoptarea punctului de vedere istoric.
Ideea că limbile evoluează, se schimbă, a apărut tot ca un rezultat al cercetărilor filologice, care,
în explicarea textelor literare, trebuiau să compare formele arhaice cu cele contemporane.
Dându-şi seama de mobilitatea limbii, filosofii stoici au susţinut că, la începuturile lui, limbajul
era alcătuit din cuvinte al căror inţeles fonetic era determinat de obiectele denumite, dar că
ulterior această legătură s-a pierdut. Primul gramatic vechi la care ideea transformării
necontenite a limbii apare cu destulă claritate este romanul Varro (116±27 î.e.n.)..