Sunteți pe pagina 1din 3

CARPAŢII OCCIDENTALI

În partea de vest a ţării, de la valea Dunării, în sud, şi cea a Barcăului şi cotul So-
meşului, la nord, se înşiră mai multe grupuri de munţi mici, insulari, despărţiţi prin
largi depresiuni şi întinse ,,golfuri’’ de câmpie, fapt pentru care se consideră că ei nu
constituie o catenă unitară, ci doar nişte munţi fragmentari, străbătuţi fără dificultate
de numeroase căi de comunicaţie rutieră şi feroviară. Fragmentarea lor se datoreşte
înălţării inegale pe sectoare, chiar cu unele scufundări locale, spre sfârşitul terţiarului
şi începutul cuaternarului.
La est, unele depresiuni şi culoare tectonice despart aceşti munţi de Carpaţii Me-
ridionali (Culoarele Timiş-Cerna şi Bistra, continuate cu depresiunea Haţegului), după
cum unele depresiuni de contact îi delimitează spre Podişul Transilvaniei. La partea
apuseană, aceşti munţi mărunţi prezintă o limită sinuoasă cu adânci intrânduri ale
câmpiei printre culmile de munţi. Aceste ,,golfuri de câmpie’’ constituie o caracteris-
tică, îndeosebi la nord de Mureş, şi se datoresc unor linii de falie ce se întretaie rec-
tangular la limita ariei muntoase, cu căderi în trepte spre câmpie. Dovada o fac între
altele şi apele termale ce apar pe aliniamentele unor asemenea rupturi în scoarţă în
plină câmpie (de la Oradea până la Timişoara). La nord, munţi se bifurcă în cuprinsul
dealurilor someşene spre NV şi NE, pierzând treptat din înălţime, astfel că delimitarea
devine relativ anevoioasă, ceea ce a îndemnat pe unii geografi să extindă limita aces-
tor munţi până dincolo de Someş pe aliniamentele unor dealuri formate din şisturi
cristaline.
Caractere generale. Munţii din vest prezintă altitudini scăzute care rareori trec
de 1300 m la sud de Mureş şi de 1800 m la nord de această vale (numai excepţional în
Masivul Bihorului). Specifică este de asemenea căderea lor în trepte din cee în ce mai
joase spre vest, unde aceşti munţi ajung adevăraţi muncei, cu înălţimi cuprinse între
500 şi 700 m.
O altă caracteristică o constituie marea diversitate a rocilor care îi alcătuiesc. In-
sulele de şisturi cristaline formează o bună parte a acestor munţi. Rupte şi prăbuşite pe
alocuri, au dat loc fie apariţiei rocilor vulcanice, fie depunerilor de roci sedimentare.
Între cele sedimentare mai frecvente sunt calcarele, care dau un pitoresc mult apreciat.
Aşa se explică de ce harta geologică a acestor munţi apare ca un adevărat mozaic.
Nici orientarea cutărilor care a individualizat aceşti munţi nu este unitară pe în-
treg întinsul lor. Cei din Banat continuă cu o uşoară arcuire spre SV (prelungindu-se
şi la sud de Dunăre) spre orientarea cutelor din Carpaţii Meridionali, pe când cei de la
nord de Mureş prezintă o orientare rămurată cu totul diferită.
Împestriţarea aceasta de roci, de linii tectonice şi de structuri diferite, explică ma-
rea varietate a formelor de relief : a culmilor largi, pe alocuri ca nişte adevărate plat-
forme pe care satele urcă până la 1200-1400 m altitudine, pe alocuri cu povârnişuri
stâncoase şi creste zimţate în calcare, ori cu siluetele conice din zonele vulcanice,pre-
cum şi a depresiunilor mărunte răspândite peste tot, ori a celor largi care se deschid în
pâlnie spre câmpie.
Marii varietăţi de roci şi structuri îi corespunde, de asemenea, varietatea zăcă-
mintelor subpământene, între care precumpănesc cele metalifere (feroase şi neferoase)
, preţioase materiale de construcţie (de la marmură până la bazalte şi gresii), după cum
nu lipsesc nici cărbunii, talcul, mica, etc.
Subîmpărţirea acestor munţi este lesne de făcut, datorită culoarelor largi care îi
despart. Deosebim astfel : Munţii Banatului, Munţii Poiana Ruscă şi Munţii Apuseni.
Munţii Banatului se întind spre culoarul Timiş-Cerna, la est, defileul Dunării,
la sud, şi la o linie cotită de la Baziaş până la nord de Bocşa, în partea apuseană, din-
colo de care se defăşoară dealurile.
Culoarul Timiş-Cerna, care formează limita spre Carpaţii Meridionali, orientat
pe direcţia N-S, aproape rectiliniu, pare să fie format printr-o ruptură tectonică. Cu
toate că este străjuit de munţi ce depăşesc 2000 m la est şi 1000 m la vest, formele de
relief din cuprinsul acestui culoar se aseamănă cu cele din ţinuturile deluroase : cline
domoale şi văi largi. În lungul său, ca şi în alte zone depresionare din Munţii Banatu-
lui, unde se crează condiţii de adăpost, se manifestă un topoclimat blând, care favori-
zează creşterea plantelor meridionale. În cuprinsul acestui culoar, un prag puţin înalt
desparte apele Timişului, care curg spre nord de afluenţii Cernei dinspre sud. Este
trecătoarea Domaşnea, numită pe vremea romanilor ,,Poarta Orientalis’’ (de unde a
rămas numele de Poarta unui sat de acolo). Prin acest culoar, străbătut de o cale ferată
şi de o şosea modernă, se face legătura înte Banatul nordic şi Dunăre. Dealurile sunt
acorite cu fâneţe şi pomi fructiferi, cu pâlcuri de pădure şi sate mari, multe dintre ele
cu vechime milenară.
Defileul Dunării este cea mai lungă şi mai pitorească vale transversală din
Europa (141 km). Fluviul şi-a croit un drum măreţ, format din porţiuni în guste, care
ajung pe alocuri doar la 150-170 m şi din lărgiri ca nişte bazine care depăşesc chiar
2000 m. În aceste lărgiri, apele fluviului se aseamănă cu ale unor mari lacuri, datorită
cursului său aparent lin, dar plin de vârtejuri în adânc. Pe margine povârnişurile înalte
de 300-400 m se termină adesea abrupt, până la nivelul apei, astfel că şi şoseaua a tre-
buit să fie scobită în stâncă. Pe alocuri, în albia fluviului apar praguri care produc re-
pezişuri. În alte părţi, dimpotrivă, sunt gropi foaret adânci în albia fluviului, numite
cazane. Aproape de ieşrea fluviului din munţi, sunt Porţile de Fier cu stânci în albie,
care în trecut ieşeau la suprafaţă la ape scăzute, fiind periculoase pentru nave. Pentru
navigaţie se săpase un canal aproape de malul sârbesc, cu adâncimi mai mari, navele
fiind trase în susul apei de locomotive de pe mal. La aceste vâltori unde Dunărea de-
ţine un mare potenţial energetic, specialiştii români şi iugoslavi au construit barajul
marei centrale hidroelectrice Porţile de Fier, intrată total în producţie din anul 1971.
Prin aceasta s-au realizat şi ecluzele de mare capacitate pentru circulaţia permanentă a
navelor (inclusiv noaptea), intensificând astfel transporturile.