Sunteți pe pagina 1din 5

Teorii etice și probleme etice privind mediul

Partea I

Fiecare dintre noi avem anumite interese sau scopuri personale. Unele scopuri sunt mijloace
pentru realizarea altor scopuri personale ultime, care nu mai sunt dorite pentru altceva.
[Dați exemple de scopuri personale ultime și de scopuri intermediare.
Cum poate fi definită fericirea prin raportare la scopuri?]
Dincolo de scopurile personale, legate de ceea ce vrem să facem în viață, mai există și un alt
motor al acțiunilor noastre, anume scopurile, valorile sau principiile morale (să spui adevărul, să
respecți oamenii, să nu furi, să îți ții cuvântul dat etc.).
[Care este, intuitiv, relația dintre scopurile personale și scopurile, valorile sau principiile
morale?
Cum ar trebui redefinită fericirea prin referire atât la scopurile personale, cât și la cele
morale?]
Etica este domeniul filosofic în care se studiază conceptele morale sau scopurile, valorile sau
principiile morale. Există două domenii în etică: meta-etica și etica normativă. Etica normativă are, la
rândul ei, două subdomenii, cel al teoriilor etice și cel al eticii aplicate.
Problemele de meta-etică privesc natura eticii: Ce facem când spunem că o acțiune este morală
sau imorală? Descriem obiectiv o acțiune sau ne exprimăm doar sentimentele noastre subiective? Sunt
adevărurile etice universale sau relative la o cultură sau alta sau de la un individ la altul? Ce face ca o
întrebare sau problemă să fie etică și nu, să zicem, științifică? De ce cineva ar trebui să fie interesat de
etică?
Subdomeniul teoriilor etice este domeniul în care sunt formulate răspunsuri sistematice la
întrebări de genul: Ce este corect moral? Când este o acțiune bună sau rea? Ce valori sau principii ar
trebui să adopt?
Etica aplicată este domeniul filosofiei morale în care se discută probleme morale specifice ce țin
de avort, pedeapsa capitală, drepturile animalelor, valoarea ecosistemelor, eutanasia, sinuciderea,
drogurile, prostituția etc. Pentru a putea discuta diverse probleme ce țin de drepturile animalelor, de
biodiversitate sau suprapopulare trebuie întâi să înțelegem care sunt principalele teorii etice: având un
răspuns general la întrebarea ce este binele și răul moral, atunci putem să spunem dacă este moral să
creștem sau să vânăm animale pentru a le mânca sau pentru blană, care este valoarea speciilor (sau a
biodiversității), care este valoarea unei păduri sau a unei delte (a unor ecosisteme) sau dacă este moral
să impunem reducerea natalității (printr-o politică de genul ”un copil pe familie”).

I. Etica normativă
1. Teorii etice: etica kantiană, utilitarismul și etica virtuții

Teoriile etice nu privesc atât natura judecăților noastre etice, cât criteriile concrete de evaluare
morală și reprezintă un răspuns la întrebarea ”Când este o acțiune morală (sau imorală)?”
Conform teoriilor consecinționiste, pentru a decide dacă o acțiune este morală sau imorală
trebuie să luăm în calcul consecințele unei acțiuni. Cineva poate considera însă că, indiferent de
consecințele unei acțiuni, anumite lucruri pur și simplu nu trebuie făcute. Teoriile care au la bază un
anumit set de datorii (ceva ce trebuie întotdeauna făcut), și nu consecințele acțiunilor, se numesc „ non-
consecinționiste” sau ”deontologiste” (de la grecescul deontos, ceea ce se cade, ce este necesar). O
acțiune este corectă din punct de vedere moral, conform deontologismului, dacă nu contravine acestor
datorii. Etica virtuții pune accent pe urmărirea unui scop final absolut: fericirea. Dezvoltarea unui
caracter moral (virtuos) este o condiție necesară pentru a atinge acest scop, iar o acțiune bună va fi cea

1
realizată de un om virtuos. Important în cadrul eticii virtuții nu este atât să știu ce este bine să fac, ci să
fiu bun, adică să am un caracter virtuos.
1.1 Utilitarismul
Cea mai importantă teorie consecinționistă este utilitarismul hedonist, conform căreia o acțiune
este bună dacă produce cât mai multă fericire/plăcere și cât mai puțină durere/suferință. Intuiția de la
care pleacă utilitarismul este că toți oamenii (dar nu numai) doresc, pe de o parte, o formă sau alta de
plăcere și, pe de altă parte, doresc să evite suferința. Ca atare, dacă plăcerea este ceea ce oamenii
consideră valoros, atunci orice teorie etică ar trebui să plece de la acest fapt. Utilitarismului hedonist,
inițiat de Jeremy Bentham (1748 – 1832) și John Stuart Mill (1806 – 1873), este „concepţia care
acceptă ca fundament al moralei Utilitatea sau Principiul Celei Mai Mari Fericiri [The Greatest
Happiness Principle] susţine că acţiunile sunt corecte [right] în măsura în care ele tind să promoveze
fericirea şi sunt incorecte [wrong] în măsura în care tind să producă inversul fericirii. Prin fericire se
înţelege plăcerea şi absenţa durerii; prin nefericire, durerea şi privarea de plăcere“ (Mill, Utilitarismul,
p. 18). Contrar eticii kantiene, unde accentul este pus pe intenția cu care facem o acșiune, teoriile
utilitariste pun accent pe consecințele unei acțiuni. Conform utilitarismului hedonist pozitiv, o acțiune
este corectă din punct de vedere moral dacă are ca consecință, în primul rând, cea mai mare cantitate de
plăcere posibilă pentru câți mai mulți oameni și, abia în al doilea rând, evitarea suferinței.
[Calculul se poate face, desigur, ținând cont ori de consecințele reale (actuale), ori de
consecințele intenționate de către autorul acțiunii, ori de consecințele probabile sau previzibile ale
acțiunii. De care consecințe ar trebui să ținem seama?]
Conform utilitarismului hedonist negativ, ceea ce este relevant atunci când evaluăm o acțiune
nu este atât plăcerea care rezultă ca urmare a unei acțiuni, cât evitarea suferinței. Ca atare, o acțiune
este corectă din punt de vedere moral dacă în primul rând duce la evitarea suferinței și, abia în al doilea
rând, la producerea unei cantități cât mai mari de plăcere.
[Este o lume în care 51% dintre oameni sunt fericiți și 49% dintre oameni suferă de preferat
uneia în care nu suferă nimeni chiar dacă nimeni nu este fericit?
Este plauzibil să considerăm că un torționar sadic ce obține o cantitate de satisfacție (plăcere)
mai mare decât cantitatea de suferință a victimei sale face un lucru moral?
Utilitarismul presupune că putem măsura (în vederea unui calcul) plăcerea sau durerea. Este o
idee plauzibilă?
Dacă ideea de calcul are sau ar avea sens, vă puteți imagina o situație în care, din diverse
motive nu am putea face acest calcul?]
Se poate formula o versiune a utilitarismului care să nu aibă ca presupoziție ideea că oamenii
doresc, în cele din urmă, să obțină cât mai multă plăcere și să evite suferința, ci numai că oamenii vor
să-și realizeze cât mai multe din scopurile lor personale și nu că doresc să simtă ceva, plăcere sau o altă
stare. Utilitarismul scopurilor sau intereselor ar putea fi formulat astfel: o acțiune este morală dacă are
ca consecință realizarea preferințelor, scopurilor personale sau a intereselor câtor mai mulți oameni.
Conform lui Mill, plăcerile sunt ori superioare ori inferioare, astfel încât este de preferat să fii
un Socrate nefericit decât un porc satisfăcut. Ce probleme ridică distincția dintre diferite plăceri?
1.2 Etica kantiană
Cea mai importantă teorie etică deontologistă este etica kantiană (vezi Immanuel Kant, 1724 –
1804) și are la bază conceptul de datorie: ceea ce este corect din punct de vedere moral sunt numai
actele realizate din simțul datoriei.
Consecințele nu sunt relevante deoarece de multe ori noi nu suntem răspunzători de
consecințele acțiunilor noastre. Pot să vreau să ajut pe cineva, însă consecința poate să fie suferința sau
moartea unei persoane (cineva îmi cere o aspirina, eu vreau să-l ajut și îi ofer pastila; însă persoana
este, fără să știe, alergică la aspirină; ca atare, moare subit). În acest caz numai intenția contează, iar

2
dacă intenția a fost bună, atunci acțiunea ar trebui considerată morală, indiferent de consecințe.
Acțiunile care au la bază o înclinație, adică orice tip de emoție sau sentiment, nu sunt acțiuni
autentic morale deoarece noi nu decidem mereu ce emoții să avem. Ca atare, dacă fac ceva moral
bazându-mă pe emoții sau sentimente, atunci eu nu sunt în totalitate demn de laudă deoarece eu nu sunt
în totalitate răspunzător pentru ceea ce simt: nu eu decid să simt într-o situație ceea ce simt. Datoria, pe
de altă parte, este o obligație care se impune rațiunii în orice situație, indiferent de ceea ce simțim.
Atunci când ajutăm, de exemplu, un cerșetor, trebuie să ne asigurăm că actul nostru are la bază
recunoașterea rațională a faptului că avem datoria să îi ajutăm pe nevoiași.
Intențiile, consideră Kant, trebuie să se bazeze pe principii generale numite de Kant “maxime”.
Însă nu orice maximă este acceptabilă din punct de vedere moral. Morala este ceva valabil pentru toți
oamenii și în toate situațiile și, ca atare, reprezintă un sistem de imperative categorice, nu ipotetice.
Dacă ajut o persoană rănită bazându-mă pe principiul “Ajută-i pe cei răniți, dacă vrei să fii răsplătit!”
sau pe principiul “Ajută-I pe cei răniți, dacă îți este milă!”, atunci acțiunea mea nu este morală. Acestea
sunt imperative ipotetice au un caracter relativ și condiționat (fă ceva dacă…). Imperativele categorice,
în schimb, sunt datorii absolute și necondiționate de genul “Nu trebuie să ucizi!” sau “Nu trebuie să
minți!”.
Imperativul categoric kantian principal (adică principiul moral de bază) din care rezultă lista
datoriilor noastre morale are, în scrierile lui Kant, trei formulări specifice. Prima dintre ele, cunoscută
sub numele de formula universalizării, ne spune că ar trebui să acționăm numai conform acelor maxime
pe care le poți voi totodată ca legi universale. Ar trebui să mă întreb, cu alte cuvinte, ce s-ar întâmpla
dacă toți oamenii ar face ceea ce vreau eu să fac. În unele cazuri, dacă ceea ce vreau eu să fac ar fi
făcut de către toți indivizii, atunci acest lucru ar duce la ceva inacceptabil, la o contradicție practică. În
cazul în care cineva vrea să ucidă pentru a lua bunurile cuiva, problema este că dacă toți oamenii ar
ucide când ar vrea să obțină bunurile cuiva, atunci ceea ce face posibilă însăși existența moralei, adică
viața oamenilor, ar fi amenințată pentru toți indivizii. Dacă eu vreau să ucid, atunci s-ar putea să fiu și
eu ucis în cazul în cazul în care toți oamenii ar face ceea ce vreau eu să fac. Reluând principiul
universalizării, Kant scrie: „imperativul universal al datoriei ar putea fi exprimat şi astfel: acţionează ca
şi când maxima acţiunii tale ar trebui să devină, prin voinţa ta, lege universală a naturii“ (Kant, 1972, p.
39)
Într-o altă formulare (cea a scopului în sine), imperativul categoric ne spune că trebuie să le
acordăm oamenilor aceeași demnitate absolută, să îi tratăm pe ceilalți oameni ca scopuri în sine,
niciodată ca mijloace în vederea unui scop: „acționează astfel ca să folosești umanitatea atât în
persoana ta, cât şi în persoana oricui altuia totdeauna în același timp ca scop, iar niciodată numai ca
mijloc“ (ibidem, p. 47).. Nu ar trebui, deci, să ne folosim niciodată de alți oameni spre a ne satisface
interesele noastre personale. Ca atare, minciuna, furtul, crima, încălcarea unei promisiuni etc. sunt
imorale pentru că în aceste cazuri tratăm persoanele din jur ca mijloace și nu ca scopuri.
Bazându-ne pe cele două formulări ale imperativului categoric, Kant consideră că putem să ne
dăm seama în orice situație ce datorii avem.
[Poate cineva să fie atât scop în sine cât și mijloc în vederea unui scop?
Ce rezultă din acest imperativ în ceea ce privește sinuciderea?]
1.3 Etica virtuții
Un al treilea tip de etică este etica virtuții (nu este atât o teorie etică, deoarece nu are un
principiu central care să ne ofere o procedură de decizie etică). Conform eticii virtuții, ceea ce este
important din punct de vedere moral nu este atât să găsim principiul care să ne ghideze acțiunile în
fiecare situație, care să ne spună, deductiv, ce datorii avem (vezi deontologismul) sau cum să facem un
anumit calcul moral (vezi utilitarismul), ci important este să ajungem să avem un caracter moral, adică
să fim virtuoși. Mai ales în gândirea estică (de exemplu în China) și în creștinism, ideea de virtute joacă

3
un rol foarte important.
Aristotel (384 - 322 î.Hr.) este cel care a expus primul o versiune a eticii virtuții în cartea Etica
Nicomahică (aprox. 350 î.Hr.), scrisă pentru fiul său Nicomahos. Aristotel consideră că scopul nostru
final este fericirea (eudaimonia; care nu este o stare momentană, de o clipă, ci o stare ce ține de
perioade lungi de timp; eudaimonia se mai poate traduce și prin înflorire/dezvoltare). Fericirea este
atinsă de către oameni dacă sunt virtuoși, dacă au diverse virtuți în cel mai mare grad. Virtutea nu este
însă plăcere, căci plăcerea este insațiabilă, discontinuă, capricioasă, ne consumă timpuriu puterile vitale
şi creează dependență. Fericirea nu înseamnă nici bani, faimă, carieră sau putere. Aristotel consideră că
fără anumite plăceri rezonabile, fără o situație materială stabilă, fără respectul celorlalți și facă chiar un
anumit noroc în viață nu putem fi fericiți. Virtutea este, cu alte cuvinte, ceva necesar, dar nu suficient
pentru atingerea fericirii (Socrate, Platon, stoicii și unii autori contemporani considera ca virtutea este
necesară și suficientă pentru atingerea fericirii).
Aristotel susține însă că fericirea nu poate fi atinsă de către oamenii unilaterali şi mărginiți, care
urmăresc o singură formă de satisfacție în viață, întrucât aceștia iau drept scop (plăcerea, faima, averea
sau puterea) ceea ce nu poate fi decât un mijloc în vederea scopului final unic, anume fericirea.
Aristotel consideră că omul are o natură proprie, la fel ca orice altă ființă. Natura sa de ființă umană
este inițial prezentă ca ceva potențial ce se actualizează treptat, la fel cum stejarul aflat potențial într-o
ghindă ajunge treptat să-și actualizeze natura crescând. Oamenii pot ajunge să fie fericiți dacă își
actualizează potențialul în modul cel mai bun posibil. Virtutea sau excelența (arete) reprezintă un mod
specific de a fi al unei ființe sau al unui obiect prin care se actualizează maxim și în cel mai bun mod
posibil natura proprie acelui lucru sau ființe. Virtutea pentru un cuțit înseamnă a fi ascuţit, elastic,
rezistent, uşor de mânuit etc.; prin aceste calități, cuțitul servește bine scopului pentru care a fost făurit
de către meşteşugar. Pentru un câine de pază excelența constă în dezvoltarea unor calităţi precum
fidelitatea faţă de stăpân, inteligenţa, curajul, forţa sau agilitatea. Pentru un medic virtutea reprezintă
capacitatea de a da un diagnostic corect, de oferi un tratamentul eficient, de a fi plin de grijă și
compasiune, de a empatiza cu pacienții etc. Pentru un businessman sau manager virtuțile sunt
competența, autoritate, flexibilitate, spiritul de inițiativă (antreprenorial), puterea de decizie rapidă,
eficiența financiară etc.
Dincolo de virtuțile particulare ce țin de un anumit rol social, oamenii, ca oameni, au o anumită
natură proprie și, ca atare, pot avea anumite virtuți specifice. Pentru Aristotel oamenii sunt animale
rațional și animale sociale. Virtuțile sale sunt, ca atare, de două feluri: virtuți intelectuale (dianoetice) și
virtuți sociale (etice; ethos înseamna obicei sau deprindere). Cele două tipuri de virtuți depind unele de
altele: la fel cum nu putem excela la un instrument muzical fără să știm teorie muzicală și fără să
exersăm, tot astfel nu putem să devenim curajoşi, drepţi, cinstiţi, sinceri sau generoși fără să abordăm
teoretic etica și fără să încercăm să fim curajoși, drepți sau generoși cât mai des.
Virtuțile intelectuale (modestia intelectuală, perseverența intelectuală, generozitatea
intelectuală, integritatea intelectuală, obiectivitatea intelectuală etc.) sunt necesare pentru a înțelege ce
sunt virtuțile, cum le putem dobândi, de ce sunt importante, pentru a descoperi noi virtuți etc. Virtuțile
etice ca sinceritatea, dreptatea, generozitatea, curajul, compasiunea, răbdarea, loialitatea,
responsabilitatea socială, altruismul etc. sunt dispoziții de a acționa complexe care se dobândesc în
timp.
Pentru a fi virtuos, Aristotel consideră că este necesar să avem și ceea ce el numește
înțelepciune morală (phronesis). De exemplu, sinceritatea nu înseamnă să spunem întotdeauna
adevărul, ci numai atunci când acest lucru este în folosul celui cu care vorbim. Dacă cineva nu este
capabil să înțeleagă ceea ce îi spunem și stim că va interpreta aiurea vorbele noastre și, în plus, va
suferi fără sens din cauza aceasta, atunci nu ar trebui să spunem adevărul. Pentru a ne da seama dacă un
om are tendința să interpreteze greșit anumite lucruri și pentru ca ne da seama dacă va suferi sau nu,

4
sau dacă suferința îi va fi de folos, atunci avem nevoie de această înțelepciune practică ce apare uneori
numai cu o experiență de viață vastă.
Virtutea nu este înțeleasă numai ca o simplă dispoziție de a acționa într-un anumit fel în anumite
circumstanțe. O persoană virtuoasă trebuie să fie capabilă
a) să detecteze situațiile în care trebuie să acționeze într-un anumit fel,
b) să aibă atitudinea potrivită,
c) să aibă emoțiile potrivite și
d) să acționeze pentru motivele potrivite.
Virtutea este ceva ce acceptă grade, sfinții fiind cei care, cel mai probabil, au cele mai multe
virtuți în gradul cel mai mare. Dat fiind toate aceste condiții, putem spune că o acțiune este corectă
moral în contextul C dacă și numai dacă este acțiunea pe care o persoană virtuoasă ar face-o în
acel context C.
[Definiți folosind ideea de exces și insuficiență curajul, dreptatea și generozitatea.
Comparați rolul pe care îl joacă fericirea în etica virtuții, în deontologismul kantian și în
utilitarismul hedonist.]

2. Etica aplicată
2.1. Probleme etice privind mediul
(vezi textul pentru seminarul viitor)