CONF. UNIV. DR.

POMPLIU GOLEA
UNIVERTRSITATEA CREŞTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR”
BUCUREŞTI
FACULTATEA DE MANAGEMENT TURISTIC ŞI COMERCIAL
CONSTANŢA

MACROECONOMIE
NOTE DE CURS
 Constanţa
2010

Obiectivele disciplinei:
• Oferirea unor concepte operaţionale şi instrumente care să permită studenţilor înţelegerea
fenomenelor şi proceselor la nivel macroeconomic;
• Formarea unei culturi în domeniu fundamentată pe conceptele de bază ale economiei
funcţionale;
• Dezvoltarea la studenţi a unui aparat conceptual de analiză prin intermediul testelor grilă
şi aplicaţiilor practice menit să permită formularea unor judecăţi de valoare ân domeniu;
• Crearea unor structuri logice de gândire care să permită transferul la disciplinele
economice conexe.

Competenţe specifice:
• Cunoaştere şi înţelegere:
- cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice domeniului
macroeconomiei;
- oferirea cunoştiinţelor şi ideilor necesare deyvoltării culturii în domeniul
macroeconomic prin antrenarea studenţilor la tratarea noţiunilor de bază în acest
domeniu;
- înţelegerea noţiunilor aferente macroeconomiei prin rezolvarea testelor grilă, a
aplicaţiilor şi proiectelor practice.
• Explicare şi interpretare:
- explicarea variabilelor şi mecanismelor macroeconomice care determină
echilibrele pe diferite pieţe;
- interpretarea rezultatelor obţinute în urma rezolvării unor studii de caz;
- înţelegerea modalităţilor de concretizare a cunoştinţelor teoretice specifice
macroeconomiei în proiecte sau studii de caz;
• Instrumental – aplicative:
- aplicarea tehnicilor de investigaţie specifice macroeconomiei în unele studii de
caz;
- elaborarea unor referate fundamentate pe conceptele studiate la curs;
• Atitudinale
- dobândirea unor cunoştiinţe centrate pe curentele şi şcolile economice existente
în Uniunea Europeană;
- crearea unei viziuni coerente asupra fenomenelor şi proceselor economice ce se
desfăşoară în domeniul macroeconomic având ca puncte de reper legităţile
economice.

Conţinut:
1. Piaţa concurenţa şi preţul;
2. Eşecul pieţelor;
3. Veniturile fundamentale în economia de piaţă;
4. Tipuri de pieţe specifice – mecanisme funcţii;
5. Rolul statului în economie;
6. Management guvernamental.

2
 CAPITOLUL I
PIAŢA CONCURENŢA ŞI PREŢUL

Obiective ale cursului:

• descrierea aspectelor definitorii ale pieţei;
• definirea conceptului de concurenţă ca o caracteristică a economiilor pieţelor moderne;
• definirea preţurilor şi indicarea factorilor care determină formarea preţurilor şi funcţiile
preţurilor;
• prezentarea modului de formare a preţurilor ca urmare a confruntării cererii cu oferta;

Conţinutul cursului:
1.1 Piaţa: elemente fundamentale pentru definirea pieţelor; tipuri de pieţe
1.2 Concurenţa : elemente de definire; comportamentul concurenţial şi
anticoncurenţial; tipuri de pieţe concurenţiale.
1.3 Preţurile: definiţie; factori care determină formarea preţurilor; funcţiile
preţurilor;
1.4 Mecanismul de formare a preţurilor pe diferite pieţe.

1.1 Piaţa: elemente fundamentale pentru definirea pieţelor; tipuri de pieţe

• Elemente fundamentale de definire a pieţei

Piaţa este o noţiune ce reflectă o realitate foarte complexă, diferită şi nuanţată în timp şi spaţiu.
Conţinutul său s-a îmbogăţit treptat, astfel încât în prezent sintetizează cele mai importante caracteristici
ale economiilor moderne, denumite şi economii de piaţă.
Nu există o definire a noţiunii de piaţă unanim acceptată. Toate punctele de vedere exprimate în
legătură cu aceasta au însă aspecte comune care conturează de fapt elementele fundamentale, necesare
pentru definirea pieţei, astfel:
- piaţa este un spaţiu economic, cel în care se desfăşoară activitatea economică însăşi şi în care
acţionează agenţii economici;
- piaţa este locul de întâlnire a agenţilor economici care se împart în două mari categorii:
cumpărători şi vânzători;
- pe piaţă se exprimă şi se întâlnesc cererea şi oferta de bunuri şi servicii ai căror purtători sunt:
cumpărătorii şi, respectiv, vânzătorii sau beneficiarii şi, respectiv, producătorii;
- pe piaţă se formează preţul la care se vând şi se cumpără bunurile economice şi în funcţie de care
agenţii economici se orientează ce şi cât să ofere sau să cumpere;
- relaţiile dintre agenţii economici care acţionează pe piaţă, în acelaşi spaţiu economic, sunt relaţii
de concurenţă în cadrul cărora fiecare urmăreşte să-şi realizeze activitatea şi scopurile sale.

Piaţa este locul de întâlnire, mai mult sau mai puţin abstract, dintre oferta vânzătorilor şi
cererea cumpărătorilor, prima fiind forma de manifestare a producţiei în condiţiile economiei de
piaţă, a doua exprimând nevoile umane solvabile, însoţite de capacitatea oamenilor de a cumpăra
mărfurile oferite şi care se dovedesc a fi convenabile pentru ei.

Piaţa se caracterizează prin trei elemente definitorii:

3
 CEREREA

ELEMENTELE
DEFINITORII ALE OFERTA
PIEŢEI

PREŢUL

Sursa: elaborată de autor

Teoria economică liberală afirmă că punctul de echilibru se formează în urma unor comportamente
sinergice ale actanţilor pe piaţă: producători şi consumatori. În punctul în care oferta intersectează
cererea se formează preţul de echilibru. Acest model a servit drept fundament pentru politica laisez –
faire –ul din secolul trecut şi reprezintă baza credinţei în „ magia pieţei” care a câştigat recunoaştere în
ţările cu economie de piaţă modernă.
Teorii apărute în criza economică actuală, scot în evidenţă faptul că oamenii sunt dotaţi cu înţelegere
imperfectă şi în diferite contexte încearcă să înţeleagă lumea în care trăiesc concomitent cu acţiunea în
favoarea lor în scopul schimbării situaţiei.
Aşadar există două funcţii care acţionează concomitent: funcţia cognitivă şi funcţia manipulatorie.
Acţiunea lor concomitentă introduce elemente de incertitudine în gândirea participanţilor şi elemente
de nedeterminare în cursul evenimentelor. Toate acestea duc în final restabilirea unor echilibre relative
ale cererii cu oferta dar irosirea de resurse va induce fenomene de criză1.
Orice piaţă se caracterizează prin următoarele aspecte: obiectul tranzacţiilor; cererea; oferta; preţul;
concurenţa.
Piaţa contemporană este foarte eterogenă şi în diversificare. În ansamblul pieţelor se manifestă
mai multe tipuri de pieţe:
- piaţa bunurilor de consum personal – în cadrul acesteia, agenţii economici fac tranzacţii cu
bunuri corporale de folosinţă zilnică (pâine, carne, lapte etc.), cu bunuri de folosinţă îndelungată
(frigidere, computere etc.), cu servicii de orice fel necesare oamenilor (servicii telefonice,
medicale, educaţionale etc.);
- piaţa capitalului – presupune întâlnirea între cererea şi oferta de bunuri investiţionale, de titluri
de proprietate pe termen lung;
- piaţa resurselor naturale – cea pe care se tranzacţionează petrol, gaze naturale etc., şi care a
devenit o piaţă de interes general, universal;
- piaţa monetară - reprezintă un sistem de relaţii prin care resursele băneşti temporar disponibile
sunt oferite acelor agenţi economici care au nevoi suplimentare de astfel de resurse;
- piaţa muncii – reflectă raporturile existente între cererea şi oferta de forţă de muncă;
- piaţa informaţiei – în cadrul acesteia se tranzacţionează rezultatele cercetării ştiinţifice (vânzarea
– cumpărarea de brevete şi invenţii, de documentaţii ştiinţifice etc.).
Pentru a evidenţia caracterul extrem de complex al relaţiilor de schimb, este important de
precizat că piaţa în ansamblul ei se prezintă în două ipostaze strâns legate între ele: piaţa reală şi piaţa
fictivă. Dacă piaţa reală exprimă cererea şi oferta de bunuri de consum şi de factori de producţie, piaţa
fictivă presupune confruntarea dintre cererea şi oferta titlurilor de proprietate asupra acestor bunuri,
vânzare – cumpărare de semne băneşti ale bunurilor corporale.

1
George Soros- Paradigma pieţelor financiare- Editura „Litera Internaţional”, 2009
4
 1.2 Concurenţa : elemente de definire; comportamentul concurenţial şi
anticoncurenţial; tipuri de pieţe concurenţiale.
Deşi pe piaţă, relaţiile dintre agenţii economici sunt extrem de numeroase şi de diferite sub
aspect concret, toate acestea sunt, în esenţă, relaţii de vânzare-cumpărare şi derivate din acestea. Ceea ce
îi determină pe agenţii economici să dezvolte asemenea relaţii sunt propriile interese, pe care nu şi le-ar
putea realiza altfel; nimeni n-ar vinde dacă n-ar avea cumpărători şi nimeni n-ar putea cumpăra dacă n-ar
avea de la cine să primească mărfuri.
Aceasta îi determină pe agenţii economici să se „caute” reciproc, să colaboreze, să-şi cunoască şi
să-şi realizeze obiectivele. De aceea, agenţii economici sunt într-o competiţie permanentă pentru a-şi
găsi parteneri de interese şi a dezvolta relaţiile adecvate realizării lor.
Acest tip de relaţii între agenţii economici care acţionează pe piaţă pentru a-şi realiza propriile
interese astfel încât libertatea nici unuia dintre ei să nu fie ştirbită, poartă denumirea de concurenţă.
Concurenţa este o permanenţă în economia de piaţă, fiind o trăsătură esenţială a economiei al
cărei mecanism este concurenţial.

Concurenţa reprezintă confruntarea deschisă, rivalitatea dintre agenţii economici

vânzători – ofertanţi pentru a atrage de partea lor clientela (cumpărători – solicitanţi).

În economia de piaţă, concurenţa, prin funcţiile ei generale, îndeplineşte un rol deosebit de

important, având virtuţi incontestabile:
- stimulează progresul general;
- duce la reducerea preţurilor de vânzare;
- contribuie la egalizarea progresivă a veniturilor, a condiţiilor de viaţă;
În funcţie de instrumentele luptei de concurenţă, aceasta a fost departajată în două tipuri:
• concurenţă loială (corectă) - atunci când se respectă reglementările legale;
• neloială (incorectă) - când nu se respectă aceste reglementări.
Astfel, lupta de concurenţă se manifestă prin două tipuri de comportamente ale întreprinderilor
comerciale denumite în literatura de specialitate:
• comportamentul concurenţial;
• comportamentul anticoncurenţial.
Să le analizăm:
• Comportamentul concurenţial este dominat de “fairplay” este permis şi chiar încurajat de
societate. Acesta îmbracă forma luptei pentru cucerirea pieţei, firmele concurente străduindu-se ca
purtătorii cererii să le achiziţioneze produsele.
Pentru realizarea acestui obiectiv, fiecare concurent caută să satisfacă nevoile clienţilor în
condiţii superioare celorlalţi ofertanţi.
Mijloacele şi instrumentele realizate în relaţiile de concurenţă se pot delimita în jurul celor patru
piloni ai politicii de marketing:
- produsul; În funcţie de obiectivele urmărite şi de condiţiile
- preţul; concrete ale pieţei, concurenţii apelează fie la
- promovarea; câte unul din aceste elemente fie la o combinaţie
- distribuţia. a lor.
În privinţa produselor, diferenţierile dintre concurenţi pot viza:
- caracteristicile de calitate şi de prezentare (ambalajul);
- mărcile;
- comunicaţiile cu privire la produs.
- service-ul;
- imaginea.
În privinţa preţurilor, diferenţierile dintre concurenţi vizează:
- practicarea unor preţuri mai scăzute la produse asemănătoare; un asemenea demers nu poate
fi însă aplicat decât în condiţiile reducerii costurilor sau marjei de profit;

5
 -practicarea unor preţuri ridicate dar la produse de înaltă calitate şi eventual pentru o clientelă
selecţionată.
În ceea ce priveşte acţiunile de promovare şi de distribuţie este vizat accesul clienţilor la
produse.
Comportamentul anticoncurenţial este brutal şi prin actele şi faptele săvârşite determină
restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei.
Autorităţile publice din diferite ţări, prin acte normative urmăresc protecţia, menţinerea şi
stimularea concurenţei şi a unui mediu concurenţial normal.
Întreprinderile comerciale afectate au dreptul şi posibilitatea de a sesiza instituţiile abilitate în
supravegherea concurenţei şi să-şi fundamenteze politica de marketing astfel încât să contracareze
asemenea acţiuni.
În România, legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale consideră ca fiind
contravenţii următoarele fapte:
- oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant, unui concurent sau acceptarea
unei asemenea oferte;
- dezvăluirea de către salariatul unui comerciant a unor date secrete privind activitatea acestuia
către un concurent;
- comunicarea sau răspândirea de către un comerciant de afirmaţii mincinoase asupra unui
concurent sau a mărfurilor sale;
- deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în
cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant;
Reglementarea concurenţei în ţara noastră se realizează prin numeroase acte normative. Astfel,
pe lângă legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, cu modificările şi completările
aduse de legea 298/2001 mai funcţionează şi legea nr. 15/1990 cu modificările ulterioare, Codul
Comercial şi legea nr.21/1996 privind concurenţa ce prevede ca instituţie ce reprezintă autoritatea
autonomă a concurenţei economice, Consiliul Concurenţei. Administrarea legii (armonizată cu legislaţia
europeană în domeniu) de către Consiliul Concurenţei a necesitat elaborarea de regulamente şi
instrucţiuni pentru a permite aplicarea corectă a legii. Acestor acte normative s-au alăturat şi prevederile
Tratatului de la Lisabona din anul 2000 referitoare la modul în care se acordă ajutorul de stat, pentru a
nu se denatura concurenţa.
În legislaţia românească sunt considerate acte şi fapte anticoncurenţiale2:
a) Concentrarea economică;
b) Practici anticoncurenţiale.

a) Concentrarea economică
Prin concentrare economică se înţelege orice act juridic prin care un agent sau o grupare de
agenţi economici realizează o influenţă determinantă asupra unuia sau mai multor agenţi economici.
O operaţiune de concentrare economică are loc atunci când:
- doi sau mai mulţi agenţi economici interdependenţi fuzionează;
- una sau mai multe persoane care deţin controlul asupra altui agent economic, dobândesc
direct sau indirect, controlul asupra altui agent economic prin orice formă permisă de lege:
participare la capital;
- cumpărare de active; contract.
Concentrările economice :
Sunt interzise Sunt admise
Când au ca efect crearea sau Când conduc la efecte favorabile:
consolidarea unei poziţii dominante şi - creşterea eficienţei economice;
conduc la restrângerea, înlăturarea sau - ameliorarea producţiei;
denaturarea semnificativă a - introducerea progresului tehnic;
concurenţei. -îmbunătăţirea servirii consumatorilor;
- etc.
Pentru stabilirea compatibilităţii cu un mediu concurenţial normal, aprecierea operaţiunilor de
concentrare economică se face după următoarele criterii:
- necesitatea menţinerii şi stimulării concurenţei;
2
Legea nr. 21/1996 – legea concurenţei, Monitorul Oficial nr. 88/30.04.1996
6
 - cota de piaţă deţinută;
- puterea economică a agenţilor economici;
- tendinţele pieţei;
- măsura în care sunt afectate interesele beneficiarilor şi contribuţia lor.
b) Practici anticoncurenţiale

Practicile anticoncurenţiale sunt considerate înţelegerile exprese sau tacite, deciziile de asociere,
practicile concentrate şi folosirea abuzivă a unei poziţii dominante deţinute pe piaţă, prin care agenţii
economici determină restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei.
Legea românească interzice aceste practici când urmăresc:
- fixarea concertată, în mod direct sau indirect a preţurilor, tarifelor, rabaturilor şi a
oricăror condiţii comerciale inechitabile;
- limitarea sau controlul producţiei, distribuţiei, dezvoltării tehnologice sau investiţiilor;
- împărţirea pieţelor de desfacere şi a surselor de aprovizionare pe orice criterii;
- aplicarea unor condiţii inegale la prestaţii echivalente partenerilor comerciali,
provocându-le dezavantaje în poziţia concurenţială;
- condiţionarea încheierii unor contracte de acceptarea unor clauze care prin natura lor
nu au legătură cu obiectul acestor contracte;
- participarea în mod concertat, cu oferte trucate la licitaţii sau orice forme de concurs
de oferte;
- eliminarea de pe piaţă a oricăror alţi concurenţi, limitarea sau împiedicarea accesului pe piaţă şi
a libertăţii exercitării concurenţei de către alţi agenţi economici;
- înţelegerile de a nu cumpăra sau a nu vinde către anumiţi agenţi economici fără o justificare
rezonabilă.
Practicile anticoncurenţiale sunt admise când contribuie în mod semnificativ la:
- ameliorarea producţiei sau a distribuţiei;
- promovarea progresului tehnic sau economic;
- îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor;
- întărirea poziţiilor concurenţiale ale firmelor mari şi mijlocii;
- practicarea în mod durabil a unor preţuri mai reduse.

După forma concurenţei distingem două tipuri de pieţe:

a) pieţele cu concurenţă perfectă;
b) pieţele cu concurenţă imperfectă.

• Pieţele cu concurenţă perfectă se caracterizează prin următoarele:

Nr. Trăsătura Semnificaţie

Crt.
1 Atomicitate perfectă Pe piaţă există un număr mare de producători şi
consumatori de putere egală dar mică.
2 Transparenţă şi Purtătorii ofertei (producătorii, vânzătorii) şi cei ai cererii
fluiditate perfectă (consumatorii cumpărătorii) cunosc perfect cererea
respectiv oferta.
3 Omogenitatea produsului Pe piaţă există produse echivalente şi substituibile (de
exemplu produse diferite dar cu aceleaşi caracteristici
funcţionale).
4 Intrarea şi ieşirea liberă Produsul intră dacă:
pe piaţă a produselor
Costurile < preţurile de vânzare

Produsul iese dacă:

Costurile > preţurile de vânzare

7
 5 Mobilitatea perfectă a Producătorii şi consumatorii găsesc liber şi nelimitat pe
factorilor de producţie piaţă factorii de producţie de care au nevoie.

Observaţii:
• Piaţa cu concurenţă perfectă este numai un model teoretic; în practică este imposibil de
reunit cele cinci particularităţi;
• Studiul acestei pieţe ne permite să relevăm influenţa pe care producătorul (vânzătorul)
sau consumatorul o are asupra preţului respectiv cantităţii produsului;
• Această influenţă depinde de:
- gradul de omogenitate al produsului ;
- numărul de producători sau cumpărători.

b) Pieţe cu concurenţă imperfectă

Tipul de piaţă care caracterizează realitatea economică este piaţa cu concurenţă imperfectă.
Asemenea pieţe infirmă una, mai multe sau toate caracteristicile pieţei cu concurenţă perfectă. Piaţa cu
concurenţă imperfectă poate fi reprezentată prin următoarele forme:
1. Piaţa cu concurenţă monopolistică
Se caracterizează prin diferenţierea produselor şi prin existenţa unui număr de producători suficient
de mare pentru ca fiecare dintre ei să poată lua decizii independent de efectele pe care le-ar avea asupra
deciziilor celorlalţi producători. Într-o asemenea situaţie, cumpărătorii au posibilitatea să aleagă
produsul pe care şi-l doresc (dintr-o anume categorie), vânzătorii pot să-şi impună preţul şi chiar
cantitatea prin politica noilor sortimente de produse, deosebite de cele vechi. Pe această piaţă atât
producătorii, cât şi consumatorii sunt numeroşi; oferta şi cererea prezintă caractere de atomicitate, dar se
pierde caracterul de omogenitate a produselor. Concurenţa dintre producători se duce în principal prin
produs, fiecare urmărind să ofere un bun care să vină cât mai bine în întâmpinarea gusturilor şi
preferinţelor anumitor categorii de cumpărători. Intrarea unor noi concurenţi pe această piaţă este relativ
uşoară, pentru că restricţiile tehnice, economice şi instituţionale sunt inexistente sau reduse, iar
cumpărătorii au largi posibilităţi de alegere între numeroase bunuri substituibile. Exemple de piaţă
monopolistică: distribuitorii marilor firme de telefonie mobilă, ţăranii din piaţă, etc.
2. Piaţa cu concurenţă oligopol
Pe această piaţă există un număr mare de consumatori, dar puţini producători. Numărul firmelor
ofertante nu este o cifră exactă sau un interval precis. Prin număr redus se înţelege că firmele sunt
interdependente, adică un producător trebuie să ţină seama de deciziile celorlalţi atunci când îşi
stabileşte propria strategie. Exemple de pieţe oligopoliste: piaţa băuturilor răcoritoare, piaţa
automobilelor, etc. Pe piaţa oligopolistă, produsele pot fi diferenţiate sau omogene; de exemplu pe piaţa
oţelului din întreaga lume oferta este asigurată de câteva societăţi care produc aceleaşi tipuri de oţel. În
schimb oferta de automobile este puternic diferenţiată.
Există două tipuri de oligopol: oligopol cooperant şi oligopol necooperant.
a) În cazul oligopolului cooperant, cooperarea poate fi de două feluri: oficială şi tacită.
Cooperarea oficială apare sub forma cartelurilor sau trusturilor.
Cartelul este un grup de firme care şi-au păstrat autonomia decizională, dar se înţeleg între ele cu
privire la preţ şi la segmentele de piaţă.
Trustul este rezultatul fuzionării mai multor firme, adică este o aglomerare de firme grupate sub o
conducere comună.
În ambele situaţii gruparea existentă va acţiona ca un monopol.
Cel mai celebru exemplu de cartel este O.P.E.C., care a reuşit, mai întâi în 1973, apoi în 1981 să
declanşeze „şocul petrolului”.
Cooperarea tacită presupune că firmele se înţeleg numai cu privire la nivelul preţului, nu şi al
producţiei, adică nu optimizează profitul global. Avantajul acordului este că lasă neatinsă independenţa
firmelor. Pentru a funcţiona, acordul trebuie însoţit de împărţirea pieţei şi de clauze de neagresiune.
b) Oligopolul necooperant se manifestă în cazul în care nici una dintre firme nu încearcă să
domine piaţa, fiecare încercând să-şi maximizeze profitul pe cont propriu, în funcţie de comportamentul
celeilalte.
3. Piaţa cu situaţie de monopol sau piaţa de monopol

8
 Pe această piaţă există un număr mare de solicitanţi şi un singur ofertant, ceea ce îi oferă
posibilitatea să controleze piaţa. Ofertantul poate determina nivelul preţurilor, dar nu poate determina
cantitatea vândută care depinde de puterea de cumpărare a consumatorului. În legislaţia ţărilor cu
economie de piaţă şi regimuri democratice sunt promovate măsuri legislative antimonopoliste, pentru
limitarea tendinţei de monopolizare a producţiei unor bunuri şi reducerea puterii pe care o deţin
producătorii aflaţi în situaţie de monopol. Exemplu: utilităţi sau servicii publice, produse militare.
4. Piaţa cu situaţie de oligopson
În această situaţie există mulţi producători (vânzători) dar puţini cumpărători.
Producătorii trebuie să cunoască foarte bine cumpărătorii pentru a se adapta la nevoile, cerinţele,
exigenţele şi capacitatea lor de cumpărare. De exemplu, piaţa seminţelor de floarea-soarelui pentru ulei
sau a legumelor şi fructelor pentru conserve, ori a cerealelor pentru export, pentru care cumpărătorii sunt
câţiva, puternici (fabricile de ulei sau de conserve sau marii exportatori), iar ofertanţii – zecile de mii de
producători agricoli, cu forţă economică scăzută. Pe aceste tipuri de piaţă, producătorul este cel
dezavantajat.
5. Piaţa cu situaţie de monopson
Este situaţia în care există mulţi producători (vânzători) dar un singur cumpărător. Pe o asemenea
piaţă, ofertanţii se concurează între ei pentru a obţine comenzile sau a vinde către unicul client. Într-un
asemenea caz, cumpărătorul, prin capacitatea sa de cumpărare şi rolul său de agent economic în cadrul
pieţei, va fi cel ce va impune preţul, parametrii calitativi, precum şi logistica produsului.
În consecinţă factorii care determină sistemul de concurenţă şi mecanismele concurenţiale sunt:
a) Numărul şi puterea economică a vânzătorilor pe de o parte şi cumpărătorilor pe de altă parte
pe diferite segmente ale pieţei;
b) Gradul de diferenţiere al produsului;
c) Facilităţile sau limitările marilor producători de a intra pe o piaţă sau alta;
d) Gradul de transparenţă al pieţei;
e) Mobilitatea sau rigiditatea pieţei;
f) Conjunctura politică internă şi internaţională;
g) Cultura economică a populaţiei, a diferiţilor factori de decizie politici şi economici.

1.3 Preţurile: definiţie; factori care determină formarea preţurilor; funcţiile

preţurilor

Preţul este implicat în orice fenomen care are loc pe piaţă. De asemenea, nu există proces economic
şi social care să nu fie influenţat de preţ.
Preţul, în sens general, exprimă cantitatea de monedă ce trebuie plătită pentru
achiziţionarea (cumpărarea) unor bunuri materiale şi servicii în cadrul tranzacţiilor bilaterale de
piaţă.

Nivelul şi mişcarea preţurilor sunt influenţate de o serie de factori, un loc central ocupând cererea
şi oferta. Relaţiile dintre cerere - ofertă – preţ trebuie văzute în dublu sens, deoarece modificarea
nivelului preţurilor poate fi uneori cauza, alteori efectul schimbărilor ce au loc în evoluţia cererii şi/sau
ofertei. Indiferent de locul său în cadrul relaţiilor menţionate, preţul constituie, în ultimă instanţă,
rezultatul confruntării intereselor economice ale purtătorilor cererii şi ofertei, interese formate sub
influenţa semnalelor transmise de evoluţia condiţiilor producţiei şi ale pieţei.
Creşterea cererii face să sporească preţul, iar o urcare a preţului va face, la rându-i, să se reducă
cererea. La urcarea preţului, cantitatea oferită se măreşte, iar aceasta poate genera o reducere ulterioară a
preţului.
Formarea preţului este determinată de două categorii de factori: interni şi exogeni pieţei.
1. Factori interni pieţei
Dinspre cererea consumatorilor: utilitatea bunului ce urmează a fi achiziţionat de cumpărător;
capacitatea de plată a cumpărătorului; costul cumpărării din altă parte (de pe altă piaţă) a bunului
respectiv; structura cererii formate pe baza unor comportamente sociale.
Dinspre oferta producătorului: costul de producţie; preţurile bunului respectiv practicate pe
alte pieţe.
9
 Amploarea şi intensitatea influenţelor exercitate de modificarea cererii şi ofertei asupra preţurilor
sunt diferite în timp. Astfel, pe termen scurt, deoarece producţia (oferta) nu se poate modifica, cererea
constituie factorul principal al formării preţului. Pe termen lung oferta reprezintă factorul predominant al
evoluţiei preţurilor.
2. Factori exogeni pieţei:
- intervenţia indirectă a guvernelor în sensul stimulării sau reducerii ofertei şi cererii;
- politicile guvernamentale adoptate pentru menţinerea unor echilibre economice (pe piaţa muncii, piaţa
agricolă, etc.)
- comportamentul unor mari organizaţii cu tentă monopolistă.
Preţurile îndeplinesc următoarele funcţii:
1. Funcţia de stimulare a producătorilor în direcţia adaptării permanente a nivelului calitativ şi a
structurilor producţiei la cerinţele reale ale pieţei.
2. Funcţia de transmitere a informaţiei privind evoluţia cerinţelor pieţei. Preţurile „constituie
reţeaua de informaţii a sistemului economic. Ele semnalează firmelor producătoare schimbările ce
intervin în dezideratele consumatorilor”. Pe de altă parte ele „îl informează pe consumator despre
schimbările intervenite în cheltuielile de producţie şi prin aceasta despre noile oportunităţi care îi stau la
dispoziţie” (J.M. Galbraith).
3. Funcţia de recuperare a costurilor şi de recompensare a întreprinzătorilor, presupune ca, prin
nivelul lor, preţurile să asigure agenţilor economici compensarea cheltuielilor şi obţinerea unui anumit
profit.
4. Funcţia de calcul şi măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor constă în aceea că prin intermediul
preţurilor capătă expresie bănească indicatorii ce caracterizează activitatea economico-socială.
5. Funcţia de redistribuire a veniturilor. Venitul individual depinde de diferenţa dintre preţurile
primite pentru bunurile materiale sau serviciile vândute şi preţurile plătite pentru procurarea factorilor de
producţie. Întrucât însă acelaşi produs are costuri diferite – în funcţie de preţurile de aprovizionare şi de
condiţiile de desfăşurare a activităţii – şi se valorifică în mod diferenţiat pe piaţă, prin intermediul preţurilor
se realizează o distribuire/redistribuire a veniturilor producătorilor.
Pe baza acţiunii emergente a factorilor arătaţi, a influenţei unora în detrimentul altora, s-au conturat
următoarele tipuri de preţuri:
1. Preţuri libere – se formează în condiţiile concurenţei deschise în care agenţii economici existenţi pe
acea piaţă nu pot influenţa sau decide unilateral nivelul şi dinamica preţurilor.
2. Preţuri administrate – se formează şi se modifică sub influenţa firmelor cu o poziţie cheie sau a
statului.
3. Preţuri mixte – se formează pe baza tuturor factorilor interni şi externi pieţei.
Pe lângă aceste categorii, tabloul general al preţurilor mai cuprinde: preţuri unice, al căror nivel este fix;
preţuri cu limite de variaţie stabilite; preţuri formate pe baza unor reglementări, dar al căror nivel nu este
prestabilit.
Din punct de vedere al naturii şi obiectului pieţei, există preţuri ale bunurilor materiale şi serviciilor,
preţuri ale factorilor de producţie şi preţuri (cursuri) ale hârtiilor de valoare, „preţuri” ale banilor
(corespunzător pieţei titlurilor financiare şi monetare).
Paleta categoriilor de preţuri existente în ţările cu economie de piaţă cuprinde şi: preţuri industriale,
agricole, tarife pentru servicii, etc. (după natura obiectului schimbului); preţuri cu ridicata, preţuri cu
amănuntul (după stadiul schimbului) etc.

1.4 Mecanismul de formare a preţurilor pe diferite pieţe

În subcapitolele anterioare am analizat succint cele două forme principale de piaţă: piaţa cu
concurenţă pefectă şi piaţa cu concurenţă imperfectă cu formele descrise anterior.
În continuare vom analiza mecanismul de formare a preţurilor pe aceste pieţe în strânsă corelaţie
cu dinamica cererii şi ofertei existente pe acestea.
Formarea preţurilor este un proces complex determinat de factori specifici:
- natura produsului şi gradul său de omogenitate;
- numărul producătorilor şi consumatorilor şi forţa lor economică,
- interesele urmărite de participanţii la tranzacţii: cumpărătorii şi vânzătorii;
- strategia folosită de aceştia;
- obiectivele şi informaţiile de care dispun subiecţii cererii şi ofertei.
10
 Obiectivul urmărit de întreprinzători este maximizarea profitului.
Indiferent de forma ei, regula de formare pe piaţă a preţului maximizator de profit, este egalitatea
dintre venitul marginal3 (Vmg) şi costul marginal (Cmg )4.
Determinarea profitului maxim poate fi redată prin următorul exemplu:

Q Pu VT Vmg CT Cmg Pr
1 15 15 15 6 6 9
2 15 30 15 9 3 21 Preţul maximizator de profit este preţul la care
3 15 45 15 14 5 31 producţia destinată schimbului respectă egalitatea
4 15 60 15 20 6 14 Vmg=Cmg
5 15 75 15 29 9 46
6 15 90 15 42 13 48
7 15 105 15 57 15 48
8 15 120 15 81 24 39

Să analizăm modul de formare al preţurilor pe diferite pieţe:

A. În condiţiile pieţei perfecte:
• Cererea este considerată perfect elastică: deci Ec/p ∞
Explicaţie:
- există o variaţie a cantităţii cerute chiar dacă preţul nu se modifică;
- elasticitatea cererii rezultă din caracteristicile pieţei mai ales din atomicitatea cererii şi
ofertei, deoarece producătorii nu pot influenţa preţul
Deci Pu = Vmg = Cmg

B. În condiţiile pieţei imperfecte:

Preţul în condiţii de • se formează în funcţie de:
monopol - evoluţia cererii şi a costului de producţie;
- cantitatea vândută;
- veniturile încasate;
mărimea profitului.
• Vmg=Cmg<Pu ;
• Creşterea vănzărilor presupune reducerea preţurilor.
Preţul în condiţii de • se formează în funcţie de comportamentul firmelor;
oligopol - în cazul oligopolului cooperant firmele se înţeleg cu privire la
preţ şi la împărţirea preţurilor;
- în cazul oligopolului tip firmă dominantă se disting două
strategii:
• strategia cantităţii: fiecare firmă îşi stabileşte propria
cantitate oferită, urmînd ca preţul să fie determinat de piaţă;
• strategia preţului: se stabileşte preţul care asigură profitul
maxim, urmând ca piaţa să stabilească cantitatea oferită.

3
Prin venit marginal se înţelege sporul de venit (∆ VT) generat de creşterea cu o unitate a producţiei (∆ Q). Sub formă de
∆VT
relaţie matematică el se exprimă astfel: Vmg =
∆Q
4
Prin cost marginal se înţelege sporul de cost (∆ CT) generat de achiziţionarea de factori de producţie în vederea realizării
∆CT
unei unităţi de producţie ((∆ Q). Sub formă de relaţie matematică el se exprimă astfel: Cmg =
∆Q
dCT
Costul marginal poate fi exprimat şi prin derivarea funcţiei costului total în raport cu variabila q: Cmg = dq

11
 Preţul în condiţii de • cunoaşte o tendinţă contradictorie:
concurenţă - creşte datorită cheltuielilor promoţionale sporite;
monopolistică - tinde să se diminueze prin preocuparea firmelor pentru creşterea
vânzărilor.
• cererea nu este perfect elastică şi în această situaţie Vmg=Cmg <Pu
• Creşterea vănzărilor presupune reducerea preţurilor.

Trebuie însă arătat că economia de piaţă este purtătoare nu numai de efecte pozitive dar şi
de o serie de disfuncţionalităţi care trebuie luate în atenţie de către autorităţi; printre acestea se
numără:
- existenţa în cadrul acestei economii nu numai a bogăţiei dar şi a sărăciei în procente care variază de
la ţară la ţară ;
- legile economiei de piaţă (concurenţei, cererii şi ofertei profitului maxim, concentrării şi
centralizării capitalului) favorizează pe cei puternici şi îi lichidează pe cei slabi; se ajunge astfel la falimente
fenomene curente în cadrul acestui tip de economie ;
- reglarea spontană a economiilor de piaţă este greu de realizat în lumea contemporană în care
funcţionarea normală a economiei este în mod periodic întreruptă de diferite crize economice ; acest aspect
conduce la creşterea costurilor sociale (inflaţiei, şomajului etc.) ;
- tezele “consumatorul suveran”, ”clientul stăpân” sunt iluzorii; în realitate consumatorul este
dominat de anumiţi producători (vânzători).
Toate acestea demonstrează în mod indubitabil necesitatea intervenţiei statului în reglarea acestor
disfuncţionalităţi fără însă a altera mecanismul cererii şi ofertei.
Două sunt modalităţile prin care guvernele intervin reglarea acestui mecanism:
- indirectă: prin influenţarea cererii şi ofertei;
- directă: prin stabilirea unor niveluri ale preţurilor
Prezentăm în continuare câteva politici de stabilire a preţurilor:
1) Controlul preţurilor prin sistemul cotelor
Dacă se doreşte de către autorităţile publice influenţarea ofertei unor produse (să presupunem
agricole) şi implicit a preţului de vânzare al acestora se pot introduce restricţii privind nivelul ofertei acestora
prin stabilirea unor cote în două variante:
a) prin restricţionarea producţiei ce poate fi vândută;
b) prin limitarea suprafeţei de teren agricol respectiv.
Le vom analiza pe rând:
a) Prin restrictionarea producţiei ce poate fi vândută;
Pentru a scoate în evidenţă modul de aplicare al acestei politici presupunem că pentru un produs
agricol curba cererii şi ofertei este următoarea:

Preţ
unitar O1 O
P1
C

Pe

Q1 Qe cantităţi

Comentarii
- Dacă reglarea s-ar face prin mecanismul pieţei cererea şi oferta din produsul respectiv s-ar
egaliza pentru cantitatea Qe corespunzătoare preţului de echilibru Pe; în cazul nostru pentru a obţine
cantitatea de echilibru Qe ar trebui ca o anumită suprafaţă de teren să fie cultivată cu produsul agricol
respectiv.
12
 - Daca se doreşte reducerea producţiei pentru produsul respectiv în vederea sporirii altor
culturi agricole atunci se vor stabili cote pentru fiecare producător.
- Prin reducerea cantităţii de la Qe la Q1 preţul creşte de la Pe la P1 .
a) Prin limitarea suprafeţei de teren agricol ce poate fi cultivată cu produsul agricol respectiv.
Facem următoarele observaţii la acest tip de politică:
•Acest sistem este mai agreat de producătorii agricoli deoarece aceştia folosind tehnici agricole
intensive îşi pot spori producţia; aceasta le asigură producţii mai mari şi implicit câştiguri mai
substanţiale.
• Prin sistemul cotelor se reduce oferta dintr-un produs dar creşte preţul; autorităţile
guvernamentale stabilesc un preţ limită după care acesta se formează pe baza raportului cerere-ofertă.
• Sistemul cotelor influenţează nu numai piaţa produselor la care se referă ci şi alte pieţe cum ar
fi:
- piaţa loturilor agricole : de exemplu fermele care au obţinut dreptul să vândă o anumită cotă
dintr-un produs au preţuri de vânzare mai ridicate şi deci venituri mai mari comparativ cu altele.
- piaţa produselor prelucrate care foloseşte ca materie primă produsul agricol prelucrat; de
exemplu limitarea ofertei la tutun duce la creşterea preţului tutunului ceea ce poate influenţa piaţa
ţigărilor.
• Sistemul cotelor practicat de autorităţi va afecta distribuţia veniturilor între fermieri şi diverşi
consumatori din economie. Deci fermierii care beneficiază de dreptul de a vinde anumite produse cu
ofertă limitată prin prevederi guvernamentale au o poziţie privilegiată faţă de alţi fermieri; aceşti
fermieri vor obţine venituri mai mari pe seama cumpărătorilor, ceea ce reprezintă o formă de
redistribuire a veniturilor.
Adoptarea unor măsuri în cazul sistemului cotelor trebuie privită
într-o viziune sistematică, sesizând influenţa directă a măsurii
asupra unui anumit domeniu precum şi
impactul acesteia asupra unor domenii.

2). Controlul preţurilor prin achiziţii guvernamentale

Pentru a explica această metodă construim următorul grafic:

Preţ
unitar achiziţii
C guvernamentale O
P A B

Pe

Qc Qe Qo cantităţi
Comentarii:
- Dacă reglarea se face strict prin mecanismul pieţei, cererea şi oferta din produsul respectiv se
va egaliza la cantitatea Qe corespunzător lui Pe ;
- Pentru a asigura producătorilor venituri mai mari autorităţile vor practica o politică de creştere a
preţurilor; de exemplu se doreşte atingerea preţului P.
Cum se procedează?
- Dacă cererea din acest produs va fi Qc iar oferta Qo (pentru preţul P) autorităţile vor achiziţiona
diferenţa Qc – Qo reprezentată prin segmentul AB; scopul este aşadar menţinerea preţului P.
Observaţii

13
 • Achiziţiile guvernamentale nu trebuie să apară pe piaţa respectivă deoarece această acţiune va
determina reducerea preţului. De aceea achiziţiile guvernamentale pot fi distruse, vândute pe late pieţe
sau depozitate o perioadă mai îndelungată şi “aruncate” pe piaţă când oferta manifestă o tendinţă de
scădere (sub Qc) pentru a menţine preţul la nivelul dorit ;
• Este o politică mai agreată de producători decât sistemul cotelor deoarece le asigură venituri
suplimentare ;
• Această politică necesită resurse financiare mari la dispoziţia guvernului şi este dificil de
aplicat o perioadă mai îndelungată. De aceea de regulă această politică se combină cu sistemul cotelor.

Adoptarea acestei politici implică o viziune sistemică deoarece

pot apare o serie de influenţe: asupra unor pieţe conexe; scumpirii
unor factori importanţi de producţie; distribuirii veniturilor între
diferiţi producători şi consumatori în economie
3). Acordarea de subvenţii
Guvernul poate asigura venituri ridicate pentru anumiţi producători fără a afecta interesele
cumpărătorilor prin subvenţii.

P1 C O

Pe
Subvenţii
P1-P2 P2

Q1 Qe Q2
Comentarii
- Dacă guvernul garantează pentru producători preţul P1 în condiţiile în care se doreşte
menţinerea preţului P2 pentru consumatori P2 < P1 producătorii sunt tentaţi să ofere cantitatea Q2 > Qe
care este oferită la preţul P1;
- Pentru a menţine acest preţ (P1) care ar putea să scadă la P2 guvernul va subvenţiona diferenţa
între cele două preţuri.
Observaţii :
• În cazul aplicării unei politici de subvenţii preţul pieţei Pe < P1 iar Pe > P2 ; această situaţie
implică eforturi financiare uriaşe pentru armonizarea intereselor producătorilor cu ale consumatorilor;
• Pentru a menţine la un nivel cât mai scăzut costurile unui asemenea program se recomandă
combinarea lui cu politica de limitare a producţiei; se cere astfel încadrarea în cotele aprobate de diferite
instituţii guvernamentale.
Adoptarea unor politici de subvenţionare trebuie privită într-o viziune sistemică
avându-se în vedere priorităţile economiei naţionale precum şi consecinţele economice şi
sociale pe termen mediu şi lung

4) Controlul administrativ al preţurilor prin hotărâri ale guvernului

Piaţa liberă asigură formarea preţurilor prin acţiunea cererii şi ofertei. Presiunea cererii
suplimentare sau a ofertei suplimentare va duce preţul unei mărfi spre nivelul său de echilibru.
Dacă cererea este mult mai mare decât oferta sub presiunea cererii suplimentare preţul va creşte
foarte mult.
Preţurile înalte reprezintă instrumentul prin care piaţa liberă raţionalizează
mărfurile cu ofertă deficitară
Guvernul cu aprobarea instituţiilor din domeniul asigurării concurenţei loiale poate recurge la
stabilirea unui preţ maxim la produsul respectiv astfel încât şi cei cu venituri reduse să poată să-şi
cumpere cantităţi adecvate din acel produs.
14
 P
C O

Pe

P1 A B

Q1 Qe Q2 Q

Comentarii
- Curba ofertei ne arată că avem o ofertă scăzută ceea ce conduce la un preţ de echilibru
corespunzător lui Qe ;
- Guvernul stabileşte un preţ maximal (P1) sub nivelul celui de echilibru (P1 < Pe); la acest nivel
oferta (Q1) este mai mică decât cererea(Q2) ; diferenţa dintre cerere şi ofertă este segmentul A –B ;
- Stabilirea preţului maximal P1< Pe va reduce oferta de la Q2 la Q1.
Observaţii
• la preţul maximal stabilit P1 există o cerere suplimentară de produse; de aceea se impune
introducerea unei forme de raţionalizări a consumului pentru a asigura o împărţire echitabilă a ofertei
independent de capacitatea de plată a consumatorilor; în caz contrar există riscul apariţiei pieţei negre.
• Deşi preţurile pot fi blocate pentru o vreme nu se recomandă folosirea abuzivă a acestei
politici; pe termen lung se poate produce o alterare a funcţiei de bază a preţurilor: aceea de regulator al
cererii şi ofertei.

15
 CAPITOLUL II
EŞECUL PIEŢELOR
Obiective ale cursului:
• indicarea cauzelor eşecului pieţelor;
• explicarea cauzelor de eşec ale pieţelor;
• descrierea modului de alocare a resurselor

Conţinutul cursului:
2.1 Cauze ale eşecului pieţelor
2.1 Cazuri de eşec ale pieţelor
2.3 Bunăstarea socială

2.1 Cauze ale eşecului pieţelor

Eşecul pieţelor denumeşte sintetic toate aspectele de ineficienţă şi inechitate care apar în
mecanismul pieţei ca urmare a disfuncţionalităţilor şi dezavantajelor în funcţionarea acestora.

Insuccesul pieţei se manifestă atât la nivelul agenţilor economici, dar şi la nivelul sistemului
economic. Practic, este vorba despre incapacitatea instituţiilor de piaţă ale unui sistem economic de a
susţine activităţile necesare din punct de vedere social, sau de a le elimina pe cele nedorite.
Cauzele care se consideră a determina eşecul pieţelor sunt:
1. Dificultatea individualizării dreptului de proprietate;
2. Existenţa unor costuri tranzacţionale semnificative;
3. Eşecul negocierii unor acorduri mutual avantajoase de schimb.
Le vom analiza pe rând :
1. Dificultatea individualizării dreptului de proprietate este determinată de faptul că dreptul de
proprietate asupra unui bun este deţinut de un grup de persoane sau există o serie de confuzii şi
ambiguităţi privind asupra acestuia, ceea ce conduce la dificultăţi în instituţionalizarea apărării
drepturilor de proprietate. În aceste condiţii, realizarea acestui scop, determină o serie de cheltuieli cu
acţiunile de prevenire, identificare şi pedepsire a celor care caută să utilizeze ilegal un anume bun.
2.Existenţa unor costuri tranzacţionale semnificative este determinată de faptul că schimbul
necesită informaţii care costă şi reprezintă obstacole în derularea tranzacţiilor şi în asigurarea unei
alocări eficiente a resurselor prin intermediul pieţelor libere.
3.Eşecul negocierii unor acorduri mutual avantajoase de schimb se datorează faptului că în loc
să se ajungă la un acord convenabil pentru ambii parteneri, fapt care impune concesii şi renunţări
reciproce, fiecare participant caută să obţină pentru sine cât mai multe avantaje.

2.2. Cazuri de eşec ale pieţelor

Prezentăm în continuare o serie de situaţii de eşec ale pieţelor menţionate în literatura de
specialitate :
1. Bunurile publice;
2. Bunurile de merit şi de nemerit;
3. Externalităţile;
4. Deficienţele de informaţii;
5. Pieţele lente şi pieţele instabile.

1.Bunurile publice reprezintă o categorie de bunuri care se caracterizează prin nonexclusivitate

(nonconcurenţa) şi nonexhaustivitate ( nonrivalitate).

16
 Nonexclusivitatea ( nonconcurenţa) unui bun semnifică faptul că un bun
de consum nu este mai puţin disponibil pentru o persoană, deoarece este mai
agreabil pentru alta ; deci nu poate fi exclus nici un consumator potenţial de la
consum, de îndată ce bunul a fost produs.

Un exemplu în acest sens este iluminatul public care are ca scop să lumineze strada deci nu un
trecător în defavoarea alteia.

Nonexhaustivitatea (nonrivalitatea) unui bun semnifică faptul că pentru

orice consumator adiţional, costul marginal este nul. În această situaţie
suplimentarea beneficiilor bunului public nu diminuează volumul utilităţilor pe
care le au beneficiarii iniţiali.

Dacă cele două caracteristici pot fi atribuite unui bun atunci avem bunuri publice pure; dacă
acestea nu pot fi atribuite unui bun în totalitate atunci avem bunuri private pure.
Sistemul de piaţă liberă este ineficient în oferirea de bunuri publice şi din acest motiv decizia
privind alocarea de resurse pentru producerea acestor bunuri de consum colectiv, se ia de regulă în afara
mecanismelor pieţei.
În ţările dezvoltate economic, producerea bunurilor publice este încredinţată unor întreprinderi
private care le produc în baza unor contracte cu guvernul, care susţine financiar producerea lor.
2. Bunurile de merit şi bunurile de nemerit (merit goods and demerit goods); primele sunt acele
bunuri pe care autorităţile publice le impun oamenilor sau îi încurajează să le consume pornind de la
aprecierea că aceştia nu cunosc efectele benefice care s-ar obţine din consumul bunurilor respective;
celelalte sunt acele bunuri pe care guvernele le interzic în consum considerându-se că indivizii nu sunt
conştienţi că vor avea de suferit de pe urma consumării lor (de exemplu drogurile).
Piaţa în mod normal funcţionează prin răspunsurile producătorilor la cererea cumpărătorilor.
Dacă consumatorii nu apreciază avantajele sau dezavantajele din consum atunci se impune din
partea autorităţilor publice o atitudine paternalistă.
3. Externalităţile sunt acele bunuri a căror producere sau consumare afectează indirect şi alte
persoane decât cele care le produc sau le consumă. Preţurile de piaţă ale acestor bunuri nu reflectă
costurile sau beneficiile asociate producătorului sau cumpărătorul acestor bunuri.
Unele costuri şi beneficii sunt asociate altor subiecţi economici (sunt externe).
Externalităţile se caracterizează prin două elemente:
a) Derivă din activitatea de producător sau consumator şi nu din cea aparţinând celor care o
suportă ;
b) Nu sunt înregistrate pe piaţă în mod direct şi deci nu influenţează echilibrul concurenţial.
Externalităţile pot fi:
a) Pozitive ;
b) Negative.
Le vom analiza pe rând :
a) Externalităţile pozitive apar când :

beneficiul privat < beneficiul social unde :

Beneficiul privat include numai avantajele însuşite de subiecţii implicaţi direct în activitatea
respectivă;
Beneficiul social include toate utilităţile de care beneficiază o colectivitate în urma desfăşurării
unei activităţi oarecare. În situaţia externalităţilor pozitive beneficiul social implică şi beneficiul terţelor
persoane (beneficii externe) lor.
Un exemplu de externalităţi pozitive este repararea faţadei unei case, întreţinerea unei grădini sau
a unei jardiniere, care pot aduce satisfacţii şi vecinilor , fără ca aceştia să fi contribuit la asigurarea
suportului material sau financiar al acţiunii de înfrumuseţare.
17
 În lucrările din domeniul economiei mediului externalităţile pozitive sunt întâlnite şi sub numele
de economii externe de consum care semnifică faptul că de deciziile unui consumator, aplicate în
practică profită şi alţi agenţi economici fără ca aceştia să suporte contravaloarea unei compensaţii
pentru cel care a luat deciziile.
b) Externalităţile negative apar când :

costurile private < costurile sociale unde :

Costurile private sunt toate costurile suportate direct de unităţile implicate în această activitate.
Costurile sociale sunt costurile (şansele sacrificate) suportate de membrii unei comunităţi în
urma organizării unei activităţi.
Costurile sociale include şi costurile externe adică acelea suportate de terţi.
Un exemplu de astfel de externalităţi îl reprezintă poluarea industrială ; astfel când un petrolier
îşi goleşte compartimentele în mare sau ocean sau când fumul toxic afectează calitatea aerului fără ca
aceştia să suporte costurile sociale ale comunităţii afectate de aceste efecte. Un alt exemplu referitor la
acest tip de externalităţi este acela când accesibilitatea la utilităţile unui bun public depinde de numărul
turiştilor : într-un parc sosirea unui număr mare de vizitatori reduce posibilitatea de confort ergonomic
pentru cei existenţi. În literatura de specialitate din domeniul economiei mediului acest tip de
externalităţi este cunoscut şi sub numele de dezeconomii de producţie deoarece piaţa nu intervine
spontan pentru acoperirea acestor pagube.
Care este politica autorităţilor publice în cazul externalităţilor ?
În cazul externalităţilor pozitive unii economişti propun acordarea de subvenţii pentru
încurajarea acţiunilor de producere a externalităţilor pozitive în timp ce pentru cazul externalităţilor
negative se impune în opinia acestora internalizarea lor.

Internalizarea externalităţilor negative presupune crearea de instituţii adecvate

şi adoptarea de reguli de conduită care să-l determine pe producătorul de astfel de
efecte să trateze costurile şi beneficiile sociale la nivelul celor private. În

acest sens economiştii propun:

a) introducerea de taxe şi impozite care să aducă costurile private la nivelul celor sociale ;
b) aplicarea de amenzi producătorilor de externalităţi negative care să ducă la egalizarea celor
două tipuri de costuri descrise anterior.
Unii economişti apreciază că internalizarea externalităţilor negative poate fi soluţionată fără
implicarea autorităţilor publice. În concepţia lor un asemenea obiectiv poate fi realizat prin neimplicarea
autorităţilor publice dacă sunt îndeplinite condiţiile următoare :
a) o mai bună definire a drepturilor de proprietate asupra externalităţilor, indiferent de tipul şi
structura formelor de proprietate ;
b) reducerea costurilor tranzacţiilor prin mai buna circulaţie a informaţiilor asupra acestora;
c) reducerea numărului agenţilor afectaţi de externalităţile negative.

4. Pieţe lente respectiv pieţe instabile ( undershooting and overshooting) ; primele sunt cele în
care cererea şi oferta nu sunt foarte sensibile la schimbările de preţ; a doua categorie sunt cele în care
cererea şi oferta sunt foarte sensibile la schimbările de preţ, astfel încât piaţa suferă fluctuaţii excesive
ale preţului şi cantităţii. Factorii care determină aceste evoluţii pot fi:
a) puterea de cumpărare a consumatorilor ;
b) forţa economică a producătorilor ;
c) un anumit tip de management guvernamental sau privat ;
d) filozofia comunităţii respective.

18
 2.3 Economia bunăstării
Conceptul de “stare de bunăstare” are o evoluţie de peste 150 de ani. În timpul epocii victoriene
(după numele reginei Victoria a Marii Britanii din perioada 1837- 1901) a fost semnat “Actul Reformei”
document care conţinea un pachet de măsuri menit să atenueze consecinţele aplicării doctrinei
liberalismului clasic în cazul Revoluţiei industriale.
În perioada 1865-1900 “starea de bunăstare “ s-a definit mai mult în raport cu unele realizări pe
plan social, de unde şi denumirea de “colectivism victorian” sub influenţa statului tradiţionalist al lui
Disrael. În perioada 1900-1914 obiectivul realizării “stării de bunăstare” s-a limitat doar la atingerea
unui “minimum naţional” al bunăstării pentru ca până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial să
apară alături de problemele sănătăţii, educaţiei, asigurării locurilor de muncă şi problemele conservării
mediului.
Perioadei “miracolelor economice” din deceniul 6 al secolului nostru le-a urmat o fază de
răspuns constând din amplificarea convulsiilor sociale şi extinderea preocupărilor pentru analiza
comparativă a costurilor sociale ale creşterii economice accelerate.
Rapoartele Clubului de la Roma din anii 1972 şi 1974 precum şi profunda criză derivată din
creşterile succesive ale preţului petrolului au permis relansarea teoriilor din domeniul “economiei
bunăstării “.
Economia bunăstării încearcă să formuleze un set de obiective în baza cărora să se
fundamenteze strategii şi politici destinate realizării unei situaţii de optim economic şi
social.
S-a considerat că o anumită redistribuire a veniturilor în favoarea celor săraci chiar dacă este
inechitabilă ar contribui la o ameliorare a bunăstării. O asemenea acţiune ar înrăutăţi situaţia celorlalţi
membrii ai societăţii. Literatura de specialitate formulează totuşi şi unele soluţii care au acceptul
unanimităţii. Relevantă este în opinia noastră comparaţia costurilor marginale ale diferitelor activităţi
economice cu utilităţile lor marginale.
Să urmărim grafic două situaţii :
a) CmargA> UmargA

CmargA
′
V 1A

VoA

V1A
UmargA

qoA q1A
Pe piaţa bunului B, se produc unităţi adiţionale (suplimentare) din bunul A fapt care impune şi
sporirea costurilor (costuri marginale), consumatorii sunt dispuşi să aloce pentru achiziţionarea acestora,
′
venitul V1A care evident este inferior celui scontate de producător ( V 1A) pentru a-şi asigura optimul.
Deci pe această piaţă costul marginal depăşeşte utilitatea marginală, fapt care determină scăderea
rentabilităţii prin faptul că un consumator nu este dispus să aloce pentru achiziţionarea bunului A venitul
dorit de producător.
b) CmargB< UmargB

CmargB
19
 ′
V 1B

VoB

V1B

UmargB

q1B ← qoB
Dacă producţia din bunul B este în scădere fapt care determină şi reducerea costurilor,
consumatorii sunt dispuşi să aloce pentru achiziţionarea acestora venitul V′ 1B care este superior celui
′
scontat de producător ( V 1B) pentru a-şi asigura optimul. Pe piaţa bunului B, costul marginal este mai
mic decât utilitatea marginală.
Ce se va întâmpla în cele două situaţii prezentate anterior:
În prima situaţie CmargA>VmargA ; deci costul marginal pentru producerea unei unităţi
suplimentare din bunul A este mai mare decât sporul de venit pe care consumatorii sunt dispuşi să-l
aloce pentru achiziţionarea acestuia;
În a doua situaţie CmargB< VmargB; deci costul marginal pentru producerea unei unităţi
suplimentare din bunul A este mai mic decât sporul de venit pe care consumatorii sunt dispuşi să-l aloce
pentru achiziţionarea acestuia;
Care va fi decizia întreprinzătorului respectiv ?
Cea mai raţională măsură va fi aceea de a transfera resursele către activităţile economice care
conduc la realizarea produsului B. Acest transfer este optim pentru ambele părţi; consumatorii sunt
mulţumiţi după acest transfer deoarece evaluează bunul respectiv B peste costul ei marginal;
producătorul îşi îmbunătăţeşte rentabilitatea economică deoarece elimină pierderea cauzată de existenţa
în cazul bunului A, a unui cost marginal superior utilităţii marginale atribuite de consumator.
Concluzii din analiza celor două situaţii:
• Dacă echilibrul pieţei libere nu este atins atunci este întotdeauna posibil să se transfere
resursele din domenii economice unde costul marginal depăşeşte utilitatea marginală în altele în care
costul marginal este mai mic decât utilitatea marginală. Acest transfer conduce la creşterea bunăstării
tuturor participanţilor la activităţile economice. Sursa acestui câştig este tocmai valoarea suplimentară ce
poate fi obţinută prin acest transfer.
• Dacă CmargA=UmargA şi CmargB=UmargB nu există realocare a resurselor care să aibă
potenţial de a îmbogăţi toţi oamenii. În această situaţie singura cale de îmbogăţire pentru unii este luarea
veniturilor de la alţi oameni ceea ce duce la sărăcirea ultimilor.
• Mecanismul prezentat anterior nu are o valabilitate universală. Consumatorul şi producătorul
sunt condiţionaţi de o serie de factori care nu permit substituţia unor bunuri. De exemplu necesitatea
acoperirii nevoilor fiziologice (alimente, apă, căldură etc) impune existenţa unor domenii care nu
întotdeauna permit transferuri de resurse în altele. Existenţa primelor este aşadar condiţionată de
intervenţia autorităţilor publice acţiune care nu este în acord cu piaţa liberă.

Realizarea bunăstării presupune asigurarea alocării eficiente a resurselor adică acel mod de
repartiţie a lor astfel încât să nu asigure inegalităţi prin transferul de bogăţie şi sărăcie de la un segment
la altul al populaţiei. Aceasta presupune existenţa unor alternative în activitatea economică care să
permită realizarea de bogăţie suplimentară cu efecte benefice asupra tuturor participanţilor.

20
 CAPITOLUL III
VENITURILE FUNDAMENTALE ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ

Obiective ale cursului:

• explicarea conceptului de salariu, formele fundamentale de salarizare şi modul în care acesta
este influenţat de efectul de substituire şi de venit;
• descrierea conceptului de dobândă şi evidenţierea formelor şi dinamicii acestuia;
• descrierea problematicii profitului ca venit rezidual rezultat în urma asumării riscului specific
oricărei activităţi economice;
• explicarea naturii rentei şi modalităţilor de formare ale acesteia pe baza legii randamentelor
neproporţionale.
Conţinutul cursului:
3.1 Salariu
3.2 Dobânda
3.3 Profitul
3.4 Renta

3.1 Salariul
• Etimologia categoriei economice de salariu
Cuvântul salariu provine din latinescul “salarium” care desemnează la origine raţia de sare
alocată unui soldat, ulterior el fiind utilizat pentru a denumi preţul plătit cetăţenilor liberi care prestau
altor persoane, diferite activităţi. Astăzi se foloseşte acelaşi termen ( denumit în Franţa – salaire ; în
Italia şi Spania - salario; în Marea Britanie - salary) ; în afară de salariu se mai utilizează termenii de
retribuţie şi remuneraţie, de asemenea de origine latină (retribution, remuneration în Franţa şi Marea
Britanie ; retribuzione, remunerazione în Italia şi retribucion, remuneracion în Spania).
• Teorii asupra salariului
1. Concepţiile economiştilor clasici
Aceştia au avut o viziune pesimistă asupra salariului oferind o perspectivă sumbră asupra
celor care trăiau din retribuirea muncii lor. Potrivit lui Turgot “ în orice fel de muncă salariul
lucrătorului trebuie să coboare la un nivel determinat numai de necesităţile existenţei”. Înscriindu-se pe
aceleaşi coordonate, David Ricardo arată că în minimul necesar pentru întreţinerea muncitorului
trebuie să fie incluse mijloacele de subzistenţă şi “celelalte obiecte necesare sau utile de care de obicei
are nevoie muncitorul ”.Referindu-se la această problemă, Ferdinand Lassalle arată că “un salariu mai
mare ar încuraja căsătoriile care ar duce la sporirea populaţiei şi deci, ar însemna scăderea venitului
mediu”.În scrisoarea pe care o trimite unui congres muncitoresc german din 1867 el arată că “salariul
mediu nu depăşeşte niciodată ceea ce este indispensabil conform obişnuinţelor naţionale pentru a
întreţine existenţa muncitorilor şi continuarea rasei lor”. Teoria sa este determinată de influenţa pe care
a avut-o în epocă teoria lui Malthus asupra populaţiei pe care o vom dezvolta la capitolul destinat pieţei
muncii.
2. Concepţia marxistă asupra salariului
Teoriile menţionate anterior au inspirat concepţia marxistă asupra salariului potrivit căreia
plusvaloarea pe care şi-o însuşeşte proprietarul mijloacelor de producţie capitalistul, determină lăsarea
în mâinile muncitorului numai a unei părţi din valoarea creată de el, valoare care tinde mereu spre
minimum de existenţă. În fostele ţări socialiste în realitate, salariile nu reprezentau întreaga valoare nou
creată ci numai o parte a sa corespunzătoare produsului pentru sine şi nu şi aceea a plusprodusului
pentru societate. În orice orânduire social – economică existenţa acestor diferenţe este o necesitate
obiectivă, pentru realizarea acumulărilor în vederea dezvoltării viitoare.
3. Concepţiile economiştilor neoclasici asupra salariului
22
 Cea ce caracterizează aceste concepţii este faptul că natura salariului ţine de confruntarea
cererii şi ofertei de muncă indiferent dacă ele reprezintă costul mijloacelor de subzistenţă, eficienţa
capitalului uman sau productivitatea muncii.
Prezentăm câteva din aceste concepţii :
Economistul german Johan Thunen în lucrarea sa “ Statul izolat” pornind de la examinarea
productivităţii marginale în agricultură, afirmă că “mărimea salariului nu este determinată nici de
capriciile capitalismului, nici de concurenţa lucrătorilor ci produsul muncii însuşi este măsura salariului
muncii. Aici trebuie să fie locul unde se stabileşte salariul natural care devine hotărâtor pentru întregul
stat izolat”; salariul lucrătorului este productivitatea celui care se găseşte la marginea culturii
(productivitatea marginală) deoarece în caz contrar acesta va trece la cultivarea pământului necultivat ;
salariul care se formează în acest mod serveşte drept normă pentru toţi lucrătorii din aceiaşi categorie
având aceiaşi pregătire. Carl Rodbertus lansează teoria cotei descrescătoare a salariului arătând că
deţinătorii pământului şi ai capitalului deţin monopolul proprietăţii private asupra acestor doi factori ai
producţiei ; în aceste condiţii de monopol muncitorii sunt constrânşi să accepte condiţii ce le sunt impuse
de proprietarii monopolişti, salariile lor reducându-se din ce în ce mai mult ; pauperizarea lor continuă le
slăbeşte prezenţa pe pieţe în calitate de consumatori provocând tensiuni sociale care pot ajunge
explozive, periclitând însăşi situaţia proprietarilor monopolişti. Frederic Bastiat lansează teoria cotei
crescânde a salariilor, arătând că “În măsura în care capitalul creşte, se măreşte participarea absolută a
capitalismului la producţia totală şi se micşorează partea relativă (adică pe unitatea de produs),
participarea muncii creşte sub ambele raporturi”. Bohm - Bawerk (Şcoala de la Viena) a reluat ideea
productivităţii marginale , afirmând că salariile sunt comandate de cerere iar oferta de muncă este o dată
rigidă.
4. Concepţia keynesiană demonstrează că salariul este mai mult sau mai puţin rigid iar
cererea şi oferta de muncă sunt “produse derivate” sau efecte reportate de pe piaţa bunurilor de
consum personal şi determinate în acelaşi timp de procesul investiţional. Munca este un factor de
producţie dar cererea şi oferta de muncă sunt determinate de cererea şi oferta existente pe piaţa
bunurilor economice. Deci natura salariului nu este determinată de piaţa muncii ci de alte elemente
exogene pieţei.
5. Curentul “heterodox” arată că folosirea forţei de muncă şi stabilirea salariilor nu rezultă
din mecanismele pieţei ci dintr-un ansamblu mai cuprinzător de interacţiuni economice în care
rolul instituţiilor este central. În acest mod se abandonează ideea raţionalităţii individuale în favoarea
celei colective statul şi sindicatele având un rol central în determinarea salariului. Aceasta impune
luarea în considerare a unor elemente de natură sociologică, psihologică, juridică, politică, cu un rol
important în stabilirea salariului.
Salariul poate fi privit sub două aspecte:
- ca venit - din acest punct de vedere el va reflecta tendinţa de creştere nelimitată determinată de
necesitatea satisfacerii trebuinţelor salariaţilor; din acest considerent în managementul firmelor el
este utilizat ca mijloc de realizare a mobilizării părţii latente a capacităţii de muncă deoarece în
mod natural, un salariat nu pune în funcţiune întreaga sa capacitate de muncă, apreciind prin
experienţă implicarea sa în procesele de muncă;
- ca un cost - din acest punct de vedere el va reflecta tendinţa ce se manifestă din partea firmei
de reducere sau creştere limitată; această tendinţă este determinată de ponderea sa în totalul
costurilor firmei care urmăreşte ridicarea eficienţei.

• Mărimea şi dinamica salariului

În concluzie salariul este o sumă de bani primită de posesorul factorului muncă

pentru contribuţia lui la desfăşurarea oricărei activităţi.

Mărimea salariului şi diferenţele între salarii trebuie să incite salariatul la obţinerea unei eficienţe
economice din ce în ce mai mari, şi la perfecţionarea permanentă a pregătirii sale ştiut fiind faptul că
factorul uman este cel decisiv în desfăşurarea activităţii economice.
Trebuie remarcat faptul că în comportamentul individului se manifestă alternanţa a două tendinţe
contradictorii : efectul de substituire respectiv efectul de venit.

23
 Efectul de substituire determinat de faptul că salariatul înlocuieşte o mare parte din timpul său
liber cu timp de muncă; această situaţie conduce la creşterea venitului dar şi la creşterea dificultăţilor de
refacere a forţei de muncă;
Efectul de venit determinat de faptul că salariul atinge un anumit nivel, fapt care-l determină pe
posesorul forţei de muncă, să înlocuiască o parte din timpul de muncă cu timp liber.
Mărimea salariului este determinată de realizarea condiţiilor:

IWL> Isal (1) CL = CA - CM (2)

unde :
IWL - dinamica productivităţii muncii;
Isal - dinamica salariului;
CL - costurile cu munca salariată;
CM - costurile materiale;
CA - cifra de afaceri (încasări ale firmei).
Dacă notăm cu p - preţul şi cu Q - cantitatea de produse vândute relaţia (2) devine :
′
CL = PQ - CM (2 )
Dacă profitul (pr) este
″
pr = CA - CT = PQ CT = PQ - (CL + CM) (2 )
unde C - costuri totale (cu forţa de muncă şi materiale) atunci:
CL < PQ - (pr + CM) (3)
Analizând relaţiile (1), (2) şi (3) putem trage următoarele concluzii:
- Realizarea condiţiei ca dinamica productivităţii muncii să fie mai mare decât cea a salariilor
conduce la scăderea cheltuielilor medii pe produs cu impact pozitiv asupra competivităţii firmei;
- Costurile cu forţa de muncă şi implicit salariile nu pot fi mai mari decât cifra de afaceri minus
cheltuielile materiale;
- Patronatul are tot interesul să stabilească un salariu care să fie ca mărime globală mult sub cifra
de afaceri în scopul maximizării profitului, în timp ce salariatul este interesat să se apropie cât mai mult
de cifra de afaceri; negocierile privind stabilirea salariilor vor armoniza aceste tendinţe divergente;
- Patronatul şi sindicatele, trebuie să aibă specialişti în negocieri şi acestea să se desfăşoare în
contextul raţionalităţii economice. Este de dorit ca aceste negocieri să se desfăşoare sub supravegherea
reprezentanţilor Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale care vor avea în vederea în negocierile dintre
parteneri, respectarea legislaţiei din domeniul muncii.
• Tendinţele pe care le înregistrează salariul:
1. Tendinţa de diferenţiere determinată de;
- aptitudinile diferite ale salariaţilor;
- caracterul muncii (grea, uşoară, de zi, de noapte, mediu toxic etc.);
- rezultatele obţinute.
2. Tendinţa de apropiere - egalizare a salariilor determinată de dispariţia sau diminuarea
elementelor de diferenţiere fără a se ajunge însă la egalizarea acestora, deoarece această acţiune ar fi
antieconomică. Printre elementele de diferenţiere se numără:
- ridicarea calificării profesionale;
- aplicarea unor măsuri care asigură condiţii de muncă mai bune.
3. Tendinţa generală de creştere pe termen lung, se datorează creşterii cheltuielilor salariaţilor
pentru:
- instruire, calificare;
- mijloace de subzistenţă;
- odihnă.
Literatura de specialitate din domeniul economic scoate în evidenţă o serie de optici sub care
este privit salariul:
• Salariul individual care în funcţie de nivelul şi dinamica preţurilor (P) poate fi considerat sub
două aspecte :
a) Salariul nominal (Sn) - o sumă de bani pe care o primeşte un salariat pentru munca depusă;
b) Salariul real (SR) - cantitatea de bunuri şi servicii pe care o poate procura un salariat cu
salariul nominal la un moment dat.

24
 Între salariul nominal şi cel real există următoarele relaţii:
- la un moment dat :
S
S = n
R P
cu notaţiile cunoscute
- în dinamică
I
I = Sn x100
SR I p
unde ISR - indicele salariului real
ISn - indicele salariului nominal
Ip - indicele preţurilor
Pentru a facilita înţelegerea să luăm următorul exemplu:
La momentul t0 un salariat primeşte un salariu net de 1.200.000 lei. La momentul t1 acest salariu
creşte la valoarea de 1.300.000. În perioada t0 - t1 preţurile cu amănuntul au crescut cu 20%. Să se
determine salariul real în momentul t1.
Rezolvare
1.Indicele salariului nominal este:
1300000
ISn = x100= 108% deci salariul nominal creşte cu 8%
1200000
2.Datorită faptului că indicele preţului a ajuns la valoarea de 120% (crescând cu 20%) salariul
real are valoarea la momentul t1.
1 08%
I = x100= 90% deci a scăzut cu 10 %.
S R 1 20%
Interpretare
Datorită creşterii preţurilor cu 20%, în condiţiile unei indexări de 8% a salariului nominal, cei
1.300.000 lei (salariul net la momentul t1) nu reprezintă decât 90% ca valoare reală faţă de t0. Asistăm
aşadar la o scădere a puterii de cumpărare.
În mod deliberat în unele situaţii, autorităţile guvernamentale reduc salariul real (prin stimularea
creşterii preţurilor), în scopul realizării unor echilibre economice; această acţiune, însă trebuie însoţită de
măsuri care să incite comportamentul economic al salariaţilor şi să impulsioneze investiţiile.
• Salariul colectiv este un venit acordat salariaţilor unei firme când rezultatele sunt pozitive
. Este acordat sub diferite forme dintre care menţionăm: prime anuale sau “cel de-al
treisprezecelea salariu”;
• Salariu social reprezintă veniturile obţinute independent de activitatea economică care se
acordă unor salariaţi cu probleme deosebite: accidente de muncă, boli, profesionale, şomaj. Acest salariu
provine de la buget.
• Salariul direct exprimă remuneraţia efectivă primită de salariat, corespunzătoare cantităţii de
muncă prestată;
• Salariul indirect exprimă acea parte a salariului care este plătită salariatului şi familiei sale pe
alte criterii decât cele economice;
• Salariul de bază exprimă acea parte a salariului care se determină in funcţie de salariul minim
real;
• Salariul brut exprima sumele de bani formate din salariul de baza, sporuri si adaosurile
salariale;
• Salariul minim garantat este fixat pe cale legală pentru a garanta categoriilor defavorizate un
venit corespunzător minimului de subzistenţă.
Mărimea şi dinamica salariului sunt influenţate şi în mod indirect de o serie de factori
dintre care amintim: gradul de organizare în sindicate, legislaţia muncii şi nu în ultimă instanţă migraţia
internaţională a forţei de muncă.
• Formele de salarizare sunt următoarele:
a) Salarizarea în funcţie de rezultatele muncii (în acord) presupune ca salariul personalului să
fie legat direct de munca prestată măsurată după reguli prestabilite. Din acest punct de vedere salariul
poate fi acordat în două variante:
25
 • acord individual care implică numai persoana respectivă ;
• acord colectiv care implică membrii unui grup.
b) Salarizare după timp (în regie) se foloseşte când nu se poate evalua forţa de muncă; această
modalitate de evaluare se aplică în două variante:
• sistemul salariului fix la un anumit randament; potrivit acestuia lucrătorul primeşte un
salariu fix (după) timp numai dacă atinge un randament minim determinant.
Patronul se obligă să asigure condiţiile de muncă normale iar lucrătorul trebuie să-şi
îndeplinească normele.
• sistemul salariului pe baza notaţiei personalului; acesta potrivit opiniei specialiştilor ar
putea fi pozitiv dar din nefericire criteriile nu sunt întotdeauna obiective iar persoanele care
sunt delegate să facă notarea nu sunt întotdeauna imparţiale (“nu trebuie să supere pe
nimeni”).
În general acolo unde există un grad mare de organizare sindicală sistemul de salarizare după
timp tinde să se generalizeze.
c) Salarizarea pe bază de tarife sau cote procentuale se aplică personalului din sectorul de
achiziţii; desfaceri sau prestări de servicii ; veniturile cuvenite se calculează proporţional cu nivelul de
realizare a sarcinilor stabilite pentru fiecare lucrător.
Concluzii
• Salariul este pentru firme şi autorităţi publice un preţ administrat care se formează în urma
negocierilor între participanţii la activităţile economice în calitate de purtători ai cererii şi ofertei de
muncă;
• Promovarea unui real management participativ bazat pe cogestiune (patronat, sindicat,
acţionariat autoritate publică) aşa cum se practică el în ţările dezvoltate este o condiţie de sine qua non a
maximizării satisfacţiei tuturor participanţilor la viaţa economică.

3.2 Dobânda
Mult condamnată de morala religioasă, confundată cu profitul de diferite şcoli de
gândire ea a devenit obiect de analiză al activităţii economice fiind considerată venit fundamental
obţinut de posesorii capitalului bănesc.
Orice tratare a dobânzii începe cu interdependenţa dintre problematica creditului şi a monedei.
Creditul se află în relaţii strânse cu moneda deoarece el lărgeşte posibilităţile de schimb.
În economie există întotdeauna agenţi economici cărora, din diferite motive, le rămân nefolosite,
pentru un timp mai scurt sau mai lung, sume de bani pe care ei le încredinţează, în anumite condiţii, spre
utilizare celor care au nevoie de acestea. Pentru posesorul de venituri, sumele acestea reprezintă de fapt
economii, venituri ce nu au fost consumate.

Întâlnirea între agenţii economici care au un surplus de venituri şi cei care au

un deficit la un moment dat se face, de regulă, prin intermediul instituţiilor,
iar suma de bani împrumutată se numeşte credit.

Sub aspect economic, creditul constă în cedarea unor valori de întrebuinţare

prezente în schimbul unor valori de primit în viitor. Cea mai răspândită formă
de credit este cel bancar care este destinat în principal susţinerii financiare a
unei activităţi economice.

În literatura de specialitate există mai multe definiţii date creditului, dar toate conţin anumite
elementele comune, şi anume:
- existenţa unei disponibilităţi la unii agenţi economici (creditori) şi acceptarea de către aceştia să
o cedeze sub formă de împrumut (credit) altor agenţi economici (debitori);
- pierderea temporară a unor drepturi, legate de capitalul împrumutat, de către cel care acordă
împrumutul (creditorul);
- obligativitatea împrumutatului (debitorului) de restitui împrumutul la un anumit termen numit
scadenţă, însoţit în mod obligatoriu de dobândă.
26
 Creditul îndeplineşte două funcţii:
1. Absorbţie a disponibilităţilor băneşti aflate la agenţi economici (populaţie, firme, autorităţi);
aceasta este în acelaşi timp şi o formă de plasament a economiilor de monedă;
2. Distribuire a acestor disponibilităţi îndreptându-le spre agenţi economici care au nevoie de
bani pentru finanţarea activităţii lor.
Funcţiile de creditare sunt îndeplinite de instituţii specializate: bănci, case de economii şi depuneri,
societăţi de asigurare.

Dobânda este o formă de venit ce reprezintă suma de bani ce i se cuvine proprietarului de

capital bănesc pentru serviciul adus într-o activitate economică prin intermediul acestui capital.
Dobânda este, practic, suma de bani pe care debitorul o plăteşte creditorului pentru banii
primiţi sub formă de credit.

Mărimea şi dinamica dobânzii sunt exprimate cu ajutorul a doi indicatori fundamentali:

• masa dobânzii (D) – reprezintă valoarea absolută a dobânzii, şi se determină ca diferenţă între
suma totală plătită creditorului de către debitor şi suma luată cu împrumut de către el.
• rata dobânzii (d) - este mărimea relativă a dobânzii şi exprimă preţul pe care debitorul îl
plăteşte pentru un credit de 100 u.m. pe timp de un an. Aceasta exprimă nivelul preţului la care
poate fi dobândit împrumutul acceptat de solicitant.
Rata dobânzii poate fi interpretată ca rată reală sau ca rată nominală. Dihotomia rată reală – rată
nominală este generată de procesul inflaţionist care determină modificarea puterii de cumpărare a
banilor. Presupunând că puterea de cumpărare ar fi constantă, rata nominală şi cea reală ar coincide. În
condiţii de inflaţie pentru ca rata dobânzii să fie „real pozitivă”, trebuie să fie mai mare decât rata
inflaţiei.
Rata nominalăa dobânzii este rata pe care agenţii economici o consideră normală în raport cu
sfera reală a economiei (productivitatea capitalului).
Rata reală a dobânzii este rata reală la care cei care împrumută adaugă o primă, pentru a se proteja
împotriva inflaţiei pe care o anticipează.

d=r+i ; r=d-i

d – rata nominală a dobânzii;

r – rata reală a dobânzii;
i - rata anticipată a inflaţiei.

Exemplu:
Dacă preţurile într-un an au crescut cu 10% (adică rata inflaţiei a fost de 10%), o rată nominală a
dobânzii egală cu 15% corespunde unei rate reale anuale a dobânzii de 5%. Aceasta înseamnă că dacă
avem un depozit bancar de 100 milioane, pe care îl ridicăm după o perioadă de 1 an, vom încasa o
dobândă nominală de 15 milioane, ceea ce înseamnă, în contextul enunţat, o dobândă reală (câştig
real) de 5 milioane, restul de 10 milioane nu reprezintă decât acoperirea creşterii preţurilor, nu un
câştig.
• Formele dobânzii
Fără a avea pretenţia unei tratări exhaustive a acestei problematici, prezentăm în continuare
principalele forme ale dobânzii.
Dobânda simplă - se calculează pentru o perioadă mai mică de un an conform relaţiei:
D=Kxdxn
unde:
K – creditul acordat;
d – rata dobânzii;
n - perioada de acordare a împrumutului.
Aplicaţie:
Dacă se acordă un împrumut K =3.000.000 u.m pentru o perioadă de n = 3 luni cu o rată a
dobânzii anuale de d = 10%, atunci mărimea dobânzii pentru orizontul de timp de 3 luni va fi :
27
 D = 3.000.000 x 0,10 x 3/12 = 75.000 u.m.
În practică rata dobânzii nu rămâne constantă pe o perioadă de un an de zile deoarece ea este
influenţată de o serie de factori pe care-i vom analiza în cuprinsul acestui subcapitol.
Din acest motiv, în practică se va calcula o rată medie a dobânzii demers care serveşte pentru
diferite previziuni economice:

∑T xd i i
dm = i =1
n

∑T i =1
i

unde :
dm - dobânda medie ;
Ti - perioada pentru care se acordă rata dobânzii di într-un an de zile.
În această situaţie mărimea medie a dobânzii va fi:

D = K x dm x n
Aplicaţie :
O sumă de bani K = 1.000.000 u.m. a fost împrumutată cu scadenţa la un an de zile (n =1); ratele
dobânzilor în această perioadă au evoluat astfel :
- în primele 3 luni - 7%;
- pentru următoarele 6 luni - 5%;
- pentru ultimele 3 luni - 6,5%.
(3 × 0,07 ) + (6 × 0,05 ) + (3 × 0,065 )
dm = = 0,058 adică 5,8%
12
În această situaţie dobânda percepută de bancă va fi:
D = 1.000.000 u.m. x 0,058 x 1 an = 58.000 u.m.
Observaţie:
În literatura de specialitate suma formată din capitalul împrumutat şi mărimea dobânzii poartă
numele de sumă fructificată sau capital fructificat (K) adică:
K = Ko + D iar D = Ko x d
aceasta se mai poate scrie astfel:
K = Ko (1 + d) şi D = K - Ko
Aşadar în cazul anterior, capitalul fructificat de bancă este :
K = 1.000.000 (1 + 0,058) = 1.058.000 u.m.
Dobânda compusă se calculează pentru o perioadă mai mare de un an de zile conform
relaţiilor :.
K = Ko (1 + d)n D = K - Ko cu notaţiile cunoscute.
Aplicaţie:
Dacă se acordă un împrumut Ko = 1.000.000 u.m. pentru o perioadă de 2 ani cu o dobândă anuală
de d = 7% vom avea următoarele efecte:

1.Capitalul fructificat (K) va fi :

K = 1.000.000 (1 + 0,07)2 = 1.144.900 u.m.
2.Masa dobânzii D va fi:
D = 1.144.900 - 1.000.000 = 144.900 u.m.
Observaţii:
În calculele efectuate nu am ţinut cont de devalorizarea monedei. Pentru o mai bună
fundamentare a deciziilor în calculele pe care le vom face va trebui să avem în vedere şi efectele
negative ale inflaţiei asupra economiilor.
Pentru o mai bună înţelegere să luăm următorul exemplu:
Suma depusă iniţial K0 = 1.000.000 u.m., dobânda medie anuală dm = 0,05% perioada de păstrare
a banilor n = 5 ani.
a) Conform relaţiei anterioare capitalul fructificat va fi:
K = K (1+d)n = 1.000.000(1+0,05)5 = 1.270.000 u.m.

28
 b) Dacă am luat în calcul şi rata devalorizării (în cazul nostru λ = 3% ) atunci:
(1 + d) n
K = K0
(1 + λ) n
Efectuând calculele rezultă că:
5
1 + 0,05 
K = 1.000.000 x   = 1.104 .348 u.m.
1 + 0,03 
c)Dacă dorim să evităm devalorizarea monedei folosim relaţia :
K = K0 (1+ d)n (1 +λ ) n = 1.460.500 u.m.
Interpretare
1. Dacă nu ţinem seama de devalorizare, capitalul fructificat va fi 1.270.000 lei; luând în calcul
erodarea economiilor datorată acestei devalorizări λ = 3% anual constatăm că după 5 ani valoarea reală
a economiilor nu mai reprezintă ân mod real decât (1.104.348/1.270.000) x 100 = 86% din totalul celor
estimate; în această situaţie va trebui ca prin fructificare să obţinem suma de 1.460.500 u.m.
2. În practică o asemenea anticipare se dovedeşte o acţiune nefericită deoarece în situaţia în care
instituţiile financiare vor acţiona în acest mod se va ajunge la o perpetuare a dezechilibrelor monetare în
economie prin creşterea permanentă a preţurilor. Este obligaţia instituţiilor publice abilitate, de a lua
toate măsurile pentru reducerea acestei rate a devalorizării, incitând populaţia şi agenţii economici în
general către investiţii pe piaţa de capital şi mai ales în domeniile productive; în caz contrar veniturile
obţinute din dobânzi se dovedesc iluzorii.
Taxa de scont este dobânda care se percepe la operaţiile de scontare a efectelor de comerţ (în
principal cambii şi bilete la ordin).
Cambia este un titlu de credit folosit ca instrument de plată ce atestă o obligaţie pe termen scurt
restituibilă la scadenţă; în virtutea acestui drept de creanţă o persoană numită trăgător dă dispoziţie altei
persoane numită tras să plătească la scadenţă sau la ordinul său o sumă de bani unei a treia persoane
numită beneficiar.
Biletul la ordin este un titlu de credit utilizat ca instrument de plată, prin care o persoană numită
emitent (subscriitor) îşi asumă obligaţia de a plăti într-un anumit loc altei persoane numită beneficiar sau
la ordinul acesteia o sumă de bani.
În biletul la ordin nu figurează numele trasului, deoarece trăgătorul şi trasul se identifică cu
persoana emitentului.
Dacă posesorul unui titlu de credit doreşte obţinerea sumei înscrise pe titlu (valoarea nominală)
înainte de scadenţă, are posibilitatea să-l sconteze. Prin scontare el primeşte de la o bancă comercială o
parte din valoarea titlului – respectiv, ceea ce în practică se denumeşte valoarea actuală determinată prin
scăderea din valoarea nominală a scontului. Scontul este suma de bani pe care posesorul titlului o
plăteşte băncii pentru serviciul de creditare calculat în funcţie de taxa scontului (echivalentă cu o rată a
dobânzii) şi numărul de zile dintre scontare şi scadenţă.
Relaţiile de calcul sunt următoarele :
V × TS × N Z
S= n Va =Vn − S
360
unde :
S – scontul ; Vn –valoarea nominală a titlului ; TS- taxa scontului ; Nz – numărul de zile dintre
scontare şi scadenţă ; Va- valoarea actuală a titlului.
Aplicaţie:
O cambie cu valoarea de nominală de 2500 u.m. emisă pe 2 februarie, are scadenţa în acelaşi an
pe 10 martie. Pe data de 1 martie este scontată la o taxă a scontului de 7%.
Valoarea scontului este deci dobânda percepută de bancă pentru prestarea acestui serviciu este :
2500 u.m. × 0,07 × 9zile
S= = 4,375 u.m.
360 zile
Suma încasată de posesorul ei după scontare este :
Va = 2500 − 4,375 = 2495 ,625 u.m.
Potrivit practicii internaţionale calculul numărului de zile NZ asupra căruia se aplică taxa
scontului se efectuează după proceduri specifice fiecărei ţări . În calculul efectuat mai sus am avut în
vedere modelul francez potrivit căruia se ia în calcul exact numărul de zile.
Dobânda medie pe piaţa interbancară se exprimă în valoare relativă ca:
29
 1.rată a dobânzii pentru depozite atrase de bănci (BUBID);
2. rată a dobânzii pentru depozite plasate de bănci (BUBOR).
Ea se stabileşte în urma licitaţiei între banca centrală(de emisiune) şi băncile comerciale.
Pe piaţa europeană se mai utilizează rata interbancară- EURIBOR5 , comună băncilor care
activează în zona monetară a UE, înlocuind ratele interbancare naţionale.
În cadrul acestei relaţii banca centrală (de emisiune) are un rol hotărâtor în promovarea
politicilor în acest domeniu.
Câteva relaţii scot în evidenţă veniturile băncilor.
Astfel câştigul băncii C este:
C= Dobânda încasată – Dobânda plătită

Iar profitul băncii – PrB este:

PrB=C- Cheltuieli administrative

Rata dobânzii este o mărime dinamică. Ea se modifică de la o etapă la alta a dezvoltării

economice. În fiecare etapă asupra ratei dobânzii acţionează direct şi indirect o multitudine de factori,
dintre care cei mai relevanţi sunt:
a) Raportul dintre cererea şi oferta de credit
Rata dobânzii creşte şi scade datorită modificărilor însemnate care se produc în relaţia dintre
cererea şi oferta de credit. Când această relaţie se modifică în favoarea cererii, rata dobânzii creşte, şi
invers, în situaţia opusă. Modificările ratei dobânzii acţionează, la rândul lor, asupra cererii şi ofertei de
credit. Creşterea ratei dobânzii contractă cererea de credit şi oferta de credit creşte, iar scăderea ei
lărgeşte această cerere şi sporeşte oferta.
b) Conjunctura economiei
În cazul în care se impune macrostabilizarea economică în vederea realizării diferitelor echilibre,
trebuie realizată creşterea ratei dobânzilor în scopul frânării sau reducerii proceselor inflaţioniste; în
cazul relansării activităţii economice se impune o reducere a ratei dobânzii, un mare rol având în acest
sens autorităţile publice.
c) Riscul nerambursării
Băncile îşi vor elabora o politică specifică în domeniul dobânzilor, orientate după gradul de risc pe
care îl presupune fiecare credit, în funcţie de condiţiile reale pe care le are fiecare debitor. Cu cât
posibilitatea de returnare a capitalului împrumutat este mai mare, cu atât riscul este mai mic şi dacă
ceilalţi factori sunt constanţi în acţiunea lor , rata dobânzii este mai mică.
Spre exemplu, o firmă puternică va fi capabilă să obţină împrumuturi la o rată mai mică a dobânzii
deoarece potenţialul economic şi mersul afacerilor firmei reprezintă garanţii pentru cei care acordă
credit.
d) Rata profitului
Presupunând că cererea şi oferta de capital de împrumut se află în echilibru, iar valoarea banilor
este constantă, se poate susţine, în principiu, că rata dobânzii este mai mare atunci când rata profitului
este mai ridicată şi invers.
e) Puterea de cumpărare a banilor
Puterea de cumpărare a banilor se exprimă cu ajutorul relaţiei:
1
I PC = unde:
b
Ip
IpcB – indicele puterii de cumpărare
Ip – indicele preţurilor
Scăderea valorii banilor, respectiv inflaţia, ridică rata dobânzii, după cum creşterea valorii banilor
(deflaţia) îi schimbă direcţia în sens opus. Asemenea mişcări privesc, însă, rata nominală a dobânzii. De
aceea nu este exclus ca o creştere a ratei nominale a dobânzii să fie paralelă cu o reducere a ratei reale.
Factorii care determină mărimea şi dinamica ratei dobânzii acţionează concomitent, contradictoriu
sau convergent, astfel că traiectoria ratei dobânzii este rezultatul unui ansamblu de forţe şi tendinţe
diferite.

5
Euribor (Euro Inter –bank Offered Rate), este un indicator care reprezintă ratele de dobânzi pentru împrumuturile în EURO
la care băncile participante în zona monetară UE îşi acordă împrumuturi.
30
 3.3 Profitul
În condiţii normale de activitate, din încasările obţinute, întreprinderile îşi recuperează costurile
de producţie şi obţin şi un plus de bani, denumit profit. Termenul de profit provine din cuvântul latin
“proficere” care înseamnă a progresa a da rezultate.
De aici şi până la semnificaţia de profit termen consacrat în economia de piaţă nu a mai fost decât
un pas.
Să facem o succintă incursiune în istoria teoriilor asupra definirii profitului.
Mercantiliştii au considerat că profitul este rezultatul activităţilor din cadrul comerţului exterior
(Cantillon, Colbert).
Fiziocraţii au considerat că profitul se obţine doar din activităţile productive agricole (Turgot,
Quesnay).
Şcoala economică clasică prin reprezentanţii săi au considerat că profitul este un venit care revine
capitalului (Adam Smith).
Marxiştii consideră că profitul este plusvaloarea creată de munca salariată privită ca rezultat al
acţiunii întregului capital.
Economiştii şcolii neoclasice consideră că profitul este rezultatul acţiunii întreprinzătorilor pe
pieţe de bunuri şi servicii pentru a creea situaţii favorizante însuşirii acestuia (Hanh, Felner, Marshall).

Profitul (beneficiul) reprezintă diferenţa între ceea ce se încasează şi ceea ce se plăteşte în

activitatea economică sau diferenţa între preţul de vânzare şi costul produsului (serviciului)
provenit din activitatea respectivă.
Profitul este câştigul, avantajul realizat sub formă bănească dintr-o activitate economică, ce
revine proprietarului de capital folosit în activitatea economică respectivă.

Lipsa profitului face dificilă sau chiar imposibilă existenţa în continuare a activităţii care se încheie
cu un asemenea rezultat şi a firmei care o realizează. Unităţile economice urmăresc sistematic obţinerea
profitului, acesta constituind motivaţia obiectivă a proprietarilor capitalului, iar maximizarea profitului
la nivelul unităţilor economice constituie criteriul cel mai important al eficienţei lor.
• Mărimea şi dinamica profitului
Indicatorii cu ajutorul cărora poate fi pusă în evidenţă mărimea profitului sunt:
1. Masa profitului reprezintă suma totală dobândită sub formă de profit de către un agent
economic.
Se determină cu una din relaţiile:
pr = CA − Cp
pr = Pv − Cp
pr = V − Cp
unde: pr – masa profitului; CA – cifra de afaceri; V – venituri; Cp – costul produsului.
2. Rata profitului reprezintă raportul procentual dintre masa profitului pe de o parte şi capitalul
folosit, cifra de afaceri sau costurile de producţie pe de altă parte conform relaţiilor:
masa profitului
rata profitului = ×100
capitalul folosit
masa profitului
rata profitului = × 100
cifra de afaceri
masa profitului
rata profitului = × 100
costurile de productie
Între rata profitului determinată în funcţie de cifra de afaceri şi cea determinată în funcţie de
costurile de producţie există următoarea relaţie:
profit
profit profit cos t de productie
R CA = = =
Cifra de afaceri profit + cos turi de productie profit
+1
cos t de productie
Deci:
Rrentab
R CA =
Rrentab + 1

31
 Studii de caz:
1. Cifra de afaceri =90 milioane ; costuri fixe = 25 milioane ; costuri variabile = 35 milioane ;
capital folosit=800 milioane.
Să se determine :
a) Masa profitului ;
b) Ratele profitului în funcţie de cifra de afaceri, costuri de producţie, capitalul folosit.
Rezolvare :
a) Masa profitului :
masa profitului = 90 − (25 + 35 ) = 30 milioane
b) Rata profitului:
• în funcţie de cifra de afaceri este de:
30
rata profitului = ×100 = 33,33 %
90
Acest indicator semnifică că la o cifră de afaceri de 100 de unităţi monetare se obţine un profit
de 33,33 unităţi monetare.
• în funcţie de costurile de producţie este de:
30
rata profitului = ×100 = 50 % ;
( 25 + 35 )
acest indicator se mai numeşte în literatura de specialitate rata rentabilităţii.
Acest indicator semnifică faptul că la 100 de unităţi monetare costuri de producţie se obţine un
profit de 50 de unităţi monetare.
• în funcţie de capitalul folosit este de:
30
rata profitului = ×100 = 3,75 %
800
Acest indicator semnifică faptul că la 100 de unităţi monetare capital utilizat se obţine un profit
de 3,75 unităţi monetare.
În urma calcului acestor indicatori se constată că valorile obţinute sunt diferite.
Întreprinzătorul va urmări acele acţiuni economice care îi permit obţinerea de profit cât mai
mare. Deoarece aceştia urmăresc maximizarea profitului, capitalul va migra de la o activitate la alta ; din
acest motiv pe termen lung profitul are o tendinţă de egalizare.
Situaţia economică a unei firme este dată în tabelul de mai jos:
QZ Pu CA CAmarg CT Cmarg CMT profit
(buc) (mii lei) (mii lei) (mii lei) (mii (mii (mii lei) (mii lei)
lei) lei)
1 2 3=1x2 4 5 6 7=5/1 8=3-5
0 - - - 550 - - -550
1 2300 2300 2300 1160 610 1160 1140
2 2200 4400 2100 1770 610 885 2630
3 2100 6300 1900 2450 680 817 3850
4 2000 8000 1700 3200 750 800 4800
5 1760 8800 800 4000 800 800 4800
6 1600 9600 800 5860 1860 1103 3750
7 1400 9800 200 7720 1860 1103 2080
8 1200 9600 -200 9620 1900 1203 -20
unde :
QZ- nivelul producţiei zilnice ; Pu- preţul mediu (unitar) al produsului ; CA –cifra de afaceri ;
CAmarg –cifra de afaceri marginală ; CT- costuri globale totale; Cmarg –costuri marginale ; CMT- costuri
medii(unitare) totale.
Se poate constata că profitul este maxim în punctul în care cifra de afaceri marginală
egalizează costul marginal.

3. Raportul profit /cost este de 25%. Rata profitului în funcţie de cifra de afaceri este de:
Rrentab 0,25
R CA = = = 0,25 deci 25%.
Rrentab +1 0,25 +1

Forme ale profitului

a) Profitul legitim:
32
 • este format din veniturile nete însuşite ca urmare a promovării progresului tehnic şi economic
din cadrul unei firme;
• ar trebui scutit de impozitare datorită faptului că promovează progresul tehnic şi economic cu
efecte benefice asupra economiei;
• este venitul însuşit de proprietarii factorilor de producţie când aceştia sunt bine orientaţi în
activitatea economică;
• este rezultatul acţiunii agenţilor economici ca urmare a faptului că au acceptat riscul şi este
obţinut printr-o folosire eficientă a factorilor de producţie.

b) Profitul nelegitim:
•reprezintă acele sume de bani care se cuvin celui care deţine factorii de producţie fără ca prin
aceasta să-şi aducă o contribuţie decisivă la activitatea economică;
• se însuşeşte fără a fi câştigată sau meritată prin servicii aduse în activitatea economică
îmbracă mai multe forme;
• îmbracă următoarele forme concrete:
- profitul de monopol care este un rezultat al înţelegerii dintre două sau mai multe firme
care se înţeleg între ele, astfel încât stabilesc preţuri ridicate,practici care le asigură
profituri mari nejustificate în raport cu contribuţia adusă la activitatea economică;
- câştigurile ridicate ale agenţilor economici determinate de economiile pe
care le fac din ignorarea acţiunilor de protecţie a mediului ambiant;
- câştigurile ridicate ale agenţilor economici determinate de politicile
vamale protecţioniste;
- câştigurile suplimentare conjuncturale determinate de inflaţie.

După poziţia ocupată în CA distingem:

CA

COST TOTAL Profit

economic
Costuri
Costuri explicite implicite

CCF Pr. normal

Profit total
Costuri contabile

• Costul explicit- totalitatea cheltuielilor suportate de un întreprinzător cu materii prime,

combustibil, energie, chirie, salarii etc.;
• Costuri implicite-amortizare + Profitul normal (costuri de oportunitate –veniturile
întreprinzătorului însuşite (salariul, dobânda, renta) ce ise cuvin pentru activitate proprie
dar neinclusă în activităţile obişnuite).
• Profitul contabil reprezintă acel profit care rezultă din documentele contabile ale firmei.
Mărimea sa este determinată de o serie de factori de ordin economic, social-politic, legislativ,
cultural etc.
Profitul economic reprezintă diferenţa dintre profitul contabil rezultat în urma desfăşurării
activităţilor economice ale firmei şi costurile de oportunitate aferente acestora.
Studiu de caz:
Un întreprinzător are două alternative de afaceri care dau efecte economice diferite:
33
 Prima alternativă :
1 Venituri = 1000 u.m.
2 Costuri contabile = 750 u.m.
profit contabil = 250 u.m.
(1 - 2)
Alternativa a doua:
a) S-ar angaja la o altă firmă primind un salariu de 50 u.m.
b) Ar depune o parte din capitalul bănesc de care dispune într-o bancă şi ar primii ca dobândă 10
u.m.;
c) Cealaltă parte a capitalului ar putea să o investească în acţiuni pentru care ar primi 180 u.m.
Rezolvare :
La prima vedere această firmă s-ar părea că această firmă desfăşoară o afacere profitabilă din
care rezultă un profit de 250 u.m. În realitate adevărata profitabilitate a firmei nu poate fi judecată după
datele contabile deoarece nu are în vedere folosirea alternativă a resurselor (forţa de muncă şi capitalul)
pe care proprietarul le deţine.
În această situaţie profitul economic va fi:
1. venituri = 1000 u.m.
2. costuri contabile = 750 u.m.
3. Profit contabil (varianta 1) = 250 u.m.
4. Salariul dacă ar lucra în altă firmă = 50 u.m.
5. Dobândă posibilă de încasat = 10 u.m.
6. Dividende = 180 u.m.
7. Câştig posibil al întreprinzătorului = 240 u.m.
( varianta 2) - (4+5+6)
8. Profit economic - (3-7) = 10 u.m.

Aşadar profitul economic de 10 u.m. rezultă din diferenţa dintre profitul contabil şi câştigul pe
care proprietarul factorilor de producţie respectivi l-ar fi obţinut dacă ar fi investit în cealaltă alternativă
(costul şanselor sacrificate).
Dacă profitul economic ar fi avut o valoare negativă atunci ar fi trebuit să fie adoptată a doua
modalitate de investire a banilor.
• Profitul normal este acel profit pe care o firmă trebuie să-l obţină pentru a rămâne în
funcţiune. Acesta este dat de relaţia:
profitul normal = costurile de oportunitate

• Supraprofitul este acel surplus venit net care depăşeşte costurile totale de oportunitate.
Acesta se determină astfel :
supraprofitul = profitul firmei – costurile de oportunitate

Studiu de caz:
Cifra de afaceri = 50 milioane; costuri de producţie 36 milioane unităţi monetare. Dacă
întreprinzătorul ar fi depus banii o parte din bani la bancă ar fi obţinut o dobândă de 4 milioane unităţi
monetare; o altă parte din bani ar fi învestit-o pe piaţa de capital ar fi obţinut 5 milioane unităţi
monetare; cu diferenţa de bani rămasă cumpără un teren de pe care obţine o rentă de 2 milioane unităţi
monetare.
Rezolvare :
profitul = Cifra de afaceri - Costuri de producţie = 50 – 36= 14 milioane
Profitul normal = costuri de oportunitate = dobândă + dividende + rentă = 4+ 5+2=11 milioane
Supraprofit = profit – costuri de oportunitate = 14 – 11= 3 milioane
Interpretare :
Profitul normal este acel profit care permite firmei să obţină încasări care să-i poată permite
rămânerea pe piaţa respectivă la parametrii anteriori .El este egal cu valoarea costurile şanselor
sacrificate pentru a rămâne pe acea piaţă deci în cazul nostru cu 11 milioane.
Supraprofitul este acel profit care prin valoarea sa depăşeşte profitul normal pentru a rămâne pe
piaţa respectivă în cazul nostru 3 milioane.

34
 Deci supraprofitul denumit şi profit de monopol este obţinut ca urmare a unor situaţii proprii
unor firme care sunt avantajate de unele condiţii economice, politice, sociale sau naturale de care alţii nu
beneficiază şi de care se folosesc pentru a obţine un profit suplimentar.
g) Profitul brut este acel profit este acel venit brut diminuat cu valoarea cheltuielilor din care nu
s-a scăzut valoarea taxelor şi impozitelor.
h) Profitul net este acel profit brut din care s-a dedus valoarea taxelor şi impozitelor.
Aplicaţie:
1. Cifra de afaceri = 1500 u.m.
2. Cheltuieli totale = 950 u.m.
3. Profit brut = 550 u.m
4. Impozit pe profit = 80 u.m.
(3-4)
5. Profit înainte de = 470 u.m.
dividende
6. Dividende = 120 u.m.

7. Profit net = 350 u.m.

(5-6)
Dinamica profitului este determinată de o serie de factori dintre care amintim:
1. Costul producţiei, al activităţii economice în general ; dacă acesta va fi mare, profitul va avea
o tendinţă de reducere; invers dacă acesta va avea o tendinţă de reducere profitul va creşte. Din acest
motiv întreprinzătorii vor urmări în permanenţă reducerea costurilor care fără a afecta calitatea
produselor să permită obţinerea unui profit cât mai mare;
2.Preţul bunurilor şi serviciilor, determină dinamica încasărilor; în acest sens întreprinzătorii
vor studia evoluţia cererii şi ofertei pe piaţă; în cazul în care se constată o creştere a cererii aceştia vor
urmări maximizarea producţiei prin mărirea randamentului factorilor de producţie cea ce va conduce la
scăderea costurilor medii şi implicit la mărirea competivităţii firmei cu efecte benefice asupra creşterii
profitului; dacă se constată o scădere a cererii, întreprinzătorii vor urmări minimizarea consumurilor de
factori de producţie în condiţiile redimensionării ofertei la nivelul cererii respective; cererea şi oferta vor
determina pe piaţa liberă un anumit preţ care nu trebuie să scadă sub un anumit nivel care ar periclita
realizarea unui profit care să asigure cel puţin pragul minim de rentabilitate;
3. Volumul de producţie determină alături de alţi factori dinamica profitului; acesta trebuie
dimensionat în raport cu cererea solvabilă astfel încât să asigure în condiţiile preţului unitar stabilit de
piaţa liberă, realizarea unor încasări care să depăşească costurile de producţie permiţând obţinerea de
profit ;
4. Structura de producţie se constituie într-un factor care determină dinamica profitului; pentru
facilitarea înţelegerii acţiunii acestui factor să rezolvăm următorul studiu de caz:
O firmă fabrică un produs în două sortimente ale căror niveluri de producţie, preţ unitar, cost
unitar la momentele t0 şi t1 sunt următoarele :
Momentul
Sortimente Preţ unitar Cost unitar
t1 t2
A 70 90 60 45
B 120 60 90 80
Rezolvare :
Momentul t0 t1
Sortimente Profit Profit
Q CA CT masa rata Q CA CT masa Rata rentab
profit rentab profit
A 70 4200 3150 1050 33,3% 90 5400 4050 1350 33,3%
B 120 10800 9600 1200 12,5% 60 5400 4800 600 12,5%
Total X 15000 12750 2250 15% X 10800 8850 1950 22,03%

unde CA= Q x Pu celelalte relaţii de calcul fiind cunoscute.

Întreprinzătorul a luat decizia de a produce mai mult din sortimentul A şi de a reduce producţia la
sortimentul B în condiţiile în care preţurile şi costurile unitare rămân constante. În aceste condiţii deşi se
constată că rata rentabilităţii a rămas aceiaşi în cazul celor două sortimente, pe ansamblul firmei rata
rentabilităţii firmei creşte. Cauza acestei situaţii trebuie căutată în acţiunile de modernizare
35
(restructurarea producţiei, punerea ei în acord cu cerinţele pieţei) precum şi în acţiunile de autofinanţare.
5. Viteza de rotaţie a capitalului este un alt factor care determină creşterea profitului. Astfel dacă
viteza de rotaţie creşte, profitul va avea o dinamică mai mare decât în perioada anterioară şi invers în
situaţia în care viteza de rotaţie scade.
Să analizăm următorul studiu de caz:
Dacă la patru rotaţii ale capitalului se obţine un profit anual de 1,2 miliarde lei, câte rotaţii sunt
necesare pentru a obţine 3,6 miliarde lei profit anual. Se cere totodată şi durata în situaţia dată a unei
rotaţii.

Rezolvare
Printr-o regulă de trei simplă, determinăm numărul de rotaţii necesare pentru a obţine 3,6
miliarde lei profit.
4 rotaţii - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -1,2 miliarde lei
NR - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 3,6 miliarde lei
NR = 10 rot
Durata de rotaţie a capitalului denumită şi viteza de rotaţie a capitalului exprimată în zile va fi:
360 360
Vrz = = = 36 zile
NR 10
6. Modul de împărţire al profitului între posesorii factorilor de producţie participanţi la
realizarea sa; dacă salariul şi renta sunt mari implicit va scădea profitul: invers dacă acestea sunt mici
va creşte profitul.

• Funcţiile profitului
Economiştii în marea lor majoritate apreciază că profitul are mai multe funcţii :
1. Stimulează iniţiativa şi acceptarea riscului existent în economia de piaţă în proporţii diferite
de la ţară la ţară ;
2. Intensifică preocupările agenţilor economici pentru creşterea raţionalităţii şi eficienţei
activităţii economice ;
3. Cultivă spiritul de economie.
• Repartiţia profitului
Repartiţia profitului este reglementată prin acte normative care au în vedere utilizarea acestuia
pentru :
- modernizare şi autofinanţare;
- consumul personal.
Aşa cum am încercat să sugerăm din aplicaţia anterioară, profitul este impozitat conform actelor
normative din fiecare ţară. În ţara noastră deşi evoluţiile sunt destul de contradictorii au fost emise o
serie de reglementări privind unele facilităţi privind impozitele.
Profitul este esenţial atât pentru agenţii economici cât şi pentru societate deoarece pe seama
acestuia :
- se reproduc pe un plan superior condiţiile pentru reluarea activităţilor economice
- se asigură dezvoltarea “capitalului uman” ;
- se crează noi locuri de muncă.

3.4 Renta
Renta continuă să prezinte o mare importanţă practică şi un deosebit interes
economic. Fiind legată de cea mai veche formă de activitate umană, renta a polarizat de timpuriu
preocupările unui larg cerc de specialişti în domeniu.
De –a lungul istoriei s-au cristalizat o serie de optici generale din care succint vom schiţa câteva
în continuare:
• Surplusul obţinut pe un teren oarecare după ce din venitul obţinut s-au scăzut cheltuieli
de exploatare ale terenului şi celelalte cheltuieli de exploatare a terenului (W. Petty);
• Preţul plătit pentru folosirea pământului ca factor de producţie (Adam Smith);
• Renta este o parte a produsului pământului care se plăteşte proprietarului funciar pentru
folosirea forţelor indestructibile ale solului; preţul de vânzare al produselor agricole este

36
 egal cu costul produselor obţinute pe terenul cel mai fertil cu condfiţia ca aceswte
produse să fie cerute de piaţă (David Ricardo);
• Renta este un venit care depinde de acţiunea legii randamentului descrescând (Ion
Ionescu de la Brad, Petre S Aurelian, Ştefan Zeletin, V. Madgearu ş.a.).

Renta reprezintă venitul ce revine proprietarului oricărui factor de producţie, a cărei ofertă
este rigidă sau foarte puţin elastică pentru transferarea dreptului de folosinţă sau de uzufruct al
acestuia altei persoane.

Realizarea rentei presupune existenţa simultană a trei condiţii:

- bunul respectiv să fie limitat cantitativ;
- bunul să nu poată fi substituit cu un alt bun, cel puţin o perioadă de timp;
- oferta din bunul respectiv să fie inelastică în raport cu variaţia preţului.

Graficul alăturat ne sugerează mecanismul de formare al rentei:

P1 C

E
PE

O ofertă rigidă Q1 QE

După cum se observă din grafic la o cantitate oferită de factori de producţie inelastică Q 1 preţul
de procurare P1< PE unde PE – preţul de echilibru. Suprafaţa haşurată reprezintă mărimea rentei
economice pe care o încasează proprietarul factorului de producţie respectiv.

• Formele rentei
Principala formă de rentă este renta funciară, cea care se formează în agricultură.
Renta funciară este venitul încasat de proprietarul funciar din partea arendaşului pentru
acordarea dreptul de folosinţă pe care primul îl acordă celui de-al doilea în baza unui contract. Renta
funciară se constituie aşadar din preţul ridicat al produselor agricole a căror cerere în creştere, se
confruntă cu oferta puţin elastică determinată de gradul de fertilitate sau de caracterul limitat al
pământului.
Aceasta poate apărea sub trei forme: renta absolută, renta diferenţială şi renta de monopol.
Renta funciară absolută este venitul încasat de proprietarul funciar de la arendaş pentru dreptul
de folosinţă asupra terenului acordat acestuia din urmă , venit care este independent de calitatea şi
poziţia acestuia.
Renta diferenţială se formează pe baza deosebirilor de fertilitate sau de poziţie faţă de centrele de
aprovizionare, desfacere şi căile de comunicaţie a terenurilor cultivate precum şi a diferenţelor de
eficienţă ce pot apare între acestea . Renta diferenţială este de două tipuri :
a) Renta diferenţială I (renta de fertilitate);
b) Renta diferenţială II .
Renta diferenţială I (renta de fertilitate) - este renta care rezultă din diferenţa de fertilitate fără ca pe
terenurile respective să se aplice investiţii suplimentare. Modul de formare al rentei diferenţiale I va fi
prezentat în exemplul următor:
Cu toate că există numeroase clase de fertilitate, literatura economică presupune că terenurile atrase
în cultură se împart în trei categorii: terenuri cu fertilitate superioară (I), terenuri cu fertilitate mijlocie
(II) şi terenuri cu fertilitate joasă (III).

37
 Se consideră că toate cele trei suprafeţe de teren se cultivă, pentru că numai astfel se acoperă nevoia
socială de bunuri agricole. Pe fiecare din cele trei suprafeţe se aplică aceleaşi doze de capital şi de
muncă (ceea ce înseamnă costuri totale egale). Producţia va descreşte pe măsură ce se trece de la o
parcelă mai fertilă la una mai puţin fertilă. Drept urmare, costurile unitare vor fi inegale.
Deşi costurile unitare sunt diferite, produsele obţinute de pe toate terenurile se vând la un preţ unic,
cele mai mari pe unitatea de produs, rezultate din cultivarea terenurilor cu cea mai mică fertilitate.
Numai respectând această condiţie, încasează profit mediu inclusiv arendaşii care cultivă ultima
categorie de terenuri.
Modelul formării rentei diferenţiale
Parcelele I II III
Costuri totale 800 800 800
Producţia 40 25 20
Preţul de vânzare 50 50 50
Venituri totale 200 125 1000
0 0
Profit total, din care: 120 450 200
0
- profit mediu 200 200 200
- profit suplimentar 100 250 0
0

După vânzarea produselor, se obţin venituri inegale deoarece arendaşii vând la acelaşi preţ cantităţi
diferite de bunuri. De aceea apare un profit suplimentar pentru cei care au lucrat terenuri cu fertilitate
superioară şi medie. Acesta va trece de la arendaşi la proprietarii terenurilor şi ia forma rentei
diferenţiale.
Proprietarii terenurilor cu fertilitate joasă vor încasa numai renta absolută.
Renta diferenţială II este renta care apare în urma investiţiilor suplimentare în mijloace de
mecanizare, chimizare, hidroamelioraţii care măresc producţia la hectar şi reduc costurile medii. Aceste
investiţii sunt făcute însă pe terenuri diferite şi au randamente diferite determinând o neuniformitate a
costurilor cu care se obţin produsele respective. Mecanismul ei de formare este determinat de caracterul
intensiv al agriculturii şi apare ca urmare a legii randamentelor neproporţionale: investiţiile succesive de
factori de producţie (muncă şi capital) determină creşterea producţiei până în punctul în care
randamentele marginale se egalizează cu cele medii, după care acestea scad. Din acest motiv se impune
atragerea de noi factori de producţie cu noi performanţe.
Renta de monopol este un supraprofit încasat de proprietarul funciar ce decurge din preţul de
monopol obţinut de proprietari de pe terenuri care au calităţi speciale şi de pe care se pot obţine cantităţi
reduse de produse cu calităţi de excepţie. De exemplu, vinul de calitate excepţională care se produce în
cantităţi limitate.
O altă formă de rentă este renta minieră care reprezintă suma de bani plătită proprietarilor de
mine, pentru dreptul de a exploata bogăţiile acestora. La rândul ei, renta minieră poate fi şi ea absolută,
diferenţială şi de monopol.
Renta în construcţii se plăteşte de către arendaşi pentru dreptul de a construi. Şi în acest caz există
rentă absolută, diferenţială şi de monopol.
Renta consumatorului reprezintă diferenţa de care beneficiază acesta plătind bunurile cumpărate de
el la un preţ mai mic decât ar fi dispus să plătească.
Renta vânzătorului se realizează de către acesta atunci când reuşeşte să vândă la un preţ mai ridicat
decât estimase anterior.
Renta de abilitate se obţine de către acei întreprinzători sau lucrători care, având aptitudini şi calităţi
profesionale excepţionale, realizează, prin spirit de prevedere şi capacităţi manageriale, un profit mai
ridicat, sau, în cazul salariaţilor, un venit mai mare decât ceilalţi din aceiaşi categorie.
Renta conjuncturală se realizează de către întreprinzătorii care au posibilitatea să vândă în
momentul în care preţul creşte datorită penuriei de ofertă.
Observaţie:
Se constată că renta este un venit care se formează pe seama valorii nou create în sfera producţiei
şi însuşită de proprietarii factorilor de producţie când aceşti factori au un caracter restrictiv.

38
 • Preţul pământului
Pământul este un obiect al vânzării – cumpărării, deci are un preţ.
Preţurile cresc pentru toate categoriile de teren, indiferent de destinaţia lor şi în toate ţările lumii.
În principiu, preţul pământului depinde nemijlocit de doi factori: mărimea rentei şi rata dobânzii.
Preţul pământului este direct proporţional cu mărimea rentei şi invers proporţional cu rata dobânzii.
Alţi factori care determină mărimea preţului pământului sunt:
a) Cererea şi oferta de terenuri agricole
Deoarece limitarea naturală pământului conferă ofertei un caracter rigid, concurenţa se deplasează
spre terenul cererii agenţilor economici cumpărători. Astfel, preţul pământului evoluează în raport cu
mişcarea cererii; creşte dacă cererea creşte şi scade odată cu reducerea cererii.
b) Cererea şi oferta de produse agricole
Mărirea cererii pentru produsele agricole şi scumpirea lor stimulează cererea de pământ şi ridică
preţul acestuia, întrucât oferta este inelastică. În realitate agenţii economici preferă să facă investiţii în
terenuri agricole atunci când preţul acestuia este mai redus, fapt care se întâmplă atunci când produsele
agricole se ieftinesc.
c) Posibilitatea folosirii alternative a pământului
Suprafeţele de tern sunt susceptibile pentru diferite utilizări (agricultură, silvicultură, construcţii,
etc.). Folosinţa care asigură preţul cel mai ridicat influenţează preţul terenurilor cu celelalte folosinţe.
Proprietarii funciari vor accepta să nu modifice destinaţia agrară a terenurilor pe care le deţin, numai cu
condiţia realizării unui venit comparabil cu cel obţinut în alternativa modificării destinaţiei acestuia.
d) Ameliorarea poziţiei terenurilor agricole
Investiţiile făcute în terenurile agricole determină creşterea preţului pământului.
Preţul pământului reprezintă renta anuală capitalizată la dobânda zilei respectiv la cea aşteptată.

Preţul pământului se calculează astfel :

R
PP = unde:
d′
′
PP –preţul pământului; R - renta ; d - rata dobânzii.

Aplicaţie:
Preţul unui hectar de teren care aduce o rentă anuală de 12000 u.m. iar dobânda este de 20% va fi
:
12000 u.m.
PP = = 60000 u.m.
0,20
Preţul pământului înregistrează creşteri spectaculoase. Aceasta se explică prin sporirea
capitalului învestit urmare a :
- orientărilor către agricultura intensivă ;
- măririi cererii de pământ, în timp ce oferta rămâne rigidă.

CAPITOLUL IV
TIPURI DE PIEŢE SPECIFICE MECANISME FUNCŢII
39
 Obiective ale cursului:
• definirea principalelor tipuri de pieţe existente în cadrul economiilor moderne;
• explicarea particularităţilor principalelor categorii de pieţe existente în cadrul economiilor
moderne;
• rezolvarea unor studii de caz şi formularea de judecăţi de valoare asupra rezultatelor obţinute.
Conţinutul cursului:
4.1 Piaţa muncii
4.2 Piaţa de capital
4.3 Piaţa monetară
4.4 Piaţa valutar – financiară

4.1 Piaţa muncii

• Conceptul de piaţă a muncii

Munca este cea mai importantă resursă a oricărei economii naţionale. Factorul de producţie
muncă se asigură, la fel ca şi ceilalţi factori de producţie, prin intermediul pieţei. În fiecare ţară, pe
diferite grupuri de ţări şi la scară mondială funcţionează piaţa forţei de muncă sau piaţa muncii.
Piaţa muncii poate fi definită ca fiind confruntarea dintre cererea şi oferta de muncă într-
un anumit interval şi într-un anumit spaţiu ce se finalizează prin vânzarea - cumpărarea de forţă
de muncă în schimbul unui preţ numit salariu.

Din cele arătate mai înainte se desprind următoarele observaţii:

1. Piaţa muncii se întemeiază pe confruntarea cererii cu oferta de forţă de muncă.
2. Cererea de forţă de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată care se formează la un
moment dat într-o economie şi se exprimă prin intermediul locurilor de muncă. Condiţia esenţială pentru
ca nevoia de muncă să fie considerată în categoria cererii de muncă este salarizarea ei.
3. Oferta de forţă de muncă reprezintă disponibilităţile de muncă salariată aflate în economie la
un moment dat. Oferta de forţă muncă se exprimă prin numărul celor apţi de muncă (populaţia aptă) din
care se scade numărul persoanelor casnice, al studenţilor, militarilor în termen şi al celor care nu doresc
să se angajeze întrucât au alte resurse pentru existenţă.
4. Din punct de vedere spaţial piaţa muncii se poate referi la o localitate, la o zonă mai mare sau
mai mică sau la întreaga economie. Deci piaţa muncii poate avea raze diferite. trunchi de con răsturnat.
5. Cererea şi oferta de muncă reflectă legăturile dintre:
- dezvoltarea economico-socială ca sursă a cererii de muncă;
- populaţia ca sursă a ofertei de muncă.
Această observaţie explică corelaţia dezvoltare-populaţie ca raport cerere-ofertă de muncă problemă pe
care o vom aborda în capitolul destinat ocupării şi şomajului.
Ca expresie a raporturilor dintre cerere şi ofertă, piaţa muncii se desfăşoară în două trepte:
a) Pe ansamblul economiei sau pe segmente mari de cerere şi ofertă, unde:
- se stabilesc condiţiile generale de angajare a salariaţilor;
- se precizează tendinţa de stabilire a salariilor (la nivel înalt sau scăzut).
b) La nivel microeconomic unde se întâlnesc în termeni reali cererea şi oferta de forţă de muncă în
funcţie de condiţiile concrete ale firmelor şi salariaţilor, astfel:
- cererea de muncă se dimensionează precis ca volum şi structură;
- oferta de muncă se delimitează pornind de la programul de muncă, numărul de ore suplimentare
pe care salariaţii le acceptă etc.

• Particularităţile ofertei şi cererii pe piaţa muncii

Cererea şi oferta de forţă de muncă prezintă anumite particularităţi, în raport cu cererea şi oferta
de pe alte pieţe, astfel:
40
 - pe termen scurt cererea de forţă de muncă este practic invariabilă, deoarece dezvoltarea unor
activităţi existente şi iniţierea altora noi, generatoare de locuri de muncă, presupun o anumită
perioadă de timp;
- oferta de forţă de muncă în ansamblul său, se formează în decursul unui timp îndelungat, în care
creşte şi se instruieşte fiecare generaţie de oameni până la vârsta la care să se poată angaja;
- posesorii forţei de muncă au o mobilitate relativ redusă;
- oferta de forţă de muncă depinde de vârstă, sex, starea sănătăţii, etc., condiţii care nu sunt
neapărat de natură economică;
- oferta de forţă de muncă este perisabilă şi are un caracter relativ rigid;
- cererea şi oferta de forţă de muncă nu sunt omogene, ci se compun din segmente şi grupuri
neconcurenţiale sau puţin concurenţiale, neputându-se substitui reciproc decât în anumite limite
sau deloc.

• Preţul pe piaţa forţei de muncă – salariul

Din confruntarea cererii cu oferta de forţă de muncă, se determină mărimea şi dinamica salariului.
În cadrul acestei „confruntări”, salariaţii (purtătorii ofertei) respectiv patronii, managerii (purtătorii
cererii) vor urmări obiective diferite: primii urmăresc maximizarea utilităţii respectiv minimizarea
dezutilităţilor iar ceilalţi maximizarea profitului, astfel:
Purtătorul ofertei va urmări maximizarea utilităţii şi minimizarea dezutilităţilor
Să urmărim relaţia salariul orar (SO) – salariu orar marginal (SOM):
Prin salariul marginal orar, vom înţelege sporul de salariu rezultat ca urmare a creşterii cu o oră a
timpului de muncă.
În cazul în care:
- SOM > SO vom asista la maximizarea utilităţii prin care vom înţelege capacitatea salariului de
a maximiza satisfacţia salariatului;
- SOM < SO prag vom asista la apariţia dezutilităţilor prin care vom înţelege apariţia
insatisfacţiei determinate de sacrificarea timpului liber cu toate funcţiile sale şi de efectele şi neplăcerile
potenţiale de induse de muncă.
Trebuie precizat faptul că prima relaţie nu se realizează la infinit. De la un anumit punct
ofertantul va trebui să realizeze un echilibru între utilitatea şi dezutilitatea muncii deoarece trebuie să se
odihnească şi să-şi refacă forţele deoarece în caz contrar se va epuiza.
Deci factorii care influenţează oferta de muncă sunt :
- Mărimea salariului real;
- Raportul dintre utilitatea şi dezutilitatea muncii;
- Nevoile de subzistenţă ale salariatului şi familiei sale.
Purtătorul cererii (patronul) va urmări maximizarea profitului
La fel ca şi în cazul pieţei bunurilor economice şi în cazul pieţei muncii un agent economic
(producător sau vânzător), va maximiza profitul când costul marginal al muncii este egal cu venitul
marginal al muncii:
C m arg / L = Vm arg / L
Prin costul marginal al muncii vom înţelege costul salarial al angajării unui număr suplimentar
de angajaţi.
Prin venitul marginal se înţelege venitul încasat de firmă ca urmare a producţiei suplimentare
(adiţionale) realizate de pe urma muncii prestate de salariaţii respectivi.
Grafic, formarea salariului pe piaţa muncii se poate reprezenta astfel:

41
 Sal.
Om
A B
Salmin
SalE E

Cm

QA QE QB (Q)

Punctul E reprezintă punctul de echilibru dintre cererea şi oferta reală de muncă (C m respectiv Om
) căruia îi corespunde un salariu de echilibru SalE; de obicei acest salariu este considerat insuficient de
sindicate sau salariaţi motiv pentru care, prin negocieri cu patronatul se ajunge la stabilirea salariului
minim pe economie (Salmin > SalE) care va fi garantat prin contractul colectiv şi individual muncă
încheiate între sindicate sau reprezentanţii salariaţilor şi patroni. Aceste documente, sunt acorduri între
părţi ce stabilesc în limitele prevăzute de lege clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea şi alte
drepturi ce decurg din raporturile de muncă.
Efectele situaţiei prezentate în graficul de mai sus sunt următoarele:
- Datorită scumpirii forţei de muncă (Salmin > SalE) întreprinzătorul va reduce sau substitui
cantitatea folosită din acest factor; reducând cererea de muncă de la QE la QA ;
- Datorită creşterii salariului are loc o creştere a ofertei de muncă de la QE la QB ;
- Pe piaţă apare o discrepanţă (QB - QA) care generează şomajul (segmentul A -B) şi constituie o
problemă pentru autorităţile publice. Problematica şomajului va fi abordată la capitolul destinat analizei
macroeconomice a ocupaţiei şi şomajului.

• Concurenţa pe piaţa forţei de muncă

Monopsonul – în realitate, pe piaţa muncii nu există monopson pur, adică existenţa unui singur
cumpărător (a unei singure firme angajatoare) dar există situaţia în care într-o anumită zonă se află o
singură întreprindere mare şi câteva întreprinderi mici. Forţa de muncă fiind rigidă din punct de vedere
teritorial, lucrătorii se vor confrunta cu un singur cumpărător dominant (căci firmele mici vor urma
politica salarială a firmei mari), ceea ce se poate asocia situaţiei de monopson. Efectele unei astfel de
situaţii sunt: nivelul redus al salariilor şi al gradului de ocupare.
Întrucât nivelurile salariale mici şi şomajul ridicat reprezintă o povară pentru bugetul de stat, este
necesar ca acesta să intervină pe o astfel de piaţă prin stabilirea unor plafoane minime ale salariilor şi
nivelului angajaărilor.
Monopolul – apare în situaţia în care pe piaţa forţei de muncă există un singur ofertant, reprezentat
de sindicate. Sindicatele pot determina creşterea preţului pe piaţă (a salariului) prin două metode:
- reducerea ofertei de muncă – prin limitarea accesului altor persoane în ramura în care activează
sindicatul;
- negocierea salariului.
În cazul în care firmele sunt numeroase, orice presiune din partea sindicatelor pentru salarii mai mari
conduce la creşterea slariilor, dar şi la reducerea gradului de ocupare.
În această situaţie intervenţia statului este necesară pentru a evita un nivel scăzut (în mod artificial) al
ocupării şi implicit povara sporită asupra bugetului asigurărilor sociale; de asemenea, nivelul ridicat al
salariilor restricţionează oferta de bunuri, rezultând penurie pe piaţă ⇒ costurile ridicate favorizează
creşterea preţurilor. Soluţia este aceea de a stabili plafoane maxime pentru salarii (spre nemulţumirea
sindicatelor) sau impozitarea accentuată a salariilor mari.
Monopolul bilateral – apare în situaţia în care există o confruntare între firmă (monopol) şi sindicat
(monopson). În această situaţie apar costuri tranzacţionale mari, iar cazurile de angajare fără forme legale
devin un lucru obişnuit.
Pe o piaţă perfectă, salariul de echilibru ar fi superior celui de monopson şi inferior celui de monopol.

• Coordonatele unei politici salariale coerente

O politică salarială coerentă presupune respectarea următoarelor principii:

42
 1. Principiul de bază urmărit de politica veniturilor salariale este acela al realizării corelaţiei dintre
creşterea mai rapidă a productivităţii muncii în raport cu cea a salariilor.
2. Perfecţionarea mecanismelor legislative să permită desfăşurarea cu eficienţă şi într-un climat optim
a negocierilor între partenerii sociali viabili.
3. Evitarea realizării unei ponderi excesive a veniturilor salariale în produsul intern brut; obiectivul
urmărit este acela al prevenirii fenomenelor inflaţioniste deoarece înclinaţia spre economii din salarii a
populaţiei este mai redusă comparativ cu alte categorii de venituri.
4. Indexarea salariilor nominale trebuie realizată la un nivel care să asigure un salariu real corelat cu
creşterea productivităţii muncii; în caz contrar menţinerea puterii de cumpărare la un nivel care nu reflectă
eficienţa economiei va duce la afectarea investiţiilor şi cheltuielilor bugetare.
Întâlnirea cererii şi ofertei pe piaţa muncii şi tranzacţiile care au loc între subiecţii (purtătorii)
acestora, în cazul când reuşesc, se finalizează şi se consfinţesc prin încheierea unui contract de angajare,
denumit şi contract de muncă. Acesta reflectă acordul de voinţe exprimate liber dintre angajator şi angajat şi
convenit cu prilejul interviului pentru ocuparea locului de muncă.
Pentru orice salariat, în ocuparea unui loc de muncă astfel încât să beneficieze de avantajele pe care
le pot asigura existenţa şi funcţionarea pieţei muncii rămâne determinantă semnarea contractului de angajare.
Orice alt mod de a depune o muncă salariată este ilegal, atât pentru angajat, cât şi pentru firma care face
angajări. O dată ce admit o astfel de angajare, salariatul şi firma respectivă se antrenează într-o relaţie
interzisă şi pedepsită de lege, salariatul rămâne la discreţia conducerii firmei, pierde o mulţime de drepturi cu
privire la asigurarea de şomaj, protecţia muncii, asigurarea îngrijirii medicale. Acest gen de funcţionare a
pieţei muncii este denumit „muncă la negru” sau „piaţa neagră a muncii”, care oferă firmelor posibilitatea de
a se sustrage plăţii obligaţiilor pe care le au cu privire la asigurarea medicală şi socială a salariaţilor lor, de a
fixa salariile aşa cum consideră de cuviinţă, de a interzice grevele etc., iar salariaţilor le permite să se
sustragă de la plata impozitelor pe venit, pierzând însă toate avantajele proprii angajării legale, inclusiv
dreptul la pensie, în anumite condiţii.
În conformitate cu legislaţia românească în domeniu, contractul individual de muncă trebuie
înregistrat în termen de cinci zile la Direcţia Generală de Muncă şi Protecţie Socială din cadrul judeţului
respectiv. Trebuie menţionat faptul că un contract individual de muncă nu poate cuprinde clauze contrare
contractului colectiv de muncă din cadrul unităţii respective.
Pentru a fi valabil, contractul de muncă trebuie să respecte toate prevederile legale în vigoare şi să
cuprindă, în plus, condiţiile de muncă şi de angajare nedeterminate precis prin normele juridice existente,
precum şi alte drepturi şi obligaţii care îl privesc atât pe angajator, cât şi pe salariat. Astfel, pot fi prevăzute:
- orele suplimentare ce pot fi efectuate de salariat şi modul în care vor fi remunerate;
- modul în care este organizată munca pe schimburi, dacă este cazul;
- condiţiile în care se execută munca în zilele de sărbători legale - program, remunerare, etc.
- regulile executării muncii pe timpul nopţii sau în anumite momente speciale ale perioadei de
muncă;
- modul de salarizare – nivelul salariului minim, salariul lunar şi/sau săptămânal, orar,
- sporuri acordate şi în ce condiţii, sub ce formă se plăteşte cuantumul salariului în situaţie
de şomaj tehnic, etc.
- condiţiile de promovare în muncă, de reorientare profesională, de perfecţionare a
calificării;
- ce anume constituie conflict de muncă şi cum se rezolvă acesta;
- cum se asigură protecţia muncii şi răspunderile angajatului şi angajatorului.
Încadrarea în muncă a unei persoane se poate realiza şi prin încheierea unei convenţii civile de
prestări de servicii în unele situaţii cum ar fi: prestarea muncii la asociaţiile de locatari; pentru
îndeplinirea unor activităţi cu o durată de cel mult 60 de zile; pentru desfăşurarea unor activităţi cu
caracter permanent care nu depăşesc în medie 3 ore/zi în raport cu programul lunar de lucru de 170 ore.
Se încheie la fel ca şi în cazul contractului colectiv de muncă de către persoana care a angajat şi
se înregistrează în termen de 5 zile la direcţiile generale de muncă şi protecţie socială. Persoanele
angajate pe baza acestei convenţii nu dobândesc calitatea de salariat şi nici nu beneficiază de protecţia
socială deoarece angajaţii nu plătesc contribuţie pentru şomaj.

43
 4.2 Piaţa de capital
Într-un sens foarte larg, obiectul pieţei capitalului îl constituie titlurile financiare pe termen lung,
cunoscute sub termenul de valori mobiliare. Motivaţia principală a unei pieţe de capital constă în
economia şi plasarea valorilor mobiliare ale agenţilor economici în căutare de capital către posibilii
investitori, deţinători de excedente de capital.
Vânzătorii de astfel de titluri pot fi: firmele, băncile şi societăţile financiare, autorităţile publice
guvernamentale, administraţiile locale care au nevoie de resurse băneşti. Cumpărătorii sunt agenţi
economici – persoane fizice sau juridice - care dispun de economii băneşti pe care le folosesc pentru
cumpărarea de astfel de titluri.
Potrivit literaturii de specialitate titlurile financiare pot fi:
• Titluri financiare pe termen scurt când facilitează finanţări şi plasamente pe perioade mai mici
de un an ( efectele de comerţ - cambia şi biletul la ordin; certificate de depozit ; bonuri de tezaur).
Acestea intră în sfera de cuprindere a pieţei monetare.
• Titluri financiare pe termen lung care includ în principal obligaţiunile şi acţiunile; acestea sunt
negociate pe piaţa capitalului. Acestea sunt de fapt titluri care generează în viitor un flux de venituri
viitoare.
La rândul lor, în funcţie de veniturile generate, titlurile financiare pe termen lung se clasifică în:
- titluri financiare pe termen lung cu venituri fixe: obligaţiuni şi acţiuni privilegiate;
- titluri financiare pe termen lung cu venituri variabile: acţiuni ordinare.

Caracterizare succintă a obligaţiunilor şi acţiunilor se regăseşte în următorul tabel:

Obligaţiunea Acţiunea
• Este un titlu de credit: • Este un titlu de proprietate într-o
- emitentul obligaţiunii este societate comercială pe acţiuni care
debitorul dovedeşte participarea deţinătorului
- deţinătorul obligaţiunii – acesteia la capitalul social.
obligatorul este un simplu creditor şi • Drepturi pe care la implică deţinerea
nu asociat. unei acţiuni:
• Drepturi pe care le implică - dreptul de decizie;
deţinerea unei obligaţiuni: - dreptul de informare;
- încasarea în mod regulat (anual, - dreptul asupra rezervelor;
semianual etc) a cuponului acţiunii, încorporate în capitalul social ;
care prezintă venitul fix al acesteia ; - dreptul la dividende.
- dreptul de a primi la o dată
determinată, numită scadentă valoarea • Emitenţii de acţiuni pot fi societăţi
nominală a obligaţiunii care de fapt comerciale pe acţiuni
este suma cu care este creditat
emitentul.
• Emitenţii de obligaţiuni pot fi:
- statul - care are ca obiectiv
acoperirea unor deficite bugetare;
- întreprinderi publice – care
urmăresc finanţarea unor investiţii
importante;
- întreprinderi private.

Două observaţii se impun cu referire la acţiuni :

1. Acţiunile privilegiate se deosebesc de cele ordinare prin accesul inegal la decizii, profituri;
deţinătorii acestora :
- au prioritate la vot şi la distribuirea profiturilor;
- în cazul lichidării societăţilor comerciale sunt primele care au dreptul la despăgubiri.
2. Acţiunile se deosebesc de părţile sociale prin regimul de transmisibilitate; în principiu părţile
sociale nu pot forma obiect de transmitere către persoane străine de societate ; există şi în acest caz o
excepţie : pot fi transmise unor terţe persoane dacă asociaţii care deţin 3/4 din capitalul social au fost de
acord cu aceasta.
44
 Ele pot fi dobândite numai prin mijloace juridice de drept civil (cesiune). În schimb acţiunile
sunt guvernate de principiul transmisibilităţii fără a fi relevant dacă dobânditorul face parte din
societatea comercială sau este terţ. De asemenea se mai deosebesc după natura juridică a înscrisurilor ;
certificatul de părţi sociale este doar un titlu de legitimare pe când acţiunea este un autentic titlu de
valoare încorporând în ele şi drepturile pe care le conferă (a se vedea tabelul anterior).

• Structura şi instituţiile pieţei capitalului

În funcţie de momentul în care se face tranzacţia, piaţa de capital se divide în două segmente
dependente temporal: primară şi secundară.
a) Piaţa primară - în care se vând şi se cumpără emisiunile noi de titluri financiare pe termen
lung; pe această piaţă:
- se emit şi se plasează titlurile financiare pe termen lung la valoarea nominală;
- vânzătorii (agenţi economici, autorităţi publice guvernamentale, administraţii locale), care au
nevoie de resurse băneşti oferă noi titluri pe termen lung;
- cumpărătorii (alţi agenţi economici – populaţia instituţii financiare) care dispun de economii
băneşti achiziţionează asemenea titluri;
- operaţiunile se realizează de obicei de către bănci care în acest scop solicită un comision pentru
efectuarea acestor tranzacţii.
b) Piaţa secundară - în care se negociază titlurile financiare emise în prealabil; pe această piaţă:
- se tranzacţionează titlurile de valoare emise anterior, la un preţ numit curs;
- un rol important îl au bursele care reprezintă principala instituţie de intermediere a vânzărilor şi
cumpărărilor de titluri financiare pe piaţa secundară.
Piaţa secundară este şi expresia aproape perfectă a reglării libere între cererea şi oferta de valori,
fiind un barometru, în primul rând al nevoii de capital, dar şi al stării economice, sociale şi politice a
unei ţări. Din acest punct de vedere, piaţa secundară de capital poate fi considerată o piaţă absolută, unde
legea cererii şi a ofertei găseşte terenul propice acţiunii sale neîngrădite. Asigurând mobilitatea
capitalurilor, a lichidităţilor pe termen lung şi mediu, a negociabilităţii oricărui titlu trecut de piaţa
primară, piaţa secundară atrage, deopotrivă, investitori “de profesie”, dar şi investitori “de ocazie”, în
speranţa unui profit maxim într-un timp record. Funcţionarea efectivă a pieţei secundare se realizează
prin intermediul pieţelor interdealeri, numite şi pieţe de negocieri şi, în principal, prin intermediul
burselor de valori.
Pe piaţa de capital funcţionează trei instituţii fundamentale:

1.Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare

Este un organism guvernamental cu responsabilităţi în coordonarea pieţei capitalului.
Deoarece pe această piaţă se emit şi circulă valori foarte mari sub forma unor documente, respectiv
titluri de valoare (hârtii de valoare) şi care reprezintă valori reale, există riscul lansării unor hârtii fără
acoperire, cu toate consecinţele ce ar decurge de aici. Pentru a evita acest lucru, în toate ţările cu o
economie de piaţă avansată se constituie o instituţie centrală pentru atestarea acestor valori mobiliare,
constituindu-se astfel într-un garant al lor şi al felului în care se fac tranzacţiile cu aceste valori. La noi
în ţară această instituţie s-a constituit în 1994 şi poartă denumirea de Comisia Naţională a Valorilor
Mobiliare.
Principalele atribuţii ale acestei comisii sunt:
- înregistrarea tuturor hârtiilor de valoare ce se emit pe piaţa primară şi confirmarea prospectelor de
emisiune;
- atestarea brokerilor şi a caselor de brokeraj, precum şi urmărirea activităţii asociaţiilor de brokeri;
- controlul activităţii burselor de valori;
- aprobarea, în consultare cu autoritatea guvernamentală a înfiinţării unor noi burse de valori.

2. Brokerajul
Principalul actor al pieţei capitalului este broker-ul (în România aceştia se numesc agenţi de
bursă). Din punct de vedere instituţional, broker-ul este conceput la trei niveluri:
- persoană fizică ce practică profesiunea de broker;
- case de brokeraj ce operează ca intermediari între vânzătorii şi cumpărătorii de hârtii de valorare;
- asociaţii de brokeri.
45
 Funcţiile principale ale caselor de brokeraj sunt următoarele:
- introducerea noilor emisiuni pe piaţa primară;
- tranzacţii în pieţele secundare;
- tranzacţii pe cont propriu (dealing);
- gestionarea portofoliilor de hârtii de valoare;
- consultanţă în probleme de investiţii financiare;
- păstrarea în custodie a hârtiilor de valoare.
În cadrul conceptului de bancă universală pot presta servicii de brokeraj şi băncile comerciale. Dar,
din punct de vedere organizatoric, brokerajul este o operaţiune separată de acţiunile principale ale băncii.

3. Bursa de valori
Aceasta este o piaţă organizată pentru tranzacţiile cu hârtii de valoare emise anterior de către cele
mai importante societăţi comerciale pe acţiuni, precum şi de către autoritatea guvernamentală.
Particularitatea bursei de valori constă în faptul că hârtiile de valoare se vând şi se cumpără la
preţuri stabilite, pe baza cererii şi ofertei, în cadrul şedinţelor de licitaţie. Acestea se desfăşoară într-un
loc anumit, în zile şi la ore fixate în cadrul programului.
Problema fundamentală a tranzacţiilor la bursă este formarea preţului, cursului sau cotaţiei
titlurilor. Acesta poate fi sensibil diferit de valoarea lor nominală, fiind influenţat de numeroşi factori
economici şi extraeconomici (situaţia economico-financiară a firmei emitente, mărimea veniturilor
anterioare aduse de titlu şi perspectivele de viitor, rata dobânzii pe piaţa monetară, rata inflaţiei,
conjunctura internă şi internaţională, etc.).
În România, în conformitate cu prevederile Legii nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi Bursele
de Valori prin Decizia Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nr. 20/21.04.1995 s-a înfiinţat Bursa de
Valori Bucureşti (BVB). BVB este o instituţie publică cu personalitate juridică ale cărei membre sunt
societăţile de servicii financiare care au obţinut autorizaţia de negociere în Bursă. Fiind o instituţie a
pieţei de capital, BVB este supravegheată şi controlată de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, atât
în ceea ce priveşte administrarea şi funcţionarea, cât şi regimul operaţiunilor şi disciplina societăţilor de
servicii financiare şi a agenţilor acestora.
• Cererea şi oferta de titluri financiare pe termen lung

După cum s-a văzut din parcurgerea rândurilor anterioare, vânzarea-cumpărarea de titluri
financiare se face pe cele două pieţe primară respectiv secundară la un anumit preţ denumit curs.
Trebuie menţionat că pe piaţa primară acest preţ este ferm (valoarea nominală a titlului) iar pe
piaţa secundară se formează ca urmare a acţiunii cererii şi ofertei. Pornind de la această afirmaţie ne
propunem în acest subcapitol să analizăm influenţa diverşilor factori asupra cererii şi ofertei de titluri
financiare pe termen lung.
Asupra cererii de titluri financiare acţionează în principal următorii factori (după Niţă Dobrotă):
1. Randamentul titlurilor financiare ;
2. Câştigurile potenţiale rezultate din achiziţionarea titlurilor financiare ;
3. Lichiditatea titlurilor financiare;
4. Riscul plasamentelor cu titluri financiare.
Aşadar aprecierea plasării de către un investitor a unor disponibilităţi băneşti în titluri financiare
se face după o serie de indicatori c cuantifică factorii de mai sus:
1.Randamentul titlului financiar are un rol însemnat în decizia de cumpărare a obligaţiunilor
sau acţiunilor.
În literatura de specialitate randamentul titlurilor financiare este definit ca fiind acea rată
de actualizare pentru care preţul titlului este egal cu valoarea prezentă a fluxului asociat de
venituri viitoare.
Din punct de vedere al formalizării matematice aceasta însemnă că:
V1 V2 Vn
P = V0 (1) şi V0 = + + .... (2)
1+ R ( 1 + R) 2 ( 1 + R) n
unde :
P - preţul titlurilor financiare (obligaţiuni sau acţiuni);
46
 V0 - valoarea prezentă a fluxului de venituri viitoare (venituri fixe şi variabile) ;
n - termenul de scadenţă.
A. În cazul obligaţiunilor:
Cuponul (C) reprezintă un venit care rămâne fix până la scadenţă (n) iar obligaţiunea este
răscumpărată la scadenţă la valoarea nominală.
În această situaţie rel. (2) devine:
C C C Vnom
P0 = + +....+ + sau
1 + R0
(
1 + R0
2
)
1 + R0
n
1 + R0
n
( ) ( )
n    
 C   Vnom 
P0 = ∑ +
n  n (2′ )
 (
1=1  1 + R 0  
 )
 1 + R0 
 ( )
dacă termenul de scadenţă este infinit adică:
C C C
P0 = + +....+
(2′ ′ )
1 + R0
(
1 + R0
2
1 + R0)n
( )
atunci :
C
P0 = (3)
R0
unde:
P0 - preţul obligaţiunii
C - cuponul
R0 - randamentul obligaţiunii

B. În cazul acţiunilor raţionamentul este asemănător :

D1 D2 Dn
PA = + +...+ (3′ )
1+ RA
(1+ R A ) 2
(1+ RA ) n
unde:
PA - preţul acţiunii
RA - randamentul acţiunii
D1 = D2 = …. = Dn - flux de dividende constant
Deoarece am considerat durata de viaţă nelimitată
D D D
PA = + + ... + (3′ ′ )
1 + R A (1 + R A ) 2
(1 + R A ) n
de unde :
D
PA = (4)
RA
Studiul relaţiilor (3) şi (4 ) ne permite formularea următoarelor observaţii :
• Randamentul unui titlu financiar exprimă câştigul anual (venit fix sau variabil) scontat la o
unitate monetară plasată în titluri.
• Din analiza rel. 3 şi 4 se constată că randamentul creşte dacă preţul titlurilor financiare este mai
mic.
• Condiţia de plasament rentabil este
R0 ≥ d sau RA ≥ d
unde d - rata dobânzii

2. Câştigul potenţial al titlului financiar

Randamentul pe care l-am analizat anterior este important sub aspectul fluxului veniturilor ce s-
ar obţine dar în aceiaşi măsură este important să urmărim veniturile ce s-ar obţine care apar ca urmare a
variaţiei preţurilor acestor titluri.
Câştigul potenţial este dat de următoarele relaţii:
A. În cazul unei obligaţiuni :

47
 C + ( P1 − P0 )
C= (5)
P0
unde :
C - câştigul potenţial al unei obligaţiuni
P1, P0 - preţurile la două momente diferite
Ip - indicele de variaţie al preţurilor
R0 - randamentul obligaţiunii
Studiu de caz:
O obligaţiune cu valoare nominală Vnom = 20.000 lei a fost cumpărată cu preţul P0 = 18.000 lei
având un venit garantat de 11.400 lei (echivalent unui randament nominal de 57% stabilit de emitent 9).
Se anticipează o creştere a preţului obligaţiunii la P1 = 19000 lei.
În aceste condiţii câştigul potenţial va fi:
11400 + (19000 − 18000 )
Cp = = 0,68 deci o creştere de 68%
18000
B. În cazul unei acţiuni :
D + ( P1 − P0 )
C= (6)
P0
unde:
C - câştigul potenţial al unei acţiuni;
RA - randamentul acţiunii
celelalte notaţii fiind cunoscute
Aplicaţie
O acţiune aduce dividend de 6.600 lei. Se anticipează o creştere a preţului de la 8.000 lei la 8.100
lei
În această situaţie câştigul potenţial va fi :
6600 + (8100 − 8000 )
Cp = = 0,7125 deci o creştere de 71,25%
8000
Concluzii
• Câştigul potenţial al unui titlu se determină însumând randamentul cu variaţia preţului.
• Câştigul este potenţial deoarece devine efectiv numai dacă anticipările se dovedesc corecte şi
devin efective numai în urma vânzării acţiunii.
Din cele arătate se desprinde ideea că posibilitatea obţinerii de câştiguri ca urmare a modificării
preţului generează speculaţii cu titluri financiare. Aşa cum arătam la subcapitolul anterior operaţiunile la
bursele de valori se efectuează la vedere şi la termen.
Operaţiunile la termen sunt în esenţă speculative; din acest punct de vedere literatura de
specialitate a consacrat două tipuri de tranzacţii speculative :
a) Speculaţii de tip “bull” (taur) sau “ a la hausse”(creştere) ;
b) Speculaţii de tip “bear” (urs) sau “ a la baisse”.

Speculaţii de tip “bull” Speculaţii de tip “bear”

sau “ a la hausse”
Regula este: “cumpără astăzi ieftin şi vinde
mâine scump”
Exemplu :
- investitorul intuieşte că în viitor preţul va creşte
de la P0 la P1 deci P1 > P0 ;
- cumpără în momentul prezent la valoarea P 0=
900 lei/act dar cu scadenţa la momentul t1 ;
- deoarece valoarea acţiunii ajunge la P1=
1000lei/act el va plăti la t1 P0= 900lei/act
(conform înţelegerii) ;
- în acest moment favorabil el va revinde
acţiunea la valoarea P1= 1000lei/act câştigând din
diferenţa ∆ P=P1-P0 =100 lei/act.
Asupra operaţiunilor speculative facem următoarele observaţii:
sau “ a la baisse”
Regula este : “vinde scump astăzi ce cumperi
mâine ieftin”
exemplu :
- investitorul intuieşte că viitor preţul va scade de la
P0 la P1 deci P0>P1
- vinde la momentul prezent la valoarea P0 = 1000
lei/act dar cu scadenţa la momentul t1
- deoarece valoarea acţiunii ajunge la
P1 = 900 lei el va primi valoarea
P0= 1000lei/act (conform înţelegerii) câştigând
diferenţa P0-P1=∆ P deci 100 lei/act

48
 • Cel care intuieşte evoluţia reală a preţului acţionând ca atare va câştiga iar celălalt va pierde ;
• Un speculator tip “bull”(“a la hausse”) se transformă în speculator tip “bear”(“a la baisse”) şi
invers.
3. Lichiditatea titlurilor financiare reprezintă uşurinţa şi costurile cu care agentul economic
poate schimba titlul în monedă.
Practic o lichiditate mare însemnă posibilitatea vânzării rapide şi la costuri minime a acţiunilor
respectiv obligaţiunilor. De aceea cumpărătorii se îndreaptă spre titlurile cu grad ridicat de lichiditate.

4. Riscul plasamentului în titluri financiare

Titlurile prezintă grade diferite de risc; cele mai riscante sunt acţiunile dar dintre acestea cele
privilegiate sunt mai puţin riscante ; obligaţiunile sunt mai puţin riscante iar dintre acestea cel mai puţin
riscante sunt obligaţiunile guvernamentale.

În concluzie, obiectivele cumpărătorilor potenţiali vizează un echilibru între

randament, risc şi lichiditate: randamente înalte, riscuri reduse şi lichiditate
ridicată.

În ceea ce priveşte oferta de titluri financiare aceasta este determinată de necesitatea procurării
unor sume de bani. Din acest motiv autorităţile administraţiei centrale şi locale precum şi marile
întreprinderi apelează la emisiuni de titluri financiare.
Firmele emit titluri de valoare în scopul finanţării pe termen lung deoarece pe termen
scurt au surse interne de finanţare (amortizări, profituri nedistribuite)
Se pune întrebarea următoare: care este raportul dintre finanţarea prin titluri de valoare cu venit
fix (obligaţiuni) şi finanţarea prin titluri de valoare cu venit variabil (acţiuni) ştiut fiind faptul că
acordarea drepturilor posesorilor de astfel de hârtii de valoare necesită cheltuieli pentru intreprindere?
Se impune aşadar introducerea unui indicator denumit levierul financiar.
Levierul financiar reprezintă raportul dintre cele două categorii de titluri financiare
cu venit fix respectiv variabil.

Observaţii :
- Creşterea levierului măreşte riscul ca întreprinderea să nu poată achita la scadenţă cuponul ce
trebuie plătit, indiferent de rezultatele economice, dar are efecte pozitive privind dividendul pe acţiune ;
trebuie însă menţionat faptul că o creştere a levierului este limitată, deoarece dacă este excesivă
cumpărătorii potenţiali manifestă reţineri în achiziţionarea obligaţiunilor respective ;
- Descreşterea levierului ca efect al finanţării prin acţiuni în cazul în care întreprinderea are
rezultate economice favorabile duce la creşterea dividendelor; creşterea numărului proprietarilor de
acţiuni tentaţi de performanţele economice determină reducerea profitului pe acţiune.
Obiectivul agenţilor economici ce emit titluri de valoare este acela al identificării
levierului care echilibrează obiectivul maximizării dividendului ce revine pe o acţiune cu
cerinţa minimizării finanţării.
Datorită faptului că cererea şi oferta se confruntă pe piaţa capitalului preţul sau cursul titlurilor
financiare nu coincide decât în rare situaţii cu valoarea nominală (de regulă la lansarea pe piaţă).

4.3 . Piaţa monetară

Pe această piaţă obiectul tranzacţiei îl formează moneda – numerar, a cărei producere cade în
sarcina Băncii Centrale şi/sau banii de cont, a căror creare este asigurată de băncile comerciale, iar
preţul îmbracă forma specifică de rată a dobânzii.

49
 Piaţa monetară are rolul de a compensa excedentul cu deficitul de monedă existente la diferiţi
agenţi economici şi de a regla cantitatea de monedă în economie.
Compensarea excedentului cu deficitul de monedă ale agenţilor economici reprezintă o activitate
cu caracter comercial realizată de bănci, acestea având rolul de intermediar între cererea şi oferta de
monedă.
Acordarea de credite reprezintă principalul tip de tranzacţie pe piaţa monetară. Aceasta este o
tranzacţie de finanţare, prin care cei aflaţi în deficit bănesc temporar obţin resursele solicitate. Acordarea
creditelor se face, de regulă, pe baza unor garanţii şi a bonităţii clientului, adică a aprecierilor pe care le
face banca la care clientul s-a adresat asupra situaţiei lui, în funcţie de diferite criterii, astfel încât
creditorul să se asigure faţă de eventualele riscuri pe care le comportă restituirea creditului şi plata
dobânzii în condiţiile convenite prin contractul încheiat între părţile participante.
Dar pe piaţa monetară pot să apară şi operaţiuni de refinanţare. Ele se ivesc atunci când un creditor
a utilizat resursele băneşti pentru acordarea de împrumuturi şi apelează la alte bănci şi instituţii
financiare pentru a obţine, la rândul său, un credit a cărui necesitate a apărut în mod neprevăzut. Prin
operaţiunile de refinanţare agenţii economici sunt incluşi într-o amplă reţea de interdependenţe.

• Agregatele monetare
Pentru ca moneda să-şi poată exercita cu eficienţă funcţiile în cadrul economiei, trebuie să existe
într-un anumit volum şi structură, definite prin conceptul de masă monetară.

Masa monetară reprezintă ansamblul mijloacelor de plată, existente la un moment dat într-o
economie.

Masa monetară se măsoară prin lichiditatea monetară exprimată prin intermediul indicatorului
rata lichidităţii (RLm):

Niv . mediu (anual , trimestria l) al masei monetare

R Lm =
Niv . tranzactii lor economice mijlocite de monedã
Practic acest indicator exprimă capacitatea instrumentelor monetare de a fi transformate în bani
lichizi sau de a îndeplini funcţiile acestora (etalon al valorii, unitate de cont, mijloc de plată şi de
schimb, mijloc de tezaurizare) în scopul efectuării tranzacţiilor economice respective.
În ansamblul masei monetare s-au conturat pe parcursul timpului următoarele componente:
- moneda efectivă, sau numerarul;
- moneda de cont, respectiv disponibilităţile în conturi curente;
- depunerile la termen în vederea economisirii;
- alte active, cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate.
În ultimele decenii s-au produs modificări în volumul şi structura masei monetare,
disponibilităţile monetare (băneşti) propriu-zise scăzând ca pondere în favoarea disponibilităţilor
semimonetare.
Masa monetară şi componentele ei sunt analizate şi aprofundate cu ajutorul conceptului de agregat
monetar.
Agregatele monetare desemnează părţile constructive ale masei monetare, fiecare autonomizat prin:
- funcţii specifice;
- agenţi specializaţi care emit instrumente de plată;
- instituţiile bancar-financiare care le gestionează;
- fluxurile economice reale pe care le mijlocesc.
Particularitatea agregatelor monetare este de a se îmbina unul în altul: agregatul mai mic este
conţinut în agregatul de talie imediat superioară şi tot aşa până când agregatul cel mai mare le conţine pe
toate celelalte. Criteriul după care sunt delimitate agregatele monetare este cel al lichidităţii, al uşurinţei
transformării în bani lichizi. Referitor la un activ sau un portofoliu, lichiditatea caracterizează gradul de
certitudine, de siguranţă a celui care deţine activul (portofoliul) de a dispune la fiecare moment de o
suma cel puţin egală cu valoarea sa nominală. Analiza economică distinge trei categorii principale de
lichidităţi:

50
 M1 – lichidităţile primare sau altfel spus activele perfect lichide, care permit efectuarea de plăţi
imediate; acestea sunt: numerarul în circulaţie (bancnote, monede divizionare) şi depozitele la vedere, în
principal cele operabile prin cecuri. M1 reprezintă masa monetară în sens restrâns;
M2 – lichidităţile secundare sunt constituite din active care pot fi transformate foarte rapid în
lichidităţi primare fără riscul de a pierde capital, adica sunt monetizabile. M2 desemneaza masa
monetară în sens larg şi cuprinde, în plus faţă de M1, depozitele la vedere neoperabile prin cecuri,
depozitele la casele de economii, depozitele la termen aflate în gestiunea baăcilor, acţiuni ale fondurilor
de ajutor reciproc;
M3 – lichidităţile terţiare sunt constituite din active cu un grad mai mic de lichiditate.
Transformarea lor în lichidităţi primare comportă riscul căderii preţului acestor active. M3 cuprinde, pe
lânga M2, valorile mobiliare private (acţiuni şi obligaţiuni) şi valori mobiliare publice (împrumuturi ale
statului, colectivităţi publice sau întreprinderi publice.
Stabilirea numărului şi continutul agregatelor monetare diferă de la o ţară la alta. De exemplu în
S.U.A. se operează cu cinci agregate monetare, în Franţa cu trei iar în Marea Britanie cu şapte. În
România se operează cu două agregate monetare: M1 şi M2.
Fondul Monetar Internaţional a stabilit câteva linii directoare pentru elaborarea statisticilor financiare
internaţionale. Orientările Fondului nu ţin însă seama de diversitatea sistemelor financiare şi monetare
ale diverselor ţări. De fapt, Fondul Monetar Internaţional identifică trei categorii standardizate ale
agregatelor monetare, care pot, daca este necesar, să fie descompuse în categorii nestandardizate, pentru
a face distincţie între lichidităţi, potrivit fiecărei ţări:
- money: numerarul în afara sistemului bancar şi conturile curente ale agenţilor economici
deschise la bancă;
- qvassimoney: depozitele bancare ale agenţilor economici;
- other ithems: mijloace băneşti cu mişcare lentă sau fără mişcare.

• Circulaţia monetară

Importanţa monedei în economie este dată de măsura în care aceasta circulă şi

finanţează tranzacţiile economice.
Potrivit relaţiei lui Irving Fisher, ecuaţia cantitativă a monedei permite măsurarea cererii de
monedă din economie astfel:

MV = PQ
în care:
M = masa monetară
P = nivelul preţurilor
Q = volumul bunurilor şi serviciilor
V = viteza de circulaţie a monedei
Din această relaţie rezultă că viteza de circulaţie a monedei, V, depinde de volumul tranzacţiilor
şi nivelul masei monetare.
V = (PxQ) / M

Viteza de circulaţie a monedei care reprezintă numărul de operaţiuni de vânzare cumpărare şi

de plăţi pe care îl mijloceşte o masă monetară într-o perioadă de timp determinată.

Astfel, viteza de circulaţie a monedei se stabileşte în funcţie de numărul de acte de vânzare-

cumpărare pe care le mijloceşte un semn bănesc, de o anumită valoare, într-o anumită perioadă de timp.
Viteza de circulaţie micşorează sau amplifică volumul masei monetare, după cum aceasta
cunoaşte o accelerare sau încetinire. Spre deosebire de mărfuri, care se află în sfera circulaţiei un interval
foarte scurt de timp, (atât cât este necesar pentru a trece din sfera producţiei în sfera consumului)
cantitatea de monedă staţionează în sfera circulaţiei o perioadă mai îndelungată de timp, mijlocind mai
multe acte de vânzare-cumpărare în decursul unui an.
În practică este dificil să se măsoare cu exactitate numărul circuitelor efectuate de monedă, din
acest motiv calculându-se un alt indicator, viteza de rotaţie. Aceasta arată frecvenţa cu care banii se
reîntorc la bancă, şi poate să fie determinat sub formă de coeficient sau în număr de zile.
51
 Sub formă de coeficient, viteza de rotaţie arată numărul de rotaţii pe care le realizează masa
monetară pentru a servi un anumit număr de acte de vânzare-cumpărare. Pentru a cuantifica operaţiunile
de vânzare-cumpărare se calculează rulajul bănesc, respectiv încasările şi plăţile realizate în decursul
unei perioade. Relaţia vitezei de rotaţie devine, astfel:
Vr = Rulaj bănesc / Masa monetară

Numitorul fracţiei reprezintă masa monetară calculată ca medie (trimestrială sau anuală). Cu cât
rulajul bănesc este mai mare, cu atât un semn bănesc efectuează mai multe rotaţii.

Ca durată în zile, viteza de rotaţie se poate exprima astfel:

Dz = Dp / Vr = (Mm x Dp) / R

în care:
Dp = durata perioadei de analiză (90 zile sau 360 zile)
Vr = viteza de rotaţie sub formă de coeficient
Atunci când viteza de rotaţie creşte, durata în zile a unei rotaţii se diminuează, după cum este
evidenţiat în aplicaţia următoare:

Aplicaţie

În decursul unei perioade de un an, într-o ţară, s-a constatat un rulaj bănesc în valoare de 103.390
mild um, în condiţiile unei mase monetare medii de 35.450 mild um. În aceste condiţii, numărul de
rotaţii realizate de o unitate monetară, pentru a mijloci vânzările şi cumpărările din economie este:
Vr = 103.390 mild / 35.450 mild. = 2,91 rotaţii
Numărul de zile necesare pentru realizarea unei rotaţii este:
Dz = ( 35.450 x 360 zile) / 103.390 = 123,71 zile / an
Dacă în urma majorării preţurilor, rulajul bănesc ar creşte la 135.400 mild, atunci viteza de
rotaţie va cunoaşte următoarea modificare:
Vr = 135.400 / 35.450 = 3,81 rotaţii
Dz = 360 / 3,81 = 94,48 zile
Coeficientul de rotaţie Vr creşte de la 2,91 la 3,81 rotaţii, iar perioada de timp necesară unei
rotaţii scade la 123,71 zile la 94,48 zile, ceea ce reflectă accelerarea vitezei de rotaţie.
Pentru o mai bună urmărire a gradului de activitate a componentelor masei monetare, se poate
măsura viteza de circulaţie pe baza M1 şi M2.
Viteza de rotaţie (circulaţie) Vr este dată de relaţiile:

1 PIB
Vr =
R
Vr =
1m M2
Raportul M2/PIB poartă numele de bumerang monetar şi poate fi definit ca acumularea de
economii forţate, deţinerea de masă monetară peste nivelul dorit.
În economiile de comandă, această acumulare este involuntară deoarece prin raţionalizarea
volumului de bunuri şi servicii de către planificatori, consumatorii nu au pe ce să-şi cheltuiască banii
rezultând implicit o viteză de circulaţie (rotaţie) mai lentă.
Pentru mai buna înţelegere a problematicii prezentate anterior să rezolvăm în continuare câteva
aplicaţii:
Aplicaţie
Masa monetară existentă în cadrul agregatului M2 creşte prin atragerea economiilor populaţiei la
vedere şi la termen de la 10.000 unităţi monetare la 12.000 unităţi monetare în condiţiile în care se
prognozează o reducere a produsului intern brut cu 6% faţă de valoarea prezentă care este de 25.000 de
unităţi monetare.
1.Variaţia masei monetare este:
M
2
I = 1 x100 =1200 X100 =120 %
M M 1000
2 2
0

52
 2.Variaţia produsului intern brut (PIB) este:
IPIB = 100% - 6% = 94%

3.Variaţia valorii bumerangului monetar (IVbm ) este:

I
M
I = 2 x100 = 120 % x100 = 127 ,6%
Vbm IPIB 94 %

4. În această situaţie viteza de rotaţie (IVr ) calculată în două moduri va fi:

1 100%
I Vr = x100 = x100 = 78% sau
I Vbm 127,6%
I 94 %
I = PIB x100 = = 78 %
Vr I 120 %
M
2
deci o scădere cu 22% a vitezei de rotaţie duce la o creştere a ratei lichidităţii monetare de:

1 100%
I = x100 = = 128%
adică cu 28%
R
lm IVr 78%
Încetinirea vitezei de rotaţie (circulaţie) a monedei semnifică faptul că s-au format stocuri
monetare inactive

Aplicaţie
Faţă de perioada anterioară avem următoarele evoluţii: în condiţiile înviorării activităţii
economice prin retragerea economiilor din bănci de către deponenţi în vederea realizării de investiţii,
masa monetară din cadrul agregatului M2 scade cu 10% iar produsul intern brut creşte cu 6%.
Reluăm raţionamentul anterior
1.Variaţia masei monetare este: IM2 = 100% - 10% = 90%
2.Variaţia produsului intern brut este:IPIB = 100% + 6% = 106%
3.Variaţia valorii bumerangului monetar
IM
este: I = 2 x100 = 90 % x100 = 84 ,90 %
Vbm I 106 %
PIB

4.Variaţia vitezei de rotaţie (circulaţie) este:

1 100 %
I vr = x100 = =117 %
I 84,90 % x100
vbm
ceea ce echivalează cu o creştere a vitezei de rotaţie de 17% ; această creştere echivalează cu o
reducere a ratei lichidităţii monetare de:
1 100%
I = x100 = = 85,4% adică -14,6%
R
lm I vr 117%
Creşterea vitezei de rotaţie (circulaţie) semnifică faptul că se reduce lichiditatea monetară fapt
pozitiv până la punct critic; este un semnal că se manifestă o înviorare economică.
• Cererea şi oferta de monedă

Specialiştii apreciază că moneda nu este “o perdea” care maschează activitatea economică ci o

parte integrantă a mecanismului economiei de piaţă. Din această perspectivă se impune studierea
problematicii cererii şi a ofertei de bani în contextul realizării echilibrului monetar.
Cererea de monedă exprimă necesarul de bani pentru realizarea acelor motivaţii şi
considerente care solicită bani efectivi.
Agenţii economici doresc monedă pentru funcţiile pe care aceasta poate să le îndeplinească şi nu
pentru calităţile intrinseci ale diferitelor instrumente monetare. Astfel, purtătorii cererii de monedă pot
fi: firmele – pentru a-şi asigura finanţarea activităţilor economice; trezoreria – pentru a finanţa deficitul

53
bugetar; băncile şi alte instituţii financiare care au nevoie de credite; populaţia – pentru a-şi susţine
nevoile de consum.
Cererea generală de monedă este influenţată de o serie de factori, ca de exemplu:
- volumul total al schimburilor mijlocite efectiv de monedă şi de viteza de rotaţie a acesteia.
Aceasta înseamnă că masa monetară se află în raport direct proporţional cu volumul bănesc al bunurilor
economice schimbate (rezultat din potenţarea volumului fizic al bunurilor şi serviciilor supuse vânzării –
cumpărării cu nivelul preţurilor) şi invers proporţional cu viteza de rotaţie a monedei (adică numărul de
acte de schimb pe care le facilitează o unitate monetară în orizontul de timp pentru care se calculează
masa monetară).
- amploarea creditului – adică raportul între vânzările pe datorie şi plăţile făcute în contul
creditelor ajunse la scadenţă în perioada de referinţă;
- comportamentul agenţilor economici faţă de monedă (preferinţa pentru lichiditate) – se bazează
pe mai multe mobiluri concrete: mobilul venitului, adică tendinţa oricărui agent economic de a păstra
banii lichizi, de a nu-i cheltui pe măsura încasării lor; mobilul afacerilor, păstrarea unui volum de bani în
aşteptarea unor plasamente mai avantajoase în viitor; mobilul prudenţei, dorinţa agenţilor economici de a
fi pregătiţi pentru a face faţă situaţiilor neprevăzute sau pentru a valorifica eventualele situaţii
avantajoase; mobilul speculaţiei, constând în aceea că, în anumite condiţii banii lichizi sunt un bun
financiar superior faţă de diferite titluri de valoare.

Oferta de bani exprimă cantitatea de bani destinată pieţei monetare care trebuie să fie
corespunzătoare nevoilor reale ale activităţii economico - financiare la un moment dat.

Oferta de bani este asigurată de către :

- emisia de monedă care este asigurată la rândul ei de instituţia financiară împuternicită (banca
centrală);
- credit care este asigurat în primul rând de băncile comerciale;
- economiile populaţiei şi altor agenţi economici care sunt atrase în circuitul bancar.
Într-o economie de piaţă, diferitele componente monetare sun puse în circulaţie, create de: băncile
comerciale, Trezorerie şi Banca Centrală.
Sistemul bancar al oricărei economii de piaţă cuprinde mai multe tipuri de bănci, diferenţiate prin
atribuţiile şi particularităţile funcţionării lor, cât şi prin prerogativele care le sunt conferite prin lege,
astfel:
Banca Centrală (de emisie) se află în fruntea sistemului bancar din orice stat al lumii, având ca
funcţii principale următoarele: emiterea de bancnote, concentrarea rezervelor băneşti ale băncilor
comerciale şi acordarea de credite pentru acestea, acordarea de împrumuturi statului şi păstrarea
tezaurului de stat, coordonarea întregii politici monetare a statului.
Banca Centrală suplimentează oferta de monedă atunci când:
- alimentează nevoile de resurse financiare ale statului - în calitate de bancă a statului, Banca
Centrală acordă credite direct Trezoreriei, care este casiera statului, punând în acest fel în circulaţie
monedă. O altă tehnică, mai des folosită, este cumpărarea de către bancă a bonurilor de tezaur de pe
piaţa liberă sau prin rescontare. Indiferent de tehnica utilizată, rezultatul poartă numele de monetizarea
datoriei publice şi măreşte riscul declanşării unui proces inflaţionist.
- modifică masa monetară naţională în funcţie de nevoile de valută – masa monetară sporeşte
atunci când Banca Centrală cumpără devize străine obţinute prin exporturile de mărfuri şi se diminuează
cu ocazia vinderii devizelor pentru a finanţa importurile pe care le fac agenţii economici.
- băncile comerciale au nevoie de sume suplimentare pentru a face faţă retragerilor mai mari decât
depunerile clientelei sale.
Banca Naţională a României este banca centrală a statului român, care conduce politica monetară
şi de credit, în cadrul politicii economice şi financiare a statului şi menţine stabilitatea monedei
naţionale, capitalul ei aparţinând în întregime statului.
Băncile comerciale creează monedă în cont (monedă scripturală) prin acordarea de credite
agenţilor economici. Băncile comerciale pot fi:
- de depozit – sunt verigile de bază ale sistemului bancar, prezentându-se sub forma unor bănci
înfiinţate ca societăţi pe acţiuni. Ele îşi procură mijloacele financiare de pe piaţă, prin atragerea

54
 resurselor băneşti dar au şi capital propriu. De asemenea, aceste bănci furnizează monedă
celorlalţi agenţi economici sau persoanele fizice şi juridice.
- de afaceri – au în vedere operaţiuni de investiţii, atât prin intermedierea plasării optime a
capitalurilor clienţilor, cât şi prin administrarea capitalului propriu.
Băncile comerciale au capacitatea să potenţeze masa monetară, adică să „creeze monedă”. Ceea ce
deosebeşte băncile comerciale de ceilalţi intermediari financiari este tocmai capacitatea lor de a crea
monedă scripturală. Nici un alt intermediar financiar nu are dreptul să împrumute o cantitate mai mare
de monedă decât depozitele de care dispune.
De fiecare dată când o bancă acordă un împrumut, ea trebuie să suplimenteze rezerva la banca
centrală, potrivit ratei rezervei legale obligatorii. Legătura dintre rezereve şi depozite, care exprimă
legătura dintre baza monetară şi oferta monetară, poartă numele de multiplicator al banilor sau
multiplicator al creditului.

Un exemplu în acest sens este următorul:

Depunere iniţială 250.000 u.m. Banca A: credit: 225.000 Banca B: credit: 202.500
numerar rezerve: 25.000 rezerve: 22.500

Banca C: credit: 182.250

rezerve: 20.250

Se constată următoarele:
- deponentul a depus iniţial în banca A 250.000 unităţi monetare din care banca a oprit rezerva
obligatorie de 10% (25.000 unităţi monetare) diferenţa de 250000- 25000=225.000 unităţi
monetare împrumutând-o altei bănci B;
- banca B la rândul ei va opri rezerva de 10% iar diferenţa de 225.000-22.500=202.500 unităţi
monetare o va împrumuta altei bănci C care va proceda analog;
- circuitul poate continua.
Evident că în schimbul creditului acordat fiecare va primi o dobândă care constituie de fapt
câştigul băncii.
Fiecare depunere iniţială de numerar va determina o expansiune a ofertei de bani. Pentru a
determina câte depozite la vedere pot constitui băncile în funcţie de cantitatea de bani introdusă în
sistemul bancar se utilizează indicatorul “multiplicatorului monedei de cont” care este dat de raportul:

Mm=D/R=1/r
unde:
Mm- multiplicatorul monedei de cont;
D-depozite la vedere;
R- valoarea rezervelor obligatorii;
r-rata rezervelor.
În cazul nostru multiplicatorul monedei de cont va fi:
Mm=1/0,1=10

Se pune întrebarea: până când va continua circuitul bancar?

Circuitul bancar va continua până când se vor constitui rezerve în valoare de 250.000 de unităţi
monetare. Astfel procesul va avea efectul înlocuirii a 250.000 u.m numerar cu 250.000 u.m depozite la
vedere. Neatingerea acestui prag semnifică faptul că în sistemul bancar există numerar în exces peste
rezervele dorite şi deci echilibrul monetar nu a fost atins. Dacă un client al băncii îşi retrage o parte din
suma de bani, nivelul rezervelor va trebui să fie diminuat cu suma respectivă.
Trezoreria, în calitate de casier al statului şi bancă, are funcţia primordială de a asigura zilnic
acoperirea cheltuielilor statului. Trezoreria efectuează cea mai mare parte a plăţilor sale prin intermediul
băncilor comerciale şi prin intermediul Băncii Centrale. Dar ea se poate servi şi de propria monedă,
având deci, facultatea de a crea monedă, prin trecerea dintr-un cont bugetar într-un cont la vedere. În
mod concret Trezoreria oferă monedă prin împrumuturile pe care le contractează la diferite bănci
comerciale sub forma obligaţiunilor emise şi negociate.

55
 Determinarea cantităţii banilor (masei monetare) destinată asigurării unei circulaţii monetare
echilibrate se face cu ajutorul formulei :

PT − C + P − P
sc comp
M nec = unde:
V
r

PT - volumul tranzacţiilor economice;

C - desfaceri de mărfuri pe credit;
Psc - plăţi ajunse la scadenţă;
Pcomp - plăţi care achită prin compensaţie ;
Vr - viteza de rotaţie (circulaţie) care poate fi determinată după cum s-a văzut anterior din
raportul PIB/M2.

Aplicaţie :
La momentul t există pe piaţă mărfuri în valoare de 300 miliarde unităţi monetare din care:
- 20% sunt mărfuri vândute pe credit ;
- 35% sunt plăţi ajunse la scadenţă ;
- 40% sunt mărfuri care se achită prin compensaţie.
Viteza de rotaţie (circulaţie) este de 5.
1.Valoarea tranzacţiilor este de:
PT = 300 miliarde u.m.
2.Valoarea plăţilor ajunse la scadenţă este de:
Psc = PT x 0,35 = 105 miliarde u.m.
3.Valoarea mărfurilor care se vând pe credit este de:
C = PT x 0,20 = 60 miliarde u.m.
4.Valoarea mărfurilor care se achită prin compensaţie este de:
P = PT x 0,40 = 120 miliarde u.m.
5.Masa monetară necesară în circulaţie va fi:
(300 + 105) − (60 + 120)
M nec = = 45 miliarde u.m.
5
În realitate masa monetară oferită diferă de masa monetară necesară pentru acoperirea nevoilor
reale şi efective adică: M0Vr≠ pQ
Problema fundamentală a oricărei economii este realizarea unui raport adecvat între cantitatea de
bani aflată în circulaţie şi nevoile reale ale activităţii la un moment dat.
Scopul este aşadar asigurarea echilibrului monetar
De regulă, cauzele care pot provoca dereglarea raportului dintre cererea şi oferta de monedă sunt:
- deficitul bugetar – diferenţa dintre venituri şi cheltuieli se acoperă prin „împrumutul” de la banca
de emisiune. Astfel, masa monetară creşte fără ca cererea reală de bani să fi crescut şi ea;
- creditul bancar – când se acordă credite exagerate pentru consum şi nu pentru dezvoltarea
economiei;
- excedentul balanţei de plăţi externe – dacă în ţară intră o masă mare de monedă străină se ajunge la
creşterea rezervelor valutare. Astfel, se asigură acoperirea unor noi emisiuni de monedă naţională
care nu-şi găsesc echivalent în mărfuri şi servicii, ceea ce duce la deprecierea monetară. Aceleaşi
efecte se produc dacă valuta este convertită în monedă naţională contribuind la sporirea
circulaţiei monetare interne.
- intrarea în circulaţie a banilor care anterior erau ţinuţi sub formă de economii de către posesorii
lor, fapt care accentuează dezechilibrul monetar.

Un alt concept utilizat în abordările monetare est cel introdus de economistul american Milton
Friedman, respectiv puterea de cumpărare a monedei (Pc). Potrivit teoriei sale variaţia ofertei monetare
determină atât mişcarea preţurilor cât şi evoluţia veniturilor nominale.
Puterea de cumpărare poate fi exprimată şi printr-o relaţie de forma :

56
 I
M M
P = of respectiv I = of x100
p I
c P c p

unde IMnec, IMof - indicii masei monetare necesare respectiv ai masei monetare oferite; celelalte date
fiind cunoscute.

Aplicaţie

1. Masa monetară oferită este de 40 miliarde unităţi monetare ; datorită activităţii economice care
se înviorează masa monetară necesară acoperirii nevoilor creşte cu 2%.
I
M 1,02
I = nec x100 = x100 =102 %
p I 1
c M
of

I
M 1
I = of x100 = x100 =98 %
p I 1,02
P
c

Interpretare:
Deci puterea de cumpărare a crescut cu 2% în timp ce preţurile scad cu 2%; este o situaţie
benefică pentru creşterea salariului real şi a bunăstării.
2. Masa monetară oferită este de 60 miliarde unităţi monetare ; activitatea economică regresează
ceea ce duce la scăderea masei monetare necesare acoperirii nevoilor reale şi efective cu 5%.
I 0,95
I P = M x100 = nec
x100 = 95%
c
IM 1 of

IM 1
Ip = of
x100 = x100 = 105%
Ip c
0,95
Interpretare:
Puterea de cumpărare scade cu 5% datorită faptului că activitatea economică regresează; preţurile
cresc cu 5%.

Alternativa este ridicarea ratei dobânzilor la valori care să facă atractive depunerile sau
stimularea lor în investiţii profitabile care astfel duc la mărirea volumului bunurilor şi serviciilor (pQ).
Specialiştii apreciază că puterea de cumpărare depinde de numeroase împrejurări economice ;
dintre acestea cele mai relevante sunt:
1. Starea economică care influenţează şi încrederea mai mare sau mai mică în moneda naţională.
În acest sens cei mai vizibili indicatori sunt forţa şi nivelul de dezvoltare, stabilitatea şi eficienţa.
2. Obligaţia tuturor agenţilor economici de a folosi pe teritoriul ţării respective moneda naţională
ca simbol al dreptului de a obţine în schimbul ei mărfurile oferite spre vânzare.
3. Încrederea colectivă a agenţilor economici în cei în drept de a menţine masa monetară în limite
fundamentate economic procedând la suplimentarea sau restrângerea masei monetare.
Observaţie:
Dezechilibrele monetar nu se confundă cu inflaţia; aceasta este o formă de manifestare a
dezechilibrului monetar.
Totuşi după cum vom vedea într-un capitol viitor cele două fenomene se conjugă şi se
influenţează reciproc.

4.4 Piaţa valutar-financiară

57
 Piaţa valutar-financiară reprezintă ansamblul de relaţii manifestate la nivel supranaţional, între
diferite instituţii naţionale sau de vocaţie internaţională, între persoane fizice sau juridice, angajate în
operaţiuni valutar-financiare internaţionale a căror sferă de desfăşurare, derulare, depăşeşte cadrul
naţional.

Firmele care cumpără şi vând pe piaţa mondială sau fac împrumuturi şi investiţii în străinătate sunt
implicate pe piaţa valutar-financiară.
Practic, piaţa valutară se realizează oriunde se întâlnesc cererea şi oferta de valute, de instrumente
de plată şi de credit emise în valută. Termenul de valută este cel sub care circulă moneda naţională pe
plan internaţional.
Pe piaţa valutară se fac tranzacţii cu valută şi cu multiple titluri de credit (cambii, bilete la ordin,
cecuri, valori mobiliare, ordine de plată, etc.), numite devize.
Operaţiile pe piaţa schimburilor valutare se fac aproape în exclusivitate prin intermediul băncilor,
burselor, agenţiilor de schimb valutar, iar sumele utilizate pe această piaţă reprezintă în special depozite
bancare, ai căror proprietari sunt persoane fizice şi juridice care ordonă, direct sau prin intermediari
efectuarea operaţiunilor de vânzare-cumpărare de valute. Schimbul valutar poate avea ca obiect şi bani
în numerar, dar aceste tranzacţii deţin un rol nesemnificativ pe această piaţă.
Cererea de valută se formulează de către agenţii economici în următoarele împrejurări: pentru
extinderea activităţilor economice, pentru interese speculative de profit, pentru scopuri de protejare sau
apărare împotriva unei dinamici nefavorabile a cursului de schimb al diverselor monede naţionale.
Cererea de valută reiese din operaţiunile de import, din prestările de servicii realizate în ţară de agenţii
economici străini, ca şi din ieşirile de capital naţional.
Oferta de valută se formează pe baza depozitelor bancare şi a banilor persoanelor fizice şi juridice
ca agenţi economici, care acţionează în diverse ramuri ale economiei naţionale, numerarul fiind
nesemnificativ în procesul de constituire a ofertei valutare.
Pe piaţa valutară naţională, oferta de devize rezultă îndeosebi de la exportatori de bunuri, de la
agenţii economici care execută servicii în altă ţară şi intrările în ţară sub diverse forme de capitaluri
străine.
Preţul unei monede naţionale sau internaţionale exprimat într-o altă monedă naţională cu care se
compară valoric în anumite condiţii de spaţiu şi de timp se numeşte curs valutar.
Cursul valutar este influenţat de numeroşi factori:
Factori economici: nivelul producţiei, productivitatea muncii, competitivitatea şi calitatea
produselor, PIB/locuitor etc.
Factori financiari: rata inflaţiei, rata dobânzii, volumul masei monetare, starea balanţei de plăţi etc.
Factori de natură social-politică: stabilitatea politică, mişcările sociale etc.
Factori de natură psihologică: zvonuri, declaraţii, programe electorale etc.
Dintre factorii enumeraţi, o importanţă deosebită au următorii:
- rata inflaţiei - aceasta determină putere de cumpărare a monedei, iar cursul de schimb
reprezintă, practic, raportul dintre puterile de cumpărare a monedelor. Dacă între două ţări care au relaţii
economico-financiare bunurile ar avea acelaşi preţ, cursul de schimb valutar ar ramâne nemodificat.
Realitatea este ca între ţări nu poate exista acelaşi nivel de preţ al produselor, nivelul şi evoluţia acestora
fiind într-o continuă mişcare care duce şi la modificarea nivelului şi evoluţiei cursului de schimb valutar.
Dacă rata inflaţiei interne este mai mare decât ce internaţională atunci, exporturile din ţară devin mai
scumpe şi, deci, mai puţin competitive. În consecinţă, cererea de monedă naţională pe piaţa valutară se
va reduce. Din acelaşi motiv, importurile devin relativ mai ieftine. Reacţia la această situaţie este
creşterea de ofertă de monedă naţională, ceea ce se reflectă în scăderea cursului ei de schimb.
- rata dobânzii - variaţiile ratei dobânzii se preiau imediat de cursul de schimb doarece între cele
doua variabile, rata dobânzii şi cursul de schimb, există o legatură directă.
Dacă rata dobânzii interne scade devenind mai mică decât cea internaţională, agenţii economici
sunt tentaţi să-şi depună banii în străinătate, vânzând moneda naţională pentru a cumpăra valută. Astfel,
pe piaţa internă oferta de monedă naţională creşte. Pe de altă parte, agenţii economici externi nu vor
alege pentru depunerea banilor băncile din ţară ceea ce va însemna reducerea cererii de monedă naţională.
Astfel, creşterea ofertei şi reducerea cererii de monedă naţională duc la scăderea cursului de schimb al
monedei în cauză.

58
 - balanţa de plăţi – semnifică situaţia relaţiilor economice ale unei ţări cu restul lumii. Deficitul sau
excedentul unor solduri din balanţa de plăţi explică nivelul cursului de schimb. Când balanţa de plăţi are sold
excedentar, cursul de schimb are tendinţe de creştere şi invers, un sold negativ produce o reducere a cursului
de schimb.
- volumul masei monetare - are influenţă asupra cursului de schimb valutar atât indirect, prin preţuri,
cât şi direct, determinând cererea şi oferta de monedă care au drept consecinţă modificarea cursului de
schimb valutar. Creşterea masei monetare, în condiţiile menţinerii constante a celorlalţi factori, duce la
deprecierea monedei naţionale, la reducerea cursului de schimb a acesteia; invers, lipsa de mijloace de plată,
de lichidităţi face moneda naţională mai scumpă, deci duce la creşterea cursului de schimb.
- factorii de natură psihologică au un rol din ce în ce mai mare ca urmare a globalizarii pieţelor
financiare internaţionale. Anticipările care se formează în legatură cu perspectivele unor monede continuă să
acţioneze chiar şi după momentul materializarii efectelor respective. Zvonurile, confirmate sau nu ulterior,
despre anumite evenimente economice ori politice sau declaraţiile unor personalităţi politice sau economice
privind anumite evoluţii, prognoze etc. au un rol important în accentuarea tendinţei cursului unei monede.
Funcţionarea pieţei valutare presupune convertibilitatea ca o condiţie esenţială.
Conform art. VIII din Statutul Fondului Monetar Internaţional, convertibilitatea reprezintă dreptul
rezidenţilor şi nerezidenţilor de a schimba moneda naţională cu o monedă străină, în mod liber, prin vânzare-
cumpărare pe piaţă, fără nici o restricţie.
Există mai multe grade de convertibilitate:
- convertibilitatea limitată internă –reprezintă posibilitatea pe care o au firmele de a-şi procura valuta
necesară pentru importuri prin cumpărarea de pe piaţă interbancară, la cursuri formate în funcţie de
raportul între cererea şi oferta de valută; posibilitatea pe care o au persoanele fizice de a-şi procura
valută la casele de schimb valutar, în limita unui plafon stabilit prin acte normative; dreptul de
proprietate al agenţilor economici asupra valutei obţinute prin exporturi şi posibilitatea de a vinde
valuta respectivă pe piaţa interbancară, pentru procurarea de lichidităţi în monedă naţională.
- convertibilitatea deplină (oficială) – exclude orice restricţii atât în ceea ce priveşte genurile de
operaţiuni cât şi în ceea ce priveşte rezidenţii şi nerezidenţii şi presupune libera circulaţie a monedei
naţionale. Monedele aflate la un asemenea grad ridicat de convertibilitate – denumite şi monede liber
utilizabile – sunt puţine la număr, între acestea situându-se cele folosite în proporţii mari în plăţile
internaţionale: dolarul SUA, euro, lira sterlină, yenul japonez.

CAPITOLUL V
ROLUL STATULUI ÎN ECONOMIE

Obiective ale cursului:

• indicarea cauzelor implicării statului în economie şi a problemelor pe care trebuie să le rezolve
acesta;

59
 • definirea politicilor şi strategiilor economice;
• definirea bugetului şi a formelor sale;
• explicarea conţinutului programării economice.
Conţinutul cursului:
5.1 Teoria implicării statului în economie
5.2 Politici macroeconomice
5.3 Resursele financiare ale statului. Bugetul
5.4 Programarea (planificarea) macroeconomică

5.1 Teoria implicării statului în economie

Statul este implicat în mod indirect şi direct în economia de piaţă. El s-a implicat în mod indirect
în economia de piaţă, încă de la începuturile ei, prin crearea cadrului instituţional de desfăşurare a
activităţii economice. Un exemplu elocvent al acestei implicări îl constituie protecţionismul vamal.
Începând cu a doua jumătate a secolului XX intervenţia statului devine directă.
Cele mai uzuale forme ale implicării directe a statului în economie în viaţa contemporană sunt:
• Firme în diverse activităţi economice care sunt în proprietate publică şi sunt administrate
nemijlocit de stat;
• Efectuarea de investiţii publice;
• Folosirea fiscalităţii ca mijloc pentru redistribuirea unei părţi din venituri care devin în acest
mod surse de consum şi investiţii;
• Consumarea prin achiziţii şi comenzi a unor importante cantităţi de bunuri şi servicii;
• Crearea de surse de venituri deci de cerere agregată;
• Etc.
Prin aceste forme statul devine un agent economic în economia de piaţă modernă, implicându-se
direct în agregarea fluxurilor din activitatea macroeconomică: venituri, consum şi investiţii. Această
implicare a fost amplificată prin apariţia teoriei keynesiene care a sesizat necesitatea şi importanţa
implicării directe pentru buna desfăşurare a activităţii economice în ansamblul său şi pe care o vom
aborda în capitolele următoare.
Implicarea directă a statului în economie a determinat crearea în cadrul administraţiei publice, a
unor noi instituţii specializate în gestionarea activităţii economice, precum şi crearea unor metodologii
adecvate realizării acestui scop. Această activitate de gestionare a activităţii economice la nivel
macroeconomic este cunoscută în literatura de specialitate sub numele de contabilitate naţională.
Aceasta este o modalitate prin care asemenea unui agent microeconomic care-şi urmăreşte cheltuielile şi
rezultatele urmărind luarea unor decizii cât mai profitabile, statul urmăreşte cunoaşterea stării
economice, evoluţiile ei şi pe această bază să elaboreze măsurile care pot să permită evoluţia ascendentă
a întregului sistem. În urmărirea evoluţiei economiei şi pentru utilizarea agregatelor consum, investiţii,
venituri statul foloseşte un sistem de indicatori macroeconomici pe care de asemenea o vom aborda în
următoarele capitole.
Implicarea statului în activitatea economică mai este cunoscută în literatura de specialitate sub
numele de numele de “management guvernamental” şi urmăreşte rezolvarea a cel puţin şase probleme
fundamentale:
1. Asigurarea unei creşteri economice susţinute.
Aceasta înseamnă obţinerea unui spor de venit naţional pe o persoană ca o tendinţă fermă pentru
o perioadă îndelungată şi previzibilă. Rezolvarea acestei probleme presupune elaborarea unor politici de
creştere economică care se elaborează în baza cuantificării evoluţiei economiei naţionale cu ajutorul
indicatorilor macroeconomici, ţinând seama de optimizarea relaţiilor dintre fluxurile veniturilor,
cheltuielilor pentru consum şi economii ce se vor transforma în investiţii potenţiale precum şi de
efectele fluctuaţiilor economice într-o economie.
2. Asigurarea unei ocupări cât mai depline a resurselor umane.
Rezolvarea acestei probleme implică elaborarea de politici care să resoarbă şomajul în proporţii
controlabile, cunoscându-se faptul că datorită necesităţii unor echilibre în economie este imposibilă
suprimarea sa totală.
3. Controlul inflaţiei .
60
 Procesele inflaţioniste într-o economie trebuie menţinute în proporţii moderate deoarece ele pot
constituii dacă se încadrează în limite normale, un factor stimulator al activităţii economice.
4. Asigurarea unor raporturi de schimb externe eficiente, elaborând politici economice care
să determine echilibrarea balanţei de plăţi externe şi implicit asigurarea unui curs de schimb real.
5. Asigurarea echilibrului economic global în economie, pe baza interelaţionărilor între
diferitele ei componente.
6. Realizarea integrării economice (în cazul ţării noastre integrarea în cadrul Uniunii
Europene).
O problemă care se pune este aceia a limitelor implicării guvernamentale în economie.
Din acest motiv o serie de circumstanţe vin în favoarea afirmaţiei potrivit căreia această
implicare trebuie să fie limitată.
1. Economia de piaţă este o un tip de economie care extinsă la nivel microeconomic.
Din acest motiv, implicarea statului într-un astfel de sistem economic ar altera raporturile cerere,
ofertă, preţ cu consecinţe asupra eficienţei utilizării factorilor de producţie ceea ce conduce la efecte
negative asupra întregului sistem economic.
2. Implicarea organelor administraţiei locale este limitată de competenţele care le sunt
atribuite.
Aceste organe acţionează potrivit autonomiei lor extinsă până în punctul în care nu se
intersectează cu autonomia altor organe.
3. Din punct de vedere politic guvernele în funcţie de coloratura lor politică acţionează în
direcţia extinderii sau dimpotrivă limitării implicării în economie.
Indiferent însă de aceste opţiuni politice ele se fundamentează pe un anumit grad de liberalism şi
pe proprietatea privată extinsă, ceea ce determină inerent o limitare a acestei implicări în limite
considerate normale.
Implicarea autorităţilor guvernamentale este aşadar dictată de necesitatea asigurării unei
funcţionalităţi normale a economiei.

5.2. Politici macroeconomice

Implicarea statului în economie se face prin organele sale guvernamentale având evident
aprobarea de principiu a celor legislative. Ele se mai întâlnesc în literatura de specialitate sub numele de
politici guvernamentale.
Politicile macroeconomice pentru a fi eficiente trebuie să se coreleze cu instrumente
corespunzătoare. Având în vedere aceste elemente în funcţie şi de natura coloraturii politice a
autorităţilor guvernamentale, ele se împart în:
a) politici monetare şi de credit;
b) politici de cheltuieli publice;
c) politici fiscale.
Prezentăm în continuare conţinutul acestora:
a) Politicile monetare şi de credit au ca instrumente : rata dobânzii, creditul şi masa monetară
aflată în circulaţie. Folosirea acestor instrumente are ca scop restabilirea echilibrului economic şi din
acest motiv ele se folosesc în mod diferenţiat în funcţie de stadiul în care se găseşte economia în cadrul
evoluţiei ciclice. În faza de expansiune economică prelungită, în scopul evitării punctului critic de
“supraîncălzire” care ar fi urmat de criză economică şi depresiune se impune frânarea creşterii
economice prin reducerea cererii agregate şi în acest mod a incitaţiei agenţilor economici pentru a face
investiţii. Din acest motiv, se iau măsuri de creştere a ratei dobânzii şi de introducere de restricţii
suplimentare în acordarea de credite şi ceea ce va reduce volumul investiţiilor. În acest mod, agenţii
economici vor reduce producţia, vor opri creşterea veniturilor mai ales cele salariale ceea ce va reduce
consumul. În acest mod se încetineşte ritmul de creştere al activităţii economice în general. În aceiaşi
direcţie acţionează şi reducerea masei monetare prin oprirea de emisiuni suplimentare cerute de creşterea
activităţii economice.
În faza de depresiune, politicile urmăresc stimularea creşterii economice. Prin scăderea ratei
dobânzii, prin acordarea de facilităţi în acordarea creditelor şi prin sporirea emisiunilor de monedă
( promovarea unei inflaţii controlate) se urmăreşte incitarea de a investi a agenţilor economici ceea ce va
determina creşterea cererii agregate.
b) Politicile cheltuielilor publice au ca instrumente achiziţiile, comenzile de stat investiţiile.

61
 Ele se folosesc diferenţiat în funcţie de faza în care se găseşte activitatea economică.
În faza de expansiune economică prelungită, achiziţiile, comenzile şi investiţiile de stat sunt
reduse şi chiar oprite.
În faza de depresiune economică, achiziţiile, comenzile de stat şi investiţiile sporesc în mod
substanţial determinând o creştere a cererii agregate. Trebuie însă arătat că în faza de depresiune există o
ofertă excedentară ceea ce impune ca investiţiile de stat să fie direcţionate în domenii care nu produc
bunuri materiale cum sunt: autostrăzi, edificii cultural-sociale etc. Personalul angajat pentru realizarea
acestor obiective, primeşte salarii care vor determina cererea pentru alte activităţi producătoare de bunuri
şi servicii. Se mai fac şi investiţii în întreprinderi administrate de stat care vizează retehnologizarea
unităţilor producătoare de utilităţi publice (energie electrică, transport, telecomunicaţii etc). Aceste
investiţii reprezintă o sursă de comenzi pentru agenţii economici privaţi producători de instalaţii, utilaje
etc. care la rândul lor lansează comenzi celor care produc materii prime şi energie etc.
Toate aceste comenzi înseamnă locuri de muncă, deci salarii cerere.
c) Politicile fiscale folosesc drept instrumente impozitele şi taxele. Acestea pe lângă funcţia de
redistribuire a veniturilor şi de creare a surselor financiare necesare efectuării cheltuielilor cu caracter
public, au posibilitatea de a influenţa activitatea economică. În faza de expansiune prelungită se recurge
la creşterea fiscalităţii ceea ce va determina reducerea veniturilor şi în consecinţă frânarea consumului şi
investiţiilor. Când dimpotrivă economia se găseşte în faza de recesiune se recurge la micşorarea
impozitelor şi taxelor ceea ce va determina veniturilor provenite din salarii şi impozite deci în consecinţă
va determina creşterea cererii agregate.
Observaţii:
• Abordate în relaţia lor reciprocă politica cheltuielilor publice şi politica fiscală formează
politica bugetară.
• În deceniul 6 al secolului XX politicile monetare şi de credit precum şi cele fiscale au fost
promovate în sensul influenţării cererii agregate, fiind denumite politici economice conjuncturale
bazate pe cerere sau de tipul “stop and go”; fiind folosite astfel:
- în faza de expansiune pentru a frâna creşterea economică (deci reducerea cererii agregate);
- în faza de depresiune pentru a stimula creşterea economică (deci creşterea cererii agregate).
• După această perioadă s-a recurs la politici denumite “mix policy” care se fundamentează pe
promovarea diferenţiată de măsuri monetare şi bugetare unde:
- măsurile monetare au ca scop controlul inflaţiei;
- măsurile bugetare urmăresc volumul activităţii economice şi acoperirea deficitului bugetar
prin credite pe piaţa monetară şi financiară pentru a nu provoca inflaţie.

5.3. Resursele financiare ale statului. Bugetul

Promovarea politicilor macroeconomice implică o serie de cheltuieli din partea statului mai ales
pentru obiectivele de investiţii publice. Din acest motiv apare ca o necesitate formarea resurselor
financiare prin preluarea unei părţi din veniturile agenţilor economică precum şi folosirea lor. Cele două
aspecte, formarea şi utilizarea lor sunt realizate şi urmărite prin intermediul bugetului de stat care este
folosit de autorităţile guvernamentale şi prin bugetele locale folosite de administraţia locală.
La buget se adaugă şi fondurile extrabugetare care au destinaţie specială şi nu se include în
bugetul de stat. Aceste fonduri se află la dispoziţia organelor de stat centrale şi locale, fiind concentrate
în fonduri cu destinaţie specială (de exemplu fondul de pensii). Acestea lărgesc posibilitatea statului de a
interveni în economie ocolind bugetul de stat şi controlul parlamentar, creându-se şi aparenţa unei
diminuări a deficitului bugetar.
Bugetul reprezintă o balanţă cu două părţi: venituri şi cheltuieli care se stabileşte anticipat pe un
an după cum urmează:

Capitole-surse pe venituri Obiective de cheltuieli

62
 • Impozite şi taxe pe venituri provenite
din profituri, salarii şi alte venituri din
toate domeniile de activitate;
• Cotizaţii pentru asigurări sociale;
• Profituri obţinute de la întreprinderi de
stat.
• Cheltuieli pentru nevoi sociale (asigurări sociale,
pensii, ajutoare etc.);
• Cheltuieli pentru cultură şi educaţie;
• Cheltuieli pentru acţiuni economice (în primul rând
investiţii);
• Cheltuieli pentru funcţionarea administraţiei;
• Cheltuieli cu apărarea.

Observaţii:
• Proiectul de buget se dezbate anual şi se aprobă de puterea legislativă a ţării, respectiv de
organele locale ale puterii.
• La încheierea unui exerciţiu bugetar (financiar), reprezentanţii puterii executive prezintă
rapoarte cu privire la activitatea lor de mobilizare a resurselor şi de folosire a cheltuielilor în concordanţă
cu legea bugetului. În acest sens se poate vorbi de mai multe documente: proiectul de lege privind
bugetul supus dezbaterilor; legea iniţială a finanţelor publice (a bugetului); lege rectificativă a legii
iniţiale; legea de aprobare a execuţiei bugetului.
• Bugetul de stat reprezintă totdeauna un compromis ce reflectă raportul de forţe între grupurile
purtătoare ale diverselor interese din parlament şi din ţară. Fiecare compromis este însoţit de o continuă
luptă politică ce se desfăşoară atât în campaniile electorale cât şi în ţară.
Corespunzător raportului dintre venituri şi cheltuieli distingem următoarele tipuri de buget:
I Bugetul echilibrat
Este situaţia în care:
Acest tip de buget are un efect neutru asupra economiei.
II. Bugetul deficitar
Este situaţia în care:

Depăşirea veniturilor de către cheltuieli conduce la deficit bugetar.

În vederea acoperirii deficitelor bugetare statul poate apela la una din următoarele măsuri:
• Împrumuturi interne şi externe sau la emisiune de monedă fără acoperire în bunuri şi servicii
(inflaţie controlată).
În vederea acoperirii deficitului bugetar prin împrumuturi interne şi externe, statul poate apela la
vânzarea de hârtii de valoare (obligaţiuni, certificate de depozit şi trezorerie cu o anumită scadenţă),
împrumuturi la fondurile extrabugetare şi credite la bănci.
Îndebitările statului se acumulează şi se transformă în datorie publică. Aceasta urmează a fi
plătită în viitor, împreună cu dobânzile aferente. Unii plătitori de impozite sunt şi deţinători de hârtii de
valoare care parţial contribuie la stingerea creditelor şi împrumuturilor de stat dar practica a demonstrat
că din aceste venituri curente nu se pot plăti aceste împrumuturi. În aceste condiţii, statul caută noi
împrumuturi şi în acest mod acoperind datorii mai vechi, organele puterii publice fac noi datorii şi mai

veniturile ≈ cheltuielile
mari. Datoria publică poate fi internă şi externă, pe termen scurt şi pe termen lung. Dintre tipurile
enumerate cea mai riscantă datorie este cea externă şi pe termen scurt. Aceasta deoarece se poate

veniturile < cheltuielile

prelungi, dar cu dobânzi mai mari şi numai după ca au fost plătite dobânzile. Din acest motiv problema
datoriei externe, este una din cele mai importante probleme ale managementului guvernamental. Pe
plan mondial se apreciază că o datorie care ajunge la 20-30% din intrările din afară conduce la reducerea
posibilităţii de a obţine noi împrumuturi. Pentru gestionarea problemei datoriei externe, guvernele iau
măsuri de rezolvare a acestei situaţii. Printre acestea se numără:
- achitarea datoriei pe seama rezervelor valutare şi în aur; această măsură este însă destul de
greu de pus în practică de ţările sărace;
- transformarea datoriei pe termen scurt în datorie pe termen lung, în trecerea de la datorii la
vedere la datorii pe termen (consolidarea datoriei externe); această operaţiune este posibilă
63
 numai cu acordul creditorilor care s-au constituit în cluburi speciale unde adoptă politici
solitare în raport cu marii datornici şi rău platnicii.
- reducerea mărimii datoriei externe prin transformarea acesteia în investiţii străine pe termen
lung (conversia datoriei externe); o asemenea măsură determină însă participarea subiecţilor

veniturile> cheltuielile
creditori la privatizarea proprietăţii de stat în ţara debitoare;
- apelarea la organisme internaţionale cum sunt Banca Mondială şi Fondul Monetar
Internaţional care acordă unele facilităţi în pentru depăşirea situaţiei în cauză, dar numai
condiţionate de o serie de restricţii privind emisiunea monetară, politica de credit; încurajarea
concurenţei; supravegherea deficitului bugetar şi menţinerea sa la un anumit nivel.
Creşterea veniturilor la prima parte a balanţei bugetului se realizează în principal pe baza
impozitelor care determină generarea veniturilor fiscale.
Impozitele sunt prelevări obligatorii şi fără contrapartidă directă efectuate de administraţiile
publice în vederea:
- susţinerii cheltuielilor publice (funcţia financiară);
- regularizării activităţii economice (funcţia politică).
Literatura economică a promovat diferite clasificări ale impozitelor. Reţine atenţia clasificarea
care le împarte impozite directe şi indirecte:
Impozitele directe sunt acele impozite care sunt vărsate de contribuabili în funcţie de veniturile
lor . În această categorie de impozite intră impozitele asupra veniturilor persoanelor fizice, asupra
societăţilor, asupra drepturilor de succesiune etc.).
Impozitele indirecte sunt acelea care sunt incluse în preţul unor produse sau servicii. În această
categorie intră: taxa pe valoare adăugată, drepturi, taxe vamale, drepturi de înregistrare şi de timbru etc.
Impozitele îndeplinesc trei importante funcţii:
1. Funcţia fiscală, pe seama lor finanţându-se cheltuielile sociale, îndeosebi ale puterii politice;
2. Funcţia socială deoarece impozitele joacă un important rol în viaţa socială. Pe tema
modului de percepere a impozitelor se practică discuţii aprinse cu ocazia alegerilor locale şi
parlamentare. De asemenea majoritatea cetăţenilor consideră că plătesc impozite mult prea
mari şi că alte categorii sociale suportă mai puţin povara fiscală.
Literatura economică a consacrat trei sisteme de percepere a impozitelor:
- sistemul impunerii progresive, presupune practicarea unor cote de impozitare diferenţiate de
mărimea veniturilor (baza de impunere); deci cu cât baza de impunere este mai mare cu atât
este mai mare partea care se ia din aceasta (impozitele);
- sistemul impunerii proporţionale presupune o cotă fixă a impozitului în venituri indiferent
de mărimea acestuia;
- sistemul impunerii regresive presupune practicarea unor cote regresive diminuate ale
impozitului pe măsura creşterii veniturilor.
Cele trei sisteme sunt întâlnite în practică, folosirea unuia sau altuia dintre ele fiind determinată
de obiectivele urmărite de guvernele respective.
3. Funcţia de reglare statală are ca scop realizarea unor obiective ale reglării macroeconomice
cum sunt: ciclul economic, structurile sectoriale, de ramură a economiei, investiţiile, preţurile, progresul
tehnico-ştiinţific, relaţiile economice externe, protecţia mediului ambiant etc.

III. Bugetul excedentar

Este situaţia în care:
Este o situaţie pozitivă până la un anumit nivel. Depăşirea acestui nivel influenţează
negativ echilibrul economic deoarece se imobilizează o parte din resurse care ar putea fi transformate în
investiţii sau cerere de bunuri de consum.
Din cele arătate, rezultă că politica în domeniul impozitelor este delicată şi trebuie să realizeze un
echilibru între efectele impozitelor asupra agenţilor economici şi a deciziilor lor precum şi asupra
nevoilor de resurse băneşti ale bugetului pentru realizarea cheltuielilor publice.

64
 5.4 Programarea (planificarea) macroeconomică
Programarea de acest tip este întâlnită în marea majoritate a ţărilor lumii cu economie de piaţă şi
a apărut după al doilea război mondial ca o alternativă la unele încercări de conducere a economiei prin
încercări nereuşite.
La nivel întreprindere, planificarea constă din formularea şi fundamentarea strategiei dezvoltării
viitoare a întreprinderii formulându-se obiectivele, modalităţile de realizare a obiectivelor şi resursele
alocate în acest sens. Ea se concretizează în prognoze, planuri, programe menite să orienteze factorii
implicaţi în realizarea transpunerii în viaţă a strategiei adoptate.
La nivel macroeconomic, planificarea este considerată o formă complexă de politică de
dezvoltare economică. care vizează:
• corelarea obiectivelor de atins şi a mijloacelor ce pot fi folosite;
• eşalonarea cât mai bună a acestora;
• stabilirea nivelurilor orientative şi a termenelor la care acestea trebuie
îndeplinite;
• fundamentarea măsurilor economice menite a influenţa agenţii economici
interesaţi să acţioneze în direcţia realizării lor;
• urmărirea modului de realizare a previziunilor şi corectarea a ceea ce s-a dovedit
necorespunzător apreciat şi dimensionat.
Planificarea poate fi întâlnită sub mai multe forme:
1. Planificarea indicativă prin intermediul căreia statul precizează ce trebuie făcut pentru a
atinge obiectivele generale pentru care s-a optat democratic. Deci nu este vorba de o
impunere administrativă ci de o explicare a obiectivelor menită să convingă agenţii
economici să acţioneze în direcţia realizării lor;
2. Planificarea incitativă este acea formă prin care autorităţile publice sprijină prin acordarea
de avantaje pe cei care se angajează în direcţia realizării obiectivelor cuprinse în strategiile
respective;
3. Planificarea imperativă este aceea unde statul întocmeşte şi ordonă realizarea planului sub
constrângerea unor sancţiuni.
4. Planificarea informală este o planificare care se realizează în ţările unde deşi nu se
întocmesc planuri la nivel naţional, există o strânsă coordonare a deciziilor adoptate separat
de administraţiile publice cu cele luate de firmele private, publice sau mixte.
Programarea (planificarea) macroeconomică nu este incompatibilă cu mecanismul economiei de
piaţă moderne, ea fiind o necesitate determinată de accentuarea complexităţii activităţii economice şi de
creşterea considerabilă a rolului statului în economie. Care devine un agent economic important în
tranzacţiile economice.
Planificarea macroeconomică contemporană desemnează:
- existenţa organismelor specializate (de exemplu în Franţa: Comisariatul General al Planului;
în Olanda: Biroul Central de Planificare; în Japonia: Agenţia de Planificare economică etc.)
- elaborarea de planuri şi alte instrumente de planificare;
- planul ca document oficial care cuprinde indicatori referitori la: tendinţele de evoluţie ale
economiei naţionale în orizontul de timp previzionat;
- măsurile specifice de politică economică;
- finalitatea socială a întregului sistem de indicatori de plan.

65
 CAPITOLUL VI
MANAGEMENT GUVERNAMENTAL

Obiective ale cursului:

• identificarea obiectivelor mansagementului guvernamentasl şi a instrumentelor ce pot fi folosite
pentru îndeplinirea acestor obiective;
• definirea şi caracterizarea creşterii şi dezvoltării economice;
• prezentarea modului de calcul al indicatorilor macroeconomici de rezultate;
• explicarea mecanismului Keynesian de repartizare a fluxurilor agregate ale venitului,
consumului şi investiţiilor;
• explicarea conceptelor de şomaj;
• definirea inflaţiei şi explicarea cauzelor care o determină;
• explicarea modului de calcul al indicatotrilor eficienţei schimburilor economice externe şi a
manierei de interpretare a rezultatelor.

Conţinutul cursului:
6.1 Creşterea economică
6.2 Ocuparea şi şomajul
6.3 Inflaţia
6.4 Eficienţa schimburilor externe. Balanţa de plăţi şi cursul de schimb valutar
6.5 Echilibrul economic global

6.1 Creştere economică

• Conţinutul creşterii economice; delimitări conceptuale. Factorii şi tipurile creşterii
economice. Politici de creştere economică
Asigurarea unei creşteri economice stabile reprezintă unul din obiectivele “managementului
guvernamental”. Conceptual, obiectivul creşterii economice s-a impus ca instrument de analiză în
gândirea după anii ′ 30.
Prin creştere economică se înţelege obţinerea unui spor important de produs
naţional pe o persoană, ca o tendinţă fermă pentru o perioadă viitoare mai îndelungată,
dar previzibilă.
Acest proces se realizează avându-se în vedere următoarele restricţii:
- atingerea unor ritmuri înalte în producerea de bunuri şi servicii; realizarea acestui
obiectiv impune combinarea optimală a factorilor de producţie;
- evitarea unor fluctuaţii excesive în activitatea economică de ansamblu.
Creşterea economică determină dezvoltarea şi progresul economic.

Dezvoltarea economică exprimă ansamblul transformărilor cantitative,

calitative şi structurale în toate domeniile societăţii: economie, tehnologie, social-
politic, cultural, moral.

Din această perspectivă este interesant de amintit raportul Brundland intitulat “Viitorul nostru
comun” prezentat la Rio de Janeiro în iunie 1992 la Conferinţa Naţiunilor Unite care lansează acest
conceptul de dezvoltare economico-socială durabilă.
Realizarea obiectivelor derivate din această finalitate dezirabilă este subordonată realizării
compatibilităţii a patru sisteme : economic, uman, ambiental şi tehnologic.
Reproducerea pe un plan superior a capacităţilor de muncă a generaţiilor de mâine, este
condiţionată de emergenţa eficientă a acestor sisteme, fapt care în opinia autorilor raportului va conduce
66
la o dezvoltare solidă a “capitalului uman” sistemul cu rol central în cadrul interacţiunii celor patru
sisteme mai înainte arătate. Sărăcia de exemplu este considerată de specialişti un mod de viaţă cu impact
defavorabil asupra posibilităţilor populaţiei de utilizare eficientă a resurselor economice şi
noneconomice.

Progresul economic reprezintă un efect în timp al creşterii şi dezvoltării

economice şi în esenţă el constă în:
- sporirea productivităţii factorilor de producţie;
- creşterea dimensiunilor potenţialului economic;
- modernizarea structurilor.

Din punctul de vedere al resurselor creşterea economică poate fi:

a) Creştere economică potenţială;
b) Creştere economică actuală.

Prin creştere economică potenţială se înţelege sporul anual care ar fi obţinut

dacă ar fi utilizate în întregime resursele.

Prin creştere economică actuală (reală) se înţelege sporul anual exprimat în

cifre absolute sau procente ale produsului naţional.

Graficul de mai jos redă sintetic cele două tipuri de creştere:

a – creştere potenţială

b - creştere actuală (reală)

Analiza graficului de mai sus ne permite formularea următoarelor observaţii:

• producţia actuală (reală) nu poate depăşi producţia potenţială; limita producţiei reale este
producţia potenţială;
• creşterea actuală (reală) nu este limitată în mod absolut; dacă producţia potenţială se situează
la un nivel superior se crează premise pentru o nouă creştere actuală (reală) aspect redat în
graficul următor:

67
 • un management guvernamental va urmări promovarea unor politici diferenţiate care să vizeze
realizarea uneia sau ambelor tipuri de creştere.
În vederea realizării obiectivului creşterii economice (potenţiale sau actuale) se analizează
evoluţia factorilor care o determină (vezi tabelul de mai jos) :

Obiectiv Căi de realizare, factori

a) Creşterea cererii a1) Sporirea resurselor disponibile de capital, muncă şi naturale;
potenţiale a2) Creşterea eficienţei utilizării acestor resurse.
b1) pe termen scurt creşterea cererii agregate;
b2) pe termen lung principalul factor al creşterii economice îl
b) Creşterea cererii actuale
reprezintă creşterea economică potenţială care are ca efect
(reale)
creşterea ofertei agregate.

Vom analiza pe rând aceste grupe de factori:

a) Dacă se doreşte creşterea cererii potenţiale atunci ei vor urmări una din cele două grupe de
factori:
a1) Sporirea resurselor disponibile de capital, muncă şi naturale.
În cadrul acestei categorii vom studia pe rând cele trei categorii de factori de producţie.
• Creşterea resurselor de capital este urmărită prin dezvoltarea stocului de capital.
Analiza evoluţiei stocului de capital presupune :

- urmărirea procesului de uzură a capitalului fix, deci a tendinţelor de diminuare ale stocului;
- înlocuirea părţii uzate, înnoirea şi sporirea costului de capital prin investiţii noi.
Aşadar una condiţiile sporirii produsului naţional o reprezintă sporirea stocului de capital pe
calea investiţiilor.
Deci:
∆K = I ∆ K- sporul de capital
I-investiţiile

Problema care se pune este cu cât va spori produsul naţional dacă creşte stocul de capital.
Procedând astfel introducem noţiunea de eficienţă marginală a capitalului (Emk):

∆Y ∆Y
E mk = = unde:
∆K I
∆ Y- sporul produsului naţional:
celelalte notaţii fiind cunoscute.
Eficienţa marginală a capitalului reprezintă sporul produsului naţional obţinut ca urmare a
sporirii cu o unitate suplimentară (adiţională) a capitalului utilizat pentru realizarea sa, ca urmare a
investiţiilor.

În acelaşi timp trebuie ţinut cont de faptul că din produsul naţional trebuie alocată o parte pentru
investiţii; deci vom introduce noţiunea de rată a investiţiilor (i):
Rata investiţiilor va fi:
I
i= unde:
Y
Y- produs naţional.

∆Y ∆Y
Deci: E mk = yi dar = R cp unde Rcp - rata cererii potenţiale
Y

R cp
Deci: E mk = unde:
I

68
 R cp = i × E mk

Să luăm pentru aprofundare următoarea situaţie:

Prin realizarea unei rate a investiţiilor de i=20% se obţine un spor de capital ∆ K=100 milioane
u.m. care la rândul său permite obţinerea unui spor al produsului naţional de ∆ Y=25 milioane. Să se
determine eficienţa marginală a capitalului şi rata creşterii potenţiale:
Rezolvare:
Eficienţa marginală a capitalului în acest caz este de:
25
E mk = = 0,25
100
Rata cererii potenţiale va fi:
R cp = 0,20 × 0,25 = 0,05 deci o creştere economică de 5%
Cele arătate până în prezent ne conduc la concluzia că pentru a realiza un start al creşterii
economice se impune sporirea volumului de investiţii prin renunţarea la o parte a consumului actual.
•Creşterea resurselor de muncă se poate realiza prin:
- investiţia în capitalul uman;
- creşterea populaţiei ocupate.
Ce include această investiţie:
- cheltuieli pentru educaţie;
- cheltuieli cu căutarea unui loc de muncă;
- eforturile făcute atât înainte cât şi după intrarea în sistemul de învăţământ şi în continuare,
De regulă eficienţa investiţiei în capitalul uman este abordată în termenii consacraţi de tip cost-
beneficiu.
Creşterea populaţiei ocupate înseamnă în acelaşi timp creşterea volumului de muncă. Această
dimensiune depinde foarte mult de productivitatea marginală a muncii care este dată de relaţia:

∆Y
W ma r Lg =
∆ L o c u unde:
p

WmargL - productivitatea muncii;

∆ Y- sporul de venit naţional;
∆ Locup- sporul populaţiei ocupate.
Relaţia exprimată anterior trebuie văzută sub trei aspecte:
- dacă ∆ Y> ∆ Locup avem o situaţie de natură pozitivă cu implicaţii asupra maximizării
satisfacţiei tuturor agenţilor economici aflaţi pe aceea piaţă;
- dacă ∆ Y> ∆ Ltot.(populaţia totală) este o situaţie avantajoasă; această analiză este
deosebit de importantă pentru ţările care au o populaţie numeroasă dar creştere
economică redusă ceea ce evident conduce la scăderea produsului naţional pe locuitor.
- dacă productivitatea marginală creşte mai repede decât cea medie avem o situaţie
pozitivă asupra creşterii produsului naţional reflectat în creşterea produsului naţional.
Dacă analizăm corelaţia dintre capital şi resursele de muncă constatăm că lipsa resurselor
financiare în condiţiile existenţei resurselor de muncă duce la o stagnare a creşterii economice. Este de
fapt o situaţie de randament descrescând.

Dacă un factor este constant şi ceilalţi sunt variabili în condiţiile

suplimentării lor rezultă producţii descrescătoare.

• Creşterea resurselor naturale şi mai ales a resurselor primare care sunt limitate constituie un
alt factor al creşterii economice.
Pe măsura sporirii ritmului lor de folosire şi atingerea punctului maxim de exploatare creşterea
lor încetează. De exemplu extracţia de petrol din România a avut un vârf maxim de 13-14 milioane de

69
tone şi s-a stabilizat sub 10 milioane tone. Este tot o situaţie de randament descrescând determinată de o
exploatare iraţională a acestora.
Problema efectului pe care sporirea resurselor o are asupra creşterii economice este caracteristică
pentru o creştere economică extensivă.

Creşterea economică extensivă este acel tip de cerere caracterizat prin

contribuţia preponderentă a laturilor cantitative ale factorilor la modificarea
(sporirea) produsului naţional.

a2) Creşterea eficienţei utilizării acestor resurse se realizează prin;

- perfecţionarea tehnologiilor;
- perfecţionarea pregătirii profesionale;
- perfecţionarea managementului proceselor economice.
• Perfecţionarea tehnologiilor trebuie realizată prin corelare cu cercetarea ştiinţifică, proces care
în literatura de specialitate este cunoscută sub numele de “revoluţie industrială”. Noile tehnologii fac ca
eficienţa marginală a capitalului să crească determinând astfel un spor al produsului naţional şi implicit o
creştere economică.
• Perfecţionarea pregătirii profesionale duce la creşterea productivităţii marginale şi în acest
mod la contracararea efectelor legii randamentului descrescând.
• Perfecţionarea managementului proceselor economice se impune ca o necesitate din cel puţin
două perspective:
- existenţa unor procese de producţie din ce în ce mai complexe;
- problematica marketingului devine din ce în ce mai acută în condiţiile accentuării concurenţei .
Cel trei căi trebuiesc aplicate simultan şi ele vor determina o creştere economică intensivă.

Creşterea economică intensivă este acel tip de cerere bazat pe contribuţia

preponderentă a laturilor calitative ale factorilor de producţie ceea ce va determina
modificarea (sporirea) produsului naţional

b) Dacă se urmăreşte realizarea unei creşteri economice actuale (reale) atunci în analiza
factorilor economici implicaţi se va avea în vedere orizontul de timp; astfel:
b1) Pe termen scurt cererea agregată se constituie în principalul factor al creşterii economice.
În acest mod se reduce partea din capacitatea de producţie nefolosită şi creşte ocuparea forţei de
muncă; invers o reducere a cererii agregate duce la creşterea stocurilor nevandabile.
Cererea agregată este dată de relaţia:

CA = C p + C G + Inv + Exp − Im p unde:

CA- cererea agregată;
Cp- consumul personal;
CG – consumul guvernamental;
Inv- investiţii;
Exp- export;
Imp - import.

b2) Pe termen lung principalul factor al creşterii economice îl reprezintă creşterea economică
potenţială care are ca efect creşterea ofertei agregate.
Pentru a realiza obiectivele creşterii economice, autorităţile publice pot aplica două tipuri
de politici de creştere:

70
 Tipuri de politici
Concentrate pe pârghiile cererii şi
ofertei agregate:
Au ca obiectiv stimularea cererii şi
ofertei agregate
Alternative axate:
- fie pe mecanismele intervenţioniste;
- fie pe mecanismele pieţei
Cele două orientări alternează şi
constituie un subiect al campaniilor
electorale în funcţie de rezultatele
economice anterioare.
Explicaţii
• Axate pe cerere:
- se bazează pe stimularea cererii agregate;
- se consideră că în acest mod firmele vor fi stimulate
să producă şi în acest mod se va realiza o creştere
potenţială.
• Axate pe ofertă:
- se bazează pe stimularea ofertei agregate prin:
stimularea cercetării-dezvoltării; promovarea noilor
tehnologii; perfecţionarea pregătirii profesionale
• De tip intervenţionist (dirijist) axate pe:
- crearea unui climat favorabil dezvoltării;
- încurajarea investiţiilor;
- creşterea cheltuielilor publice având ca rezultat
creşterea cererii solvabile;
• Axate pe mecanismele pieţei:
- se are în vedere lăsarea liberă a mecanismelor cererii
şi ofertei;
- se asigură astfel dezvoltarea neîngrădită a
întreprinzătorilor particulari.

• Măsurarea rezultatelor economice. Sistemul conturilor naţionale. Deflatorul

Gradul de realizare al obiectivelor creşterii economice analizate cantitativ şi calitativ în

subcapitolul anterior se apreciază cu ajutorul indicatorilor economici de rezultate.
Măsurarea din punct de vedere economic, a rezultatelor macroeconomice se întemeiază pe
filozofii diferite specifice ţărilor cu economie de comandă respectiv celor cu economie de piaţă.
În ţările cu economie de comandă, al căror areal s-a restrâns considerabil, măsurarea rezultatelor
macroeconomice se întemeiază pe teoria muncii productive.

Conform acestei teorii, se consideră productivă numai munca care are ca

rezultat crearea de bunuri materiale. Într-o optică mai modernă se consideră
productive şi acele bunuri care în sine nu produc bunuri materiale dar contribuie
la crearea acestora. Între aceste activităţi se disting: automatizarea,
cibernetizarea, cercetarea ştiinţifică aplicativă, managementul etc.

În raport cu această teorie, se distinge sistemul producţiei materiale (S.P.M.). care mai este
cunoscut şi sub numele de sistemul de balanţe al economiei naturale şi cuprinde patru balanţe principale:
- balanţa materială (balanţa producţiei, consumului şi acumulării produsului social);
- balanţa financiară a reproducţiei (balanţa producţiei, repartiţiei şi folosirii venitului naţional);
- balanţa forţei de muncă;
- balanţa avuţiei naţionale.
Pe baza informaţiilor furnizate de principalele balanţe ale S.P.M. se calculează următorii
indicatori sintetici: produsul social total (P.S.T); produsul social final (P.S. F.); venitul naţional.
Produsul social total (P.S.T.) reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor materiale produse în
cadrul ramurilor producţiei materiale.
Produsul social final (P.S.F.) reprezintă totalitatea bunurilor produse şi ajunse în decursul
perioadei de calcul în ultimul stadiu al circuitului economic.
Venitul naţional (V.N.) reprezintă valoarea nou creată în producţia bunurilor materiale destinate
satisfacerii nevoilor de consum şi dezvoltare.
71
 Datorită faptului că acest sistem este deja revolut, nu vom insista asupra problematicii acestuia.
În ţările cu economie de piaţă, măsurarea rezultatelor economice se bazează pe teoria factorilor
de producţie. Această teorie a fost fundamentată de economistul francez Jean Bertrand Say şi
postulează faptul că în procesul repartiţiei fiecare factor de producţie este recompensat în raport cu
aportul nemijlocit la desfăşurarea proceselor de producţie şi anume: munca este recompensată cu
salariul, capitalul cu profitul, natura cu renta. În epoca modernă acestor factori li sau adăugat şi
neofactorii de producţie pe care I-am studiat anterior. În raport cu această teorie se distinge sistemul
conturilor naţionale (S.C.N.).

Sistemul Conturilor Naţionale (S.C.N.) constituie un ansamblu coerent de

concepte, tehnici şi metode folosite pentru a măsura activitatea economică a unei ţări în
decursul unei perioade de timp (de regulă un an).

Pe baza informaţiilor furnizate de principalele balanţe ale S.C.N. se calculează două grupe de
indicatori sintetici care sintetizaţi în următorul tabel:

PRODUS “INTERN” = produsul care “NAŢIONAL” = produsul care

aparţine agenţilor economici
rezidenţi pe teritoriul ţării
respective.
“BRUT” “PRODUSUL INTERN BRUT”
(include consumul (P.I.B); reprezintă valoarea finală
de capital fix - a bunurilor şi serviciilor realizată
C.C.F.) de agenţii economici rezidenţi.
“NET” “PRODUSUL INTERN NET
(Exclude C.C.F.) (P.I.N.)- reprezintă valoarea
bunurilor şi serviciilor destinate
consumului final în care nu este
inclusă investiţia netă şi este
exclusă cea rezultată din
amortizări.
aparţine agenţilor naţionali indiferent
de ţara unde îşi desfăşoară activitatea
“PRODUSUL NAŢIONAL BRUT”
(P.N.B.); reprezintă valoarea
bunurilor şi serviciilor realizate de
agenţii economici indiferent unde îşi
desfăşoară activitatea.
“PRODUSUL NAŢIONAL NET”
(P.N.N.)- valoarea PNB din care s-a
scăzut amortizarea.

Prezentăm în continuare modul de calcul ale indicatorilor sintetici din sistemul conturilor
naţionale:

•Valoarea produsului intern brut (PIB) :

PIB = PGB − C i PIB = C p + C G + IB + E n

unde:
PGB- produsul global brut care reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor create de agenţii
economici rezidenţi într-un an de zile;
CI- consumul intermediar care reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor folosite în obţinerea
celor dintâi.
Cp - consum privat;
CG - consum guvernamental (public);

72
 IB - investiţii brute formate la rândul lor din:
IN- investiţii nete;
CCF- consumul capitalului fix (amortizarea);
En - diferenţa dintre export şi import.
Să rezolvăm următoarele situaţii:

1. Se cunosc următoarele date: cheltuieli pentru consumul de bunuri şi servicii Cp =36.000 u.m.;
investiţii nete IN=19500 u.m.; cheltuieli guvernamentale=1.000 u.m; consumul de capital fix
C.C.F.=500 u.m.; export E=6.000 u.m.; import I=5.500 u.m.
Rezolvare:
PIB = 36 .000 +1.000 + (19 .500 + 500 ) + (6.000 − 5.500 ) = 62 .500 u.m.

2.La nivel economie naţională: salariile : 40.000 u.m.; profiturile 60.000 u.m; amortizările
40.000 u.m.; cheltuielile cu materii prime 100.000 u.m. Să se determine produsul global brut şi produsul
intern brut.
Rezolvare:
a) Valoarea produsului global brut se mai poate scrie sub următoarea formă:
PGB = cos turi + profit = ( cos turi materiale + cos turi salariale ) + profit
unde:
cos turi materiale = cos turi materii prime + amortizare =100 .000 + 40 .000 =140 .000 u.m.
Deci valoarea produsului global brut va fi de:
PGB = cos turi + profit = (140 .000 + 40 .000 ) + 60 .000 = 240 .000 u.m.
Observaţie:
Produsul global brut reprezintă de fapt un venit agreat obţinut de agenţii economici.
b)Valoarea produsului intern se poate scrie sub următoarea formă:
PIB = PGB − cos turi materii prime = 240 .000 −100 .000 =140 .000 u.m.
Se constată că valoarea consumului intermediar este de fapt valoarea agregată a consumurilor de
materii prime la nivel macroeconomic necesar realizării produsului intern brut.

•Valoarea produsului naţional brut (PNB):

PNB = PIB ± SVS unde:

SVS- sold al veniturilor din străinătate = valoarea produsului realizat de agenţii economici
naţionali din străinătate – valoarea câştigului realizat de agenţii străini în ţara de referinţă.
Să analizăm următoarea situaţie:
3. Produsul global brut P.G.B.=10.000 u.m. ; cheltuieli agregate cu materii prime Ci=4.500 u.m.;
valoare agregată a produsului agenţilor naţionali în străinătate=1.500 u.m; valoare agregată a produsului
agenţilor străini rezidenţi în ţara de referinţă=3500 u.m. Să se determine valoarea produsului naţional
brut.
Rezolvare:
a)Valoarea produsului intern brut va fi de :

PIB = PGB − CI =10 .000 − 4500 = 5.500 u.m.

c) Valoarea produsului naţional brut va fi de:
PNB = PIB ± SVS = 5.500 − 2000 = 3.500 u.m.
unde soldul veniturilor din străinătate este de:
SVS=1.500-3500=2.000 u.m.
Observaţii:
- Între produsul naţional brut şi produsul intern brut se manifestă o serie de corelaţii; într-o ţară
mai puţin dezvoltată economic, PNB<PIB; invers într-o ţară dezvoltată PNB>PIB, relaţia de legătură
fiind dată de soldul veniturilor din străinătate.
- În literatura de specialitate se apreciază că folosirea PNB-ului în aprecierea activităţii
economice are unele limite determinate de excluderea din sfera sa de cuprindere a unor activităţi cum ar
fi cele casnice care în ultima vreme cunosc o tendinţă de creştere; de asemenea nu se iau în considerare

73
cheltuielile cu protecţia mediului ambiant; în plus economia subterană afectează valoarea acestui
indicator.

• Valoarea produsului intern net (PIN):

PIN = PIB − CCF unde:

notaţiile sunt cunoscute.

Să luăm următoarea situaţie:
4. Consumul final=15.000 u.m; consumul intermediar=7.000 u.m.; Consumul capitalului fix
CCF=4000 u.m. Să se determine valoarea produsului intern net.
Rezolvare:
Consumul final reprezintă de fapt valoarea produsului intern brut. În această situaţie valoarea
produsului intern net va fi:
PIN =15 .000 − 4.000 =11 .000 u.m

5. Să reluăm situaţia 2 şi să calculăm produsul intern net.

PIN = salarii + profit = 40 .000 + 60 .000 =100 .000 u.m
În exemplul nostru, salariile şi profitul sunt consumuri finale. •Valoarea produsului net
naţional (PNN):

PNN = PNB − CCF

Dacă exprimăm produsul naţional net în preţuri ale factorilor de producţie (Pfp)- preţuri pe
care le plătesc consumatorii intermediari; atunci:

PNNfp = VN
unde: VN-venitul naţional – suma veniturilor naţionale ale agenţilor economici într-un an de zile.
Dacă exprimăm produsul naţional net preţuri curente ale pieţei-preţuri pe care le plătesc
consumatorii finali care cuprind preţurile factorilor de producţie şi impozitele indirecte (de
exemplu taxa pe valoare adăugată) atunci:

VN = PNN pp − impozite indirecte

Venitul naţional mai poate fi determinat şi prin relaţia:

VN = PNBpp − (CCF + impozite indirecte + S exp l )

unde :
PNBpp - produsul naţional brut exprimat în preţuri ale pieţei;
Sexpl - subvenţii de exploatare.

6. Să luăm următoarea situaţie:

Produsul naţional brut Exprimat în preţuri ale pieţei) este PNBpp=10.000 u.m.; consumul
capitalului fix CCF=500 u.m.; impozite indirecte=250 u.m. Să se determine venitul naţional.
Rezolvare:
a) Determinăm produsul naţional brut exprimat în preţuri ale pieţei:
PNNpp=PNBpp-CCF=10.000-500=9.500u.m.
b) Pe această bază, determinăm venitul naţional:
VN=PNNpp-impozite indirecte=9.500-250=9.250 u.m.
Observaţie:

74
 Venitul naţional reprezintă o mărime agregată care stă la baza analizelor proceselor
macroeconomice. Vom relua problematica sa în cadrul subcapitolului următor când vom analiza
procesul repartiţiei sale pe cele două componente: consumul şi investiţiile.
Indicatorii prezentaţi anterior se pot exprima în termeni nominali şi reali
Mărimea indicatorilor în termeni reali este cea exprimată în preţuri curente de piaţă. Mărimea lor
în termeni reali semnifică mărimea pe care ar fi avut-o aceştia dacă nu s-ar fi modificat preţurile
comparativ cu anul de referinţă. Aceste determinări permit analize comparative.
Raportul dintre indicatori exprimaţi în termeni nominali şi reali este denumit deflator.
El exprimă schimbarea medie a preţurilor bunurilor şi serviciilor într-un an şi se utilizează pentru
a determina modificările reale în producţie.
Deci produsul intern brut sau produsul naţional brut în termeni reali poate fi determinat cu
relaţiile:

PIBno min al
PIBreal = ×100
IPC

PNBno min al
PNBreal = ×100
IPC

• Repartizarea fluxurilor agregate ale venitului, consumului şi investiţiilor –

condiţie a reluării creşterii economice
Aşa după cum s-a văzut venitul la nivel macroeconomic este o mărime ce stă la baza analizei
proceselor macroeconomice, a dinamicii şi structurii acesteia.

Venitul la nivel macroeconomic este expresia agregată a formelor de venit

însuşite de posesorii factorilor de producţie.

Rezultatele economice obţinute în urma creşterii economice, sunt supuse procesului de repartiţie.
În urma acestui proces veniturile obţinute de agenţii economici sunt destinate consumului şi
economiilor. Deci venitul (V) se împarte pe cele două componente : consum (C ) şi economii (S).
Exprimate într-o formă sintetică componentele arătate mai sus sunt date de relaţia:

V = C+S

Vom analiza în continuare cele două componente.

•Consumul

Consumul reprezintă acea parte din venit folosită de către populaţie şi

autorităţile publice pentru satisfacerea nevoilor personale şi colective.

Consumul constituie ultimul act al activităţii economice, o parte din veniturile obţinute fiind
destinate cumpărării de bunuri de consum şi achiziţionare de servicii;
Consumul îmbracă mai multe forme:
a) După subiectul consumului aceste se împarte în:
- consum privat care priveşte un menaj sau o asociaţie;
- consum public care se referă la stat şi instituţiile sale.
b) După obiectul consumului acesta se împarte în:
- consum material (consum de bunuri);
- consum nematerial (consum de servicii).
c) După modul de procurare al bunurilor distingem:
- consum de mărfuri;
- autoconsum.
d) După durata consumului propriu-zis:
- bunuri de folosinţă curentă care îşi pierd utilitatea în cadrul unui singur proces;
75
 - bunuri de folosinţă îndelungată care se uzează treptat în decursul unei perioade mai mare.
Nivelul mediu al consumului de bunuri şi servicii se exprimă prin “consumul pe locuitor”;
acest indicator se calculează raportând la numărul de locuitori ai unor ţări :
- consumul total;
- consumul pe grupe de şi produse principale;
Calculul acestui indicator permite:
- evaluarea capacităţii pieţei de a satisface cerinţele de consum ale menajelor;
- modificările structurale care survin în cadrul acestui consum.
Evoluţia consumului este apreciată pe baza bugetelor de familie constatându-se următoarele
tendinţe:
- scăderea ponderii cheltuielilor pentru alimente; această situaţie apare pe fondul diversificării
structurii, îmbunătăţirii calităţii şi sporirii consumului de alimente cu valoare nutritivă ridicată;
- menţinerea relativ constantă a cheltuielilor pentru îmbrăcăminte şi confort personal;
- creşterea cheltuielilor pentru servicii, mai ales a celor legate de ridicarea nivelului de cultură şi
civilizaţie.

Relaţia dintre consum şi venit este surprinsă de următorii indicatori:

Rata consumului (c) care reprezintă raportul procentual dintre consum şi venit şi este dat de
relaţia:
C
c= × 100 în această situaţie: V = cV + S
V

′
Înclinaţia marginală către consum (c ) reprezintă sporul de consum obţinut (∆ C)prin
realizarea unei unităţi adiţionale de venit ((∆ V) şi este dat de relaţia:

∆C
c' =
∆V

Să luăm un exemplu:
Venitul obţinut este V=10000 u.m. şi se împarte pe cele două componente: consumul C=7000
u.m. , economii S=3000 u.m. Din investirea economiilor în activităţi economice se obţine un spor al
venitului naţional ∆ V=4000 u.m. care se împarte în spor de consum ∆ C=3000 u.m. şi ∆ S=1000 u.m.
Rezolvare:
Rata consumului va fi:
7000
c= × 100 = 70%
1000
Deci din 100 de u.m. venit se alocă pentru consum 70 u.m.

Înclinaţia marginală către consum va fi:

3000
c' = = 0,75
4000
Deci dintr-un spor de venit de 1u.m, 0,75 u.m. sunt alocate pentru sporirea consumului.
Cele arătate mai înainte ne permit formularea următoarelor observaţii:
- cu cât rata consumului creşte , în condiţiile menţinerii constante a venitului cu atât este mai
mică partea destinată economiilor; pentru a creşte consumul fără a diminua economiile este
nevoie ca sporul venitului să fie mai mare decât sporul consumului;
- mărimea înclinaţiei marginale a consumului orientează agenţii economici asupra modului de
repartizare ulterioară a sporului de venit între consum şi economii care vor constitui după cum
vom vedea surse de investiţii;
- pentru autorităţile publice problema consumului este deosebit de importantă; acesta trebuie
astfel determinat încât să asigure nevoile societăţii şi în acelaşi timp să nu greveze asupra unei
creşteri economice sănătoase.
Mărimea cheltuielilor destinate consumului, depinde de o serie de factori obiectivi şi
subiectivi.
Printre factorii obiectivi se numără:
76
 - nivelul salariului, al venitului în general;
- previzionările privind evoluţia cheltuielilor în viitor determinată de modificările în puterea de
cumpărare a banilor sau unele riscuri;
- politica fiscală care să pună accent pe surse proprii sau pe împrumuturi;
Printre factorii subiectivi se numără:
- prevederea de a avea rezerve pentru situaţii neprevăzute;
- asigurarea condiţiilor pentru bătrâneţe;
- întreţinerea altor persoane ;
- dorinţa de a beneficia de dobânzi şi alte sporuri în vederea iniţierii unor proiecte de afaceri
viitoare;
- a lăsa avere moştenitorilor;
- plăcerea de a face avere;
-dorinţa de a majora treptat cheltuielile pentru consum.

•Economiile

Economiile reprezintă partea din venitul naţional peste cheltuielile destinate

consumului

Mărimea economiilor (exprimată în valoare absolută) depinde de:

- mărimea venitului ;
- cota de venit care se alocă pentru economii.
Relaţia dintre economii şi venit este surprinsă cu ajutorul următorilor indicatori:
Rata economiilor (E′ ) este o mărime relativă care se calculează ca raport procentual între
valoarea absolută a economiilor (E) şi valoarea absolută a veniturilor (V) pentru un orizont de timp dat:
E
E′ = × 100
V
Dacă vom evidenţia evoluţia în timp a ratei economiilor atunci ;

IE
IE =
IV
unde:
IE′ , IE, IV; indici ai ratei economiilor, economiilor respectiv ai venitului.

Înclinaţia marginală către economii ( s) reprezintă sporul de economii (∆ E) obţinut prin

realizarea unei unităţi adiţionale de venitul (∆ V) şi este dat de relaţia următoare:
∆S
s=
∆V

Înclinaţia marginală către economii ne arată cu cât sporesc economiile la creşterea cu o unitate
adiţională venitului.
De regulă creşterea economiilor devansează creşterea venitului adică:
∆ S> ∆ V

Vom relua aplicaţia anterioară şi vom determina indicatorii care caracterizează economiile:

Rata economiilor va fi:

3000
E' = × 100 = 30%
10000
Deci din 100 u.m. venit se alocă pentru economii 30 u.m.

Înclinaţia marginală către economii va fi:

1000
s= = 0,25
4000
Deci dintr-un spor de venit de 1 u.m. se alocă pentru sporirea economiilor 0,25 u.m.
77
 Economiile se concretizează în cea mai mare parte în plasamente prin investiţii.
Investiţiile reprezintă aceea parte a economiilor care sunt destinate:
- sporirii dimensiunilor capitalului fix şi circulant (stocurile); această parte din venit destinată
investiţiilor poartă numele de investiţie netă (IN); ea asigură formarea netă a capitalului şi se
identifică cu economiile fiind dată de relaţia:
I N =S
- asigurării refacerii şi înlocuirii capitalului fix uzat; această parte destinată investiţiilor poartă
numele de investiţie brută (IB); ea asigură formarea brută a capitalului şi este compusă din
investiţie netă (IN) şi amortizare (C.C.F.) conform relaţiei:

I B = I N + C.C.F .

Economiile se transformă de regulă în investiţii. Din această perspectivă, cererea de investiţii

este determinată de o serie de motivaţii:
1.Corelaţia dintre eficienţa marginală a capitalului şi rata dobânzii. Astfel dimensiunile
investiţiilor vor creşte până în punctul în care eficienţa marginală a capitalului (Emk) este aproximativ
egală cu rata dobânzii. Deci:
E mk ≥ d '

Pentru facilitarea înţelegerii să reluăm aplicaţia de la subcapitolul 14.3 din perspectiva relaţiei
eficienţa marginale a capitalului – rata dobânzii:
Prin realizarea unei rate a investiţiilor de i=20% se obţine un spor de capital ∆ K=100 milioane
u.m. care la rândul său permite obţinerea unui spor al produsului naţional de ∆ Y=25 milioane. Să se
determine rata creşterii potenţiale; rata dobânzii pe piaţă fiind de 30%.
Rezolvare:
Eficienţa marginală a capitalului în acest caz este de:
25
E mk = = 0,25
100
Rata cererii potenţiale ar fi în situaţia în care se face abstracţie de rata dobânzii :
R cp = 0,20 × 0,25 = 0,05 deci o creştere economică de 5%
În realitate rata dobânzii de 30% superioară eficienţei marginale previzionate a capitalului
determină reducerea apetitului investiţional.
S-ar impune în acest caz o rată a investiţiilor de cel puţin i=30% care să permită în ipoteza cea
mai pesimistă o egalizare a eficienţei marginale a capitalului la toate bunurile investiţionale cu rata
dobânzii pe piaţă.
2. Riscurile asumate de întreprinzător şi creditor; primul îşi asumă riscuri deoarece nu poate
estima cu un grad suficient de certitudine profitul pe care-l aşteaptă de la respectiva investiţie; al doilea
îşi asumă riscuri decurgând din perspectiva sumbră ca întreprinzătorul care nu şi-a realizat profitul
scontat să nu poată restitui la termen împrumutul.
3.Raportul dintre rezultatele obţinute dintr-o activitate economică prin utilizarea cu
eficienţă a capitalului şi cele obţinute din tranzacţiile pe piaţa bursieră; creşterea randamentului
previzionat al bunului capital incită la investiţii suplimentare dar speculaţiile de la bursele de valori pot
reduce motivaţia pentru învestiţii.
4.Fluctuaţiile profitului la investiţiile existente influenţează de asemenea procesul
investiţional. Această situaţie poate fi determinată de evoluţiile cererii şi ofertei pe diferite pieţe.
5.Politicile economice practicate de autorităţile publice pot de asemenea influenţa cererea de
investiţii. În cadrul acestor politici un mare rol au strategiile sectoriale privind volumul şi orientarea
cheltuielilor publice şi a subvenţiilor.
6.Conjunctura economică naţională şi internaţională; fluctuaţiile economice caracterizate
prin recesiune sau stagnare pot frâna apetitul pentru investiţii; în această situaţie însuşi statul intervine
prin politici în scopul chiar al descurajării investiţiilor pentru rezolvarea fenomenelor negative pentru a
putea asigura un nou cadru de stimulare a investiţiilor; pe plan internaţional se impune chiar intervenţia
unor organisme din cadrul organizaţiilor internaţionale create de diferite state în acest scop.

78
 Luarea unei decizii de investiţii de către diferiţi agenţi economici se fundamentează pe o
serie de indicatori economici din care cei mai relevanţi sunt următorii:
Rata rentabilităţii investiţiilor se determină pe baza principiului actualizării şi al dobânzii
compuse:
În situaţia actualizării acest indicator se calculează pe baza următoarei relaţii:

S n = S 0 (1 + d ' ) n unde:

Sn- suma care se poate obţine peste după n ani;

S0 – suma plasată în perioada curentă, cu dobânda compusă (d′ ).
Să rezolvăm următoarea aplicaţie:
Se fac investiţii în valoare de S0=1500 u.m. în capital fix a cărei eficienţă se apreciază a fi de 5%
lunar. În această situaţie se poate estima obţinerea următoarelor încasări:
S n = 1500 (1 + 0,05 ) 5 = 1914 ,42 u.m.

Bilanţul investiţiilor este un indicator care permite aprecierea faptului că o investiţie făcută
generează profituri care vor acoperi într-o perioadă de timp “n” costurile cu investiţiile.

pr1 pr 2 prn
I= + + ... +
(1 + e) (1 + e ) 2
(1 + e) n

unde:
I- investiţiile făcute cu achiziţionare factorilor de producţie;
pr1…prn –profituri obţinute
e- rata eficienţei.

Să considerăm că pe baza unui credit se realizează o investiţie în valoare de 2500 u.m. care va
determina o rată a eficienţei economice a activităţii respective de 20% anual generând profituri de circa
1000 de u.m. anual.
Termenul de rambursare al creditului făcut pentru a realiza investiţia respectivă este de 3 ani.
Introducând datele în relaţia de mai sus rezultă că:
1000 1000 1000
P= + + ≈ 2685
(1 + 0.20 ) (1 + 0,20 ) 2
(1 + 0,20 )3
Comparând investiţia făcută cu rezultatele estimate a se obţine rezultă că activitatea este rentabilă
iar creditul poate fi rambursat la termen.

•Proporţia dintre cheltuielile de consum şi cele de investiţii. Multiplicatorul şi acceleratorul

Analiza componentelor sporului de venit (sporul de consum şi sporul de economii) ne deschide
posibilitatea studierii proporţiilor dintre cele două componente. Aceasta ne permite introducerea a două
noţiuni: multiplicatorul investiţiilor şi acceleratorul.

Multiplicatorul investiţiilor surprinde relaţia dintre investiţii şi venit.

Din aplicaţiile anterioare a rezultat că: sporul de venit ∆ V=4000 u.m. ; sporul de consum este de
∆ C=3000 u.m. ; sporul economiilor este de ∆ S= 1000 u.m. Sporul economiilor se transformă în
investiţii care în condiţiile realizării unei activităţi eficiente va determina sporirea de K ori a acestora
determinând realizarea unui nou spor al profitului.
Relaţia dintre investiţii şi venit este reliefată de multiplicatorul investiţiilor (K):
214
∆V ∆V = K × ∆I
K= de unde:
∆I

Presupunând că investiţiile cresc de 2 ori sporul venitului va fi:

79
 ∆V = 2 ×1000 = 2000 u.m.

Multiplicatorul investiţiilor (K) evidenţiază de câte ori sporeşte venitul naţional (∆ V)

în raport cu o unitate adiţională de investiţii (∆ I).

Principiul multiplicatorului a fost formulat de R.F.Kahn şi utilizat de către J.M.Keynes în

legătură cu examinarea înclinaţiei faţă de consum respectiv faţă de economii.
Dacă:
∆V = ∆C + ∆S şi împărţim termenii cu ∆V rezultă că:
∆C ∆S
1= + de unde c ' + s = 1 adică suma celor două înclinaţii marginale (spre consum
∆V ∆V
respectiv spre economii) este egală cu 1.
Multiplicatorul investiţiilor exprimat în funcţie de aceste mărimi va fi:
∆V ∆V
K= = unde am considerat că ∆S = ∆I şi deci ∆I = ∆V − ∆C
∆I ∆V − ∆C
Împărţind ambii membrii ai expresiei multiplicatorului cu ∆V rezultă că :
1 1
K= =
1−c s
Relaţia mai înainte permite formularea următoarelor observaţii:
- multiplicatorul investiţiilor permite caracterizarea relaţiei venit –investiţii determinată de
înclinaţia marginală spre economii sau consum; dacă înclinaţia spre consum scade creşte
înclinaţia către economii conducând la scăderea multiplicatorului investiţiilor ceea ce determină
firesc scăderea sporului de venit; invers dacă înclinaţia către consum creşte scade înclinaţia către
economii ceea ce va conduce la creşterea sporului de venit.;
- acest comportament este firesc deoarece creşterea consumului se concretizează în creşterea
cererii care la rândul său generează creşterea ofertei de bunuri şi servicii şi deci a investiţiilor
conducând firesc la realizarea sporului de venit.
În România se prefigurează până în prezent două forme de investiţii potenţial viabile:
a)Investiţiile directe care reprezintă participarea la constituirea sau extinderea unei întreprinderi
în oricare din formele juridice prevăzute de lege, cu excepţia investiţiilor de portofoliu precum si
înfiinţarea sau extinderea in România a unor sucursale de către o societate comercială străină prin aport
financiar, în natură sau participarea la creşterea activelor unei întreprinderi prin orice mod legal de
finanţare.
b) Finanţările externe oficiale din partea Băncii Mondiale şi a afiliatelor sale ( a se vedea
capitolul “Piaţa monetară”.)
Specialiştii sunt unanimi în aprecierea că investiţiile au un puternic efect de antrenare în întreaga
economie fiind factorul principal al creşterii şi dezvoltării economice; astfel prin sporirea investiţiilor
se asigură: crearea de noi locuri de muncă; înlocuirea şi modernizarea tehnicii şi tehnologiilor; creşterea
ofertei de bunuri şi servicii într-o gamă diversificată şi de calitate ridicată; îmbunătăţirea condiţiilor de
viaţă.
În procesul luării deciziilor privind proporţia dintre consum şi investiţii se are în vedere nu numai
influenţele exercitate de investiţii asupra venitului şi consumului ca în cazul multiplicatorului
investiţiilor ci şi influenţele exercitate de consum asupra investiţiilor.

Acceleratorul surprinde relaţia dintre consum şi investiţii

El este dat de relaţia: unde a – acceleratorul; celelalte variabile

fiind cunoscute
∆I
a= de unde: ∆I = a × ∆C
∆C
Principiul acceleratorului a fost formulat de către A. Aftalion (1913) şi J.B. Clark (1917) şi
exprimă relaţiile de interdependenţă dintre creşterea venitului ca urmare a anticipărilor privind cererea
agregată şi cea a investiţiilor nete.

80
 Acceleratorul evidenţiază efectul de amplificare al consumului asupra investiţiilor
şi acţionează numai în perioada de expansiune a ciclului economic decenal. În faza de
depresiune, scăderea consumului de bunuri economice frânează sau chiar stagnează
procesul investiţional mult mai puternic decât în cazul restrângerii preţurilor.

81
 • Fluctuaţiile activităţii economice. Ciclicitatea în activitatea economică –
cauză a întreruperii periodice a creşterii economice

S-a constatat în evoluţia multor decenii de economie de piaţă, că procesul creşterii economice la
nivel macroeconomic nu are o evoluţie liniară ci una fluctuantă. Creşterea economică este periodic
întreruptă de o serie de fluctuaţii. Aceste fluctuaţii sunt de mai multe tipuri după cum ne sugerează
tabelul de mai jos:

Tipuri de fluctuaţii Scurtă caracterizare

Sezoniere Se manifestă în limitele unui orizont în agricultură, turism,
construcţii şi sunt determinate de condiţiile climaterice, cutume etc.
Întâmplătoare (accidentale) Se datorează unor cataclisme naturale, evenimentelor politice
neaşteptate, deciziilor derutante ale unor agenţi economici.
Ciclice Sunt cauzate de factori interni ai economiei. Ele se produc cu o
anumită regularitate într-un interval de timp dat.

În activitatea economică prezintă o importanţă deosebită ciclicitatea.

Ciclicitatea activităţilor economice este un mod specific de evoluţie a

fenomenelor şi proceselor economice, caracterizat prin alternanţa într-o anumită
succesiune a fazelor de expansiune (de creştere, dezvoltare) şi de contracţie
(stagnare, scădere, regres) a afacerilor dintr-un areal geografic şi economic.

Unitatea de măsură a timpului în care se succed ciclurile activităţii economice, segmentele de

timp în care se încadrează dinamica economică reprezintă ciclul economic.

Prin ciclu economic se înţelege succesiunea în timp şi schimbarea

periodică a condiţiilor şi rezultatelor creşterii şi dezvoltării economice.

Pe baza datelor statistice acumulate au fost identificate trei tipuri de cicluri economice care se
întrepătrund şi se interinfluenţează.
Acestea sunt:
• Ciclurile Kondratief (cicluri pe termen lung, seculare);
• Ciclurile Juglar (cicluri pe termen mediu, decenale);
• Ciclurile Kitchin (cicluri pe termen scurt, conjuncturale).
Le vom analiza pe rând:
Ciclurile pe termen lung, seculare sau Kondratief
Evoluţia generală a economiilor (pe baza datelor privitoare la ţările dezvoltate), arată că forţele
productive ale ţărilor se desfăşoară sub forma unor unde (cicluri) de circa 50-60 de ani. Această perioadă
este dominată de un anumit aparat de producţie format din anumite tehnologii şi o forţă de muncă de o
anumită pregătire. Aceste tipuri de cicluri se desfăşoară în două faze:
•În faza ascendentă are loc implementarea şi funcţionarea normală a noului aparat de
producţie. Procesele economice fundamentate pe acest aparat de producţie se desfăşoară în
această perioadă cu eficienţă sporită. În această perioadă se constată:
- preponderenţa anilor de prosperitate;
- ritmuri relativ înalte de creştere economică;
- ridicarea susţinută a nivelului de trai;
- mecanismele pieţei libere îşi manifestă din plin efectele pozitive.
• În faza descendentă se manifestă tendinţa de scădere a eficienţei economice şi a ratei
profitului. Aceste semnale arată că s-a epuizat potenţialul aparatului de producţie existent.
Este momentul când cercetarea fundamentală şi aplicativă, pe baza unor eforturi sporite de
finanţare caută soluţii tehnico-economice dinamizatoare. Începe tranziţia la un nou mod de
producţie. În această etapă se întrepătrund în proporţii diferite factorii restrictivi şi cei
favorizanţi ai dezvoltării.
 Specialiştii numesc aceste treceri succesive de la o fază la alta şi de la un ciclu la altul –valuri,
salturi, revoluţii industriale, revoluţii tehnico-ştiinţifice. Ele se realizează pe un fundal de trend general
crescător după cum ne sugerează figura următoare

Succesiunea celor două faze este explicată de economişti în moduri diferite.

• prin ciclicitatea perfecţionărilor tehnologice profunde; prin atragerea în exploatare a unor noi
resurse ca materii prime sau ca surse primare de energie;
• prin pregătirea şi ducerea războaielor, prin împărţiri şi reîmpărţiri a surselor naturale şi
resurselor umane;
• prin evoluţia producţiei şi a stocului de aur;
• prin evoluţia producţiei agricole.

Ciclurile pe termen mediu, decenale sau Juglar

Trend multisecular

Caracterizarea acestui ciclu se face de regulă prin compararea creşterilor economice reale anuale
cu cele potenţiale. Aşa cum relevă evoluţiile, creşterea economică reală este fluctuantă în raport atât cu
cea potenţială, cât şi cu perioadele următoare. Aceasta înseamnă că, în anumiţi ani, ţările înregistrează
rate relativ înalte de creştere a venitului (produsului naţional), că ele parcurg o perioadă de prosperitate
economică, de afaceri bune. În alţi ani, ele cunosc rate mai joase de creştere economică sau chiar scăderi
ale venitului naţional. Deşi i se spune decenal, acest ciclu care mai este denumit şi ciclu comercial sau
al afacerilor se desfăşoară într-un interval de 8-12 ani. Durata unui ciclu, ca şi duratele diferitelor lui
faze sunt dependente de fazele ciclului economic pe termen lung.

Cea mai plauzibilă explicaţie este cea în legătură cu “evoluţia ciclică a cercetării
ştiinţifice şi a inovaţiei tehnologice, în legătură organică cu ciclul schimbărilor structurale
din economie”; astfel:
• În faza ascendentă are loc un proces investiţional susţinut şi eficient pe baza
descoperirilor ştiinţifice din perioada anterioară (faza descendentă). În această fază, se
înregistrează un recul al cercetării (ca intensitate) şi o eficienţă ridicată a investiţiilor
efectuate pe baza descoperirilor anterioare.
• În faza descendentă se produce o scădere relativă a eficienţei investiţiilor (a
producţiei) şi o intensificare a cercetării ştiinţifice şi tehnologice. Acum se manifestă criza
structurală (tehnologică, de ramură etc), criză specifică de trecere de la un tip de tehnologii
la altul de la un stadiu al progresului tehnico-social şi tehnico-ştiinţific la altul.

Modelul ideal al ciclului pe termen mediu poate fi analizat prin fazele sale, respectiv prin
caracteristicile sale.
Fazele sale poartă diferite denumiri. Astfel:
În literatura anglosaxonă fazele ciclului sunt numite astfel: restrângere sau contracţie
(slowdown, slump); expansiune, criză (peaking).
În gândirea economică de gândire socialistă, aceste faze sunt următoarele: criza ciclică propriu-
zisă; depresiunea; înviorarea; avântul.
 Economistul italian Franco Poma consideră că cele patru faze ale ciclului decenal sunt:
expansiunea; punctul de cotitură superior (criza); depresiunea; punctul de cotitură inferior de reluare a
expansiunii; expansiunea.
Un ciclu economic în forma sa ideală poate fi reprezentat sub următoarea formă grafică:
D

Timp
Unde:
A, C-punct de cotitură inferior, de reluare a expansiunii; AB, CD- expansiunea; B, D - punctul de cotitură
superior (criza);BC- depresiunea.
Elementele de caracterizare ale acestor faze sunt redate în tabelul următor:

Fazele ciclului economic Elemente de caracterizare

Expansiunea -AB sau CD. •Cresc :producţia de bunuri şi servicii; gradul de ocupare a forţei de
muncă; profiturile firmelor; cursurile titlurilor de valoare;
Aceste evoluţii pozitive se realizează pe baza unui proces intens de
investiţii.
• Credit ieftin;
• Afaceri prospere.
Cu cât ne deplasăm spre punctul B expansiunea este frânată de anumite condiţii ce sunt legate de limitarea
sau epuizarea posibilităţilor de creştere a randamentului factorilor de producţie utilizaţi; ne apropiem de
domeniul în care acţionează legea randamentelor descrescătoare. Printre manifestările ce indică această
evoluţie se numără: scăderea productivităţii muncii şi implicit a producţiei; reducerea ratei profitului;
scumpirea creditului; restrângerea investiţiilor.
Criza economică sau punctul de • Stagnează sau scade producţia;
cotitură superior - B, D • Creşte numărul de falimente şi de şomeri.
Depresiune - BC • Autorităţile şi firmele adoptă măsuri care au ca scop depăşirea
dificultăţilor; printre acestea se numără: reducerea costurilor de
producţie; modernizarea sau înlocuirea capitalului fix; modernizarea
sortimentelor de fabricaţie.
Aceste măsuri se bazează pe investiţii care duc la depăşirea
depresiunii marcând un nou punct de cotitură inferior (C) spre o nouă
fază de expansiune CD

Trebuie făcute următoarele observaţii:

• Fiecare ciclu economic decenal se caracterizează printr-o anumită durată şi o anumită configuraţie
a fazelor sale.
• Ciclul economic cuprinde două stări: recesiunea (include criza economică şi depresiunea);
respectiv boomul (include punctul de cotitură inferior şi expansiunea)
Fiecare din aceste stări îndeplineşte funcţii specifice; astfel:
- recesiunea restabileşte anumite echilibre economice, asigură restructurarea şi
reînnoirea factorilor de producţie ce fundamentează viitoarea dezvoltare;
- boomul generează progresul economic.
 Printre explicaţiile privind cauzele evoluţiei ciclice pe termen mediu se numără următoarele:
• Crizele economice sunt generate de cauze exogene (oscilaţii periodice ale unor fenomene
astronomice - cum sunt petele solare (Stanley Jevons).
• Crizele economice sunt generate de cauze de ordin psihologic- alternanţa unor stări de optimism şi
de pesimism în afacerile economice;
• Crizele economice sunt determinate de cauze de natură exogenă-endogenă; ciclurile şi crizele
economice sunt rezultanta confruntărilor care au loc între factorii care ţin de sistemul economiei de piaţă şi
diferiţi factori extraeconomici. Se consideră că sistemul economiei de piaţă conţine în sine mecanisme
destabilizatoare care determină evoluţia ciclică şi a crizelor economice iar factorii extraeconomici (condiţii
climaterice, sociali, politici, militari) pot frâna sau favoriza mecanismele destabilizatoare. Această concepţia
a fost lansată după marea criză din 1929-1933.
• Crizele economice sunt determinate de alternanţa unor perioade de înlocuire febrilă a capitalului fix
cu altele când reînnoirea acestuia este redusă. Înlocuirea masivă a capitalului fix –posibilă pe baza inovaţiilor
tehnice şi necesară din cauza uzurii sale fizice şi morale - constituie premisa şi pârghia trecerii la un nou
ciclu economic pe termen mediu. Toate acestea se întâlnesc şi se interferează în faza de înviorare. (teoria
ciclului reinvestiţional a lui G Haberler) .
• Crizele economice se datorează evoluţiei creditului. Creşterea creditului stimulează expansiunea dar
la un punct al intensităţii sale, creditul poate genera tensiuni financiare care conduc la un moment dat la
ruperea echilibrului între economii şi investiţii între cererea globală şi cererea monetară. În acest mod se
marchează trecerea la criză şi apoi la depresiune.
• Crizele economice sunt explicate şi rin prisma punctului de vedere potrivit căruia ciclul economic
este un proces pur monetar. Astfel evoluţia ciclică este determinată de politicile de credit adoptate de băncile
centrale. Astfel , acestea stimulează investiţiile prin reducerea nejustificată a ratei dobânzii. Investiţiile astfel
stimulate se dovedesc nerealizabile deoarece factorii de producţie se dovedesc a fi mai scumpi decât
evaluările iniţiale ale băncilor. Faza de recesiune începe când întreprinderile îşi reduc investiţiile.
• Teoriile subconsumului explică evoluţia ciclică a economiei astfel: insuficienţa cererii determinată
de marile inegalităţi în repartizarea veniturilor frânează oferta, deci producţia. Creşterea şomajului amplifică
reducerea cererii. Toate aceste procese determină prin efectul lor cumulativ declanşarea crizei economice şi
trecerea la recesiune.
• Marx explică evoluţia ciclică a economiei prin contradicţia dintre producţie şi consum datorită
posibilităţilor nelimitate ale sistemului de a produce bunuri şi servicii şi nevoia solvabilă redusă a marii
majorităţi a populaţiei. Astfel “supraproducţia relativă” determină reducerea ratei profitului.
• Keynes pune evoluţia ciclică pe seama relaţiei cu evoluţia eficienţei marginale şi cu dinamica
producţiei. Dezvoltând această teorie Samuelson construieşte modelul evoluţiei ciclice prin implicarea
multiplicatorului şi acceleratorului. Acţiunea conjugată a acestor factori determină fie expansiunea fie
recesiunea.
• Oscilaţiile ciclice ale activităţilor economice sunt determinate de intervenţia statului în economie.
Se consideră că orice intervenţie a statului provoacă dereglări în circulaţia monetară, crizele economice fiind
expresii ale neconcordanţei dintre ritmurile de creştere economică şi cele ale creşterii monetare. În funcţie de
sensurile de evoluţie ale celor două mărimi şi de diferenţele dintre ele în economie există inflaţie sau
capacităţi de producţie nefolosite.
Dimpotrivă adepţii intervenţiei statului în economie susţin că evoluţiile ciclice se datorează
ineficienţei în folosirea pârghiilor, instrumentelor şi politicilor economice elaborate şi adoptate de statul
democrat. Din acest motiv o bună corelare a acestora este de natură să atenueze caracterul ciclic al evoluţiei
economiei şi efectele sociale ale crizelor şi recesiunilor economice.
Ciclurile pe termen scurt, conjuncturale sau Kitchin
Apar ca o înrăutăţire a mişcării pozitive, a expansiunii în cadrul ciclului Juglar.
El exprimă o uşoară relansare în faza depresiunii şi are o durată între 3-3,5 ani.
 5.2 Ocuparea şi şomajul

• Fenomenul şomaj: concept, cauze, forme

Cuvântul şomaj în limba română provine din limba franceză de la cuvântul “chomage” care la
rândul său l-a preluat din limba latină care însemna latină “caumare” care la rândul său l-a preluat din
limba greacă “cauma”.El însemna “căldură mare” din cauza căreia înceta orice activitate.
De-a lungul timpului s-a folosit noţiunea pentru desemnarea absenţei de activitate din diverse
cauze (inactivitatea de duminică, din zilele nelucrătoare, întreruperea lucrului din cauza lipsei de
comenzi, de materii prime, în timpul unei crize economice etc.). El constituie unul din viciile de fond ale
sistemelor economice ce funcţionează pe principiile pieţei, una din cele mai grave consecinţe ale crizelor
ce afectează economia contemporană.
În literatura de specialitate şomajul este definit în maniere diferite.

Ceea ce este comun acestor definiţii este faptul că şomajul este considerat o stare
negativă a economiei care afectează o parte din populaţia activă disponibilă prin
neasigurarea locurilor de muncă.
Şomerii sunt de asemenea definiţi în maniere diferite:
• Şomeri sunt acele persoane apte de muncă (ofertanţi de forţă de muncă) care au avut un loc de
muncă salarizat şi l-au pierdut şi nu-şi găsesc alt loc de muncă.
• Biroul Internaţional al muncii consideră (B.I.T.) consideră şomeri persoanele care îndeplineau
simultan în decursul unei perioade de referinţă următoarele condiţii:
• au vârsta de cel puţin 15 ani;
• nu au loc de muncă şi nu desfăşoară o activitate în scopul obţinerii unor venituri;
• sunt în căutarea unui loc de muncă utilizând în ultimele patru săptămâni toate mijloacele legale
pentru a-l găsi;
• sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele 15 zile de îndată ce şi-ar găsi un loc de muncă.
• A XIV-a Conferinţă internaţională a Organizaţiei Internaţionale a Muncii din 1987 printre
criteriile folosite pentru definirea noţiunii de “ocupare” a stabilit şi “criteriul căutării unei munci
salariate ori nesalariale” precizând că acest criteriu este esenţial pentru definirea stării de şomaj
însemnând înscrierea la un birou de plasare, ori utilizarea altor forme de căutare activă a muncii.
Lipsa involuntară de ocupare-şomajul involuntar este situaţia de “neocupare” a unei persoane
active, în vârstă aptă de muncă, caracterizată prin absenţa legăturii printr-un contract de muncă sau de
pregătire profesională care îi conferă dreptul de a desfăşura o activitate productivă sau de a presta un
serviciu pe un loc de muncă precizat, în regim salarial sau nesalarial, situaţie pe care doreşte să o
schimbe într-o situaţie de “ocupare” solicitând prin înscrierea la un birou (oficiu) specializat, să o
repartizeze în muncă.
În ţara noastră, în Legea nr. 1 din 7 ianuarie 1991, privind protecţia profesională a şomerilor
şi reintegrarea lor profesională se arată că “ persoanele apte de muncă ce nu pot fi încadrate din
lipsă de locuri disponibile, corespunzătoare pregătirii lor, sunt considerate şomeri”.
Lipsa de ocupare voluntară sau şomajul voluntar include persoanele apte de muncă, aflate
fără muncă, nedisponibile pentru muncă, ori care nu se află din motive personale în căutare de muncă.
Şomajul a devenit o problemă o dată cu dezvoltarea industrială, în perioade de recesiune
economică când întreprinderile industriale îşi micşorau producţia eliberând astfel un număr însemnat de
muncitori care deveneau şomeri. La început şomajul a fost considerat un fenomen conjunctural.
Realitatea din toate ţările a demonstrat că acesta are un caracter permanent. Karl Marx a
demonstrat acest caracter al şomajului, denumind muncitorii aflaţi în şomaj “ armata de rezervă
industrială”, foarte folositoare patronatului capitalist prin faptul că ea însăţi constituie un factor de
presiune în raportul cerere ofertă, în defavoarea celor ocupanţi care se vedeau constrânşi să accepte
salarii mai mici pentru a nu-şi pierde locurile de muncă. În ţările foste socialiste se discuta critic la
adresa şomajului din ţările capitaliste, dar se ascundea existenţa unui şomaj mascat în cadrul primelor.
Şomajul poate fi caracterizat după următoarele criterii:
 a) Nivelul lui care se exprimă:
- absolut prin numărul şomerilor;
- relativ prin rata şomajului
b) Intensitatea lui; din acest punct de vedere şomajul poate fi :
- total prin pierderea locului de muncă şi încetarea activităţii;
- parţial, prin diminuarea activităţii în condiţiile reducerii duratei săptămânii de lucru şi
corespunzător a salariului.
c) Durata care reprezintă perioada de la momentul pierderii locului de muncă sau diminuării
activităţii până la reluarea normală a acestuia.
d) Structura, respectiv componenţa pe categorii de vârstă, calificare, sex, rasă.

La baza formării şomajului stau următoarele procese:

1. Pierderea locurilor de muncă de către o parte a populaţiei ocupate; din această
perspectivă, literatura economică distinge următoarele forme de şomaj:

Forme de Cauze
şomaj
Şomaj ciclic Este determinat de ciclicitatea economică, fiind caracteristic fazei de recesiune,
sau scăderea cererii de muncă fiind determinată de reducerea activităţii
conjunctural economice. În perioadele de avânt economic el se resoarbe într-o mare
măsură.
Şomaj Este determinat de situaţia de neocupare din motive de natură economică, situaţie
structural care apare în fazele descendente ale ciclului economic pe termen lung, când
nu se pot crea locuri de muncă durabile pe măsura sporirii ofertei de muncă.
Această situaţie este determinată de procesele majore ale restructurării
economiilor, în condiţiile în care aparatul de producţie existent şi-a epuizat
valenţele potenţatoare ale creşterii economice, când se manifestă pregnant
criza energetică şi criza de materii prime.
Şomaj Este determinat de înlocuirea vechilor tehnologii cu altele noi. O asemenea
tehnologic operaţie este condiţionată de trecerea de la ramurile propulsatoare ale
vechiului mod tehnic de producţie la cele ale noului mod de producţie, cât şi
de procesul centralizării şi concentrării producţiei.
Şomaj Este cauzat de insuficienţa mobilităţii mâinii de lucru sau de decalajele între
intermitent diferitele calificări disponibile şi cele cerute. Această situaţie este consecinţa
practicării contractelor de angajare pe perioade scurte. Asemenea contracte
decurg din incertitudinea afacerilor, ca şi din dorinţa utilizatorilor de a face
presiuni asupra salariaţilor şi sindicatelor.
Şomaj de
discontinuitate Se coroborează cu reglementările privind diferite aspecte de familie.
în muncă
Şomajul Este consecinţa dezutilităţii marginale a folosirii forţei de muncă care înglobează
fricţional motivele de orice natură care pot determina un om sau un grup de oameni să
prefer a nu lucra decât să accepte un salariu a cărui utilitate pentru el se
situează sub un anumit minim.
Şomajul Este specific activităţilor economice care sunt influenţate de factorii naturali
sezonier (agricultură, construcţii) ceea ce se repercutează şi asupra cererii de muncă.
Este de regulă un şomaj de scurtă durată. Pentru combaterea lui se
recomandă măsuri asemănătoare celor prevăzute pentru şomajul structural şi
în special facilitarea pregătirii pentru o activitate complementară.

2. Creşterea ofertei de muncă.

Acest proces generează şomaj datorită faptului că starea economiei (caracterizată printr-un
anumit nivel, structură şi dinamică) nu asigură creşterea numărului de locuri de muncă
corespunzător creşterii ofertei de muncă care la rândul său se poate datora împlinirii de către
 tânăra generaţie a vârstei legale de angajare precum şi afirmării nevoii de a lucra de către unele
persoane apte de muncă dar inactive.
În concluzie şomajul poate fi considerat din punct de vedere economic o consecinţă a două
dezechilibre importante:

1. Pe piaţa muncii, în condiţiile în care:

oferta de muncă > cererea de muncă

În condiţii de echilibru, pe piaţa muncii există numai şomaj voluntar.

2. Pe piaţa bunurilor şi serviciilor în condiţiile în care:

Cererea de bunuri şi servicii > oferta de bunuri şi servicii

Insuficienţa ofertei de bunuri şi servicii ţine de insuficienţa capacităţilor de producţie sau

subutilizarea lor iar şomajul rezultă din insuficienţa resurselor destinate capitalului în raport cu forţa de
muncă disponibilă.
Şomajul se măsoară (evaluează) pornind de la următorii indicatori:
1.Populaţia totală ca rezultat al procesor naturale (demografice), imigraţiei internaţionale şi
dezvoltării economico-sociale cuprinde persoanele prezente în mod obişnuit pe teritoriul ţării şi cetăţenii
aflaţi peste graniţă.
2.Populaţia disponibilă pentru muncă sau populaţia activă disponibilă formează resursele de
forţă de muncă ale unei ţări şi acţionează direct pe piaţa muncii ca ofertă de muncă.
3.Populaţia efectiv activă sau ocupată este expresia cererii de muncă satisfăcută, fiind
formată din cei care lucrează ca salariaţi sau ca întreprinzători.
Conform metodologiei Balanţei forţei de muncă în România, populaţia ocupată cuprinde toate
persoanele indiferent de statutul lor profesional cu un loc de muncă, în care desfăşoară o activitate
economico-socială aducătoare de venit, cu excepţia cadrelor militare şi a persoanelor asimilate acestora,
neangrenate în activităţi economice (personalul MapN, MI, SRI, militari în termen); salariaţilor,
organizaţiilor politice şi obşteşti şi a deţinuţilor.
Se consideră ocupate următoarele categorii de persoane:
- salariaţii, adică persoanele care-şi exercită activitatea în cadrul unui contract de muncă într-
o unitate economică sau socială-indiferent de forma ei de proprietate sau la persoane particulare în
schimbul unei remuneraţii sub formă de salariu plătit în bani sau în natură, sub formă de comision etc.;
- patronii, persoane care-şi exercită ocupaţia (meseria) în propria lor unitate economică
pentru a cărei activitate au ca angajaţi unul sau mai mulţi salariaţi;
- lucrători pe cont propriu – persoane care-şi exercită activitatea fie în unitatea proprie sau
cu ajutorul unui utilaj propriu, fie pe baza pregătirii lor profesionale, dar care nu au angajaţi salariaţi, ele
putând fi sau nu ajutate de membrii familiei neremuneraţi;
- lucrătorii familiali neremuneraţi-persoane care-şi exercită activitatea într-o unitate
economică familială condusă de un membru al familiei sau o rudă, pentru care nu primesc remuneraţie
sub formă de salariu sau plată în natură;
- membrii ai unei societăţi agricole sau ai unei cooperative care au lucrat fie ca proprietari
de teren agricol într-o societate constituită conform legii, fie ca membrii ai unei cooperative
meşteşugăreşti sau de credit.
Pe această bază se poate calcula:
pop . inapta pt . munca = pop . totala − pop . activa disponibil a
pop . inaptilor pt . munca
rata inaptilor pt . munca = ×100
pop . totala

pop . neocupata = pop . activa disponibil a − pop . ocupata

pop . neocupata
gradul de neocupare = ×100
pop . activa disponibil a
 Rata şomajului se poate exprima cu ajutorul indicatorilor de mai jos:
masa somajului = pop . neocupata − pers apte de munca care nu doresc angajarea .

someri
rata somajului = × 100
pop . activa disponibil a
someri
rata somajului = ×100
pop . ocupata

someri someri
rata somajului = × 100 = × 100
forta demunca pop . ocupata + somaj

Se apreciază că cel mai concludent mod de exprimare a ratei şomajului este acela care foloseşte
la numitor fie forţa de muncă fie populaţia activă disponibilă.
Pentru o înţelegere mai uşoară a semnificaţiei indicatorilor prezentaţi anterior prezentăm
următorul exemplu :
Populaţia totală a unei ţări este de 23.000.000 loc. Populaţia disponibilă pentru muncă (activ
disponibilă) = 12.000.000 loc. din care şomeri 1.000.000 loc.
Populaţia efectiv activă (ocupată) este de 10,5 milioane loc.

Rezolvare
1.Populaţia inaptă pentru muncă va fi:
a) în valoare absolută:
Pop. inaptă pt. muncă = Pop. totală - Pop activă disponibilă =
=23.000.000-12.000.000=11.000.000 loc.
b) în valoare relativă:
Pop . inapta .pt . muncã 11.000.000
Rata inapţilor =
Pop . totalã
x100 = x100 = 47%
23.000.000
2.Populaţia neocupată va fi :
2 a) în valoare absolută :
Pop. neocupată = Pop. activă disponibilă. – Pop. ef. activă (ocupată)=
= 1.200.000 - 10.500.000 = 1.500.000 loc.
b) în valoare relativă
Pop .neocupatã 1500
. .000
Gradul de neocupare = x100 = x 100 = 12,5 %
Pop . activã . disp . 12 .000 .000
3. Din cadrul populaţiei neocupate şomerii reprezintă :
a) în valoare absolută :
şomeri = 1.000.000 loc. (conform datelor)
b) în valoare relativă raportata la populaţia activă disponibilă:

someri 1.000.000
Rata şomajului = x 100 = x100 = 8,3%
Pop . activ . disp . 12.000.000

Rezultatele pot fi centralizate în următorul tabel:

Nr Valoare
crt. Indicatorul absolută relativă Observaţii
(nr. loc.) (%)
1 Populaţia totală 23.000.000 100 Reprezintă populaţia totală a unei
ţări.
 2 Pop. inaptă pentru 11.000.000 47 Reprezintă persoanele care din
muncă diverse motive nu pot fi considerate
apte de muncă
3 Populaţia activă 12.000.000 53 Reprezintă oferta de forţă de muncă
Disponibilă formată din resursele potenţiale pe
care o ţară le posedă.
4 Populaţia neocupată 1.500.000 12,5 Reprezintă oferta de forţă de muncă
din care: excedentară care nu se echilibrează
a) şomerii 1.000.000 8,3 prin cererea de forţă de muncă.
b) care nu reprezintă 500.000 4,2
şomerii dar este
activă disponibilă
5 Populaţia ocupată 10.500.000 87,5 Reprezintă oferta de muncă solvabilă
deci cererea satisfăcută

Pe baza datelor centralizate în tabelul anterior putem face următoarele observaţii:

• Populaţia totală (23.000.000 locuitori) este formată din populaţia inaptă pentru muncă
(11.000.000 loc.) şi populaţia activă disponibilă (12000000 loc) ; deşi populaţia inaptă pentru muncă
reprezintă un procent destul de mare (47%) şi include pe cei care nu pot munci din motive medicale,
sunt pensionari sau pe trepte diferite de educaţie şi instruire în vederea intrării în grupa populaţiei active
disponibile, simpla ei cuantificare nu înseamnă că în cadrul acesteia nu există şi persoane care nu
muncesc. Autorităţile sunt interesate ca cel puţin o parte din persoanele din această grupă să muncească
măcar temporar, cu program atipic, sau redus atenuând presiunea asupra bugetului. Pentru măsurile de
încadrare rapidă în activităţile economice, sociale autorităţile trebuie să conceapă un învăţământ cât
mai elastic care să permită o adaptare mai rapidă în viaţa economică şi socială.
• În cadrul populaţiei active disponibile populaţia ocupată are o pondere de 87,5%.
Specialiştii apreciază că un grad de ocupare de 97 - 98% indică o economie sănătoasă.
•Populaţia neocupată reprezintă 12,5% din populaţia activă disponibilă şi este reprezentată de
două grupe: şomeri (8,3%din populaţia activă disponibilă) grupă care corespunde criteriului căutării unei
munci salariate (conform prevederilor celei de-a XIV-a Conferinţe Internaţionale a Organizaţiei
Internaţionale a Muncii din 1987) şi 4,2% persoane apte de muncă dar care nu se află în căutare de locuri
de muncă din diverse motive personale.
Printre efectele negative ale şomajului se numără:
• Irosirea unei cantităţi însemnate de resurse de muncă; corelat cu rolul activ al factorului muncă
şi cu caracterul neconservabil al muncii, acest efect apare ca o pierdere de mare amploare.
• Scăderea intensităţii dezvoltării economice; acest aspect este pus în evidenţă de legea Okun.

Deoarece persoanele ocupate participă la producerea bunurilor şi serviciilor, în

condiţiile existenţei unui anumit aparat de producţie, se poate afirma că ridicarea
nivelului şomajului este însoţită de o reducere a volumului real al produsului
naţional brut (PNB).

Această lege a fost descoperită de economistul Arthur M. Okun în anii 60 şi în esenţă ea scoate
în evidenţă o interelaţie între volumul real al PNB şi nivelul şomajului.
În esenţă această lege se poate formula astfel:

Există însă şi opinia potrivit căreia existenţa şomajului este un factor de presiune asupra celor ce
lucrează, aceştia muncind cu intensitate sporită şi asigurând astfel o creştere a producţiei naţionale mai
mare decât dacă ar fi fost ocupaţi toţi cei disponibilizaţi.
• Sporirea costurilor pe care economia trebuie să le suporte sub forma ajutoarelor de şomaj. În
mod firesc în condiţiile în care numărul populaţiei ocupate scade, cotizaţiile suportate de aceştia sporesc
absolut şi relativ. Acest aspect poate genera conflicte sociale.
• Diminuarea veniturilor familiilor care au şomeri, aceste persoane trecând prin dificultăţi
materiale însoţite adesea şi de stări psiho-sociale grave cu efecte negative asupra calităţii vieţii.
 • Politici şi măsuri de combatere a şomajului
Şomajul nu poate fi eradicat şi acest obiectiv nici nu este de dorit acest demers, deoarece ar
determina unele dezechilibre economice. Un exemplu ni-l oferă economiile “supraîncălzite” ale unor ţări
care au cunoscut ritmuri mari de dezvoltare, cu o ocupare aproape deplină a populaţiei apte de muncă şi
care au fost obligate să ia măsuri de readucere a acestora cu consecinţele de rigoare. În acelaşi timp
trebuie precizat faptul că el trebuie menţinut în limite normale de optim economic.
Literatura economică în domeniu, evidenţiază cinci grupe de măsuri care pot aduce şomajul în
limite normale.

Nr. Grupa de măsuri Soluţii Observaţii

crt.
1 2 3 4
1 Mai buna • Reducerea duratei săptămânii de lucru; Aceste grupe de măsuri
repartiţie a • Scăderea vârstei de intrare la pensie; sunt considerate strategii
fondului total de • Prelungirea vârstei şcolarităţii; defensive şi provoacă o
muncă • Creşterea timpului (opţional) acordat calificării; stare de spirit pesimistă.
În acelaşi timp ele
• Extinderea locurilor de muncă cu program redus
presupun o nouă
şi /sau cu timp parţial de muncă.
segmentare a pieţei şi sunt
2 Îndepărtarea de • Descurajarea muncii salariate feminine;
legate de creşterea
pe piaţa muncii • Exilarea sau returnarea lucrătorilor imigranţi productivităţii care ar
a unor grupe de nenaturalizaţi; trebui să contribuie la
ofertanţi • Interzicerea emigrării sau restricţionarea acesteia acoperirea costurilor.
la maximum.
3 Inversarea • Procesul industrializării a însemnat substituire
procesului de muncii cu capital. În prezent se aud şi unele voci
substituire a care cer pur şi simplu limitarea investiţiilor care
factorilor de sporesc productivitatea capitalului în favoarea
producţie. celor care determină creşterea productivităţii
muncii.
4 Creşterea • Îmbunătăţirea conţinutului învăţământului; Aceste măsuri constituie
mobilităţii • Orientarea tinerilor spre domeniile cele mai strategii ofensive şi
populaţiei dinamice ale societăţii; corespund unei politici de
active. •Măsuri complexe legislative şi educative care să anvergură de ajustare a
faciliteze deplasarea oamenilor la noile locuri d numărului de ocupaţii la
muncă în zonele ce urmează a fi dezvoltate populaţia activă şi la
5 Crearea de noi Pe baza investiţiilor dinamica ocupaţiilor.
locuri de muncă

• Unele probleme privind şomajul în România

Trecându-se la reorganizarea economiei pe principiile economiei de piaţă, s-a recunoscut oficial
posibilitatea apariţiei şomajului. La 7 ianuarie 1991 Parlamentul României a votat Legea nr.1 privind
protecţia profesională a şomerilor şi reintegrarea lor profesională prin care s-au stabilit principalele
reglementări în domeniu. Trecerea la noul sistem economic a determinat creşterea ascendentă a ratei
şomajului. Un fenomen îngrijorător este în acest moment existenţa în evidenţa statisticilor Ministerului
Muncii şi Protecţiei Sociale a unui număr mare de şomeri care nu primesc alocaţie de sprijin datorită
faptului că au depăşit perioada aprobată prin lege pentru aceasta.
S-au elaborat o serie de teorii împotriva şomajului. însă nu analizează cauzele şomajului ci
vizează numai efectul, respectiv şomajul. Un lucru este însă clar: şomajul nu poate fi desfiinţat ci cel
mult redus. Aceasta deoarece există două presiuni: a creşterii demografice şi a automatizării proceselor
de producţie. Varianta privind absorbirea unei părţi în sfera serviciilor reprezintă un paleativ în acest
moment. Aceasta înseamnă că numărul celor întreţinuţi de forţa de muncă va creşte în continuare. Una
din propunerile făcute de economişti, jurişti şi oameni politici ar fi reducerea zilei de muncă la 6, 5 sau
chiar patru ore dând posibilitatea unui număr cât mai mare de oameni să-şi câştige existenţa această
măsură dând în acelaşi timp şi posibilitatea creării timpului liber pentru acţiuni instructiv-educative.
Persoanele intrate în şomaj beneficiază de ajutorul de şomaj şi de alte forme de protecţie socială,
precum şi de sprijin în vederea reintegrării lor profesionale prin calificare şi recalificare.

Principalele forme de protecţie socială sunt:

1. Ajutorul de şomaj este primit de persoanele care se încadrează în cerinţele legii şi constă
într-o sumă calculată în mod diferenţiat pe categorii de persoane şi vechime în muncă . Acestei forme a
ajutorului de şomaj i s-a dat denumirea de ajutor de integrare profesională. El se plăteşte la cererea
persoanelor îndreptăţite de la data dobândirii dreptului. Retroactiv nu poate fi plătit pe o perioadă mai
mare de 30 de zile de la data înregistrării cererii de plată. Cererile pentru plata ajutorului de şomaj se
adresează direcţiilor judeţene de muncă şi protecţie socială.
Ajutorul de şomaj se plăteşte pentru cel mult 270 de zile calendaristice timp în care şomerii sunt
obligaţi să participe la cursurile de recalificare organizate de direcţiile de muncă şi de protecţie socială.
2. Alocaţia de sprijin este primită de persoanele care au beneficiat de ajutorul de şomaj legal,
fără a avea posibilitatea să se încadreze în muncă la expirarea sa şi care sunt lipsite de mijloace de
întreţinere.
3. Acordarea de credite cu o dobândă de 50% din taxa oficială a scontului stabilită la B.N.R. la
depozitul constituit de societatea bancară desemnată prin licitaţie pentru înfiinţarea sau dezvoltarea de
întreprinderi mici şi mijlocii sau unităţi cooperatiste cu cel mult 200 de salariaţi sau după caz
cooperatori, în scopul creării de noi locuri de muncă pentru şomeri. Ministerul Muncii şi Protecţiei
Sociale transferă trimestrial în contul societăţii bancare autorizate o parte din Fondul pentru plata
ajutorului de şomaj.
4. Protecţia salariaţilor care devin şomeri prin concedieri colective determinate de
restructurarea şi lichidarea unor întreprinderi.
5. Măsurile active pentru combaterea şomajului cum sunt:
- orientarea profesională;
- instruirea în modalităţi de căutare a unui loc de muncă;
- instruirea antreprenorială şi profesională;
- înfiinţarea de centre de consultanţă şi dezvoltare de afaceri.
- etc.

6. 3. Inflaţia

• Fenomenul inflaţionist: concept, cauze, forme, consecinţe

Fenomenul inflaţionist constituie un alt obiectiv al managementului guvernamental. El a intrat în
limbajul curent al oamenilor de afaceri la sfârşitul secolului XIX, fiind asociat în exclusivitate
dereglărilor în circulaţia monetară. În această perioadă sistemele monetare se bazau pe o circulaţie
concomitentă a monedelor din metale preţioase şi a semnelor valorii, respectiv a bancnotelor, care
oricând se puteau converti în aur şi argint. O emisiune suplimentară de bancnote peste rezerva de metal
preţios deţinută de banca de emisie ducea la nerespectarea acestei reguli. În acest mod bancnotele se
“devalorizau” atrăgând după sine mărirea preţurilor. Această dereglare a căpătat denumirea de inflaţie.
Acest fenomen se menţine şi în sistemele monetare bazate numai pe bancnote când se încalcă
echilibrul fundamental dintre masa monetară aflată în circulaţie şi suma tranzacţiilor economice. În anii
primului şi a celui de-al doilea război mondial emisiunile monetare pentru finanţarea cheltuielilor de
război ieşite de sub control au dus la apariţia unor preţuri exprimate în numere astronomice.
Aceste concepţii referitoare la inflaţie au în vedere numai fenomene monetare. Distanţându-se de
aceste concepţii, J.M. Keynes reconsideră raportul dintre monedă şi activitatea economică, arătând că
moneda este integrată în mecanismul economic şi deci nu are natură exogenă.
 Din această perspectivă, inflaţia se manifestă prin tendinţa de creştere generalizată a

Într-o viziune modernă, inflaţia este considerată o formă de manifestare a

echilibrului economic global în care este înglobată şi inflaţia bănească. Ea se referă
la creşterea nominală a preţurilor, salariilor, profiturilor ca urmare a
dezechilibrelor economice existente.
preţurilor care se poate măsura cu ajutorul următorilor indici: indicele general al preţurilor sau
deflatorul PIB (PNB); indicele preţurilor de consum; indicele costului vieţii; modificarea puterii de
cumpărare a banilor; devansarea creşterii indicatorilor macroeconomici de rezultate de către masa
monetară existentă în economie şi care este disponibilă pentru a fi cheltuită.
După al doilea război mondial s-a impus ca instrument principal de măsurare a inflaţiei indicele
preţului de consum
Indicele general al preţurilor şi tarifelor de consum (IPC) exprimă modificarea
medie ponderată a cheltuielilor pe care o familie de talie medie din mediul urban le face
pentru asigurarea mijloacelor de subzistenţă în concordanţă cu nivelul şi structura nevoii
sociale.
Acest indice de tip Laspeyres se calculează după relaţia:
IPC =
∑(Q 0 × P1 )
∑(Q 0 × P0 )
unde:
Q0 reprezintă structura coşului de bunuri ce reflectă nevoia socială în perioada de bază.
În ţările cu economie de piaţă, acest indice se calculează pe baza statisticilor efectuate în
acest scop. Prezentăm în continuare pe un exemplu o metodologie adoptată de organul legislativ
pentru determinarea indicelui preţurilor şi tarifelor de consum:

Nr. Grupele de mărfuri Ponderea grupei Creşterea medie Participarea

crt. în eşantion (%) anuală a fiecărei grupe la
preţurilor (%) IPC
1 2 3 4 5= (2x3)/100
1 Alimente, băuturi, tutun 40 50 20
2 Locuinţă, confort 20 30 6
3 Îmbrăcăminte, încălţăminte 5 20 1
4 Igienă, sănătate 5 25 1,25
5 Instrucţie, educare 20 20 4
6 Transport 5 50 2,5
7 Diverse 5 30 1,5
IPC 56,25

Analiza datelor conţinute în tabelul de mai înainte, ne permite formularea următoarelor

observaţii:
• Creşterea preţurilor cu 56,25% reiese din creşterile diferenţiate ale preţurilor grupelor de
mărfuri reprezentative cuprinse în eşantionul aprobat, precum şi din ponderile grupelor de mărfuri în
ansamblul cheltuielilor efectuate de o familie pentru consum. În ţările cu o economie de piaţă dezvoltată,
ponderea cheltuielilor la o parte din prima grupă de mărfuri şi anume la alimente nu depăşeşte 20%.
Această pondere se obţine prin practicarea unor politici fiscale adecvate (TVA la majoritatea produselor
sub 10% iar la unele alimente greu substituibile cum sunt laptele, pâinea de maximum 2%) sau politici
de stimulare a producătorilor de astfel de bunuri.
• În procesul de concepere a metodologiei de stabilire a acestui indice ca de altfel şi în cel de
aplicare, apar o serie de confruntări între organizaţiile patronale şi sindicale. Primele caută să scoată
creşteri cât mai mici ale preţurilor, iar sindicatele să ridice valoarea acestuia. Miza o reprezintă
indexarea salariilor nominale. Totuşi se constată în ultima perioadă tendinţa de apropiere între cele două
poziţii.
• IPC este folosit de guverne drept criteriu de apreciere a reuşitelor sau nereuşitelor politicilor
sale economice fiind şi un imbold pentru creşterea investiţiilor într-o ţară.
 • Cauzele inflaţiei
La nivel macroeconomic nivelul preţurilor se formează în urma interacţiunii dintre cererea şi
oferta agregată.

Cererea agregată este constituită din totalitatea cheltuielilor pentru bunuri şi

servicii dintr-o economie.

Aceste cheltuieli sunt cuprinse în mai multe grupe de cheltuieli şi anume: cheltuieli pentru consum
individual (Cp);cheltuieli pentru investiţii ale firmelor (Inv); cheltuieli publice, guvernamentale
(CG);cheltuieli efectuate de agenţii economici pentru a realiza operaţiunile de export (E) şi import (I ).
 Oferta agregată este constituită din producţia totală adusă la piaţă de către
agenţii economici producători (vânzători)

Oferta agregată se obţine prin însumarea producţiilor (încasărilor totale, cifrelor de afaceri) ale
tuturor agenţilor economici dintr-o ţară. Aceste elemente arătate pot fi redate prin: producţiile ramurilor
şi sectoarelor care susţin oferta; resursele consumate; costurile plătite şi şansele sacrificate.
Asemănător analizei corelaţie cerere – ofertă – preţ de echilibru la nivel microeconomic şi în cazul
analizei macroeconomice cererea şi oferta globală sunt analizate prin relaţia lor cu indicele general al
preţurilor (IGP). Graficul de mai jos redă sugestiv aceste corelaţii:

IGP OA

PE

E
P2
CA

Qo QE QC QA

Din grafic rezultă că pe baza confruntării cererii şi ofertei globale se formează un preţ de
echilibru (IGP). Reducerea IGP va reduce oferta agregată (Qo) şi va determina creşterea cererii agregate
(Qc); invers creşterea IGP va duce la creşterea ofertei agregate (Qo) şi respectiv la reducerea cererii
agregate (Qc).
Deci preţul de echilibru general se formează după următorul mecanism: dacă cererea agregată
este mai mare decât oferta agregată apare o lipsă de produse în economie, iar preţurile tind să crească,
ceea ce îi va determina pe producători să producă cât mai mult. Deoarece veniturile rămân la nivelul
existent, creşterea preţurilor va determina scăderea cererii până în punctul în care preţurile ajung la
echilibru.
Din această perspectivă de abordare se pot analiza cauzele care determină inflaţia. Astfel
literatura economică prezintă trei cauze fundamentale care determină acest proces:
a) Inflaţia prin cerere;
b) Inflaţia prin costuri;
c) Inflaţia combinată.
Să le analizăm pe rând:

a)Inflaţia prin cerere (demande-pull inflation sau demande-side inflation) este aceea inflaţie
care rezultă din creşterea cererii agregate.
• Economiştii apreciază în mod diferit soluţiile de stăpânire a acestui tip de inflaţie; astfel unii
consideră că atingerea acestui obiectiv se poate realiza prin menţinerea sub control a ofertei de bani în
economie; alţii afirmă că legătura dintre masa monetară aflată în circulaţie şi nivelul cheltuielilor nu este
chiar aşa de directă, fiind de părere că poate avea loc o creştere autonomă a cheltuielilor fără ca aceasta
să fie influenţată de sporirea ofertei de bani; în acest sens reducerile de impozite pe salarii şi în general
pe venituri sau creşterea incitaţiei de a investi când se conturează încrederea în creşterea economică
reprezintă o soluţie de rezolvare a acestei probleme.
 • Indiferent de cauze, atunci când cererea agregată creşte, firmele reacţionează pe de o parte prin
sporirea preţurilor iar pe de altă parte prin creşterea producţiei. Ambele demersuri pot fi sporite numai
până la o limită: creşterea veniturilor este limitată la nivelul veniturilor, iar producţia de cât de mult vor
creşte costurile.
• Pe măsura creşterii cererii agregate firmele răspund prin creşterea producţiei şi a ofertei în
general. Prin urmare resursele se reduc şi cresc costurile ceea ce va determina în mod firesc creşterea
preţurilor. Creşterea producţiei este însă oprită de creşterea costurilor care ating plafonul preţurilor,
plafon determinat de volumul veniturilor. Din aceste motive, acest tip de inflaţie se manifestă pe termen
scurt deoarece există o limitare a veniturilor.

b) Inflaţia prin costuri (cost push sau supply side inflation) apare în situaţia când costurile de
producţie cresc independent de cererea agregată care rămâne constantă.
• Dacă în situaţia inflaţiei prin cerere care este asociată unei economii în avânt, efectele erau
creşterea producţiei şi a ocupării forţei de muncă, în situaţia inflaţiei prin costuri, efectul este invers.
• Literatura economică din domeniu citează drept cauze ale inflaţiei prin costuri o serie de factori
printre care se numără:
- creşterea salariilor determină inflaţia prin costuri când creşterea salariilor nu este susţinută de
cererea de muncă;
- creşterea profiturilor determină inflaţia în condiţiile în care există firme mari de tip oligopol
care determină impunerea de preţuri mari independent de cerere;
- creşterea preţurilor la produsele importante determinată de creşterea preţurilor la materii prime,
combustibil, energie se repercutează în costul producţiei interne şi implicit al preţurilor independent de
cererea de pe piaţa internă; acest tip de inflaţie se numeşte inflaţie importată;
- creşterea impozitelor;
- epuizarea resurselor naturale;
- calamităţi naturale.

c) Inflaţia combinată
La nivelul economiei naţionale inflaţia se poate manifesta ca urmare a interacţiunii celor două
cauze majore: cererea şi costurile. Acest tip de inflaţie face foarte dificilă precizarea cauzei esenţiale
care a determinat fenomenul. Astfel dacă o inflaţie a fost determinată la început prin creşterea costurilor,
autorităţile pot acţiona în direcţia sporirii cererii agregate, în scopul diminuării şomajului care apare ca
element esenţial al inflaţiei.
De asemenea, o inflaţie ce porneşte din cerere, determină creşterea puterii economice a unor
firme, care în consecinţă acţionează în direcţia creşterii preţurilor de piaţă.
• Dacă aceste evoluţii se petrec rapid, asistăm la fenomenul numit spirala preţuri-salarii.
Pentru a mai atenua din creşterea costurilor sindicatele vor solicita salarii mai mari care vor
determina creşterea costurilor firmelor. Indexările realizate de guverne vor conduce la emiterea de
cantităţi suplimentare de bani ce vor determina creşterea continuă a inflaţiei.
În afara acestor cauze fundamentale, literatura economică mai menţionează următoarele:
- Modificările de structură în cerere sau ofertă; de exemplu în unele ramuri de activitate apare
o cerere mai mare, iar în altele cererea rămâne constantă sau poate să scadă. În ramurile care
au o cerere în scădere preţurile menţinute de firme şi salariile menţinute de sindicate rămân
inflexibile. În acest mod apare şomajul structural şi o inflaţie structurală.
- Teama de inflaţie determină agenţii economici să ia unele măsuri de mărire a preţurilor ceea
ce va determina din partea sindicatelor cerere pentru mărirea proporţională a salariilor
nominale, factor cu rata prognozată a inflaţiei. Dacă evoluţia reală este mai mică decât cea
prognozată va determina creşterea inflaţiei.

•Intensitatea inflaţiei şi sensurile evoluţiei ei.

Încadrarea intensităţii concrete a inflaţiei în unul sau altul din tipurile de inflaţie diferă în
literatura de specialitate de la un autor la altul. Câteva din aceste denumiri sunt redate în continuare:
inflaţie târâtoare (exprimată printr-un IPC=3%), inflaţie moderată sau rapidă (IPC=6-10%), inflaţie
galopantă (cu două cifre) etc.
 Având în vedere evoluţiile inflaţiei într-o serie de ţări (America Latină sau unele ţări din fostul
bloc comunist), s-a ajuns la concluzia că intensitatea inflaţiei trebuie judecată prin corelarea ei cu o serie
de indicatori care exprimă dinamica economiei naţionale.
Asemenea corelaţii sunt surprinse în tabelul de mai jos:

Tipul de Caracterizare
corelaţie
Creşterea • Semnifică o inflaţie moderată (şi controlată de autorităţile guvernamentale)
economică însoţită de o creştere relativ înaltă.
neinflaţionistă • Rata de creştere este mai mare decât cea a inflaţiei; această idee de creştere
neinflaţionistă este efectul de antrenare multiplu pozitiv al inflaţiei asupra
dinamicii economice.
• O astfel de corelaţie s-a înregistrat în cazul unor ţări unde la o rată a creşterii
economice de 5-6 % s-a înregistrat o creştere a ratei inflaţiei de circa 2-3%.
Creştere • Semnifică o inflaţie a cărei rată depăşeşte uşor rata de creştere economică.
economică • De exemplu în deceniul 7 în SUA la o rată a creşterii economice de circa 1,8-
inflaţionistă 6,1%) s-a înregistrat o rată a inflaţiei de circa 5,8-12,6%)
Stagflaţia • Este o situaţie în care o ţară are o creştere economică “0” sau recesiune
economică iar rata inflaţiei creşte rapid.
• În această situaţie producţia de bunuri şi servicii este în scădere fără ca masa
monetară să se reducă.
Slumpflaţia • Este situaţia în care asistăm la un declin economic, o scădere a economiei
naţionale şi concomitent la o rată a inflaţiei rapidă sau chiar galopantă.
• Este relevant ca exemplu cazul Italiei care în 1905 la o rată a inflaţiei de circa
16% a înregistrat o scădere a PIB de 3,5%).
Hiperinflaţia • Este o formă excesivă de inflaţie necontrolabilă de guverne care trebuie pusă
în legătură cu scăderile de producţie şi cu rata preţurilor de consum din anii
anteriori.

• Consecinţele inflaţiei
Consecinţele inflaţiei sunt cunoscute în literatura de specialitate sub numele de “costuri”.
a) Inflaţia contribuie la redistribuirea veniturilor în detrimentul majorităţii populaţiei.
Astfel deşi s-ar părea la o primă vedere că efectele creşterii preţurilor pot fi atenuate printr-o
sporire corespunzătoare a veniturilor populaţiei, în realitate inflaţie redistribuie bogăţia de la cei
cu veniturile fixe în favoarea deţinătorilor de proprietăţi a căror valoare creşte.
b) Inflaţia creează o stare de incertitudine în lumea oamenilor de afaceri ceea ce influenţează
deciziile acestora de investire, deoarece este greu de cuantificat raportul dintre costuri şi
încasări.
c) Inflaţia contribuie la înrăutăţirea raporturilor economice externe ale ţării, ceea ce
dezechilibrează balanţa de plăţi externe. Dacă inflaţia într-o ţară este puternică, exporturile
acesteia apar mai scumpe în raport cu altor ţări cu o inflaţie mai mică. În aceiaşi logică
importurile apar mai ieftine decât cele autohtone. Deci balanţa de plăţi scade devenind
deficitară ceea ce va determina şi un curs al monedei naţionale nefavorabil. Tot ca o
consecinţă a acestor fenomene se descurajează producţia internă cu toate urmările ei.
d) Urmărirea fenomenelor inflaţioniste determină folosirea suplimentară a unor resurse fapt care
va determina creşterea costurilor diferitelor tranzacţii.
Se consideră că o inflaţie de 3-4% pe an denumită “inflaţie târâtoare” (creeping inflation” este
binevenită fiind apreciată ca un factor de stimulare a activităţii economice.

• Politici şi măsuri de combatere a inflaţiei

Politicile de combatere a inflaţiei sunt corelate cu cauzele fundamentale care determină inflaţia.
Ele sunt sintetizate în tabelul următor:
 Tipuri de politici Caracterizare
A. Politicile cererii agregate (demand-side) - urmăresc combaterea inflaţiei prin cerere.
• Politicile fiscale Folosesc în vederea atingerii obiectivului Aceste tipuri sunt părţi
propus două pârghii: constitutive ale
- reducerea cheltuielilor guvernamentale care “politicilor
este o importantă componentă a cererii deflaţioniste”.
agregate;
- creşterea impozitelor.
Aceste măsuri contribuie la reducerea masei
monetare destinate consumului şi investiţiilor.
• Politicile monetare Folosesc în vederea atingerii obiectivului Aceste tipuri se
propus următoarele pârghii: realizează prin creşterea
- modificarea ofertei de bani, acţionând asupra dobânzii.
reducerii ei;
- încurajarea depunerilor economiilor şi
descurajării folosirii creditelor.
B. Politicile ofertei agregate (supply-side) – urmăresc combaterea inflaţiei prin costuri.
• Politici de control a Urmăresc restrângerea influenţei monopoliste
preţurilor şi veniturilor. asupra creşterii preţurilor şi a veniturilor
(vizează acţiunile patronatului) şi restrângerea
presiunilor privind creşterea salariilor (vizează
presiunile sindicale). În acest context se
urmăreşte şi îngreunarea formării de
oligopoluri care pot lua decizii privind
creşterea preţurilor.
•Politici de stimulare Urmăresc stimularea firmelor în vederea
a ofertei creşterii producţiei folosind în acest scop
- scutiri de taxe şi impozite;
- încurajarea efectuării de către firme a
acţiunilor de cercetare şi dezvoltare;
- investiţiile în direcţia modernizării aparatului
de producţie şi perfecţionării profesionale.

Toate politicile prezentate mai sus, urmăresc să exercite o acţiune concertată asupra cererii şi
ofertei agregate în vederea reducerii ritmului de creştere a inflaţiei, cât şi a diminuării costurilor ei.
Concluzie
Inflaţia este un fenomen deosebit de complex care nu este încă suficient cercetat şi din acest
motiv nu există un consens asupra cauzelor care-l determină.

6.4 Eficienţa schimburilor economice externe. Balanţa de plăţi şi cursul de

schimb valuta
• Aprecierea eficienţei schimburilor economice externe
Economiile reale nu pot exista fără să exporte mărfuri respectiv fără să importe mărfuri din alte
ţări. În epoca noastră schimburile externe au devenit principalul mijloc prin care naţiunile îşi pot procura
prodfactorii şi satisfactorii de care au nevoie şi pe care nu le deţin. Această realitate, impune derularea
între economiile naţionale a unor importante fluxuri de bunuri materiale şi servicii, de capitaluri, de forţă
de muncă. Dată fiind importanţa lor, autorităţile guvernamentale se implică în desfăşurarea cu eficienţă
a schimburilor externe care fac obiectul comerţului internaţional.
 Comerţul internaţional, cuprinde ansamblul tranzacţiilor de export şi import.
Exportul reprezintă o vânzare de bunuri materiale şi servicii spre un agent
economic dintr-o altă ţară în schimbul unei sume dintr-o valută convenită. Importul
este o cumpărare de mărfuri din străinătate contra unei sume de bani.
Operaţiunile de comerţ exterior trebuie judecate din punctul de vedere al eficienţei economice
adică al raportului dintre efectele obţinute şi eforturile depuse.
Efectele pe termen scurt ale comerţului exterior sunt:
• veniturile realizate din export;
• bunurile şi serviciile obţinute prin import.
Eforturile sunt cheltuieli:
• în monedă naţională pentru export;
• în valută pentru import.
Eficienţa comerţului exterior pe termen scurt la nivelul agenţilor economici se apreciază cu
ajutorul următorilor indicatori:
a) Cursul de revenire brut la export;
P + Cc Unde:
Cre = i
Pev PI- preţul produsului pe piaţa internă (în
monedă naţională);
Cc- cheltuieli de circulaţie efectuate de
exportator pentru aducerea mărfii la graniţa
clientului;
Pev- preţul în valută al acestei mărfi (încasat
de exportator).

b) Cursul de revenire la import.

Să îi analizăm pe rând:
a) Cursul de revenire brut la export, măsoară efectul economic imediat al exportului şi se
calculează ca raport între cheltuiala internă în monedă naţională pentru aducerea unei mărfi la graniţa
clientului extern şi cantitatea de valută încasată din vânzarea acelei mărfi.
El se exprimă cu ajutorul următoarei formule:

Indicatorul de mai sus, arată câte unităţi monetare s-au cheltuit pentru obţinerea unei unităţi de
valută prin exportul unei mărfi.
Să luăm următorul exemplu:
O marfă care se exportă se cumpără de către firma A cu Pi=100.000.000 u.m. Pentru transportul
ei până la graniţa clientului se fac cheltuieli de circulaţie Cc=5000.000 u.m. Din vânzarea ei se încasează
550.000 dolari. O marfă similară care se exportă se cumpără de către firma B cu PI= 110.000.000 u.m.
Pentru transportul ei până la graniţa clientului această firmă face cheltuieli de circulaţie Cc=6.000.000
u.m. Din vânzarea ei firma B încasează 54.000 dolari.
Să se determine cursurile de revenire brute la export şi să se explice semnificaţia lor.
Rezolvare:
Cursul de revenire brut la export al firmei A:
100 .000 .000 u.m. + 5.000 .000 u.m.
C re A = ≈191 u.m ceea ce semnifică faptul că pentru a
550 .000 dolari
încasa o unitate valutară se cheltuiesc 191 u.m.
Cursul de revenire brut la export al firmei B:

110 .000 .000 u.m. + 6.000 .000 u.m.

C riB = ≈ 215 u.m ceea ce semnifică faptul că pentru a
540 .000 dolari
încasa o unitate valutară se cheltuiesc 215 u.m.
 b) Cursul de revenire la import, măsoară efectul economic imediat al importului şi se
P − Ti Pi –preţul intern de vânzare al mărfii importate;
Cri = i
Piv Ti- taxe la import;
Piv- preţul mărfii importate exprimat în valută.

calculează ca raport între cantitatea de monedă naţională ce se obţine prin vânzarea pe piaţa internă a
mărfii importate plătite în valută şi cheltuielile aferente în valută necesitate de această operaţie.
El se exprimă cu ajutorul următoarei formule:
Indicatorul de mai sus, arată câte unităţi de monedă naţională se încasează de importator pentru o
unitate valutară cheltuită în scopul importului unei mărfi ce urmează a fi vândută pe piaţa internă.
Să luăm următorul exemplu:
Cu valuta încasată la export (550.000 dolari) firma A cumpără o partidă de mărfuri
(Piv=550.000 u.m.) Din vânzarea ei la intern cu 120.000.000 u.m. se acoperă taxele de import TI
=8.000.000 u.m. Cu valuta încasată la export (540.000 dolari) firma B cumpără o partidă de mărfuri
similară (Piv=540.000 u.m.) Din vânzarea ei la intern cu 130.000.000 u.m. se acoperă taxele de import
TI =9.000.000 u.m.
Să se determine cursurile de revenire la import şi să se explice semnificaţia lor.
Rezolvare:
Cursul de revenire la import al firmei A:

120 .000 .000 u.m. −8.000 .000 u.m.

C riA = ≈ 204 u.m ceea ce semnifică faptul că în urma
550 .000 dolari

Indicatorul scoate în evidenţă faptul că dacă cursul de revenire la import este

mai mare şi eficienţa importului este mai mare. El este de maxim şi arată că
procesul de sporire a eficienţei importurilor este unul de maximizare.

În general cu cât într-o ţară se pot importa mai multe bunuri economice pe seama
exporturilor se poate aprecia că eficienţa comerţului exterior va fi mai mare.

cheltuirii unei unităţi valutare în vederea importului unei mărfi se obţin prin vânzăre pe piaţa internă
204 u.m. naţionale
Cursul de revenire la import al firmei B:

Indicatorul scoate în evidenţă faptul că cu cât cursul de revenire la export este mai
mic cu atât eficienţa exportului este mai mare. El este de minim şi arată că procesul de
sporire a eficienţei exporturilor este unul de minimizare.
130 .000 .000 u.m. −9.000 .000 u.m.
C riB = ≈ 224 u.m ceea ce semnifică faptul că în urma
540 .000 dolari
cheltuirii unei unităţi valutare în vederea importului unei mărfi se obţin prin vânzăre pe piaţa internă
224 u.m. naţionale.

Indicatorii analizaţi mai sus, exprimă doar aspecte parţiale (la nivel microeconomic) ale
eficienţei comerţului exterior.
Analiza eficienţei tranzacţiilor de comerţ exterior prin prisma celor doi indicatori trebuie
corelată şi cu problematica cursului de schimb, demers care va fi realizat în subcapitolul destinat
cursului valutar.
Eficienţa activităţilor de comerţ exterior poate fi pusă în evidenţă la nivel macroeconomic
şi de următorii indicatori :
• Ponderea exporturilor respectiv a importurilor în totalul producţiei naţionale vândute;
acesta permite aprecierea gradului de deschidere al unei ţări spre exterior. Această apreciere poate fi
realizată şi prin folosirea indicatorului ponderea comerţului exterior în produsul naţional brut sau a
indicatorului volumul comerţului exterior (import, export) pe locuitor.
• Capacitatea de export a pieţei reprezintă partea din oferta totală a pieţei destinată satisfacerii
necesităţilor altor pieţe.
• Capacitatea de import a pieţei reprezintă partea din capacitatea totală de absorţie a pieţei
care are sursă de acoperire mărfuri provenite din străinătate.
• Înclinaţia medie de a importa exprimă relaţia dintre importurile unei ţări şi produsul său
global.
• Înclinaţia medie de a exporta exprimă relaţia dintre exporturile făcute de agenţii economici şi
produsul său global.
• Înclinaţia marginală de a importa măsoară variaţia importurilor suplimentare în raport cu
modificarea venitului global.
• Înclinaţia marginală de a exporta măsoară variaţia exporturilor suplimentare în raport cu
modificarea venitului global.

Cuantificarea fenomenelor şi proceselor din domeniul comerţului exterior cu ajutorul acestor

Balanţa de plăţi externe este un tablou statistico-economic în care se înscriu şi se
compară totalitatea plăţilor şi încasărilor efectuat de o ţară, rezultate din relaţiile
sale cu alte ţări pe o perioadă de timp determinată (de regulă un an).
indicatori permite autorităţilor guvernamentale să elaboreze un set de politici şi măsuri în direcţia:
1. Creşterii gradului de prelucrare a mărfurilor şi a complexităţii serviciilor destinate exportului
astfel încât acestea să încorporeze o valoare adăugată cât mai mare;
2. Adâncirii specializării producţiei destinate exportului, în vederea asigurării unui avantaj
comparativ în relaţiile cu alte ţări;
3. Ridicării calităţii produselor şi serviciilor destinate exportului în scopul asigurării unei
competitivităţi cât mai mari a acestora;
4. Modernizării şi adaptării modului de prezentare a mărfurilor la nivelul exigenţelor pieţei.
La nivel macroeconomic raporturile economice externe sunt urmărite cu ajutorul balanţei de plăţi
externe.

• Balanţa de plăţi externe, conţinut, forme, interpretare

Balanţa de plăţi externe este un instrument la nivel macroeconomic de cea mai mare importanţă
pentru cunoaşterea mişcărilor şi a rezultatelor privind raporturile economice externe ale unei ţări cu
restul lumii.
Ea este alcătuită din două părţi credit (încasări, intrări) şi debit (plăţi, ieşiri) şi cuprinde:

Credit (încasări, intrări) determinate de:
• Export de bunuri şi servicii;
• Investiţii străine efectuate în ţară;
• Depozite băneşti în ţară ale străinilor
(firme, persoane particulare, organizaţii);
• Împrumuturi efectuate sau credite
primite de ţara respectivă.
Debit (plăţi, ieşiri) determinate de:
• Cheltuieli pentru importuri;
• Investiţii ale statului şi ale firmelor;
• Depuneri băneşti ale firmelor,
persoanelor şi organizaţiilor în străinătate;
• Rambursarea împrumuturilor şi a
creditelor contractante cu străinătatea,
inclusiv dobânzile plătite.

Analiza mai detaliată a conţinutului balanţei de plăţi poate fi efectuată urmărind modul în care
este structurată:
Credit Debit
(încasări, intrări) (plăţi, ieşiri)
1. Balanţa comercială
• Export
• Import
2. Balanţa serviciilor
 • Turism
• Transporturi şi telecomunicaţii
• Dobânzi
• Alte servicii şi transferuri
3. Cont curent (1+2)
4. Cont de capital
• Credite pe termen lung şi mediu
• Investiţii directe
• Credite pe termen scurt
• Rezerve

Să le analizăm pe rând:
1. Balanţa comercială (externă) reprezintă un tablou statistico-economic în care se
înregistrează şi prin care se compară, în formă bănească exportul şi importul de bunuri şi servicii
efectuate de o ţară într-o perioadă de timp (de regulă un an).
Cele două componente ale balanţei comerciale sunt exportul care formează activul în contul
căruia încasează valute cu circulaţie internaţională respectiv importul care reprezintă pasivul, în contul
mărfurilor importate ţara urmând să plătească.

Balanţa comercială poate fi:

a) Excedentară când: • Această situaţie demonstrează că o ţară a vândut

Exportul > Importul
b) Echilibrată când:
Exportul ≈ Importul
c) Deficitară când:
Exportul < Importul
mai mult decât a cumpărat şi în acest mod a
obţinut un surplus de venituri în valută;
• Este un obiectiv pentru ţările care:
- au datorii externe;
- se pregătesc să treacă la
convertibilitate.
• Orice guvern duce o politică externă de realizare
a acestui obiectiv pe ansamblu dar el este dificil de
realizat pe fiecare perioadă (de regulă un an). Din
acest motiv problema echilibrării balanţei
comerciale trebuie văzută pe orizonturi medii de
timp.
• Balanţa comercială deficitară se echilibrează
apelând la:
- rezerve valutare proprii;
- credite externe care trebuie restituite în
viitor.

Situaţia balanţei comerciale la un moment dat (excedentară, echilibrată, deficitară) este

determinată în principal de nivelul eficienţei economice şi sociale concretizat în gradul de competivitate
a mărfurilor şi serviciilor naţionale pe piaţa mondială.

2. Balanţa serviciilor se referă la încasările şi plăţile ce provin din servicii efectuate pentru alţii,
sau primite de ţara respectivă, cum ar fi serviciile de turism, transport, dobânzi şi dividende.
Şi această balanţă poate reflecta o situaţie excedentară, echilibrată sau deficitară.

3. Contul curent înregistrează încasările de bani de pe urma exporturilor şi plăţile de pe urma

importurilor de bunuri şi servicii, urmărite pe cele două balanţe precedente comercială şi serviciilor.

4. Contul de capital înregistrează toate mişcările de capital intrate respectiv ieşite în respectiva
ţară. Acest cont sintetic are de regulă trei părţi:
a) Prima parte se referă la investiţiile ce rezultă din credite pe termen mediu şi lung, precum
şi la investiţiile directe. O investiţie străină, efectuată pe una din aceste căi, este o intrare de bani care se
transformă în capital şi deci este cuprinsă la credit. În acelaşi timp, profitul realizat de pe urma investiţiei
dar transferat în străinătate va fi înregistrat ca o ieşire.
b) A doua parte se referă la fluxurile de capital pe termen scurt care provin din diverse
mişcări monetare cum sunt: depozitele străine în băncile din ţară precum şi împrumuturile externe
curente. Toate acestea se înregistrează ca intrare deci la credit; depozitele indigene ale firmelor şi ale
persoanelor fizice efectuate în străinătate, precum şi împrumuturile acordate agenţilor economici din alte
ţări care constituie ieşiri se înregistrează la debit. Aceste fluxuri monetare (intrări şi ieşiri) sunt
considerate normale, ele decurgând din raporturile curente financiare determinate de avantajele ce pot
rezulta din diferenţele care există între ţări privind rata dobânzilor şi a cursului de schimb valutar.

c) Partea a treia a contului curent o constituie rezervele. Acestea sunt necesare pentru orice
ţară şi se constituie în valute convertibile şi aur. Necesitatea lor este justificată prin faptul că sunt folosite
pentru acoperirea deficitelor ce pot apare în alte capitole ale balanţei. Excedentele de la alte capitole sunt
considerate ca intrări la rezerve şi ieşiri în capitolele sau subcapitolele respective. Ieşirile din rezerve
sunt considerate ca intrări la partea de credit acolo unde se înregistrează deficite. Din acest motiv
rezervele au o poziţie neutră în balanţa luată în ansamblu.
În prezentarea finală a balanţei de plăţi externe trebuie să arătăm că ultimele două părţi contul
curent şi contul de capital formează ceea ce se numeşte “balanţa de bază”.
Balanţa de plăţi externe poate fi:

d) Excedentară când: • Această situaţie exprimă o activitate economică

Încasările > Plăţile
e) Echilibrată când:
Încasările ≈ Plăţile
f) Deficitară când:
Încasările < Plăţile
externă eficientă ce asigură:
- sporirea resurselor valutare;
- realizarea unor investiţii în străinătate.
• În principiu creditele se egalizează cu debitele şi
în consecinţă balanţa, aparent este întotdeauna
echilibrată.
• Echilibrarea aparentă se realizează pe două căi:
- prin cursul de schimb al monedei
naţionale care se ajustează până când
ajunge la egalitate între credite şi
debite;
- intervenţia guvernului care acţionează
în direcţia egalizării
• Exprimă o situaţie economică nefavorabilă pe
care o are ţara respectivă.

• Interpretarea balanţei de plăţi

Balanţa de plăţi externe reflectă situaţia reală a raporturilor economice ale ţării cu străinătatea.
Aceste raporturi economice sunt de dorit să se finalizeze printr-un sold pozitiv ceea ce se
concretizează într-o balanţă de plăţi echilibrată sau chiar excedentară.
Dacă însă balanţa de plăţi va fi deficitară atunci se impune din partea autorităţilor publice
recurgerea la măsuri de acoperire a deficitelor. Din această perspectivă, pentru asigurarea acestui
obiectiv guvernele recurg la următoarele măsuri :
- recurgerea la un împrumut extern; această măsură este însă costisitoare deoarece implică
plata unor împrumuturi ridicate;
- atragerea unor depozite din străinătate; această măsură determină riscul ca străinătatea să-şi
retragă depozitele pe neaşteptate;
- recurgerea la vânzarea unei părţi din rezervele constituite din valută şi aur; această măsură
trebuie luată cu multă precauţie deoarece rezervele sunt limitate şi nu se recomandă niciodată
folosirea lor în întregime pentru acoperirea deficitelor.
Deficitele din contul curent pot determina din partea autorităţilor publice luarea unor măsuri de
stimulare exagerată a investiţiilor străine, ceea ce va determina creşterea proprietăţii deţinute de străini.
 Trebuie însă evaluat corect impactul unor asemenea măsuri în corelaţie cu avantajele oferite de
intrările de capital străin care determină creşterea producţiei şi în consecinţă creează posibilitatea sporirii
locurilor de muncă şi a veniturilor populaţiei cu consecinţe pozitive asupra sporirii cererii agregate ceea
ce va determina sporirea standardului de viaţă.

• Cursul de schimb valutar

Interpretarea balanţei de plăţi ridică şi alte probleme, prin implicarea raportului de schimb al
monedei naţionale cu celelalte valute. Din acest motiv, balanţa de plăţi externe este influenţată şi de
cursul de schimb valutar.
Prin curs de schimb se înţelege preţul la care se schimbă monedele naţionale
între ele pe o piaţă specifică denumită piaţa schimburilor valutare.

Piaţa schimburilor valutare desemnează totalitatea tranzacţiilor de vânzare-

cumpărare cu valute sau titluri de credit exprimate în monedă străină inclusiv
reglementările şi instituţiile ei aferente.
Obiectul tranzacţiilor îl constituie aşadar valutele sau multiplele titluri de credit exprimate în monedă
străină (cambia, biletul la ordin, cecuri etc).

Prin valută se înţelege moneda naţională a unui stat deţinută de o persoană

fizică sau juridică sau care este utilizată în relaţiile de plăţi internaţionale.

De exemplu dolarul S.U.A. este pentru cetăţenii din această ţară o monedă naţională iar
leul românesc o valută.
Principalele titluri de credit folosite în comerţul exterior sunt cambia, biletul la ordin, cecul.
În principiu cursul de schimb valutar este determinat de cererea şi oferta de valute.

Cererea de valută exprimă nevoia de valută ce poate fi satisfăcută prin actele

de cumpărare în conformitate cu normele pieţei valutare şi cu mişcările cursului
de schimb.
Cererea de valută se formează în următoarele împrejurări pentru:
- extinderea activităţii economice;
- interese speculative de profit;
- scopuri de protejare împotriva unei dinamici necorespunzătoare a cursului de schimb al
diverselor monede naţionale.
Cererea de monedă reiese din:
- operaţiile de import;
- prestările de servicii realizate în ţară de agenţi străini;
- ieşirile de capital naţional.
Oferta de valută exprimă disponibilităţile valutare ce pot fi vândute pe piaţă în
condiţiile unui anumit curs de schimb.
Oferta de valută se formează pe baza depozitelor bancare ale persoanelor fizice şi juridice.
Cursul valutar este considerat “preţul cel mai sintetic” dintr-o economie deoarece influenţează
relaţiile economice, politice, sociale.
Economiştii fac distincţie între cursul valutar nominal şi cursul de schimb real.
Cursul de schimb rezultat din confruntarea cererii cu oferta de valută pe piaţa valutară este de
fapt cursul de schimb nominal.

O problemă importantă care apare este cea a influenţei cursului de schimb valutar asupra
eficienţei economice a tranzacţiilor dintre diferiţi agenţi economici. Pentru a înţelege mai bine aceste
influenţe, să reluăm exemplele anterioare.
 Cursurile de revenire brute la export ale firmelor A şi B au fost de CreA=191 u.m. respectiv
CreB=215 u.m. în timp ce cursurile de revenire la import au fost de CriA=204 u.m. respectiv CriB=224 u.m.
Dacă ipotetic cursul de schimb este de 1$=200 u.m. să se aprecieze eficienţa tranzacţiilor efectuate.
Rezolvare:
• Cursul de revenire brut la export reprezintă cheltuiala internă (în monedă naţională) cu care se
obţine o unitate valutară.
În această situaţie firma A efectuează o cheltuială de 191 u.m. pentru a obţine o unitate valutară
ceea ce evident în condiţiile în care cursul valutar este de 1$=200 u.m. rezultă pentru această firmă un
profit brut de 200 u.m.-191u.m.=9 u.m. pe dolar.
Similar firma B efectuează o cheltuială de 215 u.m. ceea ce evident în condiţiile în care cursul
valutar este de 1$=200 u.m. rezultă o pierdere de 200 u.m.-215 u.m.=15 u.m. pe dolar.
În această situaţie o activitate eficientă desfăşoară firma A.
Deci condiţia de eficienţă este:
 Cursul de revenire brut la export< Cursul de schimb valutar

• Cursul de revenire la import reprezintă încasarea care se realizează ca urmare a vânzării pe

piaţa naţională a unor produse care au fost cumpărate în valută din afara ţării.
În această situaţie firma A încasează 204 u.m. în urma cheltuirii unei unităţi valutare ceea ce
evident în condiţiile în care cursul valutar este de 1$=200 u.m. rezultă pentru această firmă un profit brut
de 204 u.m.-200 u.m.=4 u.m. pe dolar.
Similar firma B încasează 224 u.m. pentru o unitate valutară cheltuită ceea ce în condiţiile în
care cursul valutar este de 1$=200 u.m. îi aduce un profit brut de 224 u.m.-200 u.m.=24 u.m. pe dolar.
În situaţia dată cea mai eficientă activitate o desfăşoară firma B care are în condiţiile cursului de
schimb existent, are o încasare mai mare în raport cu firma A ceea ce îi va permite obţinerea unui profit
mai mare.
Deci condiţia de eficienţă este:

Cursul de revenire la import > Cursul de schimb valutar

• Cursul de schimb real

Constă în preţul relativ al mărfurilor produse în două ţări. El arată în ce raport se pot schimba
mărfurile unei ţări pe mărfurile alteia. În literatura economică el mai este cunoscut sub numele de
“condiţiile schimbului”.
Între cursul nominal şi cursul de schimb real există următoarea relaţie:

Pentru interpretarea relaţiei de mai sus să luăm următoarele exemple:

•Cursul de schimb nominal 1$=19800 lei; preţurile unor mărfuri similare sunt: în România 100
miliarde lei iar în S.U.A. 4.500.000 $. Să se determine cursul de schimb real şi să se explice semnificaţia
sa.
Rezolvare:
1 100 .000 .000 .000 lei . 100 .000 .000 .000 lei
CS real = × = =1,12
19800 lei 4.500 .000 $ 89 .100 .000 .000 lei
Aceasta înseamnă că mărfurile produse în România au un preţ relativ care reprezintă 1,12 din

pretul marfurilor produse in tara ( lei )

CS real = CS nom ×
pretul marfurilor produse peste granita (lei )

preţul mărfii similare americane cea ce arată că mărfurile americane vor fi mai ieftine decât cele
româneşti.
• Cursul de schimb nominal 1$=19500 lei; preţ; preţurile mărfurilor rămân identice. Să se
determine noul curs de schimb real şi să se explice semnificaţia sa.

Rezolvare:
1 100 .000 .000 .000 lei . 100 .000 .000 .000 lei
CS real = × = = 0,97
23 .000 lei 4.500 .000 $ 103 .500 .000 .000 .lei
Aceasta înseamnă că mărfurile produse în România au un preţ relativ care reprezintă 0,97 din
preţul mărfii similare americane. Aceasta înseamnă că mărfurile americane vor fi mai scumpe decât cele
româneşti.
Generalizând raţionamentele de mai sus rezultă că:
 Dacă Sreal>1 - mărfurile produse în străinătate sunt relativ mai ieftine în raport cu cele produse în
ţară; în această situaţie populaţia ţării de referinţă acţionând după criteriul de raţionalitate economică va
achiziţiona mărfuri străine similare; în această situaţie exporturile vor fi mai mici decât importurile
ceea ce va determina o valoare negativă a exportului net; deci implicit un deficit al contului curent al
balanţei de plăţi externe.

nivelul preturilor marfurilor produse in tara (moneda nationala )

CS real = CS nom ×
nivelul preturilor marfurilor produse peste granita ( moneda straina )

Dacă CSreal <1 - mărfurile produse în ţară sunt relativ mai ieftine în raport cu cele produse în
străinătate; acţionând după acelaşi criteriu populaţia ţării de referinţă va achiziţiona mărfuri autohtone
similare; în această situaţie exporturile vor fi mai mari decât importurile ceea ce va determina creşterea
valorii exportului net deci formarea unui excedent al contului curent al balanţei de plăţi externe.
Cursul de schimb real este influenţat şi de procesele inflaţioniste care duc ridicarea nivelului
preţurilor. Din acest motiv lupta împotriva proceselor inflaţioniste prin mecanismele cunoscute
constituie un obiectiv al managementului guvernamental care poate contribui şi la realizarea unui curs de
schimb real scăzut. Acest aspect poate fi mai uşor de pus în evidenţă prin analiza următoarei relaţii
derivată din cea anterioară:

I p1
CS real = CS nom × unde:
I p2

Ip1 - indicele preţurilor în ţara de referinţă;

Ip2 - indicele preţurilor în ţara cu care se execută tranzacţiile

Acţiunea asupra contului curent este o operaţie extrem de delicată. Dacă se vor lua măsuri la
nivelul managementului guvernamental pentru reducerea deficitului contului curent cum ar fi: creşterea
volumului de investiţii publice pentru modernizarea capitalului fix, reducerea impozitelor sau mărirea
volumului achiziţiilor de stat, atunci vom asista la scăderea cheltuielilor de producţie pentru bunurile ce
vor fi exportate, deci la scăderea cursului de schimb real dar la orizont, apar următoarele riscuri:
- reducerea soldului contului de capital, prin reducerea rezervei valutare şi de aur, care oricum
nu poate realizată decât până la un anumit nivel, deoarece orice stat trebuie să-şi formeze
stocuri de siguranţă pentru situaţii neprevăzute şi ca o garanţie pentru organismele financiare
că debitorii privaţi sunt capabili să-şi plătească datoriile, în caz contrar riscând acordarea
unui “rating” de ţară nefavorabil (prin creşterea dobânzilor) cu implicaţii asupra finanţărilor
externe;
- reducerea soldului contului de capital, va conduce la necesitatea contactării de credite pe
diferite orizonturi de timp (creşterea cererii de valută în condiţiile în care capitalurile
internaţionale cunosc o dinamică mai scăzută) , ceea ce va determina creşterea cursului de
schimb nominal cu implicaţii asupra importurilor strategice, proces care la rândul său va
influenţa în cazul schimburilor economice externe creşterea cursului de schimb real şi
implicit se ajunge din nou la creşterea deficitului contului curent

Rezultă că deficitul contului curent trebuie redus prin mişcări de capital care nu trebuie să
afecteze contul de capital cum sunt: investiţiile directe străine şi împrumuturi pe termen lung pentru
activitatea economică, care vor contribui prin efectul de antrenare la creşterea soldului primelor două
componente ale balanţei de plăţi externe: balanţa comercială şi balanţa serviciilor.

5. 5 Echilibrul economic global

• Cererea şi oferta globală. Teoria echilibrului şi dezechilibrului în economie

În cadrul unei economii de piaţă comportamentele cumpărătorilor (consumatorilor) respectiv ale
producătorilor (vânzătorilor) se prezintă sub forma cererii agregate respectiv a ofertei agregate.
 Cererea agregată este constituită din totalitatea cheltuielilor pentru bunuri şi
servicii dintr-o economie.
Aceste cheltuieli sunt cuprinse în mai multe grupe de cheltuieli care sunt prezentate în
continuare:
- consumul personal;
- consumul guvernamental;
- investiţii;
- export-import.
Oferta agregată este constituită din producţia totală adusă la piaţă de către
agenţii economici producători (vânzători)

Oferta agregată se obţine prin însumarea producţiilor (încasărilor totale, cifrelor de afaceri) ale
tuturor agenţilor economici dintr-o ţară. Aceste elemente arătate pot fi redate prin:
- producţiile ramurilor şi sectoarelor care susţin oferta;
- resursele consumate;
- costurile plătite şi şansele sacrificate.
Asemănător analizei corelaţie cerere – ofertă – preţ de echilibru la nivel microeconomic şi în
cazul analizei macroeconomice cererea şi oferta globală sunt analizate prin relaţia lor cu indicele general
al preţurilor (IGP). Graficul de mai jos redă sugestiv aceste corelaţii:

IGP OA
PE

E
P2
CA

Qo QE Qc OA

Din grafic rezultă că pe baza confruntării cererii şi ofertei globale se formează un preţ de
echilibru (IGP). Reducerea IGP va reduce oferta agregată (Qo) şi va determina creşterea cererii agregate
(Qc); invers creşterea IGP va duce la creşterea ofertei agregate (Qo) şi respectiv la reducerea cererii
agregate (Qc).
Pornind de la analiza graficului de mai sus ajungem la concluzia că din punct de vedere teoretic
într-o economie trebuie să se instaureze echilibrul.
Echilibrul economic semnifică starea spre care tinde piaţa bunurilor şi
serviciilor, monetară, capitalului şi muncii precum şi piaţa naţională în ansamblul ei
când cererea şi oferta agregată tind să se egalizeze.

El semnifică tendinţa spre egalizare a două mărimi interdependente şi se crează prin acţiunea şi
comportamentul agenţilor economici în calitatea lor dublă de producători (vânzători) şi de consumatori
(cumpărători); prima categorie urmăresc maximizarea profitului iar cea de a doua categorie urmăresc
maximizarea utilităţii.
Teoria economică a echilibrului economic a scos în evidenţă trei grupe de concepţii: concepţia
clasică a echilibrului, neoclasică şi keynesiană.
Le vom prezenta în continuare succint:
a) Concepţia clasică a echilibrului pune accent pe principiile liberalismului astfel:
 • Adam Smith considera că “mâna invizibilă” era în măsură să armonizeze comportamentele
producătorilor şi consumatorilor;
• David Ricardo considera că echilibrul poate fi restabilit prin evoluţia ofertei care aduce preţul
la nivelul său normal;
• Jean Baptiste Say formulează “legea debuşeelor ” conform căreia oferta şi cererea se reglează
automat deoarece fiecare produs nou îşi va crea propria sa piaţă de desfacere.
b) Concepţia neoclasică a echilibrului bazată mai ales pe teoria economistului Leon Walras.
Conform acesteia, nu există activitate economică izolată, între agenţii economici existând relaţii
de interdependenţă generală. În acest sens :
- se pleacă de la ipoteza că pe piaţă se alcătuieşte o anumită structură a preţurilor, care este
cunoscută atât de producători cât şi consumatori şi care se impune din afară, fiind deci exogenă
pentru agenţii economici.
- fiecare dintre aceştia urmăresc maximizarea propriilor lor interese fapt care duce la o nouă
cerere şi ofertă la un nou vector de preţ.
- confruntările între cerere şi ofertă se petrec fără ca schimbul să aibă loc efectiv, procedeu
cunoscut sub numele de “tatonările lui Walras”.
- procedeul se repetă până când structura preţurilor permite egalizarea precisă a cererii şi ofertei
pentru fiecare bun.
- pe baza acestui nou vector de preţ se trece la efectuarea schimburilor; principalul prototip la
tatonările walrasiene este considerată piaţa bursieră.
Limitele acestei teorii sunt următoarele:
- producătorul nu poate influenţa consumatorul fapt contrazis de realitate;
- nu ţine cont decât de o singură funcţie a monedei (de evaluare), celelalte fiind ignorate;
- echilibrul luat în considerare este unul static.
c) Concepţia keynesiană asupra echilibrului porneşte de la viziunea macroeconomică bazată
pe analiza agregată a fluxurilor agregate. Acest model pune accent pe importanţa cererii agregată.
Echilibrul pe cele patru pieţe poate fi exprimat după cum urmează:

• Pe piaţa bunurilor şi serviciilor:

Economii − Investitii ≈ Export − Import

• Pe piaţa capitalului:
Oferta de capital ≈ Cererea de capital sau
Oferta de economii = Cererea de investitii

• Pe piaţa monetară :
Oferta monetara ≈ Cererea monetara sau MV ≈ PT
unde:
MV- oferta monetară; M-masa monetară; V-viteza de circulaţie;
PT- cererea monetară; P- nivelul general al preţurilor; T- nivelul tranzacţiilor.

• Pe piaţa muncii:
Oferta de munca ≈ Cererea de munca

Între cele patru segmente ale pieţei sunt o serie de corelaţii; astfel:
•Piaţa bunurilor şi serviciilor se găseşte în relaţie directă cu piaţa de capital deoarece firmele nu-
şi pot asigura în totalitate autofinanţarea din resurse proprii.
• Piaţa capitalului este determinată după cum s-a văzut din relaţiile de mai sus de întâlnirea cererii de
investiţii cu oferta de economii; astfel:
- cererea de învestiţii este invers proporţională cu rata dobânzii; la rândul său cererea este
determinată de comparaţia între productivitatea marginală a capitalului şi rata dobânzii (Wmarg K>d’
unde d’ – rata dobânzii);
- oferta de economii este direct proporţională cu rata dobânzii
Deci piaţa capitalului depinde de piaţa monetară.
 • La rândul ei piaţa monetară este locul de întâlnire al cererii de monedă (cerută de agenţii
economici) cu oferta de monedă.
• Piaţa muncii este locul de întâlnire al ofertei de muncă cu cererea de muncă; oferta de muncă care
aparţine depinde de raportul dintre utilitatea şi dezutilitatea muncii (sacrificarea timpului liber) al salariatului
şi este direct proporţională cu salariul real; cererea de muncă care aparţine depinde de raportul dintre venitul
marginal şi costul marginal şi este invers proporţional cu salariul real.
Echilibrele parţiale descrise mai sus sunt parte integrantă a echilibrului general se concretizează în :
- creştere economică pozitivă;
- o relativă stabilitate a preţurilor;
- o ocupare cât mai deplină a resurselor de muncă;
- o repartiţie echitabilă a veniturilor într-o economie unde există o numeroasă clasă de mijloc;
- sold relativ echilibrat al balanţei de plăţi externe pe termen mediu.
Dezechilibrul macroeconomic este o situaţie care exprimă o dereglare a
raportului dintre cererea şi oferta agregată în diferitele segmente ale pieţei, abaterile
dintre ele depăşind limitele considerate normale al echilibrului economic.

Evoluţia vieţii economice demonstrează că dezechilibrele constituie o permanenţă. Un echilibru

perfect nu este decât o întâmplare. Cele mai importante dezechilibre sunt:
- stagnarea sau descreşterea economică;
- inflaţia sau deflaţia;
- subocuparea sau şomajul;
- decalaje mari între veniturile personale într-o economie unde există o polarizare puternică a
claselor sociale;
- existenţa unui dezechilibru important al balanţei de plăţi.
• Presiunea şi absorţia –cauze ale dezechilibrelor economice.
Dezechilibrele economice sunt determinate de presiune şi absorbţie.
PRESIUNE ABSORBŢIE
• exces de ofertă; existând deci o concurenţă mare • exces de cerere; existând deci concurenţă
între ofertanţi (producători sau vânzători); mare între purtătorii cererii (consumatori sau
• selecţia o fac cumpărătorii (“buyers market”); cumpărători);
• această situaţie este specifică economiei bazată pe •selecţia o fac vânzătorii (“sellers market”);
ofertă (“supply side economics”) care constituie tipul • această situaţie este specifică economiei
ideal de piaţă; bazată pe cerere (“demande side economics”);
• această situaţie determină: • această situaţie determină:
- stimularea creşterii calităţii; - absenţa stimulării pentru producţia de
- promovarea progresului tehnic; calitate;
- creşterea investiţiilor pentru produse noi - orientarea investiţiilor pentru creştere
- reducerea costurilor. economică extensivă cu efecte negative asupra
- unele efecte negative cum sunt: risipa, promovării progresului tehnic;
supraproducţia. • este o situaţie nedorită într-o economie de
piaţă.

Din cele arătate până în prezent rezultă că problema echilibrului sau dezechilibrului economic este
dată de raportul dintre resurse şi nevoi; astfel:
- conform legii rarităţii resurselor nevoile depăşesc în permanenţă resursele; din acest motiv
echilibrul se atinge pe una din următoarele căi:
- limitarea nevoilor;
- sporirea resurselor şi folosirea lor mai eficientă.
- prin mecanismul preţurilor se produce egalizarea cererii cu oferta de bunuri şi servicii la nivel
macroeconomic.
 • Corelaţii de echilibru între componentele managementului guvernamental

Economia naţională este un sistem complex şi din acest motiv analizele efectuate în
capitolele anterioare pe diferitele ei componente creştere şi dezvoltare economică, ocupare şi
şomaj, inflaţie şi raporturile economice externe sunt corelate între ele şi se intercondiţionează
reciproc.
Producţia potenţială
Produsul naţional

Producţia efectivă

4
1

Timp

Între cele patru componente şi evoluţia cererii agregate există o relaţie care după
opinia unor economişti (Eugen Prahoveanu) se manifestă după cel puţin doi ani.
Cele patru obiective ale managementului guvernamental depind deci de evoluţia
cererii agregate, care la rândul ei variază în funcţie de fazele ciclului economic.
În faza de expansiune a activităţii economice (2), cererea agregată creşte rapid şi are
ca efect reducerea diferenţei dintre producţia efectivă şi cea potenţială. În această perioadă se
realizează două obiective ale politicii microeconomice: creşterea producţiei şi reducerea
şomajului. În schimb creşte inflaţia ceea ce determină după cum s-a văzut din capitolul
anterior un curs de schimb real mare ceea ce va conduce la scăderea competivităţii producţiei
indigene şi la creşterea importurilor ceea ce va atrage după sine un deficit în contul curent.
O dată cu creşterea inflaţiei acţionează şi factorul psihologic ceea ce consolidează
anticipările inflaţioniste din partea populaţiei şi a firmelor.
Deşi se ajunge în punctul de vârf al creşterii economice (3), în ciuda efectelor pozitive
pe care le înregistrează primele două obiective, inflaţia şi dezechilibrul balanţei de plăţi devin
probleme grave.
Când se depăşeşte punctul de vârf al creşterii economice şi se ajunge la faza de
recesiune (4) lucrurile se petrec invers faţă de tendinţele anterioare: asistăm la o mişcare
negativă a activităţilor economice, însoţită de reducerea locurilor de muncă dar nivelul
inflaţiei şi situaţia balanţei de plăţi se îmbunătăţesc.
Într-o asemenea situaţie, autorităţile guvernamentale au două metode de acţiune
alternative care rezolvă parţial unele din obiectivele economice. Astfel dacă se încurajează
cererea agregată, asistăm la o creştere economică şi la reducerea şomajului dar apar pericole
legate de inflaţie şi de deficitul balanţei de plăţi. Dacă însă se reduce deliberat cererea
agregată deci o politică deflaţionistă, se reduce inflaţia şi se reduce deficitul balanţei de plăţi
dar producţia se reduce şi şomajul creşte.

111
 Punctul optim în care la un

Rata inflaţiei
anumit nivel al şomajului
inflaţia este nulă.

Rata şomajului

Cea mai importantă problemă de echilibru macroeconomic care apare este balansarea
dintre inflaţie şi şomaj. Această problemă este amplificată şi de realizarea unui şomaj înalt
concomitent cu rate înalte ale inflaţiei şi cu stagnarea producţiei fenomen complex pe care
deja îl cunoaştem sub numele de “stagflaţie”. Acest aspect ne e sugerat de graficul de mai sus.
El redă o problemă dificilă a autorităţilor guvernamentale: găsirea unui raport optim
între şomaj şi inflaţie adică găsirea unui punct optim în care la un nivel al şomajului inflaţia
este nulă. Acest raţionament a fost stabilit în urma observaţiilor economistului A.W. Phillips
care a remarcat existenţa unei relaţii invers proporţională dintre ritmul de creştere a salariilor
nominale şi rata şomajului.
Din punctul de vedere al managementului guvernamental se impune găsirea nivelului
de şomaj care reprezintă de fapt costul social care trebuie achitat pentru atenuarea proceselor
inflaţioniste.
Trebuie însă remarcat faptul că această corelaţie este valabilă pe termen scurt.
Acelaşi lucru se poate afirma despre corelaţiile dintre obiectivele managementului
guvernamental, economiştii fiind în marea lor majoritate de acord că analiza lor corelativă
este bazată pe fluctuaţiile ciclului economic decenal. Pe termen lung, aceste corelaţii nu se
mai manifestă, nefiind încă suficient cunoscute şi constituind obiecte de controversă.

112
BIBLIOGRAFIE

1. Albert Michel, Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas, Bucureşti 1992.

2. Angelescu, Coralia, Economie, ediţia a V-a, Editura Economică, 2000
3. Bădulescu Alina, Microeconomie, Editura Expert, 2007
4. Bălaceanu Cristina, Macroeconomie, Editura CH Beck, 2007
5. Bălăceanu, Cristina, Bentoiu, Claudia, Mărgineanu, Dragoş, Macroeconomie.
Aplicaţii, Editura CH Beck, 2006
6. Blaug Mark, Teoria economică în retrospectivă, Editura Didactică şi Pedagogică,
1992
7. Burloiu Petre, Managementul resurselor umane, Editura Lumina Lex, 1997
8. Constantinescu, N.N., Reforma economică. În folosul cui?, Editura Economică,
1994
9. Didier Michel, Economia: regulile jocului, Editura Humanitas, 1998
10. Dobrotă Niţă ş.a., Economie politică, Editura Economică, 1997
11. Dobrotă Niţă, ABC-eul economiei de piaţă modernă, Casa de Editură şi Presă,
“Viaţa Românească”, 1991
12. Dogan Mattei şi Pelassy Dominique, Economia mixtă - jumătate capitalistă,
jumătate socialistă, Editura Alternative, 1992
13. Dornbush Rudiger, Fischer Stanley, Startz Richard, Macroeconomie, Editura
Economică, 2007
14. Drăgănescu, Mihai, De la societatea informaţională la societatea cunoaşterii,
Editura Tehnică, 2003
15. Drucker Peter, Societatea postcapitalistă, Editura Image, 1999
16. Dudian Monica, Bazele economiei, Editura All Beck, 2001
17. Fota Constantin ş.a, Bursa la dispoziţia întreprinzătorului, Editura Mondo-EC,
1992
18. Golea Pompiliu, Economie politică (Fundamente teoretico-aplicative), Editura
Leda, 2000.
19. Golea, Pompiliu, Pârvu Iuliana, Economie, Editura Ex Ponto, 2003
20. Ghiţă Tănase, Gavrilă Ilie, Niţescu Dan, Popescu Constantin, Economie - teste,
probleme, răspunsuri, Editura Economica, 1997
21. Heyne Paul, Modul economic de gândire (Mersul economiei de piaţă liberă),
Editura Didactică şi Pedagogică, 1991.
22. Iancu, Aurel, coord., Dezvoltarea economică a României: Competitivitatea şi
integrarea în Uniunea Europeană, vol. 1,2, Editura Academiei Române, 2005
23. Iancu, Aurel, Cunoaştere şi inovare: o abordare economică, Editura Academiei
Române, 2006
24. Mecu Constantin, Părăluţă Nedelea ş.a., Economie politică (Aplicaţii practice),
ediţia a III-a, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007
25. Mecu Constantin, Enache Constantin (coord.), Economie politică, ediţia a V-a,
Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007
26. Morar, Robert, Economie politică. Politici economice, Editura Lumina Lex, 2004.
27. Naisbitt John, Megatendinţe, Editura Politică, 1989
28. Negrei C. Costel, Bazele economiei mediului, Editura Didactică şi Pedagogică
R.A. 1996
29. Nicolescu Ovidiu, Management comparat, Editura Economică, 1997

113
30. Prahoveanu Eugen, Economie Politică – Fundamente de teorie economică,
Lumina Lex, 2002
31. Puia Ilie, Mic dicţionar pentru tineret de istorie a economiei româneşti, Editura
Politică, 1988
32. Răboacă, Gheorghe, Piaţa muncii şi dezvoltarea durabilă, Editura Tribuna
Economică, 2003
33. Răboacă Gheorghe, Ciucur Dumitru, Metodologia cercetării ştiinţifice economice,
Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007
34. Suciu, Martha Cristina, Economics – Microeconomics, Editura ASE, 2007
35. Toffler Alvin, Al treilea val, Editura Z, 1996
36. Zorlenţean Tiberiu ş.a. Managementul organizaţiei, Editura Holding Reporter,
1996
37. Zorlenţean Tiberiu, Microeconomie, Centrul Poligrafic A.S.E, 1992

114