1

Interconexiuni filosofice, civilizaţionale

şi lingvistice în interpretarea valorilor axiologice.

Victor Untila, ULIM, Chisinau

La recherche met en lumière les différences entre deux approches interprétatives de l’axiologique :
celle de l’intension dénotative du mimesis-exégèse de la signification-manifeste et celle de l’extension conotative
subjective, ancrée sur le con-sens intersubjectif. Les observations méthodologiques suggérées dans l’étude vise la
distinction nette entre ces interpétations, la première assurant la transcendance humaine vers le « Bien » et l’autre, à
ses risques et périls, l’autonomie et le libre arbitre humain.

„Les mots sont à tout le monde, les idées à qui les trouve”
(Leonardo da Vinci )

Oamenii nu sunt fiinţe îngereşti şi nu pot comunica prin intuiţie pură, ei au la dispoziţia lor limbajul,
dar relaţiile lor cu limba rămîn obscure şi ezoterice.
Acest caracter obscur şi ezoteric se prezintă mai ales în faţa (R(i) - receptorului interpretant în cazul
unor texte, expresii, enunţuri cu concepte axiologice „dure”. Astfel de concepte etico-morale ca
„datorie”, „dreptate”, „ onoare”, „cinste” ş.a. se prezintă cu un sens prezumptiv, lapidar, latent, ascuns,
iar interpretarea/înţelegerea lor depinde de actualizarea tuturor tipurilor de conexiuni: culturale,
pragmatice, lingvistice, semio-logice în toată complexitatea lor. Această misiune se complică şi prin
faptul că în interpretarea lor se iscă un şir de antinomii precum : limbă-limbaj, conţinut-valoare,
individ-societate, libertate-necesitate, obiectiv-subiectiv, abstract-empiric, formal-concret, referinţă-
semnificaţie, sens-adevăr ş.a.
Filosofia, pe parcursul istoriei sale de 2500 ani a elaborat zeci de doctrine a valorilor – de la
absolutizarea etico-moralului trecînd prin relativizarea lui şi pînă la reducţionismul nihilist, ajungînd să
recunoască astăzi diversitatea şi pluralitatea formelor de viaţă, care nu pot fi reconciliate într-un model
axiologic unic. Dar, această pluralitate şi diversitate nu trebuie să împiedice recursul la valori ca
exigenţă de unificare civilizaţională.
Filosofia axiologicului reprezintă incursiunea abstractului, universalului şi absolutului în concret,
prezent şi contingent, or anume acestea din urmă suscită interogaţii şi teoretizări etico-morale, care se
nasc din contradicţiile pe care le întîlneşte orice fiinţă „homo sapiens” în actualizarea concretului şi
acţiunii.
La prima vedere aceste concepte comportă suficientă claritate intenţională spre a putea fi luate ca
atare, fără un efort special. Cu atît mai mult că conceptele etico-morale se bucură de aşa zisa „reducţie
etică”- salvarea sensului moral. Interpretarea ar trebui să fie condiţionată de analiza funcţionalistă a
„conţinutului manifest”, de cenzura etică a sensului, care este intenţional înscris în semantica profundă a
conceptului, încît acesta să se înscrie unui model paideic de o pertinenţă durabilă, atemporală şi care
trebuie salvat de un înţeles profan.
Dar , tot mai des în experienţa interpretativă textuală, discursivă şi publică semnalăm prezenţa unei
tensiuni existenţiale transfigurate cultural, manifestată prin derive interpretative şi conjecturi subiective.
Spre exemplu, proverbul „Banii nu nu aduc fericirea” în dezbateri şi polemici ajunge tot mai des să fie
inversat şi să afirme că banii nu numai că aduc, dar şi garantează fericirea; iar conceptele de „onoare”,
„cinste”, „datorie”, chiar şi „prietenie”, „dragoste”, încetează să fie sentimente fără interese şi se
interpretează astăzi ca comerţ de interese.
Mutaţiile civilizaţionale epocale au răsturnat sistemele de valori . Postmodernismul a provocat
declinul conceptelor „dure”, a Fiinţei” şi a „Sensului”. Sciziunea existenţială îl defineşte pe omul
(post)modern ca pe o structură interpretativă sui generis. Sensul îşi pierde caracterul său autonom şi
substanţial, devenind o „funcţie pragmatică a comunicării, a limbajului, un produs al unui acord
intersubiectiv(consens)”[1]. Sensul, adevărul nu mai rezultă dintr-o adecvare la obiect, dar dintr-o
contingenţă, din supoziţiile Subiectului legitimat într-un context cultural. Un relativism general se
 2

impune, care descentralizează orice pretenţie la sens, validitate şi adevăr. Chiar şi cele două tradiţii mari
filosofice din sec. XX – continentală şi analitică abandonează pretenţia de a descoperi „Fiinţa”, „Sensul”
şi se îndreaptă spre afirmarea unei „plasticităţi nelimitate a omului şi a lucrurilor”[2].
Cititorul (post)modern, acest „self-interpreting animal” a ajuns să înainteze aleatoriu, fără ţintă şi
metodă pe suprafaţa unui text, fără pretenţia unei sondări şi aprofundări semantice. El foloseşte textul ca
pe „un ambalaj pentru propriile pasiuni, care pot proveni din exterior”[3]. Astfel „rădăcinile naturale ale
interpretării”[4] – „idolii” şi pasiunile umane precum : iubirea, ura, bucuria, tristeţea, invidia, veneraţia,
altruizmul, frica, dispreţul, recunoştinţa, ironia, indignarea, orgoliul, ruşinea ş.a. angagează
subiectivitatea la maximum. În consecinţă, hermeneutica etico-moralului riscă să se îndrepte spre o
„semioză nelimitată”, spre o metafizică a subiectivităţii şi atotputerniciei ego-ului, individualismului
narcisic şi riscă să pună capăt spiritualităţii şi transcendenţei în favoarea imersiunii totale într-un univers
antropocentric şi materialist.
Fundalul lingvistic al inteligibilităţii umane este unanim recunoscut. Condiţia semantică în procesul
de cunoaştere a lumii, în modul de a concepe realitatea şi de a opera demarcaţii, clasificări,
conceptualizări rămîne definitorie şi tot atît de importantă precum măsurarea şi calculul într-o lume
ordonată tempo-spaţial. Spre deosebire de sistemele logice de concepte, temeinic formalizate şi unde
silogismul exclude interpretarea, negocierea şi deliberarea, sistemele semantice de noţiuni sunt ancorate
în psihologie, sociologie, istorie, cultură, care condiţionează interpretarea. Conştiinţa morală este
condiţionată de factori de ordin biologic, psihologic şi social, dar nu este şi determinată de aceştea, odată
ce pune mereu în discuţie reductibilitatea la aceste condiţii aparente. Conştiinţa morală depăşeşte
existenţialul prin pretenţia sa la universalitate. Biologia, psihologia sau sociologia nu pot da un răspuns
exhaustiv acestui imperativ maral, pentru că fiinţa umană este totdeauna ceva mai mult decît suma
acestor condiţionări.
Din sec. XVII, odată cu „Grammaire du Port-Royal” şi pînă la începutul sec XX gîndirea lingvistică
opera cu concepţia veritativă a semnificării. Dacă este adevărat că enunţurile exprimă idei, atunci
conform delimitării carteziene ideaţia ar cuprinde două dimensiuni: reprezentarea mentală,
raţională(dictum) şi atitudinea voluntară, subiectivă(modus). În consecinţă vom semnala posibilitatea
unei „duble lecturi: una abstractă, raţională şi formală şi alta concretă, empirică şi materială”[5]. În
acest sens să mai amintim că conceptele axiologice sunt privite ca construcţii „ideal-tip”(M.Weber) ale
ştiinţelor culturii şi constituie un model explicativ de asociere dintre un conţinut raţional şi un ideal. În
consecinţă vom distinge între realitate şi ideal, interpretări de existenţă şi interpretări de valoare.
Astfel, dimensiunea fundaţionalistă, epistemologică de justificare raţională a cunoaşterii(atemporală)se
pomeneşte în faţa unei dimensiuni pragmatiste. De menţionat în acest sens că rivalitatea dintre filosofiile
constituite în trena kantianismului, pozitivismului şi empirismului logic cedează în faţa filosofiilor
„frivole”, „literare” , relativiste, motiv pentru care se produce înlocuirea esenţialului prin accidental,
masacrînd intenţionalitatea valorizantă. Ca urmare unele „Filosofii terapeutice ale modernităţii
tîrzii”[vezi 6] cer abandonarea pretenţiei fundaţionaliste a filosofiei prin asumarea dependenţei sale de
contextul cultural tempo-spaţial şi reduc argumentarea filosofică la practici lingvistice recunoscute
social.
Şi din punct de vedere semantic ne pomenim în faţa unei alegeri interpretative duble :
una denotativ-obiectivă şi alta conotativ-subiectivă.
Semnificaţia ca semem este formată din imutabile structuri : mărci semantice denotative şi
conotative, care sunt categorii ale teoriei codurilor. Din punct de vedere a semioticii şi a „teoriei
codurilor”[vezi 7], chiar dacă în actul semiotic încrucişarea circumstanţelor şi a codurilor face ca fiece
mesaj să apară drept o formă goală, prezumptivă, căreia i se pot atribui diverse sensuri posibile, trebuie
să luăm în calcul extensiunea şi intensiunea semnului lingvistic. Intensiunea denotativă va asigura
accederea la semnificaţia şi semantizarea restauratoare a semnului, iar extensiunea conotativă asigură
conţinutul instaurator pragmatic a unei funcţii-semn. Astfel evităm confundarea dintre semiologia
semnificării şi cea a comunicării. Trebuie să distingem net semnul-indiciu, care conduce spre
semnificare referenţială univocă în temeiul codului de bază şi semnul-semnal, care e vag, emoţional,
bazat pe subcod şi care serveşte comunicarea.
 3

Ar merita să amintim în acest sens că limba ca instrument cultural şi social s-a constituit de la
începuturi ca cod de semne ce promovează adecvarea ca urmare a unui proces de construcţie prin
selecţie în perspectiva funcţiei cognitive de adecvare şi modelare a ideaţiei şi nu pentru cea de
comunicare (schimb de mesage)- părere dominantă printre lingvişti. Doar mai tîrziu, limba a ajuns să fie
„exaptată”[vezi 8] pentru comunicare, mai întîi sub forma vorbirii, iar apoi a scrisului. Astfel şi geneza
istorică a limbii ne demonstrează că derivarea utilităţii curente (exaptarea) a contribuit la autonomia
comunicaţională atotpermisivă a Subiectului.
În concluzie am dori sa scoatem în evidenţă următoarele :
primo: nterpretarea conotativ-pragmatistă este bazată pe semn-semnal, care realizează un proiect
virtual printr-o reţea labirintică extensională de subcoduri şi instaurează semnificaţii subiective, pornite
deseori de la „idolii naturali” ai interpretării şi de la singularitatea experienţelor individuale. Speculaţiile
conotativ-subiective ale interpretului îşi găsesc argumentare în descoperirile lingvisticii moderne, cît şi
în „cotitura lingvistică a filosofiei limbajului comun”[9] precum : „efectul de sens pe linia
vorbirii”(Saussure), „cunoaşterea colaterală”(Peirce), „efect al uzajului”(Hjelmslev), „jocul
lingvistic”(Wittgenstein), „jocul acţional comunicativ”(Schmidt),
„interpretanţa(Benveniste)/semnificaţia adăugată(Ch.Bally), „izotopii sau nivele de sens paralele şi
autonome”(Greimas), „funcţie expresivă”(K.Buhler), „funcţie emotivă şi conativă”(R.Jacobson),
„interacţiunea comunicaţională”(Habermas), „fuziune a orizonturilor”(Gadamer), „a lumilor
posibile”(D:Lewis), „viziunea circulară a comunicării”(Y.Winkin) ş.a. Acest model interpretativ
urmează metodologia epistemică constructivistă - de reprezentare a interacţiunii cu lumea.
Secondo: sensul (înţelesul obiectiv/denotativ)” este informaţia intrinsecă(mesajul/intensiunea) cu
care un nume (termen/noţiune) sau un enunţ se lansează în actul de semnificare şi de comunicare”[10]
Interpretarea denotativ-obiectivă foloseşte semnul ca indiciu al semnificaţiei referenţial-univoce,
realizînd un proiect programat, bazat pe un cod bază. Interpretarea devine una veritativă, foloseşte
funcţia cognitivă de adecvare şi modelare a ideaţiei, este abstractă, raţională, formală şi de valoare.
Această interpretare ne îndreaptă spre un model epistemic cognitivist al intenţionalismului
comprehensiv, menit să reconstruiască fidel sensul pentru a maximiza disponibilităţile noastre de a
înţelege. Acest model interpretativ presupune ca aceste intenţii „signitive” să fie într-o mare măsură
criteriul de validitate, reconstruind pe axa gîndire – discurs legătura dintre voinţa de adevăr şi voinţa de
comunicare, situînd discursul în zona de interferenţă a teoreticului cu gîndirea convertită în act vorbit.
„Mimesis”-ul exegeză trebuie să profileze o judecată îndatorată ideilor, să recupereze un obiect semantic
unic şi identic sieşi prin transpoziţia de la obiectul de interpretat la un registru lingvistic
accesibil cu posibile inferenţe logico-semantice strict delimitate de semnul-indiciu.
Aceasta ar putea constitui şi calea regăsirii valorilor într-o lume actuală coruptă.
Referinţe:

[1] Ion Plămădeală „Opera ca text. O introducere în ştiinţa textului”

Ed. „Prut Internaţional”, 2002, Chişinău, p.6
[2] Alain Finkielkraut „ Noi, i moderni”, Ed. „Lindau”, Torino, 2006, p. 144.
[3] Umberto Eco ” Şase plimbări prin pădurea narativă”
Ed. „Pontica”, Constanţa, 1997, p.15.
[4] Petru Bejan „ Hermeneutica prejudecăţilor”, Ed.”Axis”, Iaşi,2004, p. 234.
[5] R. Blanché « L’axiomatique”, Paris, 1970,p.102.
[6] Radu Nicolau „Filosofii terapeutice ale modernităţii tîrzii”
Ed. „Polirom”, 2001
[7] U. Eco „O teorie a semioticii”, Ed. „Meridiane”, Bucureşti, 2003, p, 157.
[8] Thomas A. Sebeok „ Semnele: O introducere în semiotică”
Ed. „Humanitas”, Bucureşti, 2002, p. 185.
[9] Michael Devitt, Kim Sterelny „ Limbaj şi Realitate”. O introducere în
filosofia limbajului. Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p. 259.
[10] P. Ioan „Logica Integrală”, Ed, „Şt. Lupaşcu”, Iaşi, 1999, p. 56.

publicat in: ”Interconexiuni metodologice, pragmatice şi didactice în ştiinţele limbii”- Conferinţa

Internaţională , IRIM, Chişinău, 18 aprilie 2008, pp. 14-19.