Tema nr.

1:
Problematica educabilităţii. Folosind experienţa dvs. personală precum şi informaţiile din anexa nr.1,
argumentaţi importanţa eredităţii psihologice şi a mediului socio-cultural în dezvoltarea individului.

Anexa nr.1

Educabilitatea semnifică însuşirea, proprietatea fiinţei umane de a fi modificabilă prin educaţie, în sens de formare şi
transformare, capacitatea individului de a beneficia de acţiunea educativă, de a fi educat. Aşa cum se apreciază în Dicţionarul de
pedagogie, „educabilitatea este categoria pedagogică fundamentală vizând ponderea educaţiei în procesul dezvoltării omului – cum
se spune mai frecvent – puterea educaţiei”. Se poate constata chiar numai din aceste două definiţii că educabilitatea semnifică în
acelaşi timp două aspecte, e adevărat, care se suprapun, şi anume, pe de o parte, proprietatea fiinţei umane de a putea fi formată în
sens psihologic prin educaţie, iar pe de altă parte, faptul că educaţia dispune de forţa, de puterea de a face acest lucru, bineînţeles,
în interacţiune cu alţi factori.
Sistemul psihic uman şi personalitatea se edifică în zona de interacţiune dintre biologic şi socio-cultural. Devenirea fiinţei
umane are loc sub acţiunea unei multitudini de influenţe, extrem de variate, dintre care unele externe, altele interne, unele directe,
altele indirecte, unele naturale, altele sociale, unele permanente, altele episodice, unele cu acţiune cauzal determinativă, altele cu
rol de condiţie sau premisă, etc.
Ereditatea – premisă naturală a dezvoltării psiho-individuale
Fără să fie un adept al teoriei ereditariste, într-un pasaj celebru al eseurilor sale, scriitorul şi filosoful umanist Michel de
Montaigne, se întreba, la mijlocul secolului al XVI-lea:
„Ce fel de monstru să fie această picătură de sămânţă din care suntem zămisliţi, purtând în ea tiparul, nu numai al formei
corporale, dar şi al cugetărilor şi înclinaţiilor părinţilor noştri? Picătura aceasta de apă, unde ascunde ea oare acest număr infinit de
forme? Şi cum se poate că poartă în ea aceste asemănări care înaintează atât de temerar, atât de neregulat, încât strănepotul
seamănă cu străbunicul şi nepotul cu unchiul?”
Ereditatea este proprietatea organismelor vii de a transmite urmaşilor un „mesaj” specificat prin intermediul genelor. Altfel
spus, ereditatea este o „moştenire” de la părinţi (zestre ereditară), dar nu o transcriere pur şi simplu a însuşirilor părinţilor, ci a
genelor acestora, ce conţin informaţia genetică.
Un timp, geneticinii au considerat genele ca pe nişte particule autonome. În conformitate cu un asemenea punct de vedere,
ar exista câte o genă pentru fiecare caracter ereditar transmis, o genă pentru culoarea ochilor, o genă pentru forma capului, o genă
pentru configuraţia dentiţiei şi de o manieră similară pentru toate caracterele morfologice, fiziologice şi psihologice. La mijlocul
deceniului 5 al secolului XX, oamenii de ştiinţă au demonstrat că genele nu sunt autonome şi că ele pot să nu funcţioneze în
permanenţă, fiind încadrate de un întreg sistem de reglementări care le adaptează continuu activitatea la necesităţile celulei, în
virtutea prezenţei unor factori activatori sau represori. Faptul că produsul unor gene poate servi ca „activator” sau „represor”
pentru alte gene demonstrează numeroasele interacţiuni ce pot exista între factori diferiţi. De asemenea, tot genetica a demonstrat
universalitatea codului genetic, el fiind acelaşi la toate speciile de plante şi la animale, acelaşi codon codifică acelaşi aminoacid la
toate speciile, atât la bacterii cât şi la om. Timp de miliarde de ani – de-a lungul întregii evoluţii a speciilor, genele nu s-au
schimbat. În tot acest timp a evoluat doar modul de a se organiza al genelor, în raport cu perfecţionarea organismelor vii, adoptând
combinaţii din ce în ce mai complexe şi crescând astfel valoarea informativă, posibiliăţile ansamblului.
Codul genetic este acelaşi iar materia vie, de la bacterie până la organismul omenesc nu cuprinde decât 20 de acizi aminaţi,
corespunzând genelor în milioane de combinaţii. Astfel, înlănţuirile metabolice, judicios combinate în procesul vieţii, creează
sisteme de integrare şi schimburi foarte complexe, reprezentând însăşi structura speciilor vii, tot aşa cum cele 27 de semne, de
exempu, ale alfabetului se pot compune în infinite cuvinte şi fraze. Pe tot parcursul existenţei vieţii pe pământ, aceasta nu s-a
dezvoltat datorită apariţiei unor gene noi, necunoscute, în detrimentul genelor mai bătrâne. Viaţa în dezvoltare este creaţia unor
combinaţii noi, unor programări ale aceloraşi gene.
A afirma că părinţii transmit urmaşilor nu însuşirile lor gata formate ci „mesaje” specificate prin intermediul genelor este un
adevăr. Acest adevăr însă trebuie dus mai departe, precizând în ce constă şi ce se întâmplă cu aceste informaţii genetice şi, mai
ales, dacă există o influenţă a eredităţii biologice asupra dezvoltării psihice. Sub aspect biologic, ereditatea (zestrea ereditară)
reprezintă tocmai acel ansamblu de însuşiri stabile, fixate genetic şi transmisibile urmaşilor sub forma unei anumite organizări
fizice şi biochimice. Ca să fim mai expliciţi, folosindu-ne de datele actuale ale geneticii, prin „mesajele” codificate se determină
genetic:
a) o anumită „schemă” corporală, sexul, diversitatea şi specificul structural şi funcţional al organelor de simţ (olfactiv,
gustativ, vizual, auditiv, tactil), a aparatelor şi sistemelor anatomice (respirator, digestiv, circulator, locomotor), reflexe şi trebuinţe
fundamentale, indispensabile contactului iniţial cu ambianţa.
b) o serie de însuşiri mai restrânse, individuale, unele fizice externe (greutatea masei corporale la naştere, mărimea capului,
culoarea pielii, conformaţia feţei, culoarea ochilor, etc.), altele intrne, biochimice (particularităţi ale compoziţiei chimice a sângelui
şi ale structurii celulare, ale schimbului de substanţe cu mediul), altele fucnţionale (plasticitatea sistemului nervos, unele
particularităţi anatomo-fiziologice ale analizatorilor, caracteristici tipologice ale proceselor nervoase fundamentale, ca intensitate,
echilibru şi mobilitate, încărcătura fluxului sangvin pe unitatea de timp, etc.).
Am putea continua această enumerare, trecând din planul biologicului în cel al psihologicului? Altfel spus, procesele
psihice, însuşirile de personalitate sunt determinate ereditar în aceeaşi manieră şi cu aceeaşi fidelitate precum caracteristicile
fizico-biologice?
Până în prezent, cercetările genetice nu pun în evidenţă date certe cu privire la substratul biologic al transmiterii calităţilor
psihice, ceea ce nu înseamnă că se neagă orice relaţie şi influenţă între biologicul şi psihicul uman. Între gene ca substanţe
biochimice şi caracterele psihologice se află „distanţe” mari, ce presupun numeroase transformări calitative ce au nevoie de „forţe”
specifice ce nu le conţine în sine biologicul. Genele înseşi nu se poate spune că sunt „bune” sau „rele”, totul depinzând de ceea ce
înconjoară gena, de genotip şi de condiţiile ambianţei individului purtător. Viul este o informaţie genetică adaptată la ambianţă,
rolul genei fiind acela de a explora ambianţa.
 Aşa cum se ştie, particularităţile ereditare reprezintă doar un ansamblu de potenţialităţi (disponibilităţi) codificate sub forma
unui program genetic. În cadrul acestuia, sunt disponibilităţi care datorită caracterului subordonat, în raport cu gena dominantă, al
genei de care sunt legate, deşi se transmit, rămân totuşi latente, alcătuind genotipul, şi disponibilităţi care transmiţându-se devin
manifeste, graţie poziţiei dominante a genei cu care sunt corelate, alcătuind ceea ce se numeşte fenotipul. Fenotipul desemnează,
deci, acel ansamblu de însuşiri şi caractere care se manifestă în mod vizibil la un individ şi care sunt determinate atât de baza
ereditară cât şi de condiţiile de mediu sau, altfel spus, ansamblul de însuşiri şi caractere provenite din interacţiunea genotipului cu
circumstanţele mediului. Deci fenotipul este un fel de „zonă activă”, „poartă de deschidere” a genotipului spre mediu şi a mediului
spre genotip.
Urmaşul nu este din punct de vedere fizic o copie identică şi exclusivă nici a tatălui, nici a mamei şi nici o simplă sumă a
caracterelor acestora. Ele reprezintă o alcătuire nouă, înăuntru căreia însuşirile biologice ale tatălui şi ale mamei interacţionează şi
se modifică unele pe altele.
Omul devine om nu doar pentru că trăieşte într-un mediu specific ci şi pentru că se naşte om.
Toate cazurile de deficienţe din naştere ne atrag atenţia că „perturbările” zestrei ereditare diminuează, limitează sau fac
ineficientă acţiunea mediului. Să amintim aici accidentele cromozomiale, când întâmplarea face ca o pereche de cromozomi să nu
se separe în timpul formării celulelor germinale, apărând celule cu un cromozom în plus sau în minus şi, respectiv, noi născuţi cu
cromozomi în plus sau în minus. Prea mult nu se ştie nici în ce sens şi când mediul provoacă şi el accidente cromozomiale.
Oricum, însă, în mediul ambiant există numeroşi factori care pot perturba diviziunea celulară. Radiaţiile ionizante, aşa cum sunt
razele Rontgen, de pildă, antrenează numeroase anomalii cromozomiale. Probabil şi o parte dn substanţele chimice folosite în
industrie au efecte similare.

Mediul – cadru socio-uman al dezvoltării psiho-individuale

Dacă premisele ereditare sunt absolut indispensabile dezvoltării psihice, constituind terenul pe care acesta se construieşte,
mediul este şi mai profund implicat în această dezvoltare, oferind materialul de construcţie şi devenind în acelaşi timp forţa ce
declanşează şi întreţine această dezvoltare.
Conceptul de mediu are o sferă foarte amplă, desemnând, în sensul larg al cuvântului, cadrul în care se naşte, trăieşte şi se
dezvoltă copilul (omul). Dacă factorul ereditar este considerat un factor intern, endogen, în raport cu individul uman, mediul este
un factor extern, exogen. Influenţa acestui factor acţionează asupra omului nu doar după naşterea sa, ci chiar din momentul actului
concepţiei, deci, inclusiv în perioada intrauterină. Este adevărat că în perioada intrauterină acţiunea mediului este mediată de
organismul mamei iar după naştere acţiunea sa este directă. Contrar unor prejudecăţi conform cărora mediul intrauterin asigură în
orice condiţii buna dezvoltare a fătului, regimul corespunzător de viaţă, de muncă, de alimentaţie al femeii gravide este o condiţie
esenţială pentru această dezvoltare. De aici şi necesitatea educaţiei şi recomandărilor ce trebuie făcute cuplului conjugal şi femeii
gravide în special, cu privire la indicaţiile şi contraindicaţiile de acest fel. Consumul excesiv de alcool, fumatul, mediul toxic,
tratamentele medicamentoase ale mamei, stările sufleteşti depresive, viaţa „dezordonată”, expunerile la accidente, traumatismele
psihice şi fizice, etc., afectează evoluţia fătului, putând produce sensibilităţi senzoriale şi psihice.
După naştere, copilul este supus în continuare, de data aceasta direct, influenţei factorilor de mediu extern, fizici şi sociali.
Mediul conţine atât factori de mediu naturali, precum clima, relieful, flora, fauna, cât şi factori de mediu social, cuprinzând
ansamblul de informaţii, structuri, relaţii şi produse realizate de oameni în succesiunea generaţiilor. Mediul social este un fel de
zestre socială pe care fiecare nou născut o găseşte la naştere şi în interacţiune cu care se dezvoltă psihic şi se realizează ca
personalitate.
După conţinutul concret al tipului de condiţii pe care le oferă dezvoltării, mediul social poate fi divizat în mediul socio-
economic, mediul socio-profesional, mediul socio-igienic, mediul socio-cultural, mediul socio-comunicativ şi socio-afectiv.
După grupurile sociale cărora li se integrează simultan sau succesiv copilul, mediul social poate fi divizat în mediul familial,
mediul creşei şi grădiniţei, mediul şcolar şi mediul rezidenţial ca macromediu social.
Trecând peste aceste considerente generale asupra mediului, trebuie să spunem că legătura cu dezvoltarea psihică este
incontestabilă. Ea a fost şi este demonstrată de numeroase anchete, studii şi experimente, care relevă variaţiile pe care le introduce
mediul în dezvoltarea psihică în funcţie de calităţile şi disponibilităţile sale. Sunt cunoscute în acest sens cercetările făcute de
specialişti cu privire la conexiunea dintre deficienţele mentale şi factorii economici şi culturali, variaţiile pe care le introduce
mediul socio-economic în evoluţia rezultatelor la învăţare, rolul mediului social în momentul de debut al limbajului şi gândirii,
diferenţele de dezvoltare psihică între copiii crescuţi în familia de origine şi cei adoptaţi, îmtre copiii doriţi de părinţi şi cei
nedoriţi, între copilul unic şi cel dintr-un mediu familial mai numeors, influenţa originii sociale, a profesiunii părinţilor şi a
mediului rezidenţial asupra şanselor reuşitei la învăţământul superior, etc.
Un alt grup de cercetători care a adus date semnificative despre rolul mediului social în dezvoltarea psihică, mai corect spus
despre efectele absenţei acestuia, au fost cele făcute pe cazurile de copii „sălbatici”. Istoria a consemnat peste 52 de fiinţe umane
(copii) ce au fost găsite după ce au trăit un număr de ani în afara societăţii, supravieţuind în diferite colectivităţi de animale
(maimuţe, lupi) şi de păsări. Cel mai recent, cel mai cunoscut şi poate cel mai interesant caz de acest gen este cel al lui Ramu, găsit
în 1957 pe peronul gării din Lucknow (India). Ramu înseamnă în limba indiană copil-lup. Este vorba despre un copil căruia
antropologii i-au stabilit vârsta de 9 ani, perioadă de timp pe care o petrecuse într-o colectivitate de lupi. El a fost internat în
spitalul din Lucknow, unde a trăit până în toamna anului 1968, când împlinise aproximativ 20 de ani. El a primit o îngrijire
deosebită şi a fost supus unor studii sistematice de o echipă de medici, psihologi, antropologi şi pedagogi. În ciuda eforturilor
depuse în cei 11 ani cât a mai trăit, după ce a fost găsit, specialiştii nu l-au putut aduce pe Ramu în „rândul oamenilor”. El nu s-a
putut exprima niciodată decât prin mugete, n-a mâncat decât carne crudă, frunze şi rădăcini de copaci, n-a băut lapte şi apă decât
cu limba, n-a mers decât în patru labe, a suportat greu lumina zilei, fiind adaptat perfect luminii nocturne. Iată cum datul ereditar
prin el însuşi nu poate produce structuri şi procese psihice specific umane. Mediul social devine o condiţie indispensabilă a
dezvoltării psihice umane. Afirmaţia este cu atât mai valabilă pentru primii ani de viaţă şi pentru momentele de debut ale
diferitelor structuri şi procese psihice.

Educaţia – factor determinant al formării şi dezvoltării personalităţii

Dezvoltarea psihică nu o pot realiza numai premisele ereditare, nici numai condiţiile de mediu considerate ca factori cu
acţiune separată şi nici simpla convergenţă a acestora. Pentru relaţionarea realităţii biologice a organismului uman cu datele de
construcţie, materiale şi spirituale, oferite de mediu, ca şi pentru orientarea acestei deveniri, este necesar un fel de „operator”
special, un „organizator” de proces, cu funcţii de conducător al acestei dezvoltări. Rolul acestui operator şi organizator de proces îl
îndeplineşte educaţia. Deşi educaţia se desfăşoară în interiorul mediului, fiind într-un anumit sens o componentă a acestuia, nu
trebuie redusă sau confundată cu orice influenţă a mediului. Educaţia nu mai este o simplă influenţă, ci devine o activitate
constructivă, specializată, realizată intenţionat, planificat, cu personal specializat (familial, şcolar, etc) vizând ca finalitate
„reglarea” dezvoltării psihice şi formarea personalităţii copilului (omului). Deci educaţia este un proces dirijat spre scop, o
activitate conştientă ce vizează o anumită finalitate, inspirată de exigenţele impuse de societate, în raport cu ce trebuie să devină
copilul (omul) timpului şi societăţii respective. În forma de proces instructiv-educativ pe care o îmbracă, educaţia operează cu un
anumit conţinut, selectat după criterii logice şi psiho-pedagogice, utilizat şi valorificat în programe educative complete, prin
metode şi procedee adecvate şi în forme de organizare specifice.
Educaţia este o „deschidere” şi o „iluminare” în mediu către acele elemente ale acestuia care pot şi trebuie să capteze atenţia
şi să devină conţinutul activităţii de dezvoltare a copilului. Altfel spus, educaţia este o acţiune de structurare, organizare şi
valorificare a mediului făcută cu scopul declarat de a orienta şi optimiza dezvoltarea psihică şi formarea personalităţii copilului
(omului).
Dacă ereditatea este o „deschidere” a dezvoltării psihice, iar mediul o sursă obiectivă din care se extrage substanţa
dezvoltării, educaţia îşi propune deliberat să aleagă şi să precizeze perspectiva acestei dezvoltări şi modalitatea completă de
utilizare a resurselor eredităţii şi mediului. Educaţia are şansa de a deveni şi devine un adevărat factor determinant al dezvoltării
numai dacă este proiectată, asigurată şi desfăşurată efectiv în consens cu exigenţele semnalate. Determinantă nu este, deci, orice
educaţie, ci doar educaţia corect construită, în interacţiune cu datele eredităţii şi mediului. Atunci când educaţia se transformă în
autoeducaţie, putem spune că această dezvoltare intră tot mai mult în zona libertăţii şi demnităţii umane, fiecare individ devenind
constructorul conştient al propriei sale formări ca personalitate.
(După prof.univ.dr. Stan Panţuru, Fundamente pedagogice, Curs pentru învăţământ la distanţă)